ENG version

Locuiește de 4 ani ani în partea franceză a Țării Bascilor, la malul Atlanticului, tunde iarba din grădina casei, face cumpărături de la piață și perfecționează scenariul care va deveni la un moment dat “The Costume” – primul său film în limba franceză, finanțat de Fundația Prada. Poartă cu el accentul moldovenesc și umorul cu care a cucerit iubitorii de cinema. Pe străzile stațiunii de lux Biarritz conduce mașina sa cu număr de Suceava și se oprește câteodată la o plajă “secretă”, unde face „oleacă” baie în ocean.

În lumea filmului, Corneliu Porumboiu a reușit să-și clădească un univers artistic distinct, recognoscibil, chiar dacă este la rândul său un exponent al Noului val românesc. Practic, “a făcut revoluție cum a putut”.

La 20 de ani de la premiera A fost sau n-a fost, premiat cu Caméra d’Or la Cannes, filmul continuă să umple sălile de cinema din diferite colțuri ale lumii, cu noile generații care vin să-l descopere pe regizorul român.

Cineastul explorează la rândul său convențiile genurilor cinematografice, având dorința de a nu sacrifica viziunea personală, în ciuda presiunilor comerciale sau a așteptărilor industriei.

Pe de altă parte, spune că perfecționismul l-a făcut de multe ori să stea în loc sau să renunțe la scenarii la care a scris ani de zile.

Revine din când în când la Vaslui, unde joacă fotbal cu foștii colegi de echipă din liceu. De pe plaja din Biarritz ne povestește de ce a renunțat la fotbal, dar și cum a ajuns să facă filme și să nu se mai lase de ele.

Până la urmă, a făcut în așa fel încât fotbalul a devenit infinit.

***

“Am vrut să fac carieră în fotbal până când mi-am dat seama că nu sunt foarte bun”

Ca să ajungem la Corneliu Porumboiu, stabilit într-un sat de lângă orășelul Saint-Jean-de-Luz, am luat TGV-ul de la Paris și am mers cu el aproape 5 ore. Ne-a așteptat la gara din Biarritz și ne-a condus cu mașina spre centrul orașului. “Aici e mare rivalitate între cele două orașe, au și ei Bârladul și Vasluiul lor”, povestește Corneliu râzând.

Soția sa, artista vizuală și scenografa Arantxa Etcheverria, cu care a și colaborat la ultimele filme, este de origine bască și obișnuiau să vină aici, la bunicii din partea ei, cu copiii în vacanțe. De vreo 4 ani încoace, au decis să se mute cu toții în Franța, pentru a fi mai aproape de industria franceză de film. Între timp, Corneliu a devenit și cetățean francez.

„Era un proiect de multă vreme, de familie, voiam să ne mutăm aici, voiam să fac un film în altă limbă, am zis că fetele sunt suficient de mari, una e la facultate, cealaltă intră la liceu acum. Și am zis hai să facem pasul ăsta.

În România ajungi la o limită de buget la un moment dat, e greu să mai faci ceva diferit. Chiar și un buget ca cel pe care l-am avut pentru La Gomera era greu de obținut, fiindcă acela a fost înainte de COVID. Evident că vrei să lucrezi, ca regizor, cu condiții mai bune, și financiare și tot.

E mai ușor să fii conectat la oameni din industrie dacă ești aici. Apoi, fiindcă filmul se petrece aici, era foarte important să stau în zona asta.”

Povestea lui Corneliu Porumboiu începe în 1975, la bloc, în Vaslui. Pe când se năștea el, mama sa era profesoară de română iar tatăl, Adrian Porumboiu, fotbalist, se lăsa de cariera de jucător și o începea pe cea de arbitru, devenind ulterior unul dintre cei mai cunoscuți arbitri români, cu o carieră internațională, dar și om de afaceri în agricultură, apoi patronul echipei FC Vaslui.

Fotbalul a fost o prezența constantă în viața lui Corneliu, care a jucat la rândul său la profesioniști, pe postul de mijlocaș central. De altfel, primele amintiri din copilărie sunt legate de fotbal.

„Am locuit în două cartiere din Vaslui, într-unul până la 7 ani. Apoi ne-am mutat. Îmi aduc aminte că vizavi era o unitate militară și mai jucam fotbal cu cei de acolo. Am vrut să fac la un moment dat carieră în fotbal, până când mi-am dat seama că nu sunt foarte bun, hahaha.

Am fost în echipă la Clubul Sportiv Școlar – CSS din Vaslui. Eram deja la liceu de mate-fizică, iar ceilalți colegi de echipă erau la liceul sportiv. Eu aveam un program mai solicitant la școală și devenise greu cu antrenamentele în fiecare zi, iar în weekend meciuri. Terminam orele la ora 2, aveam antrenament la 3, terminam la 5, cu tot cu duș se făcea târziu, nici nu aveam timp să mănânc, că dacă mâncam înainte nu puteam să fac bine antrenament.

Și la urmă mă întorceam acasă, trebuia să-mi fac temele, începusem să și citesc mult în perioada aia. (n.r. mama sa l-a încurajat să citească). Aveam și o accidentare care tot revenea și am zis, băi, nu e practic.

Dar îmi place și acum foarte mult fotbalul.

Mai joci din când în când?

Foarte rar. Ultima dată când am jucat, la Vaslui, între Crăciun și Revelion, cu foștii colegi de echipă, nu m-am încălzit, m-am pricopsit cu o luptură de ligamente și acum trebuie să fac recuperare. Erau și vreo 0 grade afară, unul mi-a zis: băi, încălzește-te bine! Eu nu, că încep ușor, cu niște pase, nu bag tare, am venit mai mult să-i văd pe băieți. Și am făcut o mișcare bruscă și bam.”

“Un verișor m-a dus la Cinematică. Mi-a plăcut mult și am început să mă duc din ce în ce mai des.”

Pe când se apropia de Bac, a vrut să devină, pe rând, arheolog, sociolog sau să studieze geografia. Până la urmă a dat admitererea la ASE, alături de niște colegi din Vaslui, și s-a mutat la București.

Abia atunci avea să descopere fascinanta lume a filmului.

“Un verișor m-a dus la Cinematică odată. Mi-a plăcut mult și am început să mă duc din ce în ce mai des. Aveau acele luni dedicate unui regizor – o lună Fellini, o lună Antonioni, apoi Capra. Era foarte bună Cinemateca, puteai să-ți faci o cultură.”

Era încă student la ASE când s-a hotărât să dea admiterea la Film, dar a picat în primul an. A terminat ASE-ul și intrat apoi la a doua încercare la UNATC. Și a început să lucreze astfel la filmele sale studențești.

Regizorul Radu Mihăileanu ne-a povestit acum câțiva ani, tot într-un interviu din seria Săptămâna Franței, cum l-a văzut pe tânărul Corneliu pe platoul său de filmare.

„Când am filmat la Vaslui Trenul vieții, stăteam la cel mai important hotel din Vaslui, care aparținea unui om foarte bogat, Adrian Porumboiu, care a venit să mă vadă la cină și mi-a zis: <Nu vă supărați, am și eu un băiat care ar vrea să facