Ciprian Ciucu (PNL), în vârstă de 47 de ani, a câștigat alegerile parțiale pentru Primăria Municipiului București, organizate pe 7 decembrie, cu 36,16%, însemnând 211.562 de voturi. Actual primar al Sectorului 6, el va deveni primarul general al capitalei pentru următorii 2 ani și jumătate. Mai jos vă prezentăm ce a promis acesta în programul său politic pentru sectorul cultural bucureștean.

***

Imediat după ce oamenii de teatru au semnalat înlăturarea regizorului Vlad Cristache de la conducerea interimară a Teatrului Excelsior, Ciprian Ciucu, candidatul PNL la primăria Bucureștiului, a anunțat public că prioritatea sa pentru cultură va fi organizarea concursurilor pentru posturile de management în instituțiile din subordinea PMB: “Vin la primărie și dăm drumul la concursuri, conform legii! Teatrele noastre au nevoie de echipe de management stabile și performante.”, a scris acesta într-o postare pe facebook. Toate teatrele bucureștene sunt conduse de manageri interimari.

În programul său politic, publicat în campania electorană, Ciucu semnalează în repetate rânduri că inițiativele culturale ar trebui să se autosusțină financiar, nu să se bazeze exclusiv pe subvenții de la bugetul local.

Printre principalele sale idei pentru cultură se numără – organizarea de evenimente în cartiere, digitalizarea culturii (spectacole, expoziții, arhive online), micro-granturi pentru artiști și rezidențe artistice în cartiere, precum și conturarea unor trasee pietonale în cartiere, pe modele deja existente, cum ar fi Bazar de Cotroceni.

Bucureștiul cultural, în viziunea lui Ciucu

București – Capitală culturală vie, modernă și deschisă comunității

“Bucureștiul are nevoie de o cultură care nu trăiește doar în instituții, ci în cartiere, în comunități și în viața de zi cu zi a oamenilor. Plecăm de la direcțiile din Strategia Culturală a orașului și de la un principiu simplu: cultura nu este un cost, ci o investiție în identitatea și în coeziunea socială a Capitalei.

Cultura trebuie să fie organizată, accesibilă, relevantă pentru comunități și capabilă să se autosusțină parțial prin proiecte inteligente, nu doar prin subvenții. Trebuie să contribuie la spiritul nostru comunitar, de apartenență la orașul nostru.

În acest moment, oferta culturală a instituțiilor noastre este mult sub cererea bucureștenilor. Principalul motiv este că sălile de teatru și de spectacole sunt mici și neîncăpătoare.

Orașul care își pune în valoare creativitatea

Îmi doresc un oraș în care cultura devine un motor de dezvoltare urbană, un liant între cartiere și o scenă permanentă pentru artiști. Bucureștiul își valorifică patrimoniul, spațiile publice și diversitatea pentru a crea un ecosistem cultural modern, bine gestionat și atractiv pentru locuitori și turiști.

Avem nevoie de instituții culturale moderne și deschise, cu programe adaptate către publicul local, nu doar către evenimente punctuale.

Principalele direcții de acțiune:

• Transparență, profesionalizare și management cultural stabil, orientat spre rezultate;
• Digitalizarea programelor și acces online la spectacole, expoziții și arhive;
• Instituțiile trebuie să devină centre comunitare culturale reale, nu doar săli de spectacole.

Cultura care ajunge în cartiere

Cultura trebuie adusă acolo unde trăiesc oamenii prin organizarea de evenimente specifice, cu tematică distinctă, în fiecare mare cartier. Pot fi organizate, pe modelul dezvoltat în Sectorul 6, evenimente care să se autosusțină financiar, pe scene mobile de cartier pentru concerte, teatru, stand-up, dans.

Principalele direcții de acțiune:

• Organizarea de festivaluri locale pe bulevarde sau în parcuri (ex. modelul Parcul Liniei – evenimente comunitare curate, ordonate, cu buget controlat);
• Organizare de seri de film în aer liber în zone precum Drumul Taberei, Militari, Colentina, Titan, Vitan;
• Evenimente gastronomice locale, care să pună în valoare tradiția urbană a Bucureștiului;
• Cartierele devin parte a rețelei culturale, nu spectatori la distanță.

Evenimente pentru comunitate, care se autosusțin financiar

În logica bunei administrări, evenimentele culturale trebuie să își acopere o parte semnificativă din costuri:

• evenimente de tip street-market (arte, design, produse locale) cu taxă de participare pentru comercianți;
• festivaluri tematice (jazz, teatru de stradă, arhitectură, design urban) cu sponsori privați, parteneriate și co-finanțare;
• târguri creative, cu închirierea standurilor, fără costuri ascunse pentru Primărie;
• evenimente cultural-sportive (ex. alergări urbane, tururi ghidate, plimbări tematice) finanțate din taxe de participare și sponsorizări;
• programe de tip „adoptă un eveniment” – companiile sprijină activități culturale în cartiere, în schimbul unei vizibilități controlate și reglementate.

Modelul este simplu: cultură de calitate, management riguros, impact social mare și povară financiară mică pentru bugetul public.

Punerea în valoare a patrimoniului și a identității Bucureștiului

Vom investi în readucerea la viață a clădirilor istorice, în iluminatul arhitectural, în rute pietonale tematice și în spații publice curate, fără poluare vizuală. Cultura devine parte din regenerarea urbană, nu un accesoriu.

Direcții de acțiune:

• crearea de rute culturale în zone precum Cotroceni, Lipscani, Calea Victoriei, Grivița, inclusiv cu participarea inițiativelor private, deja manifeste în București;
• organizarea de micro-expoziții în aer liber, conectate la identitatea fiecărui cartier;
• programe educaționale despre istoria Bucureștiului, în școli.

Sprijin pentru artiști și industriile creative

Vom crea mecanisme simple și transparente pentru a sprijini artiștii și creatorii locali prin:

• micro-granturi pentru proiecte comunitare;
• spații de lucru temporare în clădiri publice neutilizate;
• rezidențe artistice în cartiere;
• parteneriate între instituții culturale și ONG-uri.

Industria culturală trebuie văzută ca un sector economic strategic, nu ca un moft.

Evaluare, transparență și impact

Toate programele culturale vor avea indicatori clari de participare, impact și cost, care vor fi prezentați transparent într-un raport anual public. Consultarea reală cu comunitatea este esențială, precum și posibilitatea de cofinanțare privată și de parteneriate.

Cultura nu trebuie să fie ”poluată” de improvizație și haos, ci să devină un domeniu al calității, predictibilității și responsabilității.” – se arată în programul electoral publicat pe site-ul lui Ciprian Ciucu.

Cine este Ciprian Ciucu

Ciprian Ciucu s-a născut pe 16 martie 1978 la Pitești. A absolvit Științe Politice la SNSPA și a început să lucreze ca ONG-ist, alături de Cristian Ghinea (USR), specializându-se în management de proiect și consultanță pe fonduri structurale. A lucrat ca expert în politici publice atât pentru România, cât și pentru Moldova, Georgia sau Kosovo. În 2019 a devenit Președinte al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, fiind angajat de Guvernul României, iar în 2020 a fost ales Primarul Sectorului 6 pe lista PNL, câștigând un al doilea mandat în 2024.

Este căsătorit și are o fiică adolescentă. Se declară un fan al muzicii heavy metal și îi place să joace baschet.

Ciucu va conduce primăria capitalei în locul lui Nicușor Dan, ales președintele României în mai 2025, și va ocupa doar 2 ani și jumătate de mandat, până la organizarea următoarelor alegeri locale.

Ciprian Ciucu este și prim-vicepreședinte al Partidului Național Liberal.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Ciprian Ciucu este noul primar al Bucureștiului. Ce a promis pentru cultură: concursuri, evenimente în cartiere, rezidențe pentru artiști appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

“Simțeam o agresiune puternică din exterior, aveam nevoie să răspund și nu știam cum.“

Povestea Alexandrei Badea își are rădăcinile într-o Românie care a marcat pentru totdeauna generațiile crescute sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu și copiii acestora.

Născută la București în 1980, Alexandrei îi era prevăzut un plan de viață similar cu cel al tuturor tinerilor români de la acea vreme.

“În anii ‘90 era tendința să îți asiguri copiii. Erau câteva căi: Medicină, Drept, ASE și Politehnică.”  Părinții au insistat să aleagă unul dintre aceste drumuri.

Dar fiica lor descoperise universul fascinant al teatrului și simțea nevoia de a exprima prin artă sentimente pe care nu le putea transpune în calcule matematice.

“Făcând Școala Centrală din București, vedeam pe fereastră ce se întâmpla în curtea Teatrului Bulandra – Grădina Icoanei. Vedeam cum descărcau decorurile, actorii care mai repetau.

La un moment dat am chiulit cu o prietenă și am intrat efectiv în teatru, când se repeta, ne-am împrietenit cu cabinierele care ne-au făcut turul teatrului, am intrat la cabine, la atelierele de costume și m-a fascinat teatrul din afara sălii, ceea ce se întâmplă în culise.”

Era primul contact cu teatrul pentru o adolescentă care nu văzuse niciodată un spectacol.

“Primul spectacol la care am mers a fost “Patul lui Procust”, al Cătălinei Buzoianu. Era și un roman care îmi plăcuse și era în programa de bac.

A fost o întâlnire foarte puternică pentru mine, un șoc estetic și un spectacol pe care am ajuns să îl văd de cel puțin 10 ori în 2 ani de liceu.

Și așa am început să văd multe dintre spectacolele Cătălinei Buzoianu. La un moment dat, mi-am zis o chestie foarte stupidă: dacă ea poate să facă asta, pot și eu să fac asta.”

Dintotdeauna i se spusese că nu are talent la scris sau în vreun alt domeniu artistic și ajunsese să creadă și ea același lucru. Regia i s-a părut, totuși, o cale de a aduce laolaltă oameni talentați care să exprime în spectacol ceea ce ea nu putea altfel.

“De prin clasa a X-a simțeam nevoia să vorbesc despre niște lucruri pe care le simțeam, despre furie, despre tristețe, niște emoții puternice care îmi făceau rău. Erau un fel de răspuns la agresivitatea mediului în care trăiam, atât în școală cât și în societate.

M-am gândit că aș putea exprima în imagini și cuvinte ceea ce simt, să dau furia afară din mine.

Când am zis că aș vrea să fac jurnalism, am fost descurajată. Că jurnalism pot să fac cu orice, dar să am o facultate serioasă înainte. Apoi am zis de fotografie. “Ce să faci tu la Arte Plastice? Nu ai talent la desen.”

Tot revenea noțiunea asta de talent, pe care eu acum o resping, nu știu ce e talentul.

În Franța nici nu se vorbește despre talent. Fac des workshopuri cu studenții din școlile de teatru și dacă aș vorbi acolo despre talent, să spun că unul are mai mult talent decât altul, cred că aș fi dată afară. Această noțiune nu există.

Acolo se vorbește despre aptitudini, autenticitate, singularitate și muncă, nu despre talent. Școlile de teatru din Franța încearcă să formeze artiști, nu neapărat actori care să execute. Artiști care să își exprime o personalitate, să aibă curaj să își asume un punct de vedere – cred că pe asta ar trebui să se pună mai mult accent în școlile de teatru din România.

Noi, în Est, legăm talentul de ceva foarte religios, ceva dat, cu care te naști. Eu nu sunt de acord. Dacă e să vorbim despre talent, cred că e ceva care se educă.

Eu îl văd precum un mușchi pe care îl antrenezi prin tot ce vezi, prin discuții, prin cărți, prin filme, prin experiențele de viață.”

Conform unei înțelegeri pe care a făcut-o cu tatăl său, Alexandra a fost nevoită să intre întâi la ASE pentru a primi permisiunea de a da și admiterea la regie de teatru, la UNATC. Așa a ajuns să aibă și diplomă de economist și de regizor.

20 de ani mai târziu, Alexandra Badea este astăzi unul dintre cei mai apreciați regizori emergenți din Franța, dar și din România. Însă adevărata cale de expresie care a adus-o în elita culturală franceză a fost dramaturgia.

După cele două facultăți absolvite în România, a terminat Masterul „Teorie și estetică teatrală” la Sorbona și s-a stabilit, fără să își propună asta, la Paris.

A regizat primele sale spectacole la teatre mici din capitala Franței, cu bugete mici și prieteni care acceptau să repete fără remunerație.

“Am făcut un spectacol – Povești de familie – l-am jucat de câteva ori. Nu înțelegeam nimic din sistem. A fost foarte greu.

În Franța nu sunt trupe, regizorul are o companie a lui, ea aplică la subvenții de la stat și caută co-producători teatre instituționalizate, care au ca angajați doar tehnicieni și personal administrativ. Personalul artistic e pe proiect.”

“În Franța un regizor face maximum un spectacol pe an, dacă nu chiar unul la 2-3 ani. 70% din activitatea lui e administrativă.”

În total, s-au adunat 10 ani de eforturi, în care nu a trăit din teatru. A realizat reportaje pentru RFI, a lucrat cu copiii în școli, a dat lecții de teatru sau a câștigat burse.  

În paralel, a fost invitată de mai multe teatre din România să monteze spectacole pe texte deja existente. Dar simțea că ceva lipsește.

“În România mă simțeam outsider. În Franța oamenii mă întrebau de unde am accentul.

Dorința mea era să scriu ceva despre ce simt eu și nu găseam deja piesa care să exprime ce voiam eu.”

“Și s-a întâmplat într-o vizită în România, în perioada aceea stranie dintre Crăciun și Anul Nou. Era un text foarte autobiografic, un colaj de scene, de monoloage, de liste de instrucțiuni.

Vorbea despre imposibilitatea de a te adapta și într-o societate și în alta. Imposibilitatea de a asimila regulile din societate, care sunt impuse din familie.”

Textul respectiv avea să fie prima sa piesă de teatru, Mode D’Emploi ( Mod de întrebuințare), pe care apoi a trimis-o, prin poștă, la o celebră editură din Franța – Arche Editeur.

Abia un an mai târziu a fost contactată.

„M-au sunat să îmi spună că vor să mă întâlnească și să mă întrebe dacă am și alte texte. Au zis că vor să mă publice.

Când am plecat de la întâlnire nici nu am crezut, ziceam că sigur o să se răzgândească, așa cum îmi ziceau mulți că vin să îmi vadă spectacolele și nu veneau.”

În 2009, primele sale trei piese – Mode D’Emploi; Controle d’identité, despre refugiații veniți în Franța în 2005, în perioada lui Nicolas Sarkozy, și Burnout, despre condițiile de lucru din întreprinderi și multinaționale – au fost publicate într-un volum la Arche Editeur, iar textele au fost puse în scenă de diverși regizori la teatre din toate zonele Franței.

„A fost o eliberare. Chiar mi s-a schimbat viața concret. Ușile mi s-au deschis în teatre.”

Iar acesta avea să fie doar începutul. Tânăra căreia școala românească îi spusese constant că nu are talent la scris, a primit în 2013 Marele Premiu pentru Literatură Dramatică, oferit de Ministerul Culturii din Franța, pentru piesa Pulverizare, publicată tot la Arche Editeur.

„Nu se aștepta nimeni să iau premiul ăsta. Nici eu nu mă așteptam. Eram în Mexic, nici nu am participat la decernarea premiilor.”

Pulverizare este o radiografie a societății franceze și a fost rezultatul unei munci de documentare de un an de zile, în care Alexandra Badea a intervievat mai mulți imigranți dintr-o micuță localitate de la marginea orașului Lyon.

„Documentarea e o etapă importantă. Mă interesează cum rănile istoriei au încă repercusiune asupra generațiilor de azi.

Am întâlnit primii muncitori algerieni care s-au instalat aici, acum stau în niște cămine în condiții precare, lucrează pe bani foarte puțini și și-au sacrificat viața ca să-i întrețină pe cei de acasă.

Am întâlnit soțiile muncitorilor veniți în anii ‘70, ele doar au crescut copiii și acum la 60 de ani erau în niște cursuri de alfabetizare și încercau să învețe limba franceză.”

“Am înțeles globalizarea și cum o decizie luată aici influențează viața unor oameni de peste tot din lume.”

Piesa a fost tradusă în engleză, germană, română sau portugheză și a devenit cel mai jucat text al său.

A scris apoi două romane (Zone d’amour prioritaire, 2014; Tu marches au bord du monde, 2020) și scenarii de film, regizând la rândul său primele sale scurtmetraje.

„Mi-am dat seama că ritmul meu de scris este mult mai rapid decât ritmul de a face un spectacol. Cea mai mare plăcere o am când scriu, mă simt liberă, nu am blocaje administrative.”

Propriul său statut incert într-o țară străină, relația tensionată cu țara natală, dar și interesul față de poveștile nespuse ale istoriei, au dat naștere unei scriitoare curajoase, remarcată în Franța drept autoare de teatru politic, pe teme legate de multinaționale, globalizare, colonizare sau supraveghere.

Iar dorința Alexandrei Badea de a spune astfel de povești a crescut și mai mult în 2013, după ce a devenit cetățean francez.

“A fost o ceremonie de naturalizare în care ni s-a spus că din acest moment trebuie să vă asumați istoria acestei țări, cu momentele ei de glorie și cu zonele ei de umbră.”

“Și că poate la un moment dat, în caz de război, veți fi nevoiți să vă luptați împotriva propriei voastre țări.”

A fost momentul în care a decis să citească mai mult despre colonizare și post-colonizare. Iar prin arta sa a adus la iveală episoade mai puțin cunoscute din istoria Franței.

Wajdi Mouawad, un cunoscut regizor care a montat anul trecut opera Oedipe de George Enescu, i-a dat șansa uriașă de a monta pentru prima dată la unul dintre cele 5 teatre naționale din Franța – Teatrul La Colline din Paris, pe care îl și conduce.

Iar Alexandra Badea a ales să pună în scenă o trilogie inspirată din istoria Franței. În timp ce a lucrat la acest proiect, s-a plimbat mult în Cimitirul Père Lachaise, aflat chiar lângă Teatrul La Colline.

„Prima parte e despre un masacru al soldaților senegalezi, veniți în al Doilea Război Mondial în Franța și care chiar au eliberat teritorii. La sfârșitul războiului, statul francez le datora solda de război, li s-a dat o parte și li s-a spus că partea cealaltă o veți primi în țările voastre.

Când s-au întors acolo și și-au cerut drepturile, au fost împușcați, a fost un masacru. Nu se știe câți oameni au murit și nu se știu numele lor, au fost aruncați la gropi comune.

Toată lumea a fost uluită, povestea nu era cunoscută.”

A doua parte a avut premiera chiar la prestigiosul Festival de Teatru de la Avignon, aducând la iveală un episod despre mai mulți algerieni care au fost aruncați în Sena, după ce și-au cerut drepturile, iar a treia parte a vorbit despre copiii unor imigranți, aduși să repopuleze zonele rurale din Franța.

Trilogia s-a jucat inclusiv în spectacole integrale și s-a bucurat de un succes răsunător, având numeroase reprezentații.

Pe Alexandra, eleva de liceu care s-a strecurat în culisele Teatrului Bulandra, am găsit-o acum în culisele unuia dintre cele mai importante teatre din Franța, ca regizoare franceză de origine română.

La câțiva pași de teatru, în vitrina unei librării sunt așezate chiar câteva dintre volumele sale, multipremiate.

Însă dincolo de premii, textele și spectacolele Alexandrei Badea înseamnă mai mult decât prestigiu. Ele dau voce unor oameni invizibili în societate.

În România a scris despre Pogromul de la Iași în piesa Perfect compus, montată la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu.

Și este interesată în egală măsură de psihologia transgenerațională, de cum se transmit lucrurile de la o generație la alta și cum reușim să ne desprindem de ele. Despre asta va vorbi și în viitorul său spectacol – Exil – care va avea premiera în această toamnă la Teatrul Național din București.

“Am fost învățați să supraviețuim prin a nu spune ceea ce gândim, prin a ne adapta, a ne strecura, a sacrifica anumite lucruri.

Nu știu dacă e neapărat o problemă românească, poate e universală, dar în România mă durea mai tare.”

“Demult îmi doream să scriu ceva pe tema asta. Voiam să vorbesc despre exil și relația cu România, de furie și iubire, pe care le simțim cu toții, de dorința de a pleca, dorința de a reveni, imposibilitatea de adaptare aici. Dar și despre lucrurile moștenite – educație, blocaje care ne sunt date din familie și din școală.”

Alexandra Badea e stabilită la Paris de aproape 20 de ani și, cel puțin momentan, nu se vede locuind în altă parte.

„Eu nu mă consider emigrantă. Efectiv a fost o experiență la care m-am oprit. Dar sunt în mișcare, nu stau doar într-un loc.”

“Mă hrănesc foarte mult din toate influențele culturale, stau într-un cartier lângă Gare de l’Est, sunt frizerii africane, e o zonă care se numește Mica Turcie, apoi e o zonă asiatică. Când sunt în București, îmi lipsește melanjul ăsta, mai ales în plan artistic.

Paris e unul dintre puținele orașe din lume în care poți vedea în materie de film, teatru, expoziție, cam tot ce se face oriunde în lume – un film independent din Camerun, Guatemala.

Mă hrănesc din asta ca om, nici măcar ca artist. Am nevoie de energia asta. Paris e o sursă de energie.”

Este Cavaler al Artelor și Literelor în Franța, țara care i-a deschis porțile către o cultură universală, dar revine constant în țara natală, cu care încearcă să se reconcilieze prin teatru.

“Vreau să vorbesc și publicului din România. E important, chiar vital pentru mine.”

“Nu pot să-mi explic de ce. Nu știu dacă e nevoie de mine, dar eu am nevoia asta de a face ceva în România.

Am zis că dacă vorbesc despre poveștile ascunse din istoria Franței, trebuie să vorbesc și despre poveștile ascunse din istoria României.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Alexandra Badea, scriitoare și regizoare: “Mă interesează cum rănile istoriei au încă repercusiune asupra generațiilor de azi.” appeared first on Cultura la dubă.

Cu un simț critic foarte bine dezvoltat, dar și cu umor, ironie sau dezgust, Valeriu Nicolae a arătat publicului fața nevăzută a CV-urilor pe care politicienii români și le asumă public.

Peste 200 de personaje care au condus sau conduc țara, din diverse funcții, au fost “luate la puricat” de Valeriu Nicolae și am aflat astfel ceea ce presupuneam, dar nu știam în detaliu. Că de 30 de ani încoace, țara nostră este condusă de niște impostori.

CV-urile scrise de Valeriu Nicolae au avut mii de share-uri în social media, devenind pentru mulți cititori lectura de dimineață.

Valeriu Nicolae este jurnalist, scriitor, activist pentru drepturile omului, dar și om politic. A făcut parte din partidul PLUS, și-a dat demisia, iar acum candidează ca independent în București, pentru un loc de deputat.

A deținut numeroase funcții importante la nivel european, precum director regional al World Vision sau Membru al Boardului de Trustees al Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului. În România, a făcut parte din guvernul tehnocrat condus de Dacian Cioloș. Dar cel mai des este cunoscut ca fiind omul care ajută copiii din Ferentari, ori tata Valeriu.

Este și co-producător al filmului documentar “Toto și surorile lui”, regizat de Alexander Nanau și multi-premiat în întreaga lume.

Din banii săi, aproximativ 160.000 de euro, a construit o casă pentru copiii din Ferentari, pe care îi sprijină să se țină de școală. Valeriu și voluntarii săi formează echipa Casa Bună, către care va merge și partea sa de încasări, din vânzarea volumului “Nu tot ei!”

Valeriu Nicolae a povestit pentru Cultura la dubă cum s-a apucat să scrie CV-urile politicienilor, cum au devenit ele o carte, dar și ce l-a determinat să candideze la alegerile parlamentare.

Cum a apărut ideea unei cărți, cine a avut inițiativa?

M-a sunat domnul Liiceanu, că a văzut o directoare de la Humanitas CV-urile făcute de mine și că i-a plăcut. Și a zis că trebuie să scoatem o carte.

Și tu ce ai zis?

Că da.

Pe tine ce te-a determinat să începi să faci aceste CV-uri?

Acum 3-4 ani încercam să văd cum mai manipulează Antena 3 și era un domn deputat, Prișcă, zicea că a fost angajat la cea mai bună firmă de avocatură din România.

Și am zis: ia să văd, domne, așa o fi? I-am căutat CV-ul și am înlemnit ce era acolo. Apoi am dat de declarația de avere a unui deputat de la USR, am văzut și acolo o problemă. Și apoi am început să mă uit cu atenție la mai mulți.

Le-am zis celor de la USR-PLUS, pe vremea aia PLUS abia se forma, că e nevoie să vorbim public despre asta, să scoatem la iveală impostura, au zis că nu sunt interesați, că lumea e interesată de alte lucruri. Prin iunie am spus-o din nou: e nevoie să discutăm…și tot așa.

Și am început să fac eu.

„Am fost convins că e imposibil ca în Parlamentul României să existe mai mult de 10-15% impostori. Acum, după ce am trecut prin aproape toate CV urile, sunt sigur că cel puțin 60% dintre parlamentari sunt impostori și cel puțin 75% dintre ei sunt șantajabili, lucru înfiorător pentru o democrație.”

Valeriu Nicolae

Câte CV-uri ai scris până acum?

Peste 200.

Cam care e procesul de documentare la un CV, până să ajungă în forma pe care o vedem noi?

Mă uit la CV-urile lor, care sunt publice și vezi rapid discrepanțe la toți. Toți sunt directori generali brusc. Adică nu au activitate și deodată devin directori.

Apoi caut firma lor la Ministerul de Finanțe și văd că e o d’aia obscură, cu 0 sau 1 angajați, profit zero sau profit anual cât o shaorma. Ei zic acolo că fac nu știu ce strategie de afaceri și, de fapt, sunt niște nenorociri.

Apoi, la 30 de ani brusc li se face dor de școală, îi apucă un dor de studiu rău de tot, nu se mai opresc. Mai toți fac Facultatea de Drept sau ASE, ori pe ambele în același timp, mai multe mastere deodată, doctorat.

Dar de ce crezi că simt nevoia să își treacă atât de multe studii la CV? De ce țin să aibă mai multe masterate, doctorat?

Ca să aibă cum să se justifice dacă ajung miniștri. Să aibă “pregătire” în cât mai multe domenii. Păi trebuie să justifice cumva, nu pot ajunge de la Grupul Școlar Alimentar direct la minister și atunci bagă acolo studii la greu.

Am un grup căruia îi zic Sectanții lui Oprea. Sunt peste 90 care au terminat Academia de Poliție sau Academia Militară, e o nenorocire.

„În toate CV‑urile trecute în revistă de Valeriu Nicolae avem un exemplu de tipar la lucru. El este un software de creativitate în negativ. Unul care preia, adaptează și amplifică vechiul tipar comunist, făcându‑l să funcționeze în mod ipocrit sub steagul cu cele douăsprezece stele aurii dispuse în cerc al Uniunii Europene, care alcătuiesc simbolul de unitate al civilizației Occidentului.”

Gabriel Liiceanu, filosof

Sau, uite, Ponta. Ponta zice că are un masterat la Institutul Ovidiu Șincai, terminat în 2003, iar Ovidiu Șincai a primit acreditare abia în 2004.

Plus doctorat și în paralel un masterat în Italia. Era și procuror al PNA, șeful Oficiului Național de Spălare a Banilor, plus șeful Corpului de Control al Guvernului. Voi vă dați seama ce impostor era pus să controleze guvernul?

Revenind la carte, cum ai făcut selecția, câte dintre cele 200 de CV-uri vor apărea pe print și pe ce criterii le-ai ales?

Am ales 100 de CV-uri, pe care le-am pus eu pe niște categorii, o să vedeți: Monștri Sacri, Fătălăi, Fluturi, Tinere Speranțe și altele.

Domnul Liiceanu vorbește despre cât de creativă a devenit impostura, ce enormități au ajuns să inventeze ăștia.

Noi avem un președinte care vorbește despre România Educată. Ce Românie Educată, când 4 miniștri liberali sunt clar impostori? 3 dintre ei și-au “uitat” doctoratele, au renunțat la ele de la un CV la altul.

„Îi cheamă Barangă, Mocioalcă, Resmeriţă, Stativă, Boşcodeală sau cine ştie cum. Borne ale traseului care are la un capăt debutul şi la celălalt rebutul. Chipuri ale nepriceperii ţâfnoase, ale şmecheriei lucrative, ale tupeului nociv.”

Radu Paraschivescu, scriitor

Banii proveniți din vânzarea cărții vor fi donați către Asociația Casa Bună. În ce vor fi investiți, mai exact?

Avem mare nevoie de salarii pentru oamenii care lucrează enorm, e un grup de voluntari care se dedică din ce în ce mai mult, lucrează full-time, aproape toți facem muncă voluntară, pe o fată o plătesc eu, pe firma mea, dar sper să reușim să plătim salarii și altora.

Lucrând la aceste CV-uri s-a născut în tine dorința de a reveni în politică?

Nu, asta nu a avut legătură. Motivul pentru care am decis să mă implic a fost Piedone, un mega impostor ajuns primar. Omul ăsta a fost șef de restaurant în perioada comunistă, nu aveai cum să fii șef fără să fii turnător, apoi a terminat liceul la 32 de ani, iar la 39 de ani făcea facultatea la Petroșani.

În paralel era consilier general și inspector la primărie. Cum făcea el facultatea la zi, la Petroșani? Conducea 18 ore pe zi?

De când ai publicat aceste CV-uri, te-a contactat vreun politician despre care ai scris?

Da, m-au contactat 2 femei și și-au cerut scuze.

Adică au recunoscut că au mințit?

Nu, au dat-o cumva că au omis unele lucruri și și-au cerut scuze.

Volumul “Nu tot ei! România în ghearele imposturii” va apărea în librăriile din țară și online, începând cu 5 noiembrie 2020.

The post CV-urile politicienilor, scrise de Valeriu Nicolae, devin subiect de carte la Humanitas appeared first on Cultura la dubă.