Considerat unul dintre cei mai mari coregrafi ai lumii, dublu laureat al Premiilor Olivier, danezul Kim Brandstrup vine pentru prima dată în România cu un spectacol arătat în premieră la Festivalul de la Edinburgh, pe 20 august 2025.

“Breaking Bach” este o îmbinare între muzica lui Bach, interpretată de Orchestra of the Age of Enlightenment, și streetdance. Evenimentul va avea loc pe 11 septembrie, de la ora 17.00. Va fi, de altfel, pentru prima dată când niște dansatori de hip-hop vor dansa pe scena Ateneului Român.

Kim Brandstrup a colaborat cu companii de prestigiu mondial, precum The Royal Ballet, English National Ballet, Royal Danish Ballet, Rambert Dance Company, Birmingham Royal Ballet, English National Opera, Metropolitan Opera, Teatrul Scala din Milano. Kim este recunoscut drept unul dintre cei mai importanți coregrafi narativi ai generației sale.

A acceptat să acorde primul său interviu pentru o publicație din România pentru Cultura la dubă.

***

Este prima dată când veniți la Festivalul Enescu?

Oh, da, este chiar prima dată când vin în România!

Știu că ați colaborat frecvent cu balerina română Alina Cojocaru în trecut. Puteți să ne spuneți ceva despre asta?

Da, sigur. Cu Alina am lucrat acum mulți ani. Cred că prima dată când am lucrat împreună a fost în 2006, când era foarte tânără. Ea tocmai intrase în compania Royal Ballet. Și de atunci, am tot lucrat de-a lungul anilor și a fost mereu o plăcere. Ea este una dintre acele rare balerine care doar crește și crește. Acum este matură, dar este în continuare cu totul deosebită, e o imensă plăcere să lucrez cu ea fiindcă e grozavă atât din punct de vedere tehnic, dramatic, dar și muzical.

Vreau să spun că ea pur și simplu trăiește muzica și emoția oricărei piese pe care o interpretează. Asta este atât de frumos la ea!

Ați auzit de Festivalul Enescu înainte de a primi invitația aici?

Nu știam de el înainte, dar după aceea, desigur, am citit multe lucruri bune suntem foarte încântați să venim, sunt destul de entuziasmat.

Iar noi suntem entuziasmați să vă vedem spectacolul. Am citit despre el, am văzut câteva videoclipuri pe YouTube, dar ne puteți spune mai multe despre Breaking Bach? Cum a fost creat acest proiect și ce ați vrut să arătați lumii prin asta?

Dintotdeauna, de când eram adolescent, am fost atras de Bach. Chiar când nu eram atât de interesat de muzica clasică, Bach a ajuns cumva direct la nucleul meu și am simțit muzica lui, m-am întrebat ce este asta? Și asta a rămas cu mine.

Când am început să coregrafiez, de mai multe ori am ales muzica lui. A fost foarte frumos, dar unele aspecte au fost foarte complexe din punct de vedere al vitezei și ritmului. Cele mai de succes piese ale mele au fost cele realizate prin piese solo, precum Suitele pentru violoncel sau Variațiile Goldberg în care, de fapt, ai doar un singur instrument.

Dar imediat ce ai toate straturile în instrumentație, devine atât de dens și se întâmplă atât de multe lucruri, și mi s-a părut foarte greu să găsesc un limbaj de dans care să se potrivească cu ele.

Și apoi am mers la New York și mi-am petrecut șase luni acolo lucrând cu câțiva dansatori de balet clasic, dansatori contemporani și dansatori de hip-hop despre ritm. Și am descoperit că această nouă generație are un simț incredibil al ritmului și al micro-ritmului. Vreau să spun că ei pot număra toate subdiviziunile din muzică, iar uneori simt că balerinii sunt puțin reticenți să numere. Dansatorilor de hip-hop le place să simtă cu totul Bach, totul se întâmplă atât de repede încât trebuie să fii conștient. Este puțin ca Stravinsky.

Deci cred că s-a potrivit viteza lui Bach cu aceşti copii tineri care aveau ceva unic.

Cum ați ales dansatorii?

Am organizat audiții. M-am uitat în jur. Este un dansator cu experiență în hip-hop, cu care am lucrat 15 ani, Tommy Franzen. Din când în când intram în contact cu el, pentru că el avea aceste aptitudini specifice.

Dar am avut audiții deschise. Piesa a fost comandată de Orchestra of the Age of Enlightenment, care este într-un program de rezidențiat la o școală din nordul Londrei, care are un departament de dans foarte, foarte bun.

În școală era destul de mulți dansatori de hip-hop. Așa că i-am examinat și am găsit cinci dintre ei care erau într-adevăr buni. Deci folosesc acei cinci, plus opt profesioniști pentru care am organizat audiții deschise.

Și ați avut premiera recent la Festivalul din Edinburgh. Am văzut un clip de acolo, cu spectatorii care se declarau fascinați la final. Ce fel de feedback ați primit personal?

Am avut premiera chiar acum o săptămână în Edinburgh. Oamenii au fost uimiți de dansatori și de viteza lor, de precizia ritmică. Am văzut cu toții mult Bach dansat de-a lungul timpului, sigur că poți improviza în acest sens, iar totul arată foarte bine.

Dar cred că acești dansatori chiar au știut și au reușit să incorporeze complet muzica. Și cred că oamenii au fost foarte impresionați de asta și de faptul pentru că este o generație care poate că nu este atât de obișnuită cu muzica clasică. Așa că a fost o întâlnire interesantă între cele două lumi.

Și la București va fi foarte special pentru că spectacolul va avea loc într-o sală de muzică, monument istoric, Ateneul Român. Iar contrastul dintre dansul de stradă și acest tip de loc va fi foarte interesant.

Credeți că această îmbinare a artelor, muzica clasică cu dansul contemporan va atrage un nou tip de public spre muzica clasică?

Întotdeauna spun că de îndată ce acești dansatori sau tineri înțeleg faptul că ritmul era înainte la fel de important ca oricare dintre muzica pe care o ascultă ei, cu atât mai ușor se vor conecta la Bach.

Noi numim spectacolul Breaking Bach, desigur, se referă la breakdance, dar și la spargerea unui cod. Pentru că uneori cred că, în orchestrare, linia melodică a viorilor poate aliena publicul mai tânăr.

În timp ce, dacă asculți într-adevăr violoncelul și asculți linia de bas, chiar auzi ce fac ele în relație unul cu celălalt, iar este cu adevărat provocator din punct de vedere ritmic.

Și cred că astfel poți deschide ușa către muzică, în profunzimea ei.

Ați învățat ceva de la dansatorii de breakdance?

Cu siguranță. Ei sunt cu 40 de ani mai tineri decât mine. Sunt preocupați de anumite aspecte. Am învățat, la fel cum au descoperit și ei, după cum am spus mai devreme, că dansatorii de dans clasic nu sunt interesați să analizeze cu adevărat muzica sau să o numere. Acești tipi au cerut să numere. Ei au vrut să știe absolut tot, unde stă atunci când intră, dacă așteaptă jumătate de bătaie. A trebuit să fiu foarte articulat în a le transmite ceea ce voiam să facem împreună, iar asta a fost minunat.

Deci, cu siguranță a fost o colaborare perfectă mine și dansatori și mine.

Vorbind puțin despre cariera dumneavoastră, de ce ați vrut să vă creați propria companie de dans și ce impact a avut asta asupra carierei dumneavoastră?

Ei bine, momentul în care am creat propria mea companie, acum ceva timp, care se numea Art Dance Company, acela a fost cu adevărat începutul carierei mele. A fost găsirea limbajului meu, într-un fel, și am avut foarte mult noroc în acel moment. Exista deja un grup de dansatori care au vrut să lucreze cu mine. Așa că era un sentiment de colegi, știi, eram de aceeași vârstă. Am lucrat împreună în primii 20 de ani.

Mă interesa foarte mult să găsim limbajul nostru în domeniu, eu am studiat filmul și eram interesat de povestire, iar la vremea respectivă erau lucruri pe care nu le regăseai la marile companii. Voiam să explorez asta, așa că m-am gândit că aș putea face asta cu compania mea. Deci am făcut asta timp de 20 de ani, iar apoi companiile de balet au început să fie interesate de ceea ce făceam, pentru că era legat de muzică și de povestirea narativă.

Și, deodată, ușa s-a deschis către balet, acolo am întâlnit-o și pe Alina Cojocaru și mulți alți dansatori fabuloși. Și mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu ei, știi, în parte datorită muzicalității înnăscute a acelor mari dansatori.

Simțiți că în prezent baletul a început să se schimbe datorită dansului contemporan?

Simt asta foarte mult. Atunci când am început să lucrez cu companiile de balet, în anii ’90, trebuia să mă încadrez în niște limite, să le cer să facă ceea ce deja puteau să facă, ceea ce le era cunoscut.

Simt că în baletul ultimilor 15 ani companiile s-au schimbat într-adevăr și sunt dispuse să facă orice.

Credeți că puteți exprima mesaje politice prin dans?

Cred că există probabil modalități mai bune de a face lucrul ăsta. Vreau să spun că există o viață internă a corpului, iar asta este dincolo de cuvinte. În dans poți exprima tot ce nu poți spune prin cuvinte. Cred că aceasta este puterea dansului și a baletului.

Cred că există multe probleme politice care sunt foarte importante, dar cred ar trebui luptat mai bine pentru ele în alt mod. Nu cred că dansul este formatul ideal.

Dar, desigur, în ceea ce privește înțelegerea empatiei fizice, subtilitatea emoțională pe care o poți obține prin dans, ea este foarte puternică și are o imagine sau un mesaj foarte puternic.

***

Festivalul Internațional George Enescu are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. În program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 de muzicieni.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Celebrul coregraf Kim Brandstrup aduce Bach și hip-hop pe scena Ateneului, la Festivalul Enescu, în spectacolul “Breaking Bach” appeared first on Cultura la dubă.

A plecat din România în Argentina la 19 ani, iar dansul i-a deschis orizonturile către o lume nouă, plină de posibilități, către diversitate și înțelegere. A studiat balet, dans modern și dans contemporan, a fost parte dintr-un cor bisericesc, a dansat într-unul dintre cabaretele celebre ale Parisului și s-a stabilit în capitala Franței, unde este dansator, coregraf și profesor de dans.

Influențat decisiv de marele coregraf român Gigi Căciuleanu și școlit de partenera acestuia, Ruxandra Racoviță, Daniel Pop duce mai departe iubirea pentru dansul contemporan și o îmbăgățește cu propriile idei, mișcări și emoții.

L-am întâlnit la Paris chiar cu câteva ore înainte de a urca pe scena Operei Naționale din Paris, unde este parte din spectacolul de operă Manon.

***

Povestea lui Daniel Pop începe acum 37 de ani la Târgu-Mureș. Născut într-una dintre cele mai mixte comunități din România, din punct de vedere etnic, a crescut de mic în diversitate, iar asta l-a ajutat mai apoi să se adapteze diferitelor culturi cu care a intrat în contact.

“Am fost crescut de bunici, părinți, profesori cu această idee, că dacă înveți o limbă străină, o să ai o șansă în plus în viață. Îmi spuneau: fii curios, fii deschis, acceptă diversitatea.

În Târgu Mureș noi avem această coabitare a spațiului cu cei de origine maghiară. Vecinii noștri sunt maghiari, mama a făcut școala primară în limba maghiară și atunci am crescut cu acest exercițiu al multiculturalității și mi s-a părut foarte important din postura de adult, profesionist, dacă am ceva de spus și sunt încurajat și primit cu căldură într-un spațiu nou, atunci să vin și să accept această provocare și să propun un astfel de exercițiu de creație artistică în mai multe limbi, unde la un moment dat, de fapt, limba nu mai era o barieră.”, spune Daniel.

A simțit dintotdeauna o actracție magnetică pentru dans, chiar dacă tatăl și-ar fi dorit mai degrabă să facă box, pentru că “băieții trebuie să știe să se apere”.

“Fiind un copil cu astm bronșic, aveam o sănătate destul de fragilă în acea perioadă și aveam interdicție de a face sport. Dansam de foarte mic copil în fața televizorului, imitând staruri precum Marilyn Monroe, Britney Spears. Aveam foarte multe apucături pe care nimeni nu le înțelegea. Am mers la balet cumva pe ascuns.

Primeam destul de multă bătaie, fiind copil, în fața blocului. Eram foarte plângăcios, de multe ori bolnav, n-aveam voie să mănânc înghețată. Am mers la dans clasic pentru că ce vedeam la televizor mă înăsprea foarte mult și îmi spuneam, uite ce frumos, ce grațios, ce bine e acolo.

Obișnuiam să imit foarte mult gesturile, o imitam pe mama care fuma și fumam creioane pe ascuns. Vedeam niște filme despre cabaret și predam unor copii imaginari dans și tot felul de materii.

Și spun asta acum pentru că, până la urmă, am dansat foarte mulți ani într-un cabaret, am devenit dansator și am devenit și profesor. Cumva aceste vise de copil au devenit realitate.

Cum a fost la cursurile de dans din copilărie?

Am mers la cursuri de balet la Târgu Mureș, sala de sport a școlii generale. La un moment dat, părinții mei au fost convocați pentru a-și da acordul de a primi o bursă la Baletul Bolșoi din Moscova.

Profesoara mea spunea că ar fi bine să încerc să merg în Rusia la o școală de balet pentru că e nevoie de băieți și pentru că sunt înalt și pot să mă dezvolt foarte bine.

Cred că baletul m-a salvat de afecțiunea mea medicală, în sensul în care mi-am dezvoltat capacitatea pulmonară, totuși, ai mei erau încă foarte îngrijorați și nu au fost de acord să plec la Moscova.

Ce ai făcut după aceea?

La 18 ani, când am terminat liceul, am avut ocazia să plec în Argentina să fac o școală de dans, prin intermediul unei prietene foarte bune de la Târgu Mureș, care se afla acolo de doi ani, pentru a studia cinematografie.

Eu urma să mă pregătesc pentru secția coregrafie a UNATC din București, dar nu mă inspira deloc să merg în București, cred că erau și aceste stereotipuri despre relația dintre provincie și București. Pe atunci eu făceam parte dintr-un corb bisericesc și dintr-o trupă de teatru a liceului.

Cei de la Teatrul Ariel din Târgu Mureș, unde deja lucram ca amator, îmi spuneau: dansul este contra cronometru, du-te spre dans pentru că teatrul poți să-l faci la orice vârstă.

Și cumva munca mea se află undeva la intersecția dintre teatru și dans. Proiectele și interesele mele personale artistice m-au dus pe acest drum, deci cumva tot am ajuns să am un contact cât de cât cu teatrul.”

În Argentina avea să descopere, însă, dansul contemporan, într-un mod complet diferit decât percepea dansul, prin prisma rigorilor impuse de exercițiile de la balet. Acolo a studiat la o școală de dans și a lucrat în paralel ca ospătar pentru a-și asigura un venit.

La vremea respectivă, Gici Căciuleanu, cel care avea să-i devină mentor, era director artistic al Baletului Național din Chile.

“El lucra deja cu dansatori profesioniști, eu nu eram pregătit pe dans contemporan la nivelul acela, și el mi-a propus să vin la Paris ca să urmez cursurile Conservatorului, unde partenera lui de-o viață, Ruxandra Racoviță, era profesoară, avea catedra de Dans Contemporan și am fost ultima ei generație de elevi. M-a pregătit în dans contemporan, iar după ce am terminat, am început să dansez într-o companie unde Gigi Căciuleanu monta spectacole.

Și am lucrat în acea companie vreo 5-6 ani, făcând turnee prin Europa, dansând foarte mult aici în Franța, respectiv Italia.

Ce te-a convins să faci trecerea de la balet la dans contemporan?

O foarte mare jenă pe care-am simțit-o într-un curs de dans contemporan la Buenos Aires unde, efectiv, după 10 minute, mi-am luat geanta să plec și când am pus mâna pe clanță, profesoarea a oprit cursul și a zis: ești sigur că vrei să pleci? Cred că e ceva pentru tine, doar trebuie să-i dai timp. Și a fost un challenge, pentru că întotdeauna am fost de natură foarte agitat, foarte zurliu, preocupat de o sută de chestii, dispersat cumva în spațiu, iar dansul contemporan mi-a deschis o viziune în care orice era posibil.

Dar de unde venea jena aceea?

Din partea unor mișcări, care nu erau neapărat în zona mea de confort sau în ceea ce eu știam să fac, respectiv abecedarul foarte riguros al dansului clasic.

Când am descoperit dansul contemporan nu cunoșteam aceste elemente, totul era despre greutate, despre respirație, despre căzut la sol, despre încetinit, mișcarea despre viteze, diferite volume, corpuri, toate lucrurile astea mi-au plăcut foarte mult și m-au jenat în același timp.

Era cumva frică să mă arunc mai tare, vedeam că întotdeauna este loc de mai mult și în dans clasic e loc de mai mult și mișcările pot fi perfecționate, dar dansul clasic trece printr-o oarecare repetiție a mișcării până devine perfectă, ori în dans contemporan nu există chestia asta.

Dansul contemporan are mai mult de-a face cu mișcarea care va fi hrănită de un gând, de o emoție din spatele ei, cu descifrarea anumitor culturi și subiecte. Cred că e ceva mult mai universal și mult mai deschis către oameni.

Și ai făcut trecerea complet? Nu ai mai dansat balet?

Da, am continuat dansul clasic ca antrenament, pentru că mi s-a părut foarte riguros și foarte important pentru corp și pentru ținuta corpului. Să continui cu dans clasic e un fel de rugăciune de dimineață, dar am plonjat în lumea dansului contemporan, fiind foarte convins că ăsta e drumul pe care îmi doresc să merg.

Avea și această înclinație către lumea teatrului, îmi plăcea foarte mult să vorbesc de subiecte diferite, să am personaje diferite, să nu fiu neapărat în această lume a prințului romantic care trebuie să o poarte pe prințesă sau pe lebădă prin spațiu.

Apoi, în Argentina am descoperit și lumea dansului modern, respectiv jazz, musical. Și când am ajuns în Paris, apropo de ce muncești ca să te întreții, am dat un casting la un cabaret foarte cunoscut aici, Paradis Latin – cabaretul care e pus în aceeasi linie cu Moulin Rouge și cu Lido, a fost construit de Gustave Eiffel într-o arhitectură foarte asemănătoare cu cea a turnului.

E un cabaret unde s-a inventat și unde s-a dansat pentru prima dată dansul cancan în Paris.

Am lucrat 5 ani acolo pe timp de noapte, ca să pot să fac ziua ce îmi plăcea – dans contemporan.  Eram cumva între cele două lumi, lumea nopții și lumea zilei.

Și am mai predat într-un club de dans modern și diferite tehnici de întreținere corporală.

De ce ai ales să continui să faci asta la Paris? Nu era loc de dans contemporan în România? Sau în Argentina?

La Paris mi-am găsit locul și îmi plăcea foarte mult diversitatea. Cred că ce aveam de spus avea de-a face cu ceva foarte universal, îmi plăcea mult să am colegi de peste tot din lume.

Apoi aici există un statut al artistului, un regim de intermitență de spectacol.

Acest regim salarial este unic în lume. Este un sistem care se autoalimentează. În funcție de ce declari și ce taxe plătești la stat, ei îți asigură apoi un trai decent între proiecte.

Cum te-a schimbat la nivel uman faptul că faci parte din această lume a dansului contemporan care se presupune că este mult mai deschisă?

Cred că în dansul contemporan este vorba de foarte multă introspecție și este un drum intim și foarte interior al propriului eu, al ființei. În același timp, poți să fii un mesager, un punct de legătură între culturi, între oameni, între diferite limbi, între diferite limbaje.

Nu cred că aș fi același dacă n-aș fi trăit în Argentina trei ani și dacă nu m-aș fi scăldat într-o cultură latino-americană.

Iar apropo de tradiție, de identitate și de locul din care vin, am încercat întotdeauna să păstrez acest relief foarte frumos și variat al Transilvaniei, ținutul în care eu m-am născut, și să-l aduc prin intermediul mișcărilor, prin intermediul unei oarecare melancolii, în dans.”

La momentul întâlnirii noastre în Paris, Daniel se pregătea să urce pe scena Operei Bastille, unde este parte din producția și distribuția operei Manon încă din 2020. În urma unui casting, a fost selectat în corpul de dans, apoi celebrul tenor Benjamin Bernheim l-a ales drept partener de scenă pentru câteva scene, astfel că în unele reprezentații este actor. În paralel, a fost desemnat și asistent de coregrafie.

“Propunerea coreografică a acestui spectacol este cu un conținut destul de clasic și neoclasic, dar are și influență de dans jazz, modern și contemporan, iar pe baza acestor competențe dobândite prin multitudinea de estetici prin care a trecut corpul meu în anii de studiu, am reușit să iau acest casting.

Din exterior pare că această abordare multidisciplinară e din ce în ce mai des întâlnită în universul operei și al baletului din Paris, am văzut că au fost și spectacole în care dansatori de hip-hop au urcat pe scenă alături de tenori și soprane. Cum se vede de la fața locului această modernizare a unei lumi clasice?

Cred că Franța a fost întotdeauna avantgardistă și și-a propus să experimenteze noi forme. Transversalitatea artistică și această interdisciplinaritate și-au găsit un leagăn în Franța, prin istoria sa, prin revoluțiile sale. Aceste revoluții s-au simțit și în rândul artelor, pentru că un artist este un cetățean activ al societății prin munca pe care o depune, prin riscurile pe care și le asumă și prin această universalitate cu care răspunde noilor provocări.

Ultimii ani în Franța mi se pare că au fost despre a sparge aceste bariere, despre a încerca să meargă mână-n mână cu această idee de democratizare a dansului, de a deschide foarte mult spațiile, de a mixa lumea dansatorilor profesioniști cu dansatori amatori.

La nivel de stat au fost politici culturale gândite în așa fel încât dansul să ajungă în foarte multe spații noi și chiar și instituțiile mari, cum ar fi opera, să aducă voci noi din anumite teritorii foarte îndepărtate de formele clasice. Sigur că au fost controverse și întotdeauna sunt controverse. Dacă vă uitați, de exemplu, la piramida de la Luvru, a fost un mare scandal pentru că s-a intervenit într-un spațiu de patrimoniu cu ceva total inovator, cu ceva unghiular, au fost și tot felul de conspirații.

E un exemplu foarte clar că putem trăi într-o diversitate foarte mare și acesta a fost și motivul pentru care eu am rămas aici.

Pentru că zilnic mă întâlneam cu oameni noi, din culturi noi, din țări noi și era cumva un tărâm adoptiv unde ne simțeam cu toții egali împreună.

Și din punct de vedere geografic a fost o strategie să fiu în Paris pentru că puteam merge oriunde, spre est, vest, nord, sud, foarte ușor și să revin aici, cum spun francezii, la un pied-à-terre, având un picior foarte ancorat în această cultură și în această diversitate.

Ai devenit și cetățean francez?

Da, după 12 ani de locuit aici, ca un cetățean european cu aceleași drepturi, până la urmă, ca și francezii. A fost o decizie personală de a lua și cetățenia franceză pentru că mi s-a părut că încoronează cumva un oarecare efort pe care eu l-am făcut să înțeleg, fără să judec, de ce francezul e rece și distant, când, de fapt e doar rezervat, am ajuns dintr-o educație colectivă, cum e comunismul, pe tărâmul luminiștilor, al filozofilor, al marilor gânditori, unde individualismul este pe primul loc și unde un om, un individ trebuie să învețe să se descurce.

Pentru mine a fost un lucru foarte evident că sunt ca și ei, iar o cetățenie nu o anulează pe cea pe care o am și identitățile pe care le am, ci e ceva care mă îmbogățește, ceva care mă completează și îmi face să mă simt mai complex.”

Deși e deja perfect integrat în Franța, Daniel revine frecvent în România, unde a pus și bazele unei rezidențe artistice la Saschiz, în Transilvania. Vara aceasta, proiectul său, intitulat Tabăra Internațională de Rezidențe Artistice “LEGĂTURI”, este deja la a 4-a ediție. În fiecare an sunt invitați artiști internaționali și naționali, care întâlnesc studenții facultăților vocaționale de la noi, dar și comunitatea locală.

“Mă simt acasă în Transilvania. Și în locurile unde am crescut, unde sunt primit mereu cu brațele deschise, și acolo unde facem tabăra, simt că primesc foarte multă încredere față de formatele artistice pe care le propun.

La Saschiz propun un mix de culturi și de lumi diferite, cea a studenților la școli de arte, cu artiști internațional consacrați, dar și naționali, cu copii din medii rurale defavorizate din punct de vedere cultural, cu oameni cheie acolo în comunitatile lor, respectiv cei care lucrează în educație și le spun copiilor despre activitățile noastre.

În primul an au fost puțin mai reticenți când auzeau atâtea limbi diferite pe stradă, la ei în sat, era ceva foarte nou. Dar când am adus un designer vestimentar care prezenta la Fashion Week în Paris, ei au venit, au stat aproape de ușă, foarte cuminți, în liniște, au ascultat acest artist cu care am moderat o discuție despre drumul lui, despre cum comercializează produsele sale, despre cum creează la Paris. Iar la sfârșit, când s-a terminat un video de prezentare a pasarelei de la Fashion Week, au fost primii care au strigat bravo și au aplaudat.

Apoi, mă gândesc la copiii care au făcut cursuri ateliere de eco-fashion cu acest designer, au învățat să coasă, să dea o viață nouă unei haine vechi.

Tot prin gesturi și prin limbajul corpului s-au putut conecta. Și atunci, pentru mine, asta a fost o probă clară că atunci când ne întâlnim și încercăm să comunicăm cu corpurile noastre, depășim foarte multe bariere.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Daniel Pop, dansator și coregraf româno-francez: “Când comunicăm cu corpul, depășim foarte multe bariere.” appeared first on Cultura la dubă.

Numele Gigi Căciuleanu se confundă cu dansul contemporan, atât în România, cât și la nivel mondial. A construit, alături de profesoara sa, Miriam Răducanu, forme de expresie prin mișcare într-o vreme în care libertatea le lipsea românilor. Și a uimit apoi nume uriașe ale dansului precum balerina sovietică Maya Plisetskaya sau dansatoarea și coregrafa germană Pina Bausch.

A fondat la Rennes primul Centru Național al Dansului Contemporan din Franța și a condus Baletul Național Santiago de Chile.

Locuiește la Paris de 50 de ani, dar și-a pus amprenta și asupra dansului contemporan din România, atât înainte, cât și după Revoluție.

L-am întâlnit în capitala Franței, în cartierul Montmartre, unde locuiește, și am descoperit povești fascinante, de la plecarea din România și perioadele de nesiguranță financiară, în care a mâncat doar gem pe pâine uscată timp de trei luni, până la întâlniri care i-au marcat cariera, cu Pierre Cardin, Astor Piazzolla, Jean Michel Jarre sau Maya Plisetskaya.

***

În iunie 1940, când România a fost somată să elibereze Basarabia, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, bunicii și părinții lui Gigi Căciuleanu au prins ultimul tren spre București.

 “Bunica nu a luat nicio bijuterie, nimic, a luat doar Biblia și un cactus. Dacă am să-mi scriu toate memoriile, o să pun titlul Biblia și cactusul. Biblia o avea încă din 1900, ne citea din ea când eram copii și ținea la ea foarte mult. Felul în care ne citea bunica făcea Biblia să pară o carte de aventuri.

Am locuit cu toții în subsolul unei case de pe strada Eremia Grigorescu, iar eu am avut noroc să cresc între cele două grădini, Icoanei și Ioanid. Pe vremea mea, Ioanid se numea Parcul Pușkin. Acolo ne scăldam în baltă.”

Gigi Căciuleanu a intrat în contact cu dansul pe când avea doar 4 ani. Se întâmpla la o școală de balet de pe Strada Frumoasă din București, în apropierea casei lui George Enescu.

“Dacă ți s-ar întâmpla să te uiți prin gaura cheii, în Țara Minunilor a lui Alice, ai vedea ceva. Știi că e țara minunilor, dar nu știi exact cum e. Dansul nu e doar dans, este necesitate. E o necesitate viscerală, așa cum poezia e o necesitate. Și la mine sunt foarte legate poezia cu dansul și trasatul liniilor.

Mama m-a dus la balet din două motive: unu – eram teribil de neastâmpărat și doi – mama ar fi vrut să fie balerină, dar nu se cădea la vremea aceea în familia noastră ca o fetiță să fie balerină, balerinele erau considerate neserioase. Neputând să fie balerină, mama a devenit botanistă. Era foarte amorezată de plante. Planta este dans. E linie care este dezvoltă, înflorește, are o poveste. Un firicel de iarbă are și o forță extraordinară, iese din asfalt fără nicio problemă. Bagă-mă pe mine sub asfalt să văd dacă pot ieși. Nu! Firicelul de iarbă nu știu cum străbate.

Dansul m-a fascinat în sensul în care mi-a tras o lovitură-n cap, m-am speriat foarte tare pentru că erau tot felul de domnițe care știau mult mai multe decât mine. Eu aveam 4 ani, ce știe un copil la 4 ani? Am început să plâng și o doamnă profesoară blondă, superbă, foarte inteligentă, Nuți Dona, m-a luat în brațe, iar eu am cerut-o de nevastă. Haha. Apoi a început să mă dreseze.

Mi-a zis: <lasă figurile și uite: eu sunt cu tine aici, tu ești pe un maidan, te joci cu o minge, spargi un geam, iese vecinul căruia i-ai spart geamul și te ceartă, tu îi răspunzi și ești între minge și ăla care te ceartă. Tu dansezi cum vrei.> Eu nu știu ce i-am dansat, dar mi-a plăcut foarte mult ideea. Asta era libertatea.”

A continuat apoi să meargă la școala de dans, iar întâlnirea care avea să îi marcheze decisiv traseul artistic a fost cea cu dansatoarea și coregrafa Miriam Răducanu. 

“Miriam a devenit profesoara noastră când am intrat în ciclu 2, adică la 14 ani. Și deodată mi s-au adăugat niște materii, dintre care una se numea Arta Actorului. Mi-a plăcut foarte mult, la un moment dat voiam să las dansul și să mă fac actor, îmi dădeam seama că puteam să fac mai multe lucruri ca actor și mi-a plăcut foarte mult ideea.

Ea ne dădea cursuri de dans, dar nu era voie să se spună dans modern, jazzul era prost văzut, ca fiind muzică modernă. Ea ne-a zis: <uite, aveți voie să improvizați, dar nu halandala, ci cu niște sarcini foarte precise, așa cum fac muzicienii de jazz, deja a pronunțat cuvântul jazz, care era tabu. Sau cum fac muzicienii de foarte mare talent într-o simfonie de Mozart, au un moment de libertate în care pleacă de la simfonia scrisă și au voie să adauge niște nuanțe care sunt ale lor. Eu vreau să lucrez aceste nuanțe cu voi, în care aveți dreptul să fiți liberi, dar trecând prin experiența improvizării cu niște sarcini foarte precise.>

Cu Miriam mi-am dat seama că dansul cu arta actorului nu se exclud una pe alta, ci se îmbină foarte bine. Ea a fost primul dans-actor pe care l-am cunoscut. 

Cei doi au construit împreună celebrele spectacole nocturne, care aveau loc la Teatrul Țăndărică din București, la sfârșitul anilor ‘60. Nocturnele îmbinau muzica, dansul, poezia și actoria, construcția interdisciplinară fiind ceva revoluționar la vremea respectivă.

“Ea a lucrat foarte mult cu teatrul, cu Gina Patrichi, cu Virgil Ogășanu. Virgil Ogășanu a făcut parte din primul nocturn pe care l-am făcut. El a interpretat un monolog din Revizorul, de Gogol, pe care îl lucrase cu Andrei Șerban.

Foarte multe din dansurile pe care le-am făcut cu Miriam au ieșit din improvizație. Înainte de nocturne am dansat foarte mult la oameni acasă. Cine avea un salon mai măricel, ne primea. Oamenii se așezau pe scaune ca la teatru.

Cum a fost posibilă această libertate în acel regim în care exact libertatea le lipsea românilor?

Românii sunt români, pe noi ne-au salvat bancurile, nu uitați că suntem într-o țară de bancuri, chiar dacă unii te turnau pe chestia asta. Noi am râs întotdeauna de multe lucruri și românii au fost mereu foarte latini. Oricât ar încerca să ne strunească, tot latini rămânem. 

Miriam, inspirată de Brâncuși, făcuse la un moment dat un dans care se numea Zborul, era foarte static, doar pe o oscilație, corpul doar avea niște înclinări. Și a fost criticată de colegii ei de la operă, că ce zbor e ală, la zbor se fâlfie din brațe. Și eu m-am dus la ea și am zis: <doamnă, să știți că sunt foarte mâhnit de ceea zic oamenii despre dansul dumneavoastră.>

Și ea mi-a zis: <tu întreabă-i pe ei unde sunt penele la Pasărea lui Brâncuși. Nu te certa cu ei, prezintă doar argumente artistice.> Miriam e foarte diferită de mine. Miriam își cizela dansurile, așa cum Brâncuși își cizela sculpturile. Iar eu eram foarte pe momentul imediat, puteam să schimb un dans în trei secunde. În vremea nocturnelor am spus întotdeauna că ea era covrigul, iar eu dansam, mă strecuram printre găurile covrigului.”

Când Nocturnele, spectacolele de teatru, concertele și spectacolele de opera luau sfârșit, tinerii bucureșteni interesați de zona curajoasă a artei, se adunau la Preoteasa, Casa de Cultură a Studenților. Acolo, mari artiști români dădeau frâu liber imaginației și improvizau într-un mod cuceritor pentru public.

“Improvizam nebunește, veneau tot felul de muzicieni de jazz, frații Berindei, Jancy Korossy, Johnny Raducanu, era un dialog în care nu îmi păsa de felul în care cântau și cum se numește asta în muzică, iar lor nu ne păsa cum se numește mișcarea pe care o făceam noi. La asta, publicul venea în draci. Foarte mulți tineri veneau.”, povestește acum Gigi Căciuleanu.

Alături de Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu a participat la primele festivaluri internaționale. Când Teatrul Bulandra, cu Liviu Ciulei director, prezenta Hamlet la Festivalul de la Edinburgh, Gigi Căciuleanu dansa în undergroundul festivalului: “ne-am pomenit într-o zi că intră Marin Sorescu cu Ion Caramitru și se bagă peste noi, în sensul frumos, și își fac un moment în cadrul spectacolului nostru. A fost spontan și s-a potrivit perfect.”

Poezia, pictura și dansul au avut mereu ecouri în dansul lui Gigi Căciuleanu. S-a îndrăgostit de picturile lui Kandinsky și de cele ale lui Aivazovsky, care i-au dat curajul de a nu-și impune bariere, de a construi forme în mișcare continuă, fără contur.

“Ce ea coreografie? Este o îmbinare de mișcări pe care o inventezi. Inventezi mișcările și îmbinarea lor. Eu fac foarte mult diferența între coreograf și aranjeur. E ca și în muzică, există oameni care inventează niște lucruri și alții care aranjează. Foarte mulți coreografi se autonumesc coreografi nefiind coregrafi. Iau de colo-colo și le lipesc.”

Gigi Căciuleanu a părăsit România în 1973 și s-a stabilit în Franța, după un periplu prin Rusia, Germania, Grecia sau Belgia, refuzând o invitație de a se muta în America.

Întâlnirea cu marea dansatoare și coregrafă germană Pina Bausch i-a dat încredere că o poate lua de la capăt într-o lume nouă.

“Tot ieșind cu Miriam din țară, eu mi-am zis că nu mai pot să așteptăm niște vize, nu știu câtă vreme. Sunt convins că am ceva de spus și nu pot să o spun la operă, unde trebuia să fac ce mi se dădea. La Moscova eu nu voiam să merg, dar Miriam mi-a zis <du-te, băiatule, la ruși, și învață carte!>

Și ați fost la Teatrul Bolșoi?

Da, am stat o stagiune, dar mi-a ajuns, a fost o ucenicie tehnică extraordinară. Era dans clasic, academic, dar cu mai multă libertate. Am avut trei profesori extraordinari, dacă se făcea o săritură dublă, noi o făceam triplă. Mi-a plăcut la nebunie acest challenge tehnic. Și aveam posibilitatea să intrăm pe furiș la soliști, deschideam ușa și ne strecuram. Acolo erau Maia Plisetskaya, Ekaterina Maximova, Vladimir Vasiliev, nici nu te puteai atinge de ei.”

Nu a fost interesat să rămână la Moscova și a continuat să vadă lumea prin intermediul concursurilor internaționale, alături de partenera sa de dans, Ruxandra Racoviță.

“Am câștigat în Germania singurul concurs de coreografie contemporană în acele vremuri. Am câștigat o dată, m-am întors în România și Ruxandra mi-a zis: <Căciu, hai să mai facem un concurs, să mai ieșim, ne mai vede lumea.>

Și am făcut un moment Bolero românesc, noi doi cu un al treilea personaj actoricesc,  Dan Mastacan, care avea niște pasaje actoricești și Raluca Ianegic, care prezenta un fel de flamenco, de simbol al morții, eu citindu-l foarte mult pe Lorca atunci. Acel moment de dans a luat premiul întâi, a doua oară. Niciodată nu se pomenise ca într-un concurs să ia aceiași de doi ani la rând.

Pina Bausch a fost laureata aceluiași concurs cu câțiva ani înainte.Eu am zis că dacă am luat și a doua oară premiul, o să rămân acolo. Dan Mastacan a plecat la Paris imediat și a făcut o carieră extraordinară în lumea filmului.

Eu am rămas în Germania pentru că Pina m-a invitat să vin la ea în companie. Ea era directoarea Școlii de Arte de la Essen. Mi-a propus să lucrez coregrafii cu oamenii pe care îi avea, elevii ei, unii aveau să devină apoi foarte cunoscuți. Era Susanne Linke acolo. 

Am avut șansa extraordinară să lucrez cu acei oameni, am făcut zece creații cu ei. Și acele producții s-au dat prin turnee. Pina le-a combinat cu momente ale ei și momente ale mele. Deci eu aveam momente în care nu dansam și mă uitam ce făcea ea și ea invers. 

Atunci am văzut ce mare dansatoare era Pina și mă duceam de fiecare dată și ziceam: Pina, ești o dansatoare divină, cu toate că era ca un animal, o combinație de dinozaur și de girafă în flăcări a lui Salvador Dalí.

Între timp am făcut-o pe Ruxandra să revină în Germania Și am plecat cu ea în Grecia. Am luat două bilete de vapor, fără să avem ce să mâncăm.”

Proiectele din Grecia nu s-au concretizat, așa că Ruxandra Racoviță s-a întors în România, dar Gigi a mai rămas 3 luni în Grecia, pe insula Hydra de lângă Atena, unde o româncă pe care o întâlniseră deținea o casă. 

“Pe o căldură de 40 de grade, am mâncat timp de trei luni numai biscotte uscate cu marmeladă de portocale, pe care le avea doamna Ralu Manu în casă, ea fiindcă plecată în vacanță. Efectiv i-am exterminat dulapul ăla cu biscotte – niște felii de pâine uscată. Și marmelada o ungeam un pic ca să trag de ea. De atunci, eu nu suport să văd biscotte, nu pot…”

A reușit să ajungă, până la urmă, la Paris, oraș care continuă să îl cucerească și azi, după 50 de ani. 

“Când am ajuns la Paris în iunie-iulie, numai de America nu îmi ardea mie. Am și dormit și de multe ori pe bănci pe malul Senei, atunci se putea, nu e ca acum. Dan Mastacan era plecat, făcea un film în Germania si nu aveam unde să stau. Dar am zis că eu nu plec de aici.”

Acum ne-a dat întâlnire în cartierul Montmartre, lângă biserica Sacre Coeur, în apropierea căreia locuiește. Are 78 de ani, iar dansul, pisicile și poezia reprezintă acum principalele sale interese. Își amintește perfect aventura instalării în Franța, fără să aibă vreo sursă de venit, încercând să lucreze la un cabaret, în timp ce tocmai ceruse azil politic. 

Ruxandra Racoviță i s-a alăturat în această nebunie, iar marea balerină americană Rosella Hightower, directoare a Teatrului din Nancy, le-a dat o șansă: “ne-a spus că are un singur post de dansator, dar îl taie în două și împărțim salariul. Așa am ajuns la Nancy, unde apoi, mi-a dat direcția baletului de acolo. Dan Mastacan mi-a fost asistent. Iar Ruxandra dansatoare – stea.

Am stat 5 ani acolo. Din acea companie de 30 de oameni, am selectat 10 cu care lucram noaptea și făceam apoi turnee prin Franța. Neplătiți, așa voiam noi. Așa ne-a cunoscut ministerul Culturii francez. Și, la un moment dat, am zis, doamne, eu vreau foarte mult să fac numai asta, nu mă interesează să mai fac încă baletele alea pe care, de fapt, nici nu știam să le fac.

Ministerul Culturii mi-a oferit Rennes ori Montpellier. Eu am vrut Rennes, că e mai aproape de Paris. Eu tot la Paris trag. Eu iubesc Parisul, cum o fi el. Am ajuns la Rennes și am stat acolo 15 ani. Acolo am înființat primul Centru Național de Dans Contemporan.”

Prin actorul Dan Mastacan, care devenise asistentul celebrului designer și om de cultură Pierre Cardin, Gigi Căciuleanu a primit de la Cardin propunerea de a face un turneu în toată lumea. 

 Aveam turneu cu un spectacol la Londra, iar Pierre Cardin a intrat în teatru și m-a văzut. A zis că mă vrea. Am venit cu autobuzul și i-am arătat lui Pierre Cardin ce lucram noi noaptea, în mod clandestin, la Nancy, el a zis: vă iau cu acest spectacol. Și așa ne-a făcut turnee prin toată lumea, Japonia, China, în Statele Unite, în America de Sud foarte mult.”

Tot Pierre Cardin l-a pus în legătura cu una dintre cele mai mari balerine sovietice din istorie, Maya Plisetskaya, pe care tânărul Gigi o umărise doar pe ascuns, la Teatrul Bolshoi din Moscova. 

 “Mă sună Pierre Cardin și îmi zice: <nu vrei să o întâlnești pe Maya Plisetskaya? Aș vrea să ți-o prezint și să te vadă dansând>. Și zic, sigur, iau trenul imediat. Mă duc, ajung la Paris la teatru și dansez pe muzică de Ray Charles. Mayei îi place foarte mult, a și scris în jurnalul ei <am întâlnit un român genial>. Ea zice: <nu vrei să mă înveți niște mișcări>? Zic: <doamnă, mișcările astea nu se învață așa, în trei secunde, după o ușă.>

Au trecut ani de atunci și m-a sunat din nou Pierre Cardin: <vreau neapărat să-i facem Mayei un spectacol cadou și m-am gândit la tine.> Dintre titlurile propuse, am ales Nebuna din Chaillot, mi se părea că se potrivește cel mai mult cu personalitatea mea și a ei. Urma să punem spectacolul la teatrul lui, Espace Cardin, în buricul Parisului, pentru mine era o chestie enormă. Și eu am zis, dar cum? Și el a zis: <vine Maya la Rennes și lucrați acolo.> Și a venit Maya.

 Eu am întârziat la gară. Rennes e spre ocean, la 80 km de ocean, deci erau mulți pescăruși.

Ajung la gară, peroanele erau goale, ca în picturile lui Delvaux (n.r. pictorul Belgian suprarealist Paul Delvaux), care desenea niște gări cu semafoare, în care sunt niște doamne goale.

<Maya, vă rog frumos să mă scuzați, am avut repetiții, haideți să vă ajut cu bagajul.> Ea tace, nimic, rămâne așa cu pletele în vânt. Apoi zice <Știu cum este. Dar vă rog să-mi arătați mișcările pe care le-ați gândit pentru mine.>

Și iar începe improvizația, normal. Tu vii gâfâind, transpirând, că e ditamai vedeta acolo și tu întârzii? și încep să-i trasez pe acea gară, nu aveam absolut nimic pregătit, dar, în fine, aveam  școala lui Miriam Raducanu. Am pus banda cu Nebuna din Chaillot și i-am dansat. Ea n-a zis nici pâs. M-a lăsat să mă ia mama naibii pe cheiul ăla, am oprit la un moment dat, că nu mai puteam, și zice: <Da, mi-a plăcut. Dar am o singură pretenție. Să nu cumva să mă lăsați să fac altfel decât cum ați făcut-o dumneavoastră aici.

Ați mai știut să reproduceți apoi?

Pe dracu! Nu, dar nici n-a mai contat. Ea n-a vrut să vadă ce am. Ea a vrut să vadă că mă țin balamalele, că altfel putea să urce-n trenul următor și să plece.

Am făcut spectacolul la Balșoi, l-am făcut în Japonia. Când am ajuns la Balșoi era fix ziua în care ardea Casa Albă a rușilor, sediul guvernului era în flăcări, totul se închidea pe străzi la 9, iar  Elțin a dat o dispensă extraordinară ca spectacolul Mayei să se poată face la ora 4.”

În 1993 a înființat compania Gigi Căciuleanu la Paris, alături de Dan Mastacan și Ruxandra Racoviță.  În paralel s-a întors pe tărâm românesc ca invitat și a contribuit la creșterea unor noi generații de dansatori români. 

 “Vava Ștefănescu, Răzvan Mazilu, Ștefan Lupu, Arcadie Rusu, Ioana Marchidan, Lari Georgescu – toți au făcut parte din compania mea și acum toți sunt ceva.

I-am învățat în primul rând că trebuie să fie ei însuși. Că oricât de strictă ar fi coreografia, eu lucrez foarte strict pe coregrafie, coregrafiile sunt scrise tocmai pentru ca din această scriere să poți țâșni afară când vrei. Dar trebuie să ai o bază gândită. Luați o simfonie de Mozart. La Yehudi Menuhin nu se vede geniul pentru că interpretează altceva, ci că o cântă cum o cântă. Să fii liber să fii cum ești tu, asta este marea artă.

Să fie neaoș, mi se spunea chiar domnul Neaoș, fiindcă foloseam cuvântul des. 

Coreografia mării e scrisă. Sunt niște legi fizice. Nu te joci cu ele. Dar uitați-vă la mare, puteți sta ziua întreagă și nu te saturi să o privești. Sau focul din cămin. Și, totuși, sunt legi fizice foarte clare care regizează acele lucruri. Asta ar fi coreografia.

Ce înseamnă România pentru dumneavoastră?

Eu nu fac diferență între România și Franța. Dacă am rămas la Paris, e din cauză că semăna al dracului cu România. Mi s-a părut că am nimerit acasă.

Dar care erau asemănările? 

Există o anumită libertate de gândire. Erau și legăturile noastre cu Franța, Cioran, Ionesco, Enescu. Și mi s-a părut o legătură teribil de firească, iar franceza vorbeam de foarte mic.

Românii sunt foarte francezi, de fapt, și francezii sunt foarte români. Sunt diferențe pentru că am avut alte destine.”

***
Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Gigi Căciuleanu, o viață dedicată dansului: “Dansul nu este doar dans. E o necesitate viscerală.” appeared first on Cultura la dubă.

Productia filmului SEEN s-a realizat cu sprijinul PNRR prin Investitia 7 “Accelerarea digitalizarii productiei si distributiei de filme”. Despre toate acestea am vorbit cu Octavian Strunilă, producătorul filmului. Pe lânga cariera sa de actor, Octavian Strunilă a regizat filmul Complet necunoscuți în 2021.

***

Octavian, cum s-a născut ideea unui film despre spectacolul de dans SEEN și la ce să ne așteptăm, ce fel de film este?

În pandemie, când toată lumea căuta soluții dincolo de sălile de spectacol, Batsheva Dance Company, o companie de dans israeliană, a lansat YAG the movie, după spectacolul cu același nume, de Ohad Naharin. Așa s-a născut ideea filmului SEEN. Spectacolul era creat, iar Oanei i s-a părut o provocare să-l transforme în film. SEEN este un film de dans, un mediu-metraj de dans, despre realația dintre om și telefon.

Ce a presupus munca ta de producător?

Tot ce nu se vede pe film, dar este esențial în realizarea lui. Contracte, angajări, finanțare, program. Pe scurt, toate activitățile mai puțin fascinante dintr-un proiect artistic. Din fericire, îmi place să produc, să organizez, să pun în mișcare un mecanism care naște un produs artistic.

În ce a constat procesul de obținere a unor fonduri din PNRR pentru producția filmului? A fost integral finanțat din asta sau ați avut și alte surse de venit? Care a fost bugetul total de producție?

E primul proiect cu finanțare europeană pe care îl facem, dar cred că procesul e  similar tuturor apelurilor de proiecte. Dosar, aplicat, câștigat. Apelul vizează sprijinirea inițiativelor culturale de accelerare a digitalizării producției și distribuției de filme – Investitia 7, PNRR. Finanțarea nerambursabilă pe care am obținut-o este de 441053,25 lei și include, pe lângă producția filmului și dotarea casei de producție pe care o deținem, Ecart Studio, cu echipamente de post-producție.

Filmul abordează tema consumului de social media. Cum te raportezi tu la ceea ce se întâmplă acum online? Cum îți gestionezi timpul petrecut online?

Cred că nouă, ăstora de ne-am născut pe vremea telefonului fix, ne e tare dificil să acceptăm felul în care suntem “aspirați” de telefoanele moderne. Sunt multe studii care explică felul în care telefoanele afectează incredibil de multe aspecte ale vieții, de la somn, la abilitățile sociale și emoționale. Știm cât e de nociv, dar tot nu-l lăsăm din mână.  Nu-i mai dăm nicio pauză creierului. Pe de altă parte, folosit corect, e un instrument util. Ai acces la informații, evenimente, îți faci auzită vocea.

Noi ne-am creat reguli, ca să reducem timpul în online. Fără telefon până nu bem cafeaua, fără telefon la masă, fără telefon în pat și fără verificat obsesiv după notificări, mailuri, whatsapp.

Cu toate astea tot mă surprind uneori blocat într-un scroll d’ăsta inutil. Și mă enervez că iar m-a „aspirat” telefonul.

Care crezi că sunt pericolele acestui mediu?

Bulele. Multe, mici, mari, din ce în ce mai izolate și mai vehemente. Toți algoritmii ăștia te aruncă într-o bulă care reflectă interesele tale și exclude opiniile diferite. Așa ajungem să avem doar convingeri, fără „loc de întors”.

Și izolarea. Îi spune socializare digitală, dar e, mai degrabă, o însingurare digitală. Ai sute, mii de prieteni în online, dar cred că a devenit atât de automatizată reacția la postări încât relația de prietenie e o iluzie.

Înțeleg că proiectul s-a născut de la o poezie. Cum, mai exact?

Oana Strunilă: „ S-a suprapus poezia cu un eveniment. Postasem o poză de la premiera filmului Complet Necunoscuți, în care eram produsul muncii unor oameni foarte buni în domeniul lor : machiaj, hair style, stilist și au început să curgă like-urile ca niciodată. Asta m-a enervat puțin. De ce nu există aceeași reacție și la pozele din drumeții? .. or, să fie evident că aprecierile sunt pentru premiera filmului și pentru echipa care a muncit la look-ul meu, pentru că omul din rochie e același care e și în pantaloni de drumeție. Eram cu gândurile astea în cap când am început să citesc un articol despre Emily Dickenson, care m-a dus spre poezia „ Eu sunt nimeni”, care se potrivea perfect cu gândurile mele.”

Octavian, tu ești la al doilea film în calitate de producător, la primul ai și regizat. Cum a fost pentru tine trecerea de la actorie la două munci diferite?

Trecerea de la actorie la regie și producție s-a petrecut încet. În prima fază am fost nevoit să-mi montez singur spectacole după textele scrise de mine, apoi am văzut că îmi place, apoi am zis să fac un master și apoi a devenit ocupație principală.

Producția a venit din aceeași necesitate, poate nu sunt neapărat un producător în adevăratul sens al cuvântului, nu vânez deocamdată succesul financiar și acesta este un minus pentru un producător, dar am tot interesul ca filmul regizat de mine să arate cât mai bine din toate punctele de vedere și să ajung în cea mai bună formă la spectatori.

Te-ai lovit de idei preconcepute?

Da. E greu să schimbi mentalitatea celor cu care ai lucrat în trecut din postura de coleg actor.

De multe ori oamenii au impresia că un actor trebuie să rămână actor și să lase meseria de regizor pentru cei care s-au pregătit pentru asta. Eu, însă, am avut niște povești de spus și nu am putut să mă țin departe de a le vedea pe scenă ori pe ecran.

Crezi că există o scindare a industriei de film românești, între cei care fac filme de artă și cei care fac filme comerciale? Există o cale de mijloc?

Film înseamnă industrie iar industria are nevoie de bani. Cred că există o cale de mijloc și cred că aceasta e pe cale să se nască.

Filmul comercial poate fi și un film de calitate, cu o partitură actoricească bună și cu un scenariu echilibrat, cu adevăr și bine pus pe ecran.

 Ce alt proiect de film mai ai în lucru?

Am depus un proiect la CNC. Este un film care pleacă de la ideea unui spectacol de teatru cu care am bătut țara în lung și-n lat.

Am făcut o adaptare pentru film și cred că, dacă voi obține fonduri, va fi un pariu bun pentru filmul comercial de calitate, pentru acea cale de mijloc.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Filmul SEEN, regizat de Oana Strunilă și produs de Octavian Strunilă, explorează prin dans tema dependenței de telefoane appeared first on Cultura la dubă.

La Londra, balerina Francesca Velicu răscolește publicul cu o prestație minunată într-un spectacol Giselle revoluționar. Regina Angliei și Prințesa Kate au fost săptămâna trecută printre spectatori și au felicitat personal compania English National Ballet, în fruntea căruia a strălucit Francesca, tânăra balerină din România.

La doar 26 de ani este deja solistă pe una dintre cele mai importante scene de balet din lume și pare că drumul său abia a început.

***

Este 7 seara și ajungem la Sadler’s Wells, teatru cu o istorie de peste 300 de ani.

Un mix cultural, cu spectatori de diverse vârste și categorii sociale, se coagulează în foaier. Sunt tineri cu vestimentații inspirate din Camden Town, dar și vârstnici eleganți, care afișează bijuterii și genți exclusiviste.

Unii fac coadă la bar și beau câte un pahar de vin (întâmplător) românesc, alții discută sau răsfoiesc programul spectacolului.

Așteaptă să vadă repunerea în scenă, după o pauză de 5 ani, a unui act artistic care a făcut înconjurul lumii, la propriu și la figurat. English National Ballet dansează din nou Giselle-ul lui Akram Khan, un spectacol de dans contemporan adaptat după romanticul “Giselle”, creat la 1841.

Giselle-ul lui Akram Khan, coregraf britanic de origine indiană, a debutat în 2016 cu Alina Cojocaru în rol principal, iar criticii l-au numit “o capodoperă a secolului 21.”

În această seară, protagonistă este tot o româncă –  Francesca Velicu.

În drum spre sală, mai multe afișe avertizează că la acest eveniment volumul muzicii este deosebit de puternic. Muzica este în sine o creație contemporană impresionantă, care îmbină acordurile clasice cu componente electronice, efectul fiind deosebit de emoționant pe durata întregului spectacol.

Coloana sonoră a fost comandată special pentru acest Giselle, este compusă de italianul Vincenzo Lamagna, în colaborare cu directorul artistic și dirijorul Gavin Sutherland, și interpretată live de English National Ballet Philharmonic.

Decorurile sunt realizate de un câștigător al premiului Oscar, scenograful Tim Yip, și completează împreună cu costumele și coregrafia un univers apăsător cât se poate de actual: muncitorii imigranți care lucrează într-o fabrică de textile se luptă pentru supraviețuire în sărăcie, în timp ce înalta clasa, formată din lorzi, trăiește în excese și opulență.

Ce ironie! cu o seară înainte au venit să vadă spectacolul chiar Regina Camilla și Prințesa Kate.

Pe un zid cenușiu imens, construit genial de scenograf, palmele imigranților care se agață cu disperare de zidul fabricii rămân în memoria vizuală a spectatorului.

Francesca, imigrantă la rândul său, aduce în Giselle propria poveste: o tânără venită din altă țară în UK, cu unicul scop de a se bucura de fiecare pas de dans, de tinerețe și de prieteni, o tânără care știe ce înseamnă munca zilnică și durerile.

