Drumul spre Peștișani se desfășoară printre dealuri și păduri calme, care te lasă să respiri aer curat și să oprești aerul condiționat chiar și într-o zi caniculară.

La Peștișani, comuna care curpinde satul Hobița, locul de naștere al lui Constantin Brâncuși, statul român a eșuat în văzul tuturor. Ani la rând, adevărata casă în care Brâncuși a copilărit a fost lăsată să se prăbușească, puțin câte puțin, să ardă, să dispară. Este unul dintre cazurile reprezentative pentru atitudinea pe care autoritățile au avut-o, de peste 35 de ani, față de cultura din mediul rural.

În acest context, actorul Cuzin Toma și-a ales o bătălie grea. De 3 ani organizează aici singurul eveniment cinematografic din zonă – festivalul Film în Sat. Tot aici vrea să ridice primul hub cultural în care viitoarele generații să descopere magia artei și infinitele căi pe care ea le deschide.

“Cu Film în Sat încercăm să îi expunem pe acești copii la ceea ce pe noi ne-a construit și ne-a…ne-a crescut.” Vizibil emoționat, apare în fiecare seară din festival în fața a câteva mii de oameni și își spune povestea iar și iar. A plecat din acest loc și s-a întors pentru a da înapoi ceea ce l-a făcut pe el un om mai bun.

„Banii știu cum se fac. Dar nu banii sunt importanți. Eu am simțit o nevoie să mă dezvolt ca să pot să îi ghidez pe copiii mei și ei să fie mai buni decât mine. Mi-am dat seama că doar prin cultură pot să fac asta.”

***

Pe Cuzin Toma și pe copiii săi i-am întâlnit prima dată acum 9 ani. Actorul și fiul său Nicodim, pe atunci în vârstă de 9 ani, tocmai se întorseseră de la Cannes, unde participaseră, alături de regizorul Corneliu Porumboiu, cu filmul Comoara, în care amândoi erau protagoniști. În calitate de reporter la Știrile Pro tv, le luam atunci primul interviu pe care ei îl acordaseră vreodată.

Între timp, notorietatea lui Cuzin Toma a crescut enorm. În fața publicului larg este popular datorită rolului Firicel din serialul Las Fierbinți, dar și datorită poveștii personale pe care a spus-o fără rețineri, de fiecare dată când a avut ocazia. În trecut a lucrat ca miner, electrician, balerin, bodyguard, la shaormerii sau ca paznic de șantier. Și a devenit actor.

Acum îl reîntâlnesc în mijlocul naturii, la marginea pârâului în care se scălda când era mic. Familia sa și prietenii apropiați, unii chiar din copilărie, s-au strâns aici și o sărbătoresc pe Meda, fiica lui Cuzin, care împlinește 15 ani.

“Noi veneam aici când eram mici și tot aici ne trage locul, zburdam pe aici, stăteam la baie, mâncam porumb crud, poame, mazăre dulce, noi am crescut în mediul natural sălbatic. Acum el are o ambiție sentimentală, legată de locurile astea, să se întoarcă aici și să facă ceva pentru copiii de aici.”, ne povestește Nelu, fratele mai mare al lui Cuzin.

Deși e stabilit la București de peste 20 de ani, iar cariera sa a fost într-o continuă evoluție, Cuzin Toma a simțit mereu dorința de a se întoarce la rădăcini și a îmbogăți acest loc spiritual. Alături de el a fost mereu Cristina, ființa care i-a ghidat drumul către artă și i-a devenit soție.  

Chiar la pârâul unde s-au adunat astăzi s-a născut povestea lor de iubire. Cu zâmbetul pe buze, Cuzin retrăiește momentele în care avea 16 ani și a văzut-o pentru prima dată.

“La început am văzut-o o singură dată, pe la 16 ani, ea venise în vacanță la bunici. Am stat de vorbă vreo 10 minute și atât.  Apoi am avut ghinion pentru că ea a plecat acasă și vară de vară mergeam prin locuri în care credeam că ar putea să apară ea, până am găsit-o.

Eram chiar aici, la râu, am tras-o de picior în apă chiar când ea se pregătea să iasă, credeam că sunt deștept, dar ea mi-a zis <<proastă inspirație>> și am plecat supărat, pe jos, acasă.

Peste un an, eu munceam la o casă vecină și am văzut-o pe stradă, am intrat în vorbă cu ea și de atunci…vorbesc cu ea. Din acel moment, a urmat o toamnă frumoasă de povești, de visat împreună.”

Cuzin a crescut, alături de cei doi frați ai săi, într-o colonie de muncitori aduși să construiască barajul peste Bistrița. Tatăl său, electrician, a lucrat la baraj până la pensie. Iar într-o mină de lângă baraj a ajuns să lucreze și tânărul Cuzin, ca electrician miner, după terminarea liceului, pe când frații au ales să lucreze la Jandarmerie.

“Când am dat la liceu, să faci o școală profesională, mai ales pentru copiii de la țară, era mare lucru. Dar pentru că fratele meu mai mare a învățat foarte bine, mama punea presiune și pe noi să învățăm, să facem liceul. După liceu, ne doream să ne facem polițiști. Dar atunci am început să mă văd cu Cristina și am renunțat la ce făceam.”

A absolvit Liceul Industrial din Peștișani care, ce ironie, se numește Constantin Brâncuși și nu are nicio legătură cu arta. Specializarea sa a fost în “reparații și întreținere utilaj minier”. Așa s-a angajat pentru 1 an și 2 luni ca electrician miner doar ca să scape de armată.

“Te duceai 4-5 până la 10 kilometri pe sub muntele ăsta și ieșeai la Tismana. Mergeam cu locomotiva, se împușca cu dinamită, săpai și tot așa. Se avansa câte 2 metri la 24 de ore.

Cum a fost viața în mină?

Întunecată și umedă. Curgea apa pe pereți. Ce să zic, nu conștientizam prea mult atunci. Chiar nu conștientizam…”

Privește acum către muntele prin care a săpat mina și parcă nu îi vine să creadă propria poveste. Din mină a cerut transferul la ansamblul de dansuri populare Doina Gorjului, unde făcuse un curs. Și a fost angajat ca dansator.

„Am învățat să dansez și asta făceam, m-am angajat ca solist de balet. Așa am făcut transfer și în cartea de muncă scrie negru pe alb, de la miner la balerin.”

Dar pentru că singura sa dorință era să fie cu Cristina, iar ea se pregătea să dea admiterea la Facultatea de Arte Plastice din București, a făcut cerere să intre în armată, ca să scape de această obligație și să poată apoi să fie cu iubita sa, în capitală.

După armată a făcut pregătire la gramatică cu mama Cristinei, care locuia la o oră distanță cu trenul. Inspirat de profesorul său din liceu, pe care îl admira, a vrut și el să devină profesor de sport.

“Când vorbea cineva pe care eu îl respectam, preluam foarte mult de la el. Îmi plăcea să mă corecteze, să mă facă să fiu mai bun, să îmi dea o educație civică. Iar sportul era o șansă mai ales pentru cei din medii defavorizate.”

“Am făcut box și atletism, dar nu am putut face sport de performanță fiindcă era nevoie de o rutină zilnică. Iar la categoria mea socială trebuia să și trăiești, să ai un venit.”

A fost admis la ANEFS în București și așa a început aventura la oraș, alături de Cristina.

„Eu lucram pe șantier, eram student la Sport, și stăteam în camera de cămin de la Arte cu patru fete. Era o bucurie. Împărțeam un pat de cămin cu Cristina, nu știu cum am reușit. Cam un an am stat așa. După aceea am făcut un apartament la demisolul căminului Occidentului, unde am tras singur apă, curent. Un an am stat acolo. Căminul a fost renovat și ne-am mutat într-o cameră cu parchet, cu baie.”

În tot acest timp, Cuzin și-a împărțit timpul între cursurile de la Facultatea de Sport, nenumărate joburi și ieșirile cu iubita sa, artistă.

A lucrat ca paznic al șantierului de la Hotel Novotel, a făcut shaorma, a lucrat la Spring Time, ca bodyguard la clubul Kristal și ca electrician, la ocazie. Ușor ușor, a început să se îndoiască de gândul de a deveni profesor de sport și, după 3 ani de studii, nu a mai dat examenul de licență.

„Începusem să simt gustul artei, Cristina mă tot scotea la teatru că și obosisem, eu lucram, schimbam instalații electrice la apartamente prin București și seara aveam teatru, teatru. Dar venise gândul că vrem copii, iar eu eram indecis legat de viitorul meu.

De când am plecat cu Cristina la drum, dorința mea a fost să am o stabilitate psihică și intelectuală, socială, de altă natură. Un job mai bine plătit nu îmi dădea încrederea de care aveam nevoie pentru a-mi crește și educa copiii.

Asta m-a făcut să trec prin multe și să renunț foarte repede. Eu am fost un paradox, mă zbăteam între ideea de sport și a fi un om de cultură, a fost o luptă permanentă în mine. Câștig mai ușor cu pumnul, dar ce fac, asta vreau să învăț un copil?”

Într-un moment decisiv, când era pe punctul de se angaja ca SPP-ist, a ales drumul către actorie.

„Am devenit actor dintr-un ego. Nu din egoism, ci din ego. Fiindcă mi-am pus ambiția că e ceva ce aș putea să fac și eu. Eram conștient de capacitățile mele fizice și psihice. Nu știu dacă intelectuale, dar psihice da. Îmi dădeam seama foarte repede ce am de făcut.”

L-a abordat pe Andi Vasluianu și acesta s-a oferit să îl ajute cu pregătirea.

“După două săptămâni mi-a zis: țărane, după mine ai intrat la facultate, nu am ce să îți mai fac. Vasluianu m-a ajutat să îmi conștientizez emoțiile și capacitățile motrice. Apoi m-a dus la Teatrul Podul, la Cătălin Naum. Acolo, privindu-i pe ceilalți, m-am educat, m-a ajutat să mă cunosc mai bine pe mine. Iar Naum m-a dus la o zonă emoțională cu prea puține cuvinte.

Am intrat la teatru din prima și, la două săptămâni de la admitere, am început să filmez la emisiunea Câștigi fără să știi, de la PRO TV. Dragoș Bucur căuta măscăricii pe care îi trimitea să pună întrebarea sau să glumească cu oamenii. Am câștigat atunci 100 de dolari și am continuat să filmez la emisiuni, să fac și reclame și scurtmetraje sau roluri în filme. Filmam emisiuni și am terminat facultatea cu 20.000 de euro din televiziune și reclame.”

2015 a fost un an cheie al carierei sale. A jucat în Aferim!, film care i-a adus lui Radu Jude Ursul de Argint pentru regie la Berlin și în Comoara, pentru care Corneliu Porumboiu premiul Un Certain Talent la Cannes.

În Comoara joacă alături de Cristina și de fiul lor, Nicodim. Acum, Nicodim are 18 ani și îl întâlnesc la pârâul unde a copilărit tatăl lui. Este voluntar în festivalul Film în Sat și își dorește o carieră în regie de film.

“Îmi place să creez ceva, sunt și foarte pasionat și interesat de politică. Prin filme aș vrea să mă exprim.”, spune Nicodim.

La rândul său, Meda, are înclinații artistice și îi place să cânte la tobe. Cuzin e mândru de evoluția copiilor săi și recunoaște rolul esențial pe care Cristina îl are în viața lor. Alături de ea, vrea să transmită și copiilor de la sate ceea ce le-au arătat propriilor copii. În festival, Cristina, zisă și “Cuzina”, este sufletul atelierului de țesut, în care câteva zeci de copii învață să brodeze pe o pânză uriașă.

„Culmea este că de la țară pornește cultura. Ce înseamnă cultură? Obiceiuri și tradiții. Prin crearea unui obicei și prin perpetuarea lui, dai naștere unei tradiții. Un cumul de tradiții și obiceiuri înseamnă cultură.”

Cuzin Toma, actor

Dacă ziua au loc ateliere de lucru pentru copii, seara familii întregi se strâng la concerte, filme, mici, popcorn și bere.

Festivalul Film în Sat se întâmplă pe o pajiște înconjurată de copaci bătrani, în locul în care se desfășura odinioară bâlciul. Seară de seară, timp de 5 zile, se strâng aici câteva mii de oameni, de la săteni cu posibilități reduse, la gorjeni mai înstăriți, veniți cu mașini scumpe de la Târgu Jiu sau din străinătate, unde muncesc.

Cu toții vin să vadă ce a făcut „Firicel” în comună, să facă o poză cu el sau să cunoască alți artiști. În fața lor, Cuzin improvizează seară de seară discursuri, interacțiuni cu publicul sau cu invitații.

“Prima dată am pornit singur, mai am un asociat pe finanțe, Rodica Mușat, care vine ca expert contabil din construcții, dar în rest nu m-a ajutat nimeni. De anul ăsta am și producător, pe Paul Ruben.

A fost foarte greu fără un producător. Oamenii vor câștig imediat, dacă se poate chiar înainte. Dar ne cam uităm scopul noi, artiștii. Noi trăim prin public și public ți-l mai și creezi la un moment dat.

Ai un serial, ai o ocupație. Dar când se termină serialul ăsta, ce faci? O să intri în depresie după atenția publicului. Dispari. Ești în lumina reflectorului, apoi în întuneric.

Noi trebuie să creștem un public pentru filmul românesc, deja e în creștere, se interesează de actorii pe îi văd în filme, îi caută apoi și la teatru. Deja acum, la al treilea an, oamenii au început să vină pentru film. Sigur, vin și pentru concerte, dar au rămas peste 1500 la film, asta mă bucură foarte mult.

Și, indiferent pentru ce vin, e important că mai văd și alt mediu, contactul cu lumea culturală nu are cum să nu te schimbe, chiar și în lucruri mici, te învață să strângi gunoiul după tine. Plus că este o nouă piață. Ne plângem că ne înghesuim în orașe. Vino aici, la 300 de copii în sală. Ai 6-7 sate aici.”, spune Cuzin.

“Vă dați seama ce emoții are el aici? Să vii la Peștișani și să vorbești în fața unei mulțimi, în locul în care noi stăteam pe pătură cu părinții, să mâncăm și noi doi mici și să bea tata o bere. Acolo se făcea bâlciul de Sfântul Petru și Pavel. Cu ceva timp înainte, începeam să strângem câte un bănuț, ne mai duceam la copăit, la sapă de porumb, ca să avem la un bănuț la bâlci.

El transmite emoția locului. Frate fiind, îmi dau seama ce e în sufletul lui când vorbește acolo. Și nu e ușor să organizeze, mai are și bețe în roate.”, dezvăluie Nelu, fratele său.

“În fața publicului de aici mă simt total descoperit, nu am niciun control, e o panică pe care o depășesc la un moment dat.”

Părinții au apucat să vadă festivalul făcut de fiul lor și au trăit evenimentul cu mari emoții.

“Din păcate, chiar după prima ediție de aici, lui tăticu’ i s-a făcut rău, Cuzin s-a dus cu el la spital și atunci a fost diagnosticat cu Alzheimer. Mămica a avut grijă de el la ei acasă, dar, din păcate, acum s-a făcut un an de când tăticul s-a dus.”

Crescuți cu mari greutăți financiare, cei trei fii ai familiei Toma spun că au avut o copilărie frumoasă și sunt recunoscători pentru educația pe care au primit-o de la părinți.

„Mama spunea mereu: nu aveți serviciu, treaba voastră este să învățați carte. Să nu cumva să fiu chemată la ședința cu părinții că faceți tâmpenii.”, spune Nelu.

“Mama ar fi vrut să fie artistă, avea înclinații, dar ne-a crescut pe noi. Țin minte că odată Nelu a făcut rost, prin niște relații, de un album de artă de la librărie și l-a adus acasă, pentru mama. Atunci am văzut noi pentru prima dată cum arată niște picturi.”, povestește Cuzin.

În Peștișani nu a existat vreodată teatru sau cinematograf. Practic, primul contact al locuitorilor cu aceste arte se întâmplă la Film în Sat, de 3 ani încoace. Cuzin Toma și Irina Margareta Nistor aleg filme românești pe care le proiectează apoi în festival, dintr-un tractor.

După ele, exista discuții între actori și public.

“Prefer filmele la care actorii pot veni, pentru că asta e magia pe care vreau să o creez, asta va transforma noile generații în cinefili. Să iasă actorul din ecran e ceva extraordinar pentru un copil.

Prima dată când am văzut eu un film a fost în colonie. Aveam o vecină, tanti Valerica. Punea un cerceaf pe perete și venea cu filme. Când am văzut prima dată poza aia pe pânză, nu înțegeam cum se mișcă ăia în poză.”

Plimbându-ne prin locurile în care a crescut, actorul leagă trecutul de viitor, e nostalgic, dar și un visător determinat să schimbe ceva.

“Am băgat cu tata curent în multe case de aici. Ba mai mult, eu am dat lumină bisericii și dacă eu, Cuzin Toma, am dat lumina bisericii, clar unor copii pot să le arăt drumul către o direcție bună, pentru că drumul pe care merg se pare că a fost bun. Nu tot timpul atât de neted, dar clar destinația nu este greșită. Și asta spun tot timpul.

Când am plecat de aici, ultima mea lucrare cu tata a fost Biserica din Gureni și mă distrează treaba asta. Băi, noi am dat lumina bisericii. Hihihi.”

Câțiva metri depărtare de biserică, ne oprim pentru câteva clipe în fața unei clădiri abandonate.

„Vedeți această școală? Filmați cum e acum, că va fi primul hub cultural din comuna Peștișani. I-am zis primarului să ne faciliteze, dacă îmi permite să fac un hub cultural, iar el a zis <îți dau școala aia dacă vrei>. Iar eu chiar la ea mă gândeam.

Școala nu trebuie să își piardă sensul de a educa și a cultiva.

Va fi o sală de expoziție, vor fi ateliere de creație, un birou pentru o asociație. Îmi doresc să încurajez tinerii să creeze mai multe asociații, sub o federație culturală care să reprezinte toate aceste sate.

Festivalul e gândit și cu niște rezidențe artistice cu câteva săptămâni înainte, pentru ceramică, sticlă, design vestimentar, arhitectură, muzică, pentru a crea la fața locului și a lăsa ceva în spațiul acesta. De ce m-am gândit la aceste ateliere? Ca să dăm ceva înapoi satului, să recreăm cultura la sat prin tradiții și artă.”

Anul acesta, festivalul Film în Sat a fost organizat și în alte localități – Rășinari, jud. Sibiu, Cernătești, jud. Dolj, Întorsura Buzăului, jud Covasna, iar între 13 și 15 septembrie va ajunge în județul Teleorman, la Izlaz.   

“Îmi doresc să implementez conceptul de village break. Din orice oraș din România ai fi, să fie un sat la o oră distanță unde să te bucuri de acces la un spectacol, la un concert, la o expoziție, să ai cultură, dar să ai și liniștea de la sat, natură, aer curat.”

Anul acesta, a reușit să obțină și finanțări de la Consiliul Județean Gorj și Primăria Peștișani. Cumva, văzând popularitatea crescândă a festivalului făcut pe cont propriu, autoritățile locale au fost nevoite să se implice și ele. Nu au apărut, însă, sponsorii care ar putea contribui semnificativ la infrastructura festivalului.

La Film în Sat, viața rurală se îmbină cu arta urbană. Acum câteva zile, artiștii vizuali Irlo și 1Q Sapro au pictat podul de metal care face legătura între parcarea festivalului și spațiul de evenimente.

Pe lângă filmele proiectate – Libertate, regia Tudor Giurgiu, Moromeții 3, regia Stere Gulea sau Visul, regia Cătălin Saizescu, au avut loc concerte Damian Drăghici, Mădălina Pavăl Orchestra sau Taraf de Caliu, dar și spectacolul de teatru Doamne ferește, regizat de Lia Bugnar.

Din echipa festivalului fac parte doar 10 oameni. Cu toții sunt aici pentru că rezonează cu ideile lui Cuzin, cu speranța de a crește viitoarele generații de la sat prin cultură.

“Și eu am copilărit în sat, în județul Neamț, apoi mi-am găsit drumul în cinematografie. Rezonez foarte tare cu ce zice Cuzin despre felul în care ne întoarcem la origini și ne asumăm identitatea, o facem mai mult un avantaj. La început, să vii dintr-un mediu defavorizat e un dezavantaj. Dar fiind expuși la cultură și la filme, ne îmbogățim.

Mi-a plăcut mult aici, am fost surprinsă să văd că e o comunitate foarte activă, au venit oameni din mai multe zone, au stat la concerte, la filme, am simțit că scopul nostru e atins.

Au venit 30-40 de copii la ateliere, părinții au adus copiii la activități, ceea ce e mare lucru. Ei vor crește și vor vrea să fie în mediul artiștilor, să vadă filme, teatru, expoziții.”, spune Geo Huțanu, producătoare în publicitate, care anul acesta s-a ocupat de invitații aduși la Film în Sat și de gestionarea cazărilor.

Pe termen lung, visul lui Cuzin Toma este să organizeze Film în Sat în cât mai multe sate românești și să determine cât mai mulți oameni să stea până la finalul filmelor. Dar și să lase festivalul pe mâna tinerilor care acum sunt voluntari. Printre ei, fiul său.

După o seară de festival, turiștii veniți din diverse zone ale României sunt răspândiți pe la pensiunile din comună. Dimineața primesc un mic dejun ca în copilăria de la bunici: cu ouă de la găinile din curte, roșii gustoase din grădină, unt de casă, gem făcut din prunele din livadă și ceai din plante culese de pe dealuri.

Apoi pornesc fie cu bicicletele, pe jos sau cu mașina, către diverse obiective din zonă.

La Hobița există acum, în curtea lui Brâncuși, o Casă Muzeu pe care tatăl lui Brâncuși o construise pentru un vecin în 1875. Acolo au supraviețuit și doi duzi bătrâni din copilăria lui Constantin Brâncuși.

În Peștișani mai poate fi văzută și Peștera Cioara, cea mai veche așezare umană din Europa, de acum 50.000 de ani, precum și Cheile Sohodolului, săpate în calcare cretacice de apele pârâului Sohodol, în lanțul montan Retezat-Godeanu, zonă naturală protejată.

Dacă pentru copiii din Peștișani festivalul înseamnă speranță, pentru adulții de la oraș, chemarea la Film în Sat nu este neapărat către filme, ci mai degrabă către sine.

The post Comoara de la Peștișani appeared first on Cultura la dubă.

S-a născut la Râmnicu Sărat și a studiat și locuit la București 22 de ani. 15 ani a lucrat într-o funcție de conducere în domeniul bancar, dar a decis să ia viața de la zero și să îi găsească un alt sens. Așa a înființat un ONG menit să ajute copii din medii defavorizate, să le dea acestora șansa la o viață mai bună.

“Eram foarte bine și ca statut social și financiar, doar că nu-mi găseam fericirea. Tot timpul lucram în targete, vânzări, clienți, dar nu aveam o împlinire și îmi doream să fac un proiect de suflet.

Câștigam foarte mult și aveam și timp, pentru că nu aveam copil, dar făceam foarte puțin, voluntariat aproape deloc, donații deloc. Acum când am trecut de partea cealaltă, îmi dau seama cât de mult te poate ajuta un corporatist, dacă mă gândesc doar la formularele de 3,5%, la salarii de mii de euro.

Și mi-am dat demisia, am intrat într-un an sabatic, nu știam ce o să fac, dar aveam covingerea că fiind odihnită fizic și mental, sigur o să apară acel wow.

Îmi aduc aminte foarte bine momentul. Călcam cămașa partenerului meu, urma să plecăm la Revelion. Și pe TVR 1 era un reportaj cu români din străinătate, foarte stabili financiar, care făceau acte de caritate, de exemplu trimiteau ajutoare în satele lor. Acela a fost momentul în care am zis wow, eu asta vreau să fac.

În două luni am înființat ONG-ul.”

Mama și fratele său au susținut-o și împreună au fondat Asociația Academia Faptelor Bune, care activează acum în județele Buzău și Ilfov. An de an, organizează Marea Ghiozdăneală și oferă, la început de an școlar, ghiozdane, rechizite și haine copiilor din zonele respective.

Iar din octombrie 2022, la Găneasa a fost deschis și centrul educațional unde în fiecare duminică au loc lecții de alfabetizare, cursuri de bune maniere, activități de gătit sau discuții despre igienă.

“Îmi doream să am un centru unde să fac o altfel de școală. Partea frumoasă a fost că visul meu s-a întâlnit cu proprietarul acestui loc.”

A primit terenul și a construit casa în care ajung copiii din localitate și din comunele învecinate.

“4 ani a durat până am igienizat terenul, l-am împrejmuit. Mai strângeam niște bănuți, mai făceam ceva. Am început cu cei din jurul meu, e cel mai simplu așa. Ei cred în visul tău, ei te cunosc, ei te văd la treabă.

Apoi, cum oamenii cunosc oameni, ajungi și îți extinzi cercul de donatori.”

Primele ajutoare au venit de la cercul de apropiați, prieteni și colegi din bancă. Astfel a reușit să crească de la an la an activitățile asociației, fie că vorbim despre ajutoare în bani, produse sau voluntariat.

“Eu întotdeauna spun că a face bine, a te alătura unui ONG, nu înseamnă neapărat a da bani.”

Alături de voluntari, Raluca încearcă să ofere copiilor din zonă, informațiile pe care nu le primesc acasă sau la școală și să se adapteze la nevoile lor de bază.

De exemplu, ziua de duminică începe cu o masă caldă.

“Tot timpul îi întreb cam ce preferă, în afară de șnițele și cartofi, încercăm să le dăm ceva mai sănătos. Le-a mai făcut mama o supă, o plăcintă. Bugetul încă nu ne permite să le dăm acea masă la care visez eu, cu nutrienți, dar e o masă caldă, gătită proaspăt.”

În interacțiunile cu copiii a descoperit analfabetism la clase de gimnaziu, lipsa unor informații de bază privind igiena și îngrijirea personală sau pur și simplu, dezinteresul părinților față de școală.

A vizitat copiii în mediul lor, pentru a înțelege mai bine care sunt nevoile și a se adapta contextului.

“Dacă nu au baie, atunci îi înveți să se spele la lighean. Dacă nu au nici lighean, le dai lighean. E important să nu mai miroasă urât, să nu mai fie etichetați de ceilalți copii. Încerc să le cumpăr periodic săpun, șampon, le-am cumpărat unghiere.

-S-au schimbat lucrurile de când faci asta?

-Foarte puțin, sincer. Ar fi nevoie de activitate zilnică la care copiii să vină. O zi pe săptămână este puțin.”

Devenită la rândul său mama în urmă cu doi ani, Raluca își împarte timpul între propria fiică și copiii din Găneasa și din Râmnicu Sărat.

Recent, i-a dus pe aceștia în tabără la mare. Dar provocarea este să le facă acestora bine pe termen lung, să îi ajute să devină independenți și suficient de puternici încât să se descurce în societate.

“Copiii sunt înscriși la școală pentru că primesc tot felul de stimulente, ajutoare sociale. Pe de altă parte, ei nu frecventează. Duminica îi întreb cum a fost săptămâna și ei zic <<păi n-am fost la școală săptămâna asta.>> De ce? <<nu ne-am trezit>>.

Nu au nici niște modele acasă care să îi împingă. Acasă, părinții sunt neștiutori de carte de cele mai multe ori, îi pun pe copiii mai mari să îi îngrijească pe cei mai mici sau sunt lăsați să stea toată ziua pe telefon și tabletă.”

Pentru viitor, Raluca Niculescu visează să extindă activitățile Centrului Educațional Găneasa pe mai multe zile din săptămână. În acest sens, ar avea nevoie de mai mulți voluntari care să se implice pe termen lung.

Pe lângă lecțiile de alfabetizare, ar vrea să desfășoare ateliere de lucru manual, cursuri de actorie, de alimentație și de gătit.

„După tot ce facem noi cu ei, dacă ajung să scrie și să citească, e ceva. Să știe să primească un rest corect, să nu îi păcălească nimeni, poate ajung să lucreze la o brutărie, să facă ceva. Măcar lucrurile de bază să le știe. Și să nu le fie frig și foame.”

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post A lăsat funcția de director într-o bancă și a deschis un centru educațional pentru copiii din mediul rural. Raluca Niculescu, Academia Faptelor Bune: “Eram foarte bine ca statut social și financiar, doar că nu-mi găseam fericirea.” appeared first on Cultura la dubă.

La o oră distanță de București, după ce am mers prin aglomerația centurii capitalei, am trecut pe lângă autostrada Soarelui, apoi pe lângă un câmp uriaș plin cu maci, și am ajuns în comuna Vlad Țepeș, din județul Călărași.

La școala din localitate l-am găsit la treabă pe Iulian Ruseanu, un tânăr profesor de sport și fost handbalist, căruia i s-a dus vestea în întreaga țară, pentru dedicarea și implicarea sa în prevenirea abandonului școlar. Nu ținea cursuri, ci căra câțiva saci cu cărți pentru a dota din nou biblioteca școlii, care a ars în urma unui incendiu, acum două luni.

Are 39 de ani și de 9 ani predă la școala din Vlad Țepeș, iar de un an și la școala din Dragalina, făcând zilnic naveta din orașul Călărași. De câțiva ani coordonează activitățile Asociației EM – Educație și Mișcare, prin care sprijină copiii din mediul rural și școlile din județ.

“Înainte să existe asociația, mai organizam pe plan local acțiuni de donații și profesorii aduceau ce puteau de acasă. Mai un bănuț, rechizite, alimente. Le adunam și le duceam la 3-4 familii care aveau nevoie.

Și, într-un an, la o serbare, aveam sobe pe timpul ăla, nu centrală, era viscol afară și un băiat, Silviu, venise cu adidașii rupți, ud fleașcă, se pusese lângă sobă să se încălzească.

Și zic: <<Măi, Silviu, tu ce îți dorești să îți aducă Moș Crăciun?>>

<<O pușcă și o minge>> parcă.

Am vorbit cu soția și i-am cumpărat noi cadoul. Și i l-am dus acasă, i-am spus că Moșul a rămas blocat în zăpadă, dar ne-a trimis pe noi cu cadoul. Iar el a zâmbit și a zis: <<Lasă, domnul, știu că Moșul meu ești tu>>.

Atunci a fost un click în mintea mea și am zis că dacă pot face asta pentru el, înseamnă că pot să fac pentru mai mulți, că sunt 2, că sunt 200…

Și de atunci am ajuns la 3500 de copii ajutați.”

Asociația EM a fost înființată de un fost coleg de handbal din adolescență – Radu Grigore, devenit între timp expert în fonduri europene. Pe când Radu ajuta șoala din Vlad Țepeș să câștige trei proiecte pe fonduri europene, Iulian Ruseanu organiza campanii de donații, activități cu copiii și profesorii și sprijinea familiile nevoiașe să meargă la școală.

Cei doi s-au unit și au dezvoltat cadrul legal prin care au putut să obțină mai multe donații și sponsorizări.

Prin proiectul Împarte, Educă, Donează, asociația mobilizează profesori din întreaga țară pentru a le face copiilor din mediul rural viața mai frumoasă. Iar copilul care l-a inspirat pe profesorul de sport a devenit, între timp, un exemplu pozitiv în comunitate.

“Silviu era marginalizat, nu avea nici îmbrăcăminte de școală, nici la învățătură nu era strălucit, se tundea mai rar. De atunci, copiii au aflat că datorită lui primesc cu toții cadouri de Crăciun, rechizite, băncuțe, etc. Iar de atunci Silviu este în centrul atenției clasei lui și a evoluat din toate punctele de vedere. Acum vorbește, se joacă fotbal cu copiii. Înainte stătea pe margine, nu se implica. Asta a fost una dintre satisfacțiile mele.”

Despre asociație atât elevii, cât și cadrele didactice, au doar cuvinte de laudă. Pe lângă cadouri, a ajutat câțiva copii să facă sport de performanță, iar pe cei bolnavi să fie operați peste hotare.

„De exemplu, o fetiță care nu avea esofag, a fost ajutată de asociație pentru a ajunge în Italia și i-a fost salvată viața.

Apoi, avem proiectele Crăciunul cu zâmbete și Iepurașul cu surprize, acum suntem la a 3-a ediție națională. Profesorii din toată țara donează pentru copii ca Silviu.

Noi ne ocupăm de transport, de logistică, de cărat și le împărțim copiilor de aici, de la Dragalina, din Modelu și alte câteva sate.

Am avut situații în care copiii nici nu știau că există Moș Crăciun și au întrebat: de ce ne dați astea?” – Iulian Ruseanu.

„Domnul profesor e alături de noi de 9 ani, iar de când a fost înființată Asociația EM, eu, ca învățătoare, sunt super mulțumită pentru că până atunci, noi, învățătoarele, cumpăram creioane, hârtii, materiale didactice, apoi dânsul ne-a ajutat cu toate. Plus mobilier, cadouri pentru copii, sunt multe. Copiii sunt foarte încântați. Avem alte materiale decât o simplă fișă pe care o făceam noi la imprimantă.” – spune Ioana Vlaicu, învățătoare.

„Ne-a implicat și în diferite activități – Împarte, Educă, Donează – am participat cu clasa, am strâns bănuți, am cumpărat alimente, am făcut pachete, le-am trimis prin Crucea Roșie și domnul profesor. Iar noi am câștigat atunci o tablă magnetică și copiilor chiar le-a plăcut. Am învățat nu numai să primim, ci și să oferim noi ceva.”, completează Elena Piștea, învățătoare.

În urmă cu două luni, din cauza unui fir supraîncins de la imprimantă, sala care găzduia cancelaria, biblioteca și clubul de lectură a ars. Profesorul de sport a fost primul care s-a ocupat de renovarea școlii.

“Asociația s-a implicat total. Și fizic și financiar. Primul ajutor a fost cu mușchi. A fost mult de muncă și, din păcate, a fost doar munca noastră. A fost o dezamăgire că doar noi, ca oameni, cu mâinile noastre, am refăcut această școală. Noi și 3-4 părinți.

Din păcate, comunitatea nu înseamnă să ne ajutăm, ci să îi ajutăm.

Cred că puține școli au norocul să aibă o astfel de asociație în școală. În afară de asociație, nu a făcut nimeni nimic pentru școală, nu am primit nicio măsuță, un scăunel. Tot ce vedeți aici e de la asociație.

Nu există buget pentru nimic în școli, nici măcar pentru zugrăvit.”, povestește directoarea școlii, Simina Bucur.

Pe de altă parte, doar propria familie știe cu ce sacrificii face Iulian Ruseanu toată această muncă voluntară. Are un fiu de 6 ani și petrece cu acesta mai puțin timp, atunci când ajută alți 3500 de copii. Și, inevitabil, apar și momente dificile, când simte că munca sa nu este apreciată.

“Sunt unii care au spus că nu au bani de rechizite, haine, încălțăminte. Le-am oferit aceste lucruri, au venit la școală, apoi părinții mi-au cerut bani să cumpere dero, că nu au cu ce să spele hainele. Le-am dat bani din buzunar și a doua zi copilul nu a venit la școală.

M-am dus la ei și i-am întrebat de ce nu a venit copilul la școală. Între timp, am aflat că respectivul părinte nu a cumpărat dero, a cumpărat țuică.

Practic, nu ai cum să te lupți cu toate piedicile. Uneori sunt prea multe. Mulți nu vor să fie ajutați, așa cum vrei tu să îi ajuți.

Într-un an am strâns diverse donații, vreo zece saci de diverse. Am găsit 7 familii. Și am calculat, cine are 5 copii, primește 5 conserve de pateu, cine are 2 copii, îi punem două conserve, că nu aveam nici noi așa multe.

Le-am dus cu microbuzul școlii la poartă și a doua zi s-au auzit vorbe în sat că a mâncat domn’ profesor 3 pateuri. Atunci mi-a venit să renunț.”

Colegii dascăli și exemplele copiilor care continuă să meargă la școală de drag, îl determină să continue. Profesorul de sport este cel care a înființat și clubul de lectură, unde o zi pe săptămână se adună cu elevii și citesc cărțile frumoase primite de la școli mai bogate din București.

„Înainte să citim, le dau o gogoașă, un suc, ce pot. Unii vin doar pentru gogoașă, dar e bine și așa, că ajung să citească și ei și să le placă.”

În cadrul unui proiect desfășurat de Teach for Romania, asociația a învățat cum să își elaboreze o strategie, cum să comunice în spațiul public sau să atragă sponsori. Iar dacă la acest capitol lucrurile se pot învăța, principala provocare pentru Iulian și pentru Asociația EM rămân, însă, chiar părinții din comunitate.

“Ne confruntăm cu lipsa de interes a părinților față de școală. Nu se implică să îi ajute la o temă, să se intereseze de nevoile lor, de situația lor, de note. Mulți nu au educație și serviciu, dar sunt și unii care au și tot nu îi interesează. M-am gândit că ar fi nevoie de niște cursuri pentru părinți, să le trezească aceste simțuri moarte.”

După câteva ore petrecute la Vlad Țepeș, l-am lăsat pe profesorul de sport așa cum l-am găsit, cărând cărți de la propria mașină.

În timp ce copiii se jucau pe uliță, Moș Crăciunul lor le reconstruia biblioteca unde vor fi din nou așteptați, cu gogoși, la Clubul de lectură.

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post Profesorul de sport care mută școala din loc appeared first on Cultura la dubă.

În 2013 avea loc prima ediție Electric Castle, un festival de muzică organizat într-un loc inedit din mediul rural românesc.

De atunci, români din toate colțurile țării au început să audă de “Bonțida”, comuna care găzduiește Electric Castle, și de Castelul Banffy, cel care a inspirat și numele festivalului.

Dacă la prima ediție, Electric a strâns aproximativ 32.000 de particianți, în 2019, ultima ediție anterioară pandemiei, a atins un număr de peste 200.000 de spectatori, în toate zilele festivalului.

Pe măsură ce evenimentul s-a dezvoltat, același lucru s-a întâmplat și cu micuța localitate în care trăiesc laolaltă români, etnici maghiari și etnici romi. Localnicii s-au trezit deodată cu mii de tineri care aveau nevoie de cazare și mâncare și s-au adaptat unor experiențe pe care nu le mai trăiseră vreodată.

9 ani mai târziu, Bonțida s-a transformat. Au apărut rețelele de canalizare, străzile au fost asfaltate, iar Castelul Banffy trece printr-un proces amplu de restaurare.

Și viața localnicilor s-a schimbat. Unii au reușit să-și dezvolte casele, alții lucrează la festival sau au deschis mici afaceri cu mâncare pe perioada Electric.

Însă dincolo de aspectele practice, festivalul a dat naștere unor povești greu de cuantificat.

Legăturile umane create la Electric Castle, între oameni din generații și medii complet diferite, stau dovadă că un eveniment cultural poate să creeze punți acolo unde politica a eșuat să o facă.

***

Pe domnul Tibi din Bonțida l-am cunoscut acum 6 ani, când ne-a cazat pe mine și pe prietenii mei în micuța sa casă, de o cameră, o bucătărie și o baie, aflată la câteva sute de metri distanță de Castel.

Era ediția din 2016, a doua de după experiența celebră din noroi, din 2015, când credeam că mai rău de atât nu se poate. Însă în 2016 a plouat mai mult ca oricând, încât nici cizmele de cauciuc nu mai ajutau, fiindcă și în ele aveam apă strânsă.

Cu toate acestea, Electric Castle a fost una dintre cele mai frumoase experiențe trăite în țara noastră, iar ceea ce părea un impediment a căpătat un farmec greu de egalat.

Domnul Tibi a contribuit deciziv la această poveste, iar acum nu ne mai putem imagina Electric Castle fără clipele petrecute în curtea casei sale.

“Pentru mine să fii om e cel mai important lucru. Că ești din București, că ești din Cluj, nu contează nația, contează să fii om.”

Așa începe domnul Tibi interviul pentru Cultura la dubă. L-am vizitat acum câteva zile, cu două săptămâni înainte ca festivalul să reînceapă. Nu ne mai văzusem de 3 ani, dar parcă trecuseră doar trei zile.

Ne-a așteptat cu ceea ce știa cu ceea ce știa deja că ne place – slănină și roșii de grădină.

De altfel, mulți localnici au primit tinerii veniți la festival ca pe proprii musafiri și au pus pe masă tot ce aveau în casă.

„În cazul meu, eu i-am întrebat ce ar dori să le ofer și toți au vrut ceva de-al casei, adică slănină, legume din grădină, caș. Au fost foarte mulțumiți de ce le-am oferit. Să nu mai vorbesc de jinarsul de prună.

Aici, la noi, în Ardeal, țuica asta de prune se cheamă jinars. La început le-a fost tare greu că au zis că i-am otrăvit, dar le-am zis că nu-i otravă. Deci primu-i mai greu, după aia se duc.

Unii vin cu porumb, alții vin cu ceva dulce, deci fiecare încearcă, pe perioada festivalului, să ofere ceva. Cine poate să facă ceva, face.

Alții fac cafelele, alții plăcinte. Am auzit pe alții că au tăiat chiar un porc. Bine, ei aveau mai mulți cazați ca mine, dar mi-au zis, “Nea Tibi, eu tai un porc.”

Alții fac grătare. Deci mai ales în ultima zi, deci sâmbătă seara, aproape la fiecare casă vezi fumul.

Oamenii sunt mulțumiți pentru că și ei, la rândul lor, fac un ban. Și banii ăștia ajută la ceva. Eu poate îmi iau două-trei baxuri de BCA să-mi termin casa, alții își iau lemne de foc, că sunt foarte scumpe lemnele.”

De când cazează turiștii veniți la Electric Castle, localnicii din Bonțida și-au dat seama că poate fi o sursă de venit importantă, așa că au început să reinvestească banii câștigați tot în case.

Iar alții, indiferent de vârstă, lucrează cu ziua pe timpul festivalului.

„Înainte nu era chiar așa super, nu aveam turiști, castelul era murdar, nu era nicio organizare, nu era curățenie înăuntru.

Cu banii câștigați la Electric ne cumpărăm lemne, mai repari un pic una alta prin casă, o zugrăveală. Mulți și-au mărit casele pentru a primi mai mulți oameni.

Foarte mulți lucrează ca pază la parcări și la curățenie, la firma de salubritate. Apoi o să ducă oameni și la Untold, tot pentru curățenie. Se dau 200 de lei pe zi.”, ne povestește de această dată domnul Damian, pe care l-am întâlnit la o terasă din centrul comunei.

Bonțida rămâne un loc al contrastelor. Cât ne plimbăm pe străduțe, trec pe lângă noi căruțe, mașini sau bicicliști.

Pe bicicletă remarcăm chiar un bătrânel care poartă vestă cu Electric Castle.

Îl cheamă Alexandru și e fericit că are ocazia să lucreze deja, cu câteva săptămâni înainte, la paza festivalului, fiindcă orășelul Electric e în curs de ridicare.

Fericită e și Demetra, o adolescentă de 16 ani, care ne zice că abia așteaptă festivalul fiindcă atunci nu o să se mai plictisească în comună.

„Localnicii nu au intrare liberă la festival, dar primesc brățări de la primar. Nu prea știu trupele, dar mi-a plăcut când a pus cineva manele. Și e fain că măcar în timpul festivalului nu ne plictisim, nu e liniște.”, spune Demetra.

Însă nu toată lumea din Bonțida e încântată de publicul de festival. O localnică pe care o întâlnim la aprozar, a rămas supărată după ce turiștii i-au devastat casa cu noroi. În plus, deși vrea să cazeze în continuare, o deranjează pretențiile de azi:

„Noi o dată pe an am vrea să câștigăm un ban cu cazările astea. Dar acum, cei care sună sunt foarte pretențioși, vor câte o cameră.

Primul an, când s-a deschis festivalul, dormeau ca sarmalele pe jos, pe saltele, n-aveau treabă. Acum au pretenții, vor o cameră pentru o persoană. Sau un cuplu într-o cameră cu baie proprie. Prea multe pretenții au.”

Pe durata Electric Castle, familiile din Bonțida se înghesuie într-o singură cameră și orice alt spațiu din casă rămâne disponibil pentru cazare.

Domnul Tibi, în schimb, și-a pus întreaga casă la dispoziție, iar el a dormit într-o șură din curte.

„Noi, în Ardeal, avem șura poiată. Deci, acolo în poiata aia, bine, că nu sunt animale. Așa cum era, mi-am băgat un pat acolo și de acolo eu urmăream. Adică, atunci când plecau, să închid poarta, când veneau, să deschid poarta.

Ei mă sunau sau mă strigau, dar mai mult stăteam treaz. Am avut și corturi în curte. La mine, omenia e mai sus ca toate!

Nu-mi trebuie mie să mă înbogățesc din chestia asta sau ceva. Dar îmi place că vorbești cu oamenii, îți transmiți de la unul la altul, eu sunt mai în vârstă, ei sunt mai tineri.

Unii localnici evită bucureștenii, că zic că sunt nu știu cum, dar eu am avut doar bucureșteni și am avut niște oameni foarte de treabă, băieți și fete.

Vreau să-i salut pe această cale pe Marius, pe Florin și să le spun baftă, multă sănătate, bucurie!

Și chiar dacă nu e atmosferă, chiar dacă nu e festival, ei pot veni la domnul Tibi din Bonțida oricând. Pentru mine, au fost niște oameni drăguți.”

Ploile de neuitat de la Bonțida au scos ce a fost mai bun din unii localnici. Unii și-au împrumutat propriile cizme de cauciuc tinerilor, au tras cu caii mașinile împotmolite în noroi, iar alții, precum domnul Tibi, au făcut chiar niște gesturi de neuitat.

„Mi-a fost milă de ei că aveau cizme de gumă, eu mă gândesc că am făcut bine, n-am făcut rău: le spălam cizmele, le spălam ciorapii și îi puneam să se usuce. Ei au văzut gestul pe care l-am făcut eu, tot timpul. Și m-au apreciat pentru faptul că sunt om. Le-am oferit slănină din Ardeal, ce-am putut și eu, caș, roșii, legume.”

Iar astfel de gesturi au fost răsplătite tot prin „omenie”, cum zice domnul Tibi:

„Vă spun sincer, când a venit dimineața plecării, i-am găsi măturând și spălau pe jos. Și i-am întrebat, “ce faceți?” și mi-au răspuns:

“Domnul Tibi, noi cum am primit, așa lăsăm înapoi.” Zic sincer, cu mâna pe inimă că așa a fost.”

Cazările la Bonțida costa anul acesta între 100 și 150 de lei de persoană pe zi, în funcție de condiții. Însă astfel de povești, pe care nu le poți trăi la un hotel din Cluj, sunt rare și de neprețuit.

Electric Castle va avea loc între 13 și 17 iulie 2022, la Bonțida.

The post Bonțida și Electric Castle, o poveste despre oameni appeared first on Cultura la dubă.