Instituțiile publice de cultură organizează evenimente dedicate Zilei Culturii, muzeele au intrarea liberă, politicenii țin discursuri la gale și evenimente exclusiviste.

În realitate, cultura rămâne cel mai slab finanțat domeniu din țara noastră. În 2025, a primit 0.07% din PIB, cel mai mic buget alocat unui minister.

Azi, Cultura la dubă publică un manifest apropiat de realitatea oamenilor care creează artă în România sau peste hotare, la cel mai înalt nivel, într-un context plin de obstacole, intruziuni politice sau nepăsare, prin propriile sacrificii și printr-o imensă iubire pentru frumos și adevăr.

16 oameni de cultură români răspund la întrebările “Ce mai înseamnă azi cultura?” și Ce ar trebui să sărbătorim de Ziua Culturii?”.

Un material realizat de Cultura la dubă și produs de Paradigma Film.

Cu participarea: Alex Bogdan, actor; Alex Călin, actor; Chris Simion, regizoare, fondatoarea Teatrului Grivița 53; Nicoleta Lefter, actriță; Dan Perjovschi, artist vizual; Alexandra Badea, dramaturgă și regizoare; Miruna Vlada, scriitoare; Iulian Postelnicu, actor; Ada Solomon, producătoare de film; Andrei Șerban, regizor de teatru și operă; Radu Vancu, scriitor; Francesca Velicu, balerină; Alexandra Dariescu, pianistă; Cătălina Mihai, actriță; Mădălina Voicu, restauratoare; Cornel Ilie, manager interimar MNIR

La rectificarea bugetară, cultura a primit mai puțini bani decât partidele politice.

În 1990, în România funcționau 400 de cinematografe. În 2026, doar 19 dintre ele mai sunt deschise. În tot acest timp, România a fost descoperită de occident prin cinema. Cineaștii români au obținut Palme d’Or la Cannes, trei Urși de Aur la Berlin, două nominalizări la Premiile Oscar și numeroase alte premii importante. Boardul Academiei Europene de Film este condus de o româncă – Ada Solomon.

Muzeul Național de Istorie a României este cea mai bogată instituție din țara noastră, după Banca Națională. Valoarea a doar 60% dintre obiectele evaluate se ridică la peste 1 miliard 300.000 de lei. Patrimoniul MNIR cuprinde piese arheologice cu o vechime de peste 20.000 de ani, bijuterii antice sau bijuterii cu diamante și pietre prețioase, purtate de reginele României, decorații, haine, tablouri, fotografii de arhivă, cadourile primite de familia Ceaușescu de la conducători din întreaga lume, cărți rare, hărți sau documente istorice care atestă întemeierea României.

Toate acestea ar putea dispărea pentru totdeauna dacă un mare cutremur va lovi Bucureștiul. MNIR este găzduit de Palatul Poștelor de pe Calea Victoriei, o clădire șubredă, cu o vechime de 120 de ani. Monumentul istoric a intrat în 2002 într-un proces de restaurare, care s-a dovedit a fi începutul agoniei în care patrimoniul nostru se zbate de 23 de ani.

De atunci, MNIR este deschis publicului doar în proporție de 20%. Cea mai mare parte a patrimoniului zace în lăzi, cutii sau alte ambalaje, în camere sigilate, departe de ochii copiilor și ai tinerilor care ar putea să le vadă și să înțeleagă ceva din istoria noastră.

***

Reporter: Alexandra Tănăsescu

Imagine: Cristian Tamaș

Montaj: Sorin Tănase

#CulturaLaDuba#scoatemculturadinduba#romania#ZiuaCulturii#manifest#artisti#arta#mesaje#cultura#teatru#film#cinema#carte#muzica#dans#artevizuale#arhitectura#istorie#muzee#MNIR#cinematografe

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post VIDEO Ce mai înseamnă azi cultura și ce ar trebui să sărbătorim de Ziua Culturii? Răspund artiștii români appeared first on Cultura la dubă.

La Londra, balerina Francesca Velicu răscolește publicul cu o prestație minunată într-un spectacol Giselle revoluționar. Regina Angliei și Prințesa Kate au fost săptămâna trecută printre spectatori și au felicitat personal compania English National Ballet, în fruntea căruia a strălucit Francesca, tânăra balerină din România.

La doar 26 de ani este deja solistă pe una dintre cele mai importante scene de balet din lume și pare că drumul său abia a început.

***

Este 7 seara și ajungem la Sadler’s Wells, teatru cu o istorie de peste 300 de ani.

Un mix cultural, cu spectatori de diverse vârste și categorii sociale, se coagulează în foaier. Sunt tineri cu vestimentații inspirate din Camden Town, dar și vârstnici eleganți, care afișează bijuterii și genți exclusiviste.

Unii fac coadă la bar și beau câte un pahar de vin (întâmplător) românesc, alții discută sau răsfoiesc programul spectacolului.

Așteaptă să vadă repunerea în scenă, după o pauză de 5 ani, a unui act artistic care a făcut înconjurul lumii, la propriu și la figurat. English National Ballet dansează din nou Giselle-ul lui Akram Khan, un spectacol de dans contemporan adaptat după romanticul “Giselle”, creat la 1841.

Giselle-ul lui Akram Khan, coregraf britanic de origine indiană, a debutat în 2016 cu Alina Cojocaru în rol principal, iar criticii l-au numit “o capodoperă a secolului 21.”

În această seară, protagonistă este tot o româncă –  Francesca Velicu.

În drum spre sală, mai multe afișe avertizează că la acest eveniment volumul muzicii este deosebit de puternic. Muzica este în sine o creație contemporană impresionantă, care îmbină acordurile clasice cu componente electronice, efectul fiind deosebit de emoționant pe durata întregului spectacol.

Coloana sonoră a fost comandată special pentru acest Giselle, este compusă de italianul Vincenzo Lamagna, în colaborare cu directorul artistic și dirijorul Gavin Sutherland, și interpretată live de English National Ballet Philharmonic.

Decorurile sunt realizate de un câștigător al premiului Oscar, scenograful Tim Yip, și completează împreună cu costumele și coregrafia un univers apăsător cât se poate de actual: muncitorii imigranți care lucrează într-o fabrică de textile se luptă pentru supraviețuire în sărăcie, în timp ce înalta clasa, formată din lorzi, trăiește în excese și opulență.

Ce ironie! cu o seară înainte au venit să vadă spectacolul chiar Regina Camilla și Prințesa Kate.

Pe un zid cenușiu imens, construit genial de scenograf, palmele imigranților care se agață cu disperare de zidul fabricii rămân în memoria vizuală a spectatorului.

Francesca, imigrantă la rândul său, aduce în Giselle propria poveste: o tânără venită din altă țară în UK, cu unicul scop de a se bucura de fiecare pas de dans, de tinerețe și de prieteni, o tânără care știe ce înseamnă munca zilnică și durerile.

“Giselle-ul lui Akram e foarte personal. Fiecare are libertatea să interpreteze exact cum vrea, ceea ce în alte producții nu se întâmplă atât de mult. Există un tipar din spectacolele vechi, cum trebuie să fie Giselle. Însă acum ne-au comunicat și maeștrii de balet că Giselle trebuie să fii tu. Chiar am încercat să fiu cât mai naturală, cât mai eu posibil. Și cred că asta e special. Că atunci când ești pe scenă, ești atât de sincer și se simte asta.

Ținând cont de ceea ce se întâmplă acum în lume, mi se pare că spectacolul ăsta este perfect, descrie timpul nostru, e suficient să mă uit la realitatea pe care o trăim ca să mă pun în personaj.

Spectatorii spun că dincolo de performanța tehnică, tu ai transmis foarte multă emoție. Cum ai reușit asta?

Nu știu, când sunt pe scenă de obicei mă gândesc ce aș face eu în situația respectivă, e un dialog.

Am văzut în Giselle a ta o combinație între forță și sensibilitate. Așa te-ai descrie și pe tine în viața reală?

Da, sunt o combinație între cele două. Chiar mă regăsesc foarte mult în acest spectacol și cred că de aceea mă și simt foarte bine.”

Giselle spune o poveste tristă, iar emoția pe care o transmit dansatorii este profundă. Giselle este trădată de Albrecht, care pretinde că este un muncitor, dar alege, de fapt, să se întoarcă la înalta clasă din care face parte.

Akram Khan transformă nebunia și moartea lui Giselle într-un superb dans al umanității. În jurul eroinei se formează un lanț care redă prin dans suferința ei, până la ultima suflare.

„De când eram mică, la școală, și vedeam spectacolul Giselle la noi la operă, mi se făcea pielea de găină.

Cum trăiești acum finalul unui spectacol în care tu ești Giselle?

După spectacolul ăsta cam toți suntem emoționați la sfârșit.

Plângeți?

Puțin. Hahaha.

E o poveste foarte frumoasă, nu ai cum să nu te emoționezi. Ne îmbrățișăm între noi, vin maeștrii de balet să ne îmbrățișeze, vine directorul companiei, apoi mergem la cabină, ne schimbăm și încerc să ies cât pot de repede că știu că mă așteaptă prietenii, familia.”

În actul al II-lea, Giselle este introdusă de Myrtha în lumea de dincolo, a femeilor trădate, a celor care au murit însărcinate, a muncitoarelor care au pierit în condițiile inumane din fabrici. Acestea devin ielele care bântuie sufletele celor rămași în viață. Dar Giselle se luptă dincolo de viață pentru iertarea lui Albrecht și eliberarea sufletului său.

Pe durata întregului act, balerinele sunt pe poante, într-un melanj perfect pe care coregraful îl face între balet clasic, dans contemporan și dansul indian clasic. Această combinație este considerată de specialiști o adevărată revoluție în lumea dansului, un limbaj coregrafic cu totul nou.

„Părul a avut, de asemenea, un farmec aparte în actul al II-lea, părea că e o armă a femeilor, parte din forța lor.

Chiar este, îmi place la nebunie că ai observat asta. Fiindcă așa a fost gândit. Akram e indian, iar noi facem în spectacol kathak, dansul clasic indian, limbajul semnelor de acolo este luat. Iar pentru ei părul este un simbol al zeițelor, vorbește într-adevăr despre puterea femeilor.

Pentru acest moment, toate trebuie să avem părul lung, iar cine nu îl are lung, poartă perucă.”