“Giselle-ul lui Akram e foarte personal. Fiecare are libertatea să interpreteze exact cum vrea, ceea ce în alte producții nu se întâmplă atât de mult. Există un tipar din spectacolele vechi, cum trebuie să fie Giselle. Însă acum ne-au comunicat și maeștrii de balet că Giselle trebuie să fii tu. Chiar am încercat să fiu cât mai naturală, cât mai eu posibil. Și cred că asta e special. Că atunci când ești pe scenă, ești atât de sincer și se simte asta.

Ținând cont de ceea ce se întâmplă acum în lume, mi se pare că spectacolul ăsta este perfect, descrie timpul nostru, e suficient să mă uit la realitatea pe care o trăim ca să mă pun în personaj.

Spectatorii spun că dincolo de performanța tehnică, tu ai transmis foarte multă emoție. Cum ai reușit asta?

Nu știu, când sunt pe scenă de obicei mă gândesc ce aș face eu în situația respectivă, e un dialog.

Am văzut în Giselle a ta o combinație între forță și sensibilitate. Așa te-ai descrie și pe tine în viața reală?

Da, sunt o combinație între cele două. Chiar mă regăsesc foarte mult în acest spectacol și cred că de aceea mă și simt foarte bine.”

Giselle spune o poveste tristă, iar emoția pe care o transmit dansatorii este profundă. Giselle este trădată de Albrecht, care pretinde că este un muncitor, dar alege, de fapt, să se întoarcă la înalta clasă din care face parte.

Akram Khan transformă nebunia și moartea lui Giselle într-un superb dans al umanității. În jurul eroinei se formează un lanț care redă prin dans suferința ei, până la ultima suflare.

„De când eram mică, la școală, și vedeam spectacolul Giselle la noi la operă, mi se făcea pielea de găină.

Cum trăiești acum finalul unui spectacol în care tu ești Giselle?

După spectacolul ăsta cam toți suntem emoționați la sfârșit.

Plângeți?

Puțin. Hahaha.

E o poveste foarte frumoasă, nu ai cum să nu te emoționezi. Ne îmbrățișăm între noi, vin maeștrii de balet să ne îmbrățișeze, vine directorul companiei, apoi mergem la cabină, ne schimbăm și încerc să ies cât pot de repede că știu că mă așteaptă prietenii, familia.”

În actul al II-lea, Giselle este introdusă de Myrtha în lumea de dincolo, a femeilor trădate, a celor care au murit însărcinate, a muncitoarelor care au pierit în condițiile inumane din fabrici. Acestea devin ielele care bântuie sufletele celor rămași în viață. Dar Giselle se luptă dincolo de viață pentru iertarea lui Albrecht și eliberarea sufletului său.

Pe durata întregului act, balerinele sunt pe poante, într-un melanj perfect pe care coregraful îl face între balet clasic, dans contemporan și dansul indian clasic. Această combinație este considerată de specialiști o adevărată revoluție în lumea dansului, un limbaj coregrafic cu totul nou.

„Părul a avut, de asemenea, un farmec aparte în actul al II-lea, părea că e o armă a femeilor, parte din forța lor.

Chiar este, îmi place la nebunie că ai observat asta. Fiindcă așa a fost gândit. Akram e indian, iar noi facem în spectacol kathak, dansul clasic indian, limbajul semnelor de acolo este luat. Iar pentru ei părul este un simbol al zeițelor, vorbește într-adevăr despre puterea femeilor.

Pentru acest moment, toate trebuie să avem părul lung, iar cine nu îl are lung, poartă perucă.”

Reprezentațiile cu Francesca Velicu în distribuție au fost sold-out. După fiecare spectacol, protagonista a plecat către casă cu brațele pline de flori. Au venit să o vadă părinții și prietenii, precum și numeroși români care au aflat de acest eveniment.

De fiecare dată, cei care au fost martori la acest dans au aplaudat minute în șir și au plecat impresionați.

„Am plâns tot spectacolul, Giselle a fost extraordinară, magnifică.

Vorbeam cu prietena mea după spectacol cât de prețios este când cineva împarte emoții reale cu tine. Cred că ea a luat în mod evident ceva din viața ei și a decis să împartă cu noi. Iar noi pur și simplu am plâns tot timpul. Iar felul în care au interacționat unii cu alții este extraordinar, este pură interacțiune umană.”, spune o spectatoare venită din Spania.

Printre martorii care au văzut-o pe Francesca dansând am întâlnit-o și pe coregrafa Melinda Jakab de la Opera Maghiară din Cluj. „A fost cu adevărat fantastic.”, a declarat aceasta.

O altă româncă, balerină amatoare venită de la București, se declară cu adevărat impresionată.

„Francesca este foarte bună. Nu are termen de comparație pe scena asta, e cea mai bună, elegantă, potrivită pentru Giselle. Eu n-am văzut o Giselle mai bună ca ea.

– Nici măcar Alina Cojocaru?

– Nici măcar Alina Cojocaru, pe care am văzut-o, dar în Giselle-ul clasic. Aici e altceva, alt gen de spectacol. Și scenografia e impresionantă, muzica…

– De ce nu vedem astfel de spectacole și în România?

– Pentru că e foarte scump să produci așa ceva, iar școala noastră nu e atât de bine pregătită din punct de vedere artistic, nu mă refer la balerini, ci la restul – regizori, coregrafi, scenografi, nu avem săli de spectacole, în primul rând, unde să faci?

– Sunt găuri în podelele de lemn, e adevărat?

– Peste tot. Îmi notez unde să nu calc.”, spune Sînziana Balosin.

În weekendul în care am vizitat-o eu, Francesca Velicu a susținut 3 spectacole în doar 24 de ore. Ne-am întâlnit pentru interviu între spectacolul de la prânz și cel de seară. Este toată un zâmbet și trăiește bucuria dansului și dincolo de scenă.

“Mă simt foarte bine, sunt foarte fericită pentru că a ieșit foarte bine și sunt mulțumită. Bineînțeles, sunt super obosită.

Cum se resimte mai exact această oboseală, ai dureri?

Dureri sunt întotdeauna la noi, tot timpul avem câte ceva, dar te obișnuiești.

Acum nivelul de energie e puțin scăzut.

Cum reușești să te mobilizezi pentru următorul spectacol?

Cu mâncare, electroliți, apa, puțin somn.

Reușești să dormi?

E adrenalină, dar sunt învățată cu multe spectacole și la un moment dat se obișnuiește și creierul și te lasă să te culci.”

Francesca dansează la English National Ballet de la 18 ani. A părăsit Opera Națională București după scandalul din 2016 în care angajații români ai instituției i-au îndepărtat pe celebrii Alina Cojocaru și Johan Kobborg cu proteste și huiduieli.

„Alina și Johan m-au întrebat dacă vreau să încerc la English National Ballet, să dau o probă. Am dat audiție când ei aveau turneu în Paris. Tamara Rojo, care era director atunci, mi-a zis imediat: you got a job. Am fost aici, la Londra, într-o săptămână. Totul a fost foarte rapid și am rămas aici pentru că mi-a plăcut.”

Pentru că i-a plăcut, dar și pentru că prestațiile sale au fost din ce în ce mai bune.

La doar 2 ani distanță, a primit prestigiosul Premiu Olivier pentru performanță extraordinară în dans. Între timp, a evoluat mai multe niveluri în piramida titlurilor în baletul britanic. Acum este solistă și mai are doar două niveluri până va ajunge în vârf, ca lead principal.

În Giselle a dansat încă din 2016, în corpul de balet. Iar toamna aceasta a primit rolul principal.

„Am fost în turnee în 11 țări, așa că l-am dansat foarte mult și îl știu perfect pe tot.

Cum ai primit rolul?

Acum doi ani am fost trecută în paranteză, ceea ce înseamnă under study, adică am voie să învăț pașii, să merg la repetițiile cu prim soliști, să mă uit, să iau tot ce vreau eu de la ei.

Iar sezonul acesta în sfârșit s-a întâmplat.

Ai fost în corpul de balet când Alina Cojocaru era Giselle. Ai învățat ceva de la ea?

Ce m-a impresionat la Alina a fost că a făcut atât de multe spectacole și fiecare a fost total diferit. Asta face ea tot timpul cu orice spectacol și îmi place să mă uit, e mai interesant. Asta am încercat să iau puțin de la ea, să fac mereu ceva diferit.

Te temi de comparațiile cu ea, ți s-a spus vreodată aici “noua Alina Cojocaru”?

Mi s-a mai întâmplat, sunt onorată când îmi zice cineva așa ceva, dar Alina e genială și doar ea poate fi așa.

Cum te simți când dansezi cantemporan, ce e diferit față de baletul clasic?

Față de acum câțiva ani, acum eu nu le mai tratez diferit pentru că e același lucru, e tot dans, e tot un fel de a te exprima. Când le vedeam ca pe două chestii separate, îmi era mai ușor să fac dansul contemporan și mai greu dansul clasic.

Dansul clasic este mult mai greu. Trebuie să arate într-un anumit fel, sunt niște pași foarte greu de făcut, în contemporan ai mai multă libertate, poți să interpretezi în felul tău și coregrafii sunt puțin mai open minded.

Dar de când le tratez la fel, nu mai imi este așa de greu.

Există un trend către dansul contemporan în elita baletului?

Cred că poveștile atrag mai mult noile generații.

În baletul clasic sunt multe povești cu prințese și nu mulți tineri se mai regăsesc în ele, de aceea cred că sunt mai atrași de dansul contemporan.

Dar să știi că am văzut și mulți oameni în vârstă la spectacol care aplaudau frenetic.

Da, pentru că povestea Giselle este clasică și mulți care știau spectacolul clasic au venit să vadă, ceea ce nu se întâmplă la spectacolele contemporane cu totul noi.

Ți-ar plăcea să dansezi și în Giselle clasic?

Da, sigur, e visul meu numărul 1.

De ce? Ce atrage așa mult la Giselle?

Mă atrag și povestea și pașii și mai ales muzica.

Aș vrea să aduc spectacolul ăsta în România.”

În noiembrie, Francesca Velicu va deveni și cetățean britanic. Londra este acum „acasă”, iar în România vine o dată, de două ori pe an.

„La început mi-a fost un pic greu să înțeleg mentalitatea de vest, mai diferită decât cea de la noi. De exemplu, mi se pare că noi suntem foarte direcți, ceea ce aici poate fi interpretat diferit, că ești prea dur sau lipsit de diplomație.

Deci felul în care vorbești cu oamenii aici e un pic diferit.

Dar orașul îmi place la nebunie, mai ales că îmi place arta, e tot timpul ceva de văzut și orașul mă inspiră, cunosc multă lume.

În Londra sunt atât de multe naționalități, încât eu nu mă simt diferită. Nu simt că nu aparțin fiindcă tot orașul este, de fapt, ca mine.

Cum te face să te simți când vine regina Marii Britanii să vă felicite?

E foarte frumos, îți dai seama, nu te poate lăsa indiferent, e familia regală.

Lor chiar le place baletul, au venit și la repetiții, iar după spectacol au venit în culise și ne-au felicitat pe toți. Ne-au spus că urmăresc baletul, că Charlotte ia și ea lecții de balet. Acum doi ani, când am dansat Lacul Lebedelor, a venit și ea, e foarte simpatică.

Ce faci după ce pleci de la un spectacol?

Cam las în cabină tot, dacă nu am spectacol a doua zi, de obicei ies cu colegii, bem o bere.

Lucrezi 6 zile pe săptămână. Ce faci în singura zi liberă?

Dacă sunt super obosită dorm, dacă nu, mă plimb, merg la muzee, îmi place să pictez.

Pe când prima ta expoziție?

Hmm, nu știu, dar mi-ar plăcea să se întâmple într-o zi.

Cum ai devenit tu interesată artă?

Toată familia mea e iubitoare de artă și de mică m-au dus părinții peste tot, la operă, la teatru, la concerte, la expoziții. Dintre toate, eu am ales baletul, apoi și ei m-au îndrumat către asta.”

La English National Ballet, Francesca Velicu este de mai bine de 6 ani Clara din Spărgătorul de nuci, un spectacol în care interpretează și alte personaje. Este, de altfel, spectacolul pe care îl consideră cel mai dificil.

Reprezentațiile cu Giselle s-au încheiat pentru acest an și pregătește acum Giselle clasic, în care va dansa în grup. Pentru provocările care apar, ea și colegii săi au la dispoziție un psiholog cu care pot discuta atunci când simt nevoia.

„Mi se pare interesant că au introdus un mental coach și la noi, pentru că eu am venit și din România, am studiat și în Moscova, iar partea de mental health nu prea există, e un pic cam la gimnastică, de școală veche.

Îmi place să văd că aici totul e mai liber, poți să vorbești dacă ai o problemă, e super.”

Mai mult decât atât, în UK toate companiile de balet lucrează cu organizația Dancers career development, care ajută balerinii să facă tranziția, la final de carieră, către o altă ocupație și le oferă burse de studiu.

“Eu m-am decis că după dans vreau să fac scenografie. Mi se pare genial că există acest sprijin, nu stai cu teama că trebuie să dansezi până la 60 de ani sau că nu știi ce să faci după ce pleci din companie.

Dincolo de dans, ce te face fericită?

Natura. Îmi place să merg în vacanță cu familia. Îmi place sportul, să mă cațăr pe munți.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Francesca Velicu este extraordinară în “Giselle”, la English National Ballet appeared first on Cultura la dubă.

Evenimentul aniversar a avut la bază un concept creativ surprinzător, în care membrii comunității au contribut la crearea scenariului. Astfel, ei au fost cei care, cu ajutorul tehnologiei, au decis elementele cele mai importante ale evenimentului, precum interacțiunile și scenografia.

De la galeria interacțiunii cu membrii comunității, până la oaza senzorială și colțul care invită la exprimarea creativității într-un spațiu comun, sărbătoarea IQOS a fost o invitație la conectare. Individual sau împreună, fiecare dintre experiențele așezate pe harta evenimentului au reprezentat o ocazie de a contribui la energia unui univers în care totul e posibil.

În ultimii 10 ani, de când s-a lansat, IQOS a oferit utilizatorilor produselor brandului experienţe reale şi virtuale prin intermediul evenimentelor organizate offline şi a platformei online IQOS Club. Aici, fiecare membru poate să găsească activități care îl reprezintă, să își personalizeze profilul așa cum își dorește și să interacționeze cu alți membri ce împărtășesc experiențe şi valori comune.

Călătoria către un viitor fără fum continuă, iar aniversarea a 10 ani de IQOS şi experienţele oferite membrilor comunităţii reprezintă un moment cheie din această călătorie şi promisiune pe care brandul o face pentru viitor.

Material susținut de IQOS.

IQOS nu este lipsit de riscuri. Eliberează nicotină, care provoacă dependență. IQOS este destinat adulților care altfel ar continua să fumeze sau să folosească produse cu nicotină.

The post Sadeck Waff a semnat momentul surpriză din cadrul evenimentului IQOS Together X (P) appeared first on Cultura la dubă.

Anton Ovchinnikov este un coregraf, dansator, compozitor și poet ucrainean. Odată cu declanșarea războiului în Ucraina, acesta a început să scrie și să publice poezii și poeme pe profilul său de facebook.

Săptămâna trecută, în fața unui public restrâns, dar în ochii căruia se puteau citi interesul și emoția, acesta a susținut un spectacol la București. Performance-ul “Beauty of the Beast” este bazat pe unul dintre aceste poeme – “New Russian Ballet”, poem care atacă atât războiul din Ucraina, cât și baletul rusesc.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă imediat după eveniment, artistul ucrainean a vorbit despre experiența războiului și despre perspectiva sa asupra baletului rusesc.

Pe parcursul interviului, am simțit în glasul său durerea și oboseala cauzate de un război, dar și o serenitate specifică oamenilor care încă mai au speranță.

***

“Anton, dincolo de acest spectacol susținut la București, spune-ne, te rog, cum arată viața ta în prezent, unde locuiești, unde mai performezi?

Am părăsit Ucraina la sfârșitul lunii iulie și de atunci călătoresc foarte mult, predau și susțin spectacole. Am fost invitat la câteva conferințe, scriu materiale pentru spectacolele altor dansatori. Fac mai multe munci și aș putea spune că ultimele luni au fost cele mai aglomerate luni din punct de vedere profesional pentru mine.

Înainte predam foarte mult în Ucraina, dar acum, din cauza contextului, această activitate a încetat în multe zone. Dar primesc foarte multe invitații de a performa în afară, oamenii fiind interesați de arta și cultura ucraineană.

Cum te-a găsit pe tine prima zi de război, 24 februarie 2022, și ce a urmat? Ai luat în calcul să te înrolezi?

Pe 24 februarie eram în Kiev. Eu sunt născut în Kiev și acolo mi-am petrecut întreaga viață.

Când a început războiul am vrut să mă înrolez. Era un sentiment de unitate printre toți ucrainenii.

Erau cozi întregi de oameni la toate centrele de recrutare. Am mers și eu după o săptămână. Mi-au verificat toate documentele, profesia, educația, mi-au luat numărul de telefon și a rămas că voi fi sunat atunci când va fi nevoie de mine. Asta pentru că s-au oferit mult mai mulți oameni decât aveau ei nevoie. Am fost sunat o dată, dar a fost o greșeală și de atunci nu am mai fost sunat.

Daca va fi nevoie, da, voi merge, dar nu sunt sigur că sunt foarte util pentru armată, mi se pare că pot face mult mai multe ca artist.

Cum au luat naștere poeziile tale despre război? Cum ți-a venit ideea să transpui războiul în artă?

M-am gândit la asta mult, pentru că nu am scris atât de mult până de curând. Dar de când a început războiul, încă din prima zi, am postat câte o poezie pe zi pe contul de facebook și mi-am spus că am să o fac până se termină războiul.

Am făcut asta zilnic pentru câteva luni, dar apoi mi s-a părut prea mult. Simțeam că nu le mai simt, că nu vor mai fi firești. Și apoi am început să mă gândesc la cum s-a ajuns aici.

Pentru mine, dansul este o formă publică de artă, știu câțiva dansatori care iubesc să repete și să danseze singuri, dar eu am nevoie de public, să pun întrebări și să văd răspunsurile în ochii oamenilor.

Acesta este și un motiv pentru care nu am susținut spectacole online în timpul pandemiei.

Dar poezia este ceva mult mai intim. Nu am nevoie de oameni, ba chiar mai mult, o fac doar atunci când sunt singur. Iar ideea de a scrie despre război mi-a venit natural, nu a fost ceva la care să mă gândesc.

Când a început războiul m-am mutat în casa mamei mele, într-un sat la 50 de kilometri de Kiev. În primul rând mi s-a părut mai sigur, orașele mari, precum Kievul erau bombardate, pe când cele mici nu. Dar în al doilea rând acolo am fost singur, doar în compania mamei mele.

Am petrecut foarte multe ore singur, citind, ascultând muzică, citind știrile și gândindu-mă la evenimentele care se petrec. Așa că a venit foarte natural să încep să scriu despre asta.

Iar ideea de a le folosi ca material pentru spectacolele tale de dans cum a venit?

Mulți dansatori, atunci când îmi văd spectacolele spun că acestea nu sunt spectacole de dans. Și asta datorită caracterului lor multimediatic. Desigur, dansez și îmi folosesc corpul, dar îmi folosesc și vocea, folosesc jocuri de lumini și proiecții video.

Nu a fost ideea mea. Am fost invitat în aprilie să recit din poezii, iar atunci unii dintre prietenii mei mi-au spus că unele dintre poeziile mele sunt performative, că atunci când le ascultă se poate observa o întreagă secvență de acțiuni.

Mi s-a spus că ar trebui să încerc să creez un performance bazat pe ele. Mai apoi am fost invitat la un festival în Riga unde mi s-a propus să-mi recit poeziile și să dansez, așa că am alternat lectura și improvizația.

După aceasta, prietenii mei m-au încurajat din nou să dezvolt proiectul mai departe, iar în cadrul unei burse de patru săptămâni în Budapesta am dezvoltat acest spectacol.

Poeziile tale au un ritm interior foarte puternic.

Acest aspect este foarte important pentru mine. Personal nu mi se pare că acest ritm s-a păstrat în traduceri. Eu scriu principal în rusă, îmi este mai natural așa, doar aproape o treime în ucraineană, dar atunci când o fac este foarte important să mă joc cu ritmul: versuri mai lungi, mai scurte, distanțe între cuvinte și versuri.

Și asta cred că se leagă foarte strâns de dans. Dansul este ritm.

Și atunci ce ești? Un poet care dansează sau un dansator care scrie?

Îmi este dificil să mă consider un dansator. Oamenii pe care eu îi consider dansatori sunt aceia care repetă de cel puțin de cinci ori pe săptămână, care lucrează cu corpul lor, și-l antrenează, care chiar muncesc pentru asta. Așa eram și eu acum 15 ani. Acum fac yoga, alerg pe distanțe lungi, douăzeci, treizeci de kilometri, îmi antrenez corpul, dar nu pot spune că sunt dansator.

Pot spune că sunt coregraf, îmi place să creez lucruri. Și cu siguranță nu pot spune că sunt poet. Dar sunt interesat să lucrez cu texte, cu cuvinte. Și în principal cu corpul.

Las orice fac, orice simt, orice văd să îmi treacă prin corp. Corpul este instrumentul meu. Și din el rezultă și restul, textele mele, spectacolele mele.

De când a început războiul, acesta a devenit o temă importantă în arta ta. Pentru cine creezi în momentul de față? Pentru oamenii din Ucraina, să le dai speranță? Pentru oamenii din afară, să le arăți ce înseamnă războiul? Sau pentru viitor, să poti arăta generațiilor viitoare ce a însemnat acest război?

Atunci când scriu, nu o fac pentru nimeni, o fac pentru mine. În schimb, când creez un spectacol am întotdeauna în minte publicul, ce vor vedea, cum o vor înțelege.

Nu cred că o separ. Sunt foarte curios să arăt spectacolul în Ucraina, nu am avut ocazia până acum. Dar prefer să mă gândesc că este pentru un public străin, să le dau hrană pentru minte.

Pentru că este clar pentru mine că avem o înțelegere diferită asupra situației. Cu cât am mers mai mult către vest, cu atât diferea mai mult percepția asupra spectacolului. Acum o lună de zile am avut un spectacol în Statele Unite și a fost ceva cu totul diferit față de ce am mai întâlnit – ce vedeau, felul în care o făceau, întrebările pe care le puneau.

La nivel global există un curent destul de puternic de cancel culture la adresa culturii ruse. Vizat este și baletul rusesc. Cum privești tu acest aspect?

Nu sunt de acord cu această tradiție de cancel culture care se petrece în acest moment. Nu sunt de acord cu scoaterea unor lucruri doar pentru că așa trebuie, doar pentru că sunt rusești.

Mie nu îmi este suficient, trebuie să merg mai adânc. Eu prefer să dau oamenilor de gândit asupra a ceea ce înseamnă baletul, de ce este așa.

Sunt, prin natura mea, un om foarte critic, îmi place să pun întrebări. Mulți oameni au iluzia siguranței, nu se întreabă mai departe.

Eu aș fi de acord cu un curent de cancel culture la adresa baletului rusesc, dar nu doar pentru că este rusesc. Sunt multe alte motive. Baletul ca formă de artă are legături politice foarte puternice și în special pentru Rusia.

Se investesc sume extraordinare pentru a îl face un produs cultural atât de popular.

Rusia știe ce face, de aceea investește sume atât de mari în promovarea culturii. Cultura poate acționa ca un paravan, poate arăta lumii o imagine falsă a Rusiei. Dar publicul ar trebui să știe că există și balet italian, francez și așa mai departe.

Și mai ales aș fi de acord cu un curent de cancel culture la adresa baletului rusesc pentru că are o atitudine violentă la adresa corpului.

Ca public, tu vezi cât de frumos este, dar pentru oamenii care îl fac este dureros. Mulți dintre ei, atunci când se retrag la 35-40 de ani au tot corpul distrus. Există balet contemporan, balet neo-modernist care ridică întrebări mult mai actuale, idei care îi fac pe oameni să pună la îndoială lumea în care trăiesc.”

***

Spectacolul “Beauty of the Beast, susținut de Anton Ovchinnikov a avut loc la WASP Working Art Space and Production, în cadrul dublului eveniment “Performance by Anton Ovchinnikov // Immersive multi-channel video installation”. Evenimentul face parte din proiectul  “Intimate Choreographies. Cartografierea unei noi realități”, realizat de Asociația 4 Culture și co-produs de WASP Studios.

Poezii de Anton Ovchinnikov:

*second position

you must be strong and nimble,

penetrate into the homes and shops with ease,

collect the sneakers, jeans and underclothes from the shelves

and from the cases,

apples, sausages and vodka.

the mere dexterity is not sufficient here –

you need the preparation of mind and conscience

for a quick evaluation of the scene

and that is why

we practice meditation in the second position:

sit in the pose of the eagle over an abyss

and open your arms wide

like giant wings or blades of a flying machine

sit and think about the sense of your existence

and the real worth of your entire life,

about which is your land and which – the land of others.

*sixth position

There is nothing left around you.

It is the end of class.

and at the moment

when the applause should surround you,

you hear only moans, cries, voices that curse you.

You have diligently learned how to produce them;

just remember all the saints – Tolstoy and Dostoyevsky –

hum Mussorgsky or Tchaikovsky to yourself;

you might remember the Soviet hymn

or how to cry Victory at demonstrations.

you did not know that it will be that easy to earn fame:

The new Russian ballet is now known in all the world…

and your warship rolls on the sea so softly…

and, honestly,

watching it is so sweet.

Traducerea din ucraineană în engleză a fost realizată de Anna Gimein.

The post Anton Ovchinnikov, coregraf ucrainean: “Baletul rusesc are o atitudine violentă la adresa corpului. Există alte tipuri de balet care ridică întrebări mult mai actuale.” appeared first on Cultura la dubă.

Performance-ul realizat de Anton Ovchinnikov se numește ”Beauty of the Beast” și împrumută elemente din baletul clasic rusesc, folosind mișcarea pentru a exprima o violență umană asupra corpului.

Spectacolul se bazează pe poemul ”New Russian Ballet”, scris de artist la începutul invaziei Rusiei în Ucraina, la 31 martie 2022.

Anton Ovchinnikov este un artist multidisciplinar, născut la Kiev în 1971. Până la declanșarea invaziei rusești asupra Ucrainei, el activa ca dansator, coregraf, compozitor și organizator al Festivalului Internațional de Dans Zelyonka Space UP din Kiev.

Din 2008, el conduce ca director artistic compania de dans Black O!Range, iar în 2015 Ovchinnikov a co-fondat Asociația Ucraineană pentru Dans Contemporan, fiind de atunci președintele instituției.

De la începutul războiului din Ucraina, a postat pe contul personal de social media poezii și poeme scurte despre violența și izolarea forțată aduse de război.

The post Dansatorul și coregraful ucrainean Anton Ovchinnikov va susține un performance la București appeared first on Cultura la dubă.

Balerinul britanic Ross Freddie Ray avea 19 ani când ajungea pentru prima dată la București. Ca mulți tineri dansatori, a fost atras de vestea că celebrul coregraf danez Johan Kobborg a preluat conducerea artistică a Operei Naționale București și vrea să modernizeze compania de balet. Se întâmpla în 2014.

„Aveam o înțelegere cu fratele meu, că vom merge la o companie doar dacă vom putea rămâne amândoi. Iar aceasta a fost prima companie care ne-a acceptat pe amândoi. El era mult mai bun decât mine, a fost admis ca solist, iar eu în corpul de balet.”

“Am ajuns în februarie în România, zăpada era foarte mare, iar eu purtam pantaloni scurți și adidași. Totuși, eram doi tineri în București, berea costa doar 5 lei, comparativ cu Marea Britanie, pentru noi era paradisul.”

Însă experiența de la Opera din București nu a semănat deloc cu paradisul. Venit din Anglia, unde există două dintre cele mai mari instituții de balet din lume, a descoperit în România o instituție prăfuită.

“A fost complet diferit față de ceea ce aveam la Londra. La Royal Ballet School și la Royal Ballet îți oferă de toate, securitate, au grijă de tine din toate punctele de vedere, apoi am ajuns la Opera din București, care arăta diferit față de cum este acum, a fost un șoc. Nu înțelegeam ce se întâmplă.

Podelele nu erau sigure, pereții stăteau să cadă, se întâmpla chiar înainte de mare renovare a clădirii Operei. Și erau și probleme la organizarea instituției – la departamentul de costume totul era vechi, repertoriul ales nu era atât de proaspăt pe cât ar fi trebuit să fie.

Pe de altă parte, acel teatru vechi avea un caracter romantic într-un sens.”, ne povestește acum Ross.

Cu toate acestea, prezența lui Johan Kobborg era o garanție a calității artistice. Considerat de mulți specialiști un geniu al dansului, Kobborg avea planuri mari pentru baletul românesc, din care plecase și partenera sa de viață, celebra balerină Alina Cojocaru.

“Johan a înțeles condițiile și a văzut situația drept o oportunitate de a reconstrui de la zero o operă. Renovarea urma să ridice moralul și să schimbe felul în care funcționau lucrurile acolo.”

După ce a prins rădăcini, speranța de schimbare a fost, însă, distrusă, doi ani mai târziu. În 2016, o revoltă a angajaților români i-a înlăturat pe Johan Kobborg și pe Alina Cojocaru cu huiduieli și acuzații de favoritisime față de străini. La rece, Ross încearcă să ne explice scandalul de atunci.

“O instituție de operă e ca un muzeu. Este muzeul pentru repertoriul de balet, de operă. Dacă vine cineva și schimbă brusc tradițiile de acolo, oamenii devin nervoși, nu se simt confortabili în fața schimbării.

Cred că a fost motivul principal pentru ce s-a întâmplat acolo, Johan a încercat să schimbe lucrurile prea repede. Nu repede în sensul normal, ci repede pentru niște oameni care nu își doreau schimbarea.”

După plecarea lui Kobborg, Ross Freddie Ray a mai dansat un an la ONB. Dar se gândea de mult timp să renunțe la dans și să devină coregraf.

“Stăteam pe canapeaua mea din București și am primit un telefon pe whatsapp. Pe ecran îmi apărea sugestia „poate fi Sergei Polunin”și am crezut că face cineva mișto de mine. Așa că n-am răspuns la telefon.”

“Apoi a sunat din nou și am răspuns. Era chiar Sergei Polunin. Nu mai vorbisem niciodată cu el, evident știam cine era.”

Celebrul balerin ucrainean, Sergei Polunin, i-a propus să fie coregraful său la un proiect. Johan Kobborg i-l recomandase lui Polunin pe Ross, iar cei trei au început de atunci o colaborare de lungă durată.

Ross Freddie Ray a realizat coregrafia spectacolului Fraudulent Smile, apoi a show-ului Scufița roșie sau a dansului Bolero.

“De obicei încep cu muzica. Ascult o lucrare care îmi place, apoi încep să apară ideile. De exemplu, la Fraudulent Smile, am stat la o cafenea, am ascultat muzică la căști și am scris pașii de balet. Nu vin în studio și creez acolo, ci vin cu ceva deja creat, vizualizat.

Dar se întâmplă și altfel. La Scufița Roșie muzica a apărut mai târziu în proces. Am început cu povestea, am vrut să o fac mai modernă. Însă tehnica de lucru a fost la fel. Am stat până la 5 dimineața și am scris pașii de balet, apoi am mers în studio.”

Ross Freddie Ray a fost, de altfel, omul care l-a convins pe Sergei Polunin să vină în România, la TIFF. Pe lângă o relație profesională fructuoasă, pe cei doi îi leagă acum și o strânsă prietenie.

“Lui Sergei îi arăt ce am scris și îl întreb dacă se simte confortabil când face pașii. Dacă e ok, continuăm, dacă nu, adaptăm. Are mare încredere în mine și mă lasă să păstrez controlul asupra show-ului, nu îl modifică, ceea ce e flatant.

Nu e o divă, nu se plânge, dacă simte energia pozitivă a publicului, dă totul, indiferent cât de greu este spectacolul, apoi revine și dansează Take me to church, ceea ce e uluitor. Niciun dansator normal nu ar putea depune atâta efort.”

După experiența de la TIFF, Ross se gândește inclusiv la posibilitatea aducerii spectacolului Romeo și Julieta în România, cu Sergei Polunin și Alina Cojocaru în rolurile principale.

“Ar fi extraordinar să aducem show-ul în România, acum toți din echipă avem o legătură cu această țară, inclusiv Sergei, că a fost aici. Dar nu a fost nicio discuție avansată în acest sens.

Ceea ce s-a întâmplat cu Alina și Johan a fost într-o instituție. Dar de ce ar trebui să mai aibă legătură cu vreo instituție? De ce nu pot reveni în sectorul privat? Dacă vor să stea departe, e alegerea lor, dar există varianta să îi aducem aici fără să fie implicată vreo instituție.”

De altfel, Ross crede că viitorul culturii stă în inițiativele private, nu în instituțiile publice. Coregrafiile sale moderne nu sunt altceva decât dovada a viziunii sale asupra culturii vii, care poate trăi independent de relațiile cu statul.

“Vă dau cel mai bun exemplu: în Londra avem Royal Ballet, finanțat de guvern și English National Ballet, finanțat cu fonduri private, care face spectacole extraordinare, inovează dansul. Royal Ballet a rămas în urmă. Asta arată că o companie privată poate să facă lucruri mult mai bune decât una de stat.

Instituțiile de stat nu se schimbă pentru că sunt niște muzee, după cum spuneam, au același repertoriu, iar baletul e neschimbat de 100 de ani.

În plus, unii oameni vor să meargă să vadă costumele clasice, cu tutu, iar asta e ok, e de înțeles. Nu e ceea ce prefer eu, dar e de înțeles. Lacul Lebedelor rămane cel mai vândut spectacol de balet din istorie. Dar spectacolele noi, ceea ce am făcut cu Sergei la Cluj, balet-concert, cred că sunt mult mai interesante pentru public.”

The post Plecat de la Opera Națională București, devenit apoi coregraful lui Sergei Polunin. Povestea lui Ross Freddie Ray. appeared first on Cultura la dubă.