Reprezentațiile cu Francesca Velicu în distribuție au fost sold-out. După fiecare spectacol, protagonista a plecat către casă cu brațele pline de flori. Au venit să o vadă părinții și prietenii, precum și numeroși români care au aflat de acest eveniment.

De fiecare dată, cei care au fost martori la acest dans au aplaudat minute în șir și au plecat impresionați.

„Am plâns tot spectacolul, Giselle a fost extraordinară, magnifică.

Vorbeam cu prietena mea după spectacol cât de prețios este când cineva împarte emoții reale cu tine. Cred că ea a luat în mod evident ceva din viața ei și a decis să împartă cu noi. Iar noi pur și simplu am plâns tot timpul. Iar felul în care au interacționat unii cu alții este extraordinar, este pură interacțiune umană.”, spune o spectatoare venită din Spania.

Printre martorii care au văzut-o pe Francesca dansând am întâlnit-o și pe coregrafa Melinda Jakab de la Opera Maghiară din Cluj. „A fost cu adevărat fantastic.”, a declarat aceasta.

O altă româncă, balerină amatoare venită de la București, se declară cu adevărat impresionată.

„Francesca este foarte bună. Nu are termen de comparație pe scena asta, e cea mai bună, elegantă, potrivită pentru Giselle. Eu n-am văzut o Giselle mai bună ca ea.

– Nici măcar Alina Cojocaru?

– Nici măcar Alina Cojocaru, pe care am văzut-o, dar în Giselle-ul clasic. Aici e altceva, alt gen de spectacol. Și scenografia e impresionantă, muzica…

– De ce nu vedem astfel de spectacole și în România?

– Pentru că e foarte scump să produci așa ceva, iar școala noastră nu e atât de bine pregătită din punct de vedere artistic, nu mă refer la balerini, ci la restul – regizori, coregrafi, scenografi, nu avem săli de spectacole, în primul rând, unde să faci?

– Sunt găuri în podelele de lemn, e adevărat?

– Peste tot. Îmi notez unde să nu calc.”, spune Sînziana Balosin.

În weekendul în care am vizitat-o eu, Francesca Velicu a susținut 3 spectacole în doar 24 de ore. Ne-am întâlnit pentru interviu între spectacolul de la prânz și cel de seară. Este toată un zâmbet și trăiește bucuria dansului și dincolo de scenă.

“Mă simt foarte bine, sunt foarte fericită pentru că a ieșit foarte bine și sunt mulțumită. Bineînțeles, sunt super obosită.

Cum se resimte mai exact această oboseală, ai dureri?

Dureri sunt întotdeauna la noi, tot timpul avem câte ceva, dar te obișnuiești.

Acum nivelul de energie e puțin scăzut.

Cum reușești să te mobilizezi pentru următorul spectacol?

Cu mâncare, electroliți, apa, puțin somn.

Reușești să dormi?

E adrenalină, dar sunt învățată cu multe spectacole și la un moment dat se obișnuiește și creierul și te lasă să te culci.”

Francesca dansează la English National Ballet de la 18 ani. A părăsit Opera Națională București după scandalul din 2016 în care angajații români ai instituției i-au îndepărtat pe celebrii Alina Cojocaru și Johan Kobborg cu proteste și huiduieli.

„Alina și Johan m-au întrebat dacă vreau să încerc la English National Ballet, să dau o probă. Am dat audiție când ei aveau turneu în Paris. Tamara Rojo, care era director atunci, mi-a zis imediat: you got a job. Am fost aici, la Londra, într-o săptămână. Totul a fost foarte rapid și am rămas aici pentru că mi-a plăcut.”

Pentru că i-a plăcut, dar și pentru că prestațiile sale au fost din ce în ce mai bune.

La doar 2 ani distanță, a primit prestigiosul Premiu Olivier pentru performanță extraordinară în dans. Între timp, a evoluat mai multe niveluri în piramida titlurilor în baletul britanic. Acum este solistă și mai are doar două niveluri până va ajunge în vârf, ca lead principal.

În Giselle a dansat încă din 2016, în corpul de balet. Iar toamna aceasta a primit rolul principal.

„Am fost în turnee în 11 țări, așa că l-am dansat foarte mult și îl știu perfect pe tot.

Cum ai primit rolul?

Acum doi ani am fost trecută în paranteză, ceea ce înseamnă under study, adică am voie să învăț pașii, să merg la repetițiile cu prim soliști, să mă uit, să iau tot ce vreau eu de la ei.

Iar sezonul acesta în sfârșit s-a întâmplat.

Ai fost în corpul de balet când Alina Cojocaru era Giselle. Ai învățat ceva de la ea?

Ce m-a impresionat la Alina a fost că a făcut atât de multe spectacole și fiecare a fost total diferit. Asta face ea tot timpul cu orice spectacol și îmi place să mă uit, e mai interesant. Asta am încercat să iau puțin de la ea, să fac mereu ceva diferit.

Te temi de comparațiile cu ea, ți s-a spus vreodată aici “noua Alina Cojocaru”?

Mi s-a mai întâmplat, sunt onorată când îmi zice cineva așa ceva, dar Alina e genială și doar ea poate fi așa.

Cum te simți când dansezi cantemporan, ce e diferit față de baletul clasic?

Față de acum câțiva ani, acum eu nu le mai tratez diferit pentru că e același lucru, e tot dans, e tot un fel de a te exprima. Când le vedeam ca pe două chestii separate, îmi era mai ușor să fac dansul contemporan și mai greu dansul clasic.

Dansul clasic este mult mai greu. Trebuie să arate într-un anumit fel, sunt niște pași foarte greu de făcut, în contemporan ai mai multă libertate, poți să interpretezi în felul tău și coregrafii sunt puțin mai open minded.

Dar de când le tratez la fel, nu mai imi este așa de greu.

Există un trend către dansul contemporan în elita baletului?

Cred că poveștile atrag mai mult noile generații.

În baletul clasic sunt multe povești cu prințese și nu mulți tineri se mai regăsesc în ele, de aceea cred că sunt mai atrași de dansul contemporan.

Dar să știi că am văzut și mulți oameni în vârstă la spectacol care aplaudau frenetic.

Da, pentru că povestea Giselle este clasică și mulți care știau spectacolul clasic au venit să vadă, ceea ce nu se întâmplă la spectacolele contemporane cu totul noi.

Ți-ar plăcea să dansezi și în Giselle clasic?

Da, sigur, e visul meu numărul 1.

De ce? Ce atrage așa mult la Giselle?

Mă atrag și povestea și pașii și mai ales muzica.

Aș vrea să aduc spectacolul ăsta în România.”

În noiembrie, Francesca Velicu va deveni și cetățean britanic. Londra este acum „acasă”, iar în România vine o dată, de două ori pe an.

„La început mi-a fost un pic greu să înțeleg mentalitatea de vest, mai diferită decât cea de la noi. De exemplu, mi se pare că noi suntem foarte direcți, ceea ce aici poate fi interpretat diferit, că ești prea dur sau lipsit de diplomație.

Deci felul în care vorbești cu oamenii aici e un pic diferit.

Dar orașul îmi place la nebunie, mai ales că îmi place arta, e tot timpul ceva de văzut și orașul mă inspiră, cunosc multă lume.

În Londra sunt atât de multe naționalități, încât eu nu mă simt diferită. Nu simt că nu aparțin fiindcă tot orașul este, de fapt, ca mine.

Cum te face să te simți când vine regina Marii Britanii să vă felicite?

E foarte frumos, îți dai seama, nu te poate lăsa indiferent, e familia regală.

Lor chiar le place baletul, au venit și la repetiții, iar după spectacol au venit în culise și ne-au felicitat pe toți. Ne-au spus că urmăresc baletul, că Charlotte ia și ea lecții de balet. Acum doi ani, când am dansat Lacul Lebedelor, a venit și ea, e foarte simpatică.

Ce faci după ce pleci de la un spectacol?

Cam las în cabină tot, dacă nu am spectacol a doua zi, de obicei ies cu colegii, bem o bere.

Lucrezi 6 zile pe săptămână. Ce faci în singura zi liberă?

Dacă sunt super obosită dorm, dacă nu, mă plimb, merg la muzee, îmi place să pictez.

Pe când prima ta expoziție?

Hmm, nu știu, dar mi-ar plăcea să se întâmple într-o zi.

Cum ai devenit tu interesată artă?

Toată familia mea e iubitoare de artă și de mică m-au dus părinții peste tot, la operă, la teatru, la concerte, la expoziții. Dintre toate, eu am ales baletul, apoi și ei m-au îndrumat către asta.”

La English National Ballet, Francesca Velicu este de mai bine de 6 ani Clara din Spărgătorul de nuci, un spectacol în care interpretează și alte personaje. Este, de altfel, spectacolul pe care îl consideră cel mai dificil.

Reprezentațiile cu Giselle s-au încheiat pentru acest an și pregătește acum Giselle clasic, în care va dansa în grup. Pentru provocările care apar, ea și colegii săi au la dispoziție un psiholog cu care pot discuta atunci când simt nevoia.

„Mi se pare interesant că au introdus un mental coach și la noi, pentru că eu am venit și din România, am studiat și în Moscova, iar partea de mental health nu prea există, e un pic cam la gimnastică, de școală veche.

Îmi place să văd că aici totul e mai liber, poți să vorbești dacă ai o problemă, e super.”

Mai mult decât atât, în UK toate companiile de balet lucrează cu organizația Dancers career development, care ajută balerinii să facă tranziția, la final de carieră, către o altă ocupație și le oferă burse de studiu.

“Eu m-am decis că după dans vreau să fac scenografie. Mi se pare genial că există acest sprijin, nu stai cu teama că trebuie să dansezi până la 60 de ani sau că nu știi ce să faci după ce pleci din companie.

Dincolo de dans, ce te face fericită?

Natura. Îmi place să merg în vacanță cu familia. Îmi place sportul, să mă cațăr pe munți.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Francesca Velicu este extraordinară în “Giselle”, la English National Ballet appeared first on Cultura la dubă.

Francesca Velicu, solistă la English National Ballet, a fost distribuită în rolul principal din “Giselle”, unul dintre cele mai râvnite roluri în lumea baletului.

Spectacolul este o reinterpretare modernă a baletului “Giselle”, coregrafia este semnată de britanicul Akram Khan, iar decorurile sunt concepute de un câștigător al Premiului Oscar – scenograful Tim Yip. Muzica este compusă de Vincenzo Lamagna, o adaptare după lucrarea originală compusă de Adolphe Adam, și interpretată live de English National Ballet Philharmonic.

Spectacolul a fost sold-out la primele reprezentații din 2018. Presa internațională de specialitate a descris spectacolul conceput de Akram Khan drept o “capodoperă” a secolului 21.

Atunci, rolul principal a fost interpretat de Alina Cojocaru, cunoscută din trecut drept cea mai bună balerină în rolul Giselle, varianta clasică.

Acum, spectacolul se reia cu o nouă distribuție, iar Francesca Velicu este una dintre solistele alese pentru rolul principal.

Reprezentațiile cu Francesca Velicu în rol principal vor avea loc pe 21 și 27 septembrie 2024, la Sadler’s Wells.

Francesca Velicu a primit în 2018 prestigiosul Premiu Olivier pentru performanță extraordinară în dans, echivalentul premiului BAFTA în cinematografie.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, balerina a vorbit despre începuturile carierei sale, trecerea de la Opera Națională București la English National Ballet și despre sacrificiile pe care trebuie să le facă un copil care alege performanța în balet.

“De când am ajuns aici am lucrat foarte mult dans contemporan. În companiile internaționale se face foarte mult dans contemporan, nu prea se mai face doar balet clasic și atât. Lumea a evoluat, deja publicul știe toate spectacolele clasice, e normal să încerci și lucruri noi.

Bineînțeles, la noi, în România nu prea se face dans contemporan, mai ales la Operă. Așa că a fost ceva foarte nou pentru mine.

Și am fost foarte suprinsă pentru că nu credeam că mă voi descurca atât de bine, dacă în România nu făcusem. Dar Premiul Olivier a fost pentru dans contemporan. Abia ajunsesem aici, era al doilea an, a fost foarte neașteptat premiul, nu m-am gândit niciodată la așa ceva.

Noi, dansatorii, nu ne gândim foarte mult la premii pentru că nu există așa multe premii în dans. Ne gândim mai mult la roluri, să dansăm pe scene mari, dar nu la premii.

Ce sfat ai avea pentru fetele care își doresc să devină balerine? Dar pentru părinții care le împing către asta?

Pentru fete – să fie sigure că asta vor să facă, să se țină de treabă, să muncească și să fie încrezătoare. Dar nu sunt de acord cu ideea ca părintele să împingă un copil să facă ceva. Cred că poate funcționa doar pentru o perioadă de timp, apoi când copilul crește își dă seama de ceea ce își dorește el cu adevărat.

În caz meu a fost perfect, am vrut și eu și părinții.

Tu cum te vezi peste 10 ani?

Nu știu, scopul e să ajung cât mai sus, la rank-ul de prim-solistă și am o grămadă de balete pe care vreau să le dansez. Spre asta mă îndrept.”, declara Francesca Velicu pentru Cultura la dubă în 2021.”

Citește interviul integral AICI.

The post Balerina Francesca Velicu va dansa în rolul “Giselle” la English National Ballet appeared first on Cultura la dubă.

Francesca Velicu is a ballerina, first artist, at the English National Ballet, and at only 23 her name is known and applauded on the European dance stage.

She was born in Bucharest, where she had her first contact with ballet. But her talent crossed the boundaries of the country as a teen, when she was noticed by the Russian masters of the Bolshoi Ballet Academy.

Meeting the Danish choreographer and ballet dancer Johan Kobborg, those days artistic director of the National Opera in Bucharest, would change her career. The removal of Kobborg and of Alina Cojocaru from the Bucharest Opera in 2016, after a shameful scandal for Romania, was also the moment that Francesca decided to leave the country.

Only 2 years later, Francesca Velicu would receive the prestigious Oliver Award in London, for extraordinary performance in dance, the equivalent of the BAFTA awards in cinematography. The trophy was handed to her by the most important ballet dancer in the world, Sergei Polunin.

The ballerina is in her third lockdown in London currently and is longing for her shows. We spoke to her about ballet, painting, Romania, sacrifices and the people that influenced her path so far.

Francesca, tell us, for starters, how did your passion for ballet start?

I have tried a lot of things growing up: piano, ballet, painting, tennis, swimming and others. I liked ballet the most and I pursued it.

I studied ballet at a children’s school in Bucharest and then I moved to The “Floria Capsali” Choreography High School.

Do you have memories of your first ballet classes, as a child?

Yes and I didn’t like it very much.

“I remember not being very flexible and the teacher pushing me into different positions. I even stopped for a while, but then I gave it another try and made it to the stage. Then I liked it.”

Francesca Velicu, ballerina at the English National Ballet

How did you get to the Bolshoi Academy?

The Bolshoi Academy in Moscow does a summer intensive in New York, each year. That’s where I was, at a summer course and following that, they sent me an invitation to study at Moscow.

How long were you in Moscow and how was the experience there?

I was in Moscow for 2 years. It all seemed like a big change back then, it was a much bigger city than Bucharest, I didn’t know the language, I didn’t know anything. I was 14 or 15 and after just a week I went there.

How was life in Moscow, what were you doing?

I did only ballet. It is well known that the Russians have a great respect for culture, especially for ballet, and thus all the girls are very passionate about it, they respect ballet a lot.

My dorm room was on the school premises, I was there all the time.

Why did you return to Romania?

I had to come and take all my exams. And if I was in Romania I thought I’d go to the Opera to dance and that’s how I got into Bucharest’s National Opera, where I remained for a year.

How was your experience with Johan Kobborg and Alina Cojocaru?

It was an incredible experience, one of the best years of my career. Johan launched me in in Bucharest, until then I hadn’t danced with the company in an important role, that’s where my first main parts were.

Did you decide to leave when they left, after that scandal in 2016?

Yes, as soon as I found out that Johan was leaving I thought that it is time that I tried dancing outside the country, which is something I wanted anyway, dancing abroad.

So I auditioned for the English National Ballet and I got in.

At the Oliver Awards you thanked them firstly. How did they help you reach that point?

Johan was the first director of a ballet company that I was in and he meant a lot to me because he had faith in me and made me trust myself. He gave me the chance to dace parts, me being very young, I was only 16.

A lot of small girls wish to become ballerinas. What do you think it takes to become a ballerina?

Firstly, it’s about talent, but talent alone will get you nowhere. It takes a lot of work and faith in yourself. It’s very important to keep your strength and faith, regardless of the obstacles that appear.

How did the London story start and how did it evolve?

It was a beautiful experience because since I arrived here, I’ve done a lot of contemporary dance. In international companies they do a lot of contemporary dance, they don’t just do classical ballet. The world has evolved, the audience already knows all of the classical shows, it’s natural to try new things.

Of course, back home, in Romania, they don’t really do any contemporary dance, especially at the Opera. So it was something new for me.

And I was surprised because I didn’t think I’d do this well, given that i hadn’t done it in Romania. But the Oliver Award was for contemporary dancing. I had only gotten here, it was my second year, it was a very unexpected award, I had never thought about it.

Us, the dancers, we don’t think about awards so much because there aren’t so many awards for dancing. We think about the parts, dancing on the great stages, but not awards.

Now I’m a first artist, but it’s not the equivalent of a first-soloist in Romania. In Romania there are the ballet corps, the soloist and the first-soloist. In the UK there are about 6 titles to the first-soloist, I’m only half way there.

During this time in the UK, have you ever felt regarded differently, coming from Romania?

No, never and I wouldn’t let that happen.

“I prefer speaking through dance and letting people judge what I do, not the country I come from.”

When was the last time you went home?

About a year. Well, this year has been a special one. I think it’s the longest that I’ve been away. Usually, I come home twice a year, summers and winters, but this year has been an exception.

Has your family come to see you dance in London?

Yes, all the time. Especially my mother, when she finds cheaper plane tickets.

Other than ballet, what does your life look like? What else do you enjoy?

Normally, I would visit museums, galleries, I enjoy any form of art and I try to see as much as possible. And when I have a little time off, I try to get as much sleep as possible (laughs).

Regarding the sacrifices you’ve made for ballet, I would assume that you’re often asked how you managed. For example, How do you resist the urge to eat something you enjoy?

I am pretty fortunate because I’ve never had a diet issue and I have a petite body. It’s hart to hold back in Romania from sarmale or other foods, but in general I also like eating heathy. I get some cravings sometimes, it’s fair to say.

For example, do you ever eat burger and fries?

Of course! (laughs)

I know that you also like painting. Why are you attracted to it?

Yes, it’s my no. 1 hobby. It relaxes me and it’s the only thing that helps me disconnect from anything. I don’t know how and why, but when I paint, I forget about absolutely anything. I especially paint when something upsets me or I’m in a bad mood.

It’s funny when my mother texts me “You’re painting again? What’s wrong?”

And when you’re dancing how do you feel?

I fell every possible way. Dancing to me has become something normal, especially now, when we’re only studying, making routine exercises.

Ant for the shows, I do what I do. I love doing shows, being on stage, and it’s really hard right now because it’s not happening.

To that, how has 2020 been for you, as an artist in London? You’re in your third lockdown.

I have to admit, I don’t really like it, but it is what it is, we have to accept it and be optimistic.

How long has it been since you’ve had a show with an audience?

It’s been a year. The last one was a gala in Romania.

What do you miss the most in Romania?

I miss a lot of things. The food, first of all (laughs). My grandmother’s cooking or other foods. I miss my family, my dog, my friends.

What do you think your big career break was? The moment that changed your course?

Johan was. It’s because of him that I ended up dancing this way, like I said, he gave me a lot of confidence. Until then, I had never thought that I could have made it this far.

How do you see now, 5 years later, what has happened to Johan Kobborg in Romania?

“They refused to accept a change, that was a mistake. It’s about open-mindedness. I think that’s an old issue in our country.”

Do you see yourself ever returning to live in Romania?

For the moment, no. But I won’t say never. Either way, I don’t want to stay in one place, I want to explore as much as possible.

What advice would you have for younger girls wanting to become ballerinas. Or for the parents pushing them to do that?

For the girls – be positive that this is what they want to do, keep at it, work hard and be confident. But I do not agree with the idea of parents pushing their children to do something. I think that can only work for a while, then, when the child grows up, he realizes what he really wants.

In my case it was perfect, my parents and I wanted the same thing.

How do you see yourself in 10 years?

I don’t know, my goal is to reach the highest peaks, at the rank of first-soloist. And I have a lot of ballets that I want to dance. That’s where I’m going.

The post Ballerina Francesca Velicu and her dance through the universe appeared first on Cultura la dubă.

Francesca Velicu este balerină, first artist, la English National Ballet, iar la 23 de ani numele său e deja cunoscut și aplaudat pe scena europeană a dansului.

S-a născut la București, unde a luat primul contact cu baletul. Dar talentul său a depășit granițele țării în adolescență, când a fost remarcată de maeștrii ruși ai Academiei de Balet Bolshoi.

Întâlnirea cu balerinul și coregraful danez Johan Kobborg, la vremea respectivă director artistic al Operei Naționale București, avea să îi schimbe, însă, cariera. Îndepărtarea lui Kobborg și a Alinei Cojocaru de la opera bucureșteană, după un scandal rușinos pentru România, în 2016, a fost și momentul în care Francesca s-a decis să plece din țară.

Doar 2 ani mai târziu, Francesca Velicu primea la Londra prestigiosul Premiu Olivier pentru performanță extraordinară în dans, echivalentul premiului BAFTA în cinematografie.

Balerina se află acum în al 3-lea lockdown din Londra și trăiește cu dorul de spectacole. Am stat de vorbă cu ea despre balet, pictură, România, sacrificii și despre oamenii care i-au marcat drumul până aici.

***

Francesca, povestește-ne, pentru început, cum s-a născut pasiunea ta pentru balet? Cum a început totul?

Am încercat foarte multe lucruri când eram mică: pian, balet, pictură, tenis, înot și altele. Iar la balet mi-a plăcut cel mai mult și am continuat.

Am făcut balet la o școală de copii din București, apoi m-am mutat la Liceul de Coregrafie Floria Capsali.

Ai amintiri de la primele tale cursuri de balet, din copilărie?

Da și nu mi-a plăcut foarte mult.

“Țin minte că nu eram foarte flexibilă și profesoara tot timpul mă apăsa în tot felul de poziții. M-am și oprit o perioadă și nu m-am mai dus la balet, dar am mai încercat o dată și am ajuns pe scenă. Atunci am zis că îmi place.”

Francesca Velicu, balerină la Enlish National Ballet

Cum ai ajuns la Academia Bolshoi?

Academia Bolshoi din Moscova face summer intensive în New York, în fiecare an. Acolo am fost eu, ca la un curs de vară și în urma acelui curs mi-au trimis invitație de studiu la Moscova.

Cât timp ai stat la Moscova și cum a fost experiența de acolo?

Am stat 2 ani la Moscova. Atunci mi s-a părut o schimbare foarte mare, era un oraș mult mai mare decât București, nu știam limba, nu știam absolut nimic. Aveam 14 sau 15 ani și după doar o săptămână am plecat acolo.

Cum era viața ta la Moscova, ce făceai?

Am făcut numai și numai balet. Toată lumea știe că rușii au un respect foarte mare pentru cultură, mai ales pentru balet, de aceea toate fetele sunt pasionate de asta, respectă foarte mult baletul.

Dormitorul meu era în cadrul școlii, eram acolo tot timpul.

De ce te-ai întors în România?

A trebuit să vin să îmi dau bacul și toate examenele. Și dacă tot eram în România m-am gândit să mă duc la Operă, să încerc să dansez mai mult și așa am intrat la Opera Națională București, unde am stat un an de zile.

Cum a fost experiența colaborării cu Johan Kobborg și Alina Cojocaru?

A fost o experiență incredibilă, unul dintre cei mai frumoși ani din cariera mea. Johan m-a lansat în București, până atunci nu mai dansasem cu compania un rol important, acolo sunt primele mele roluri principale.

Și ai decis să pleci atunci când au plecat și ei, după acel scandal de la Opera Națională București, din 2016?

Da, imediat ce am aflat că Johan va pleca am zis că este timpul să încerc să dansez și eu în afară, oricum îmi doream asta, să dansez în altă țară.

Așa că am dat audiție la English National Ballet și am intrat.

La Premiile Olivier le-ai mulțumit lor în primul rând. Cum te-au ajutat ca să ajungi în punctul acela?

Johan pentru mine a fost primul meu director într-o companie de balet și a însemnat mult pentru mine fiindcă a avut încredere și mi-a dat și mie foarte multă încredere în mine. Mi-a dat șansa de a dansa roluri, eu fiind foarte mică, aveam cam 16 ani.

Foarte multe fetițe își doresc să devină balerine. Ce crezi că trebuie să aibă pentru a ajunge balerine?

La început e vorba de talent, dar doar cu talent nu ajungi nicăieri. E nevoie de foarte multă muncă și de încredere în tine. Contează mult să îți păstrezi puterea și încrederea, indiferent de obstacolele care apar din exterior.

Povestea de la Londra cum a început și cum a evoluat?

A fost o experiență foarte frumoasă pentru că de când am ajuns aici am lucrat foarte mult dans contemporan. În companiile internaționale se face foarte mult dans contemporan, nu prea se mai face doar balet clasic și atât. Lumea a evoluat, deja publicul știe toate spectacolele clasice, e normal să încerci și lucruri noi.

Bineînțeles, la noi, în România nu prea se face dans contemporan, mai ales la Operă. Așa că a fost ceva foarte nou pentru mine.

Și am fost foarte suprinsă pentru că nu credeam că mă voi descurca atât de bine, dacă în România nu făcusem. Dar Premiul Olivier a fost pentru dans contemporan. Abia ajunsesem aici, era al doilea an, a fost foarte neașteptat premiul, nu m-am gândit niciodată la așa ceva.

Noi, dansatorii, nu ne gândim foarte mult la premii pentru că nu există așa multe premii în dans. Ne gândim mai mult la roluri, să dansăm pe scene mari, dar nu la premii.

Acum sunt first artist, dar nu e echivalentul unui prim-solist din România În România e corp de balet, solist și prim-solist. În UK sunt vreo 6 titluri până ajungi la prim solist, acum eu sunt pe la jumătate.

În acest timp petrecut în UK, te-ai simțit vreodată privită altfel fiindcă veneai din România?

Nu, niciodată și nici nu las să se întâmple asta.

“Eu prefer să vorbesc prin dans și las oamenii să mă judece pentru ceea ce fac, nu pentru țara din care vin.”

De când nu ai mai fost acasă?

De un an de zile cred. Bine, anul ăsta a fost cu totul special…Cred că este cea mai lungă perioadă din viața mea în care am stat așa mult timp plecată. De obicei, vin de două ori pe an, vara și iarna, dar anul acesta a fost o excepție.

Familia ta a venit să te vadă dansând la Londra?

Da, vine tot timpul. Mai ales mama, când prinde un bilet de avion mai ieftin.

Dincolo de balet, cum arată viața ta? Ce altceva îți place să faci?

În mod normal, mergeam la muzee, galerii, îmi place orice formă de artă și încerc să merg să văd cât mai multe. Și când prind puțin timp liber încerc să dorm cât mai mult. (râde)

Cât despre sacrificiile pe care le-ai făcut pentru balet, presupun că ești întrebată deseori cum ai rezistat. De exemplu, cum reziști poftelor de a mânca ceva ce îți place?

Sunt destul de norocoasă pentru că nu am avut niciodată probleme cu dieta și am un corp micuț. Îmi e foarte greu să mă abțin în România de la sarmale sau alte mâncăruri, dar în general îmi și place să mănânc foarte sănătos. Mă și apucă câteodată, e drept.

De exemplu, mănânci vreodată burger cu cartofi prăjiți?

Normal! (râde)

Știu că îți place să și pictezi. De ce te atrage pictura?

Da, este hobby-ul meu nr. 1. Mă relaxează foarte tare și e singurul lucru care mă face să mă deconectez de la orice. Nu știu cum și de ce, dar când pictez uit de absolut orice. Pictez mai ales când mă supără ceva sau nu sunt într-o stare bună.

E amuzant când îmi trimite mama mesaj: „Iar pictezi? Ce s-a întâmplat?” (râde)

Și atunci când dansezi cum te simți?

În toate felurile posibile. Dansul pentru mine a devenit ceva foarte normal, mai ales acum, când doar studiem, facem exerciții de rutină.

Iar pentru spectacole fac ceea ce fac. Îmi place mult la spectacole, să fiu pe scenă și este foarte greu pentru că acum nu se întâmplă asta.

Apropo de asta, cum a fost anul 2020 pentru tine, ca artist în Londra? Acum sunteți la al 3-lea lockdown.

Da, nu pot să mint, nu îmi place foarte mult, dar asta e, trebuie să acceptăm, să fim optimiști.

De când n-ai mai avut un spectacol cu public în sală?

De un an. Ultimul a fost chiar la o gală din România.

De ce îți e cel mai dor din România?

Îmi e dor de multe lucruri. De mâncare, în primul rând. (râde) De gătitul bunicii mele sau de alte mâncăruri de suflet. Îmi e dor de familia mea, de câinele meu, de prieteni.

Pentru tine care crezi că a fost șansa carierei, momentul care ți-a schimbat cumva cursul profesional?

A fost Johan. Datorită lui am ajuns să dansez ce dansez, după cum spuneam mi-a dat foarte multă încredere în mine. Până atunci nu m-am gândit niciodată că aș putea ajunge atât de departe.

Cum îți explici acum, 5 ani mai târziu, ce s-a întâmplat cu plecarea lui Johan Kobborg din România?

“Au refuzat să accepte o schimbare, asta a fost greșeala. E vorba de open-mindedness. Cred că e o poveste veche la noi în țară.”

Te mai vezi vreodată întorcându-te în România, să locuiești aici?

Deocamdată nu. Dar nu vreau să spun niciodată. Oricum, nu vreau să rămân într-un singur loc. Vreau să explorez cât mai mult.

Ce sfat ai avea pentru fetele care își doresc să devină balerine? Dar pentru părinții care le împing către asta?

Pentru fete – să fie sigure că asta vor să facă, să se țină de treabă, să muncească și să fie încrezătoare. Dar nu sunt de acord cu ideea ca părintele să împingă un copil să facă ceva. Cred că poate funcționa doar pentru o perioadă de timp, apoi când copilul crește își dă seama de ceea ce își dorește el cu adevărat.

În caz meu a fost perfect, am vrut și eu și părinții.

Tu cum te vezi peste 10 ani?

Nu știu, scopul e să ajung cât mai sus, la rank-ul de prim-solistă și am o grămadă de balete pe care vreau să le dansez. Spre asta mă îndrept.

The post Balerina Francesca Velicu și dansul ei prin univers appeared first on Cultura la dubă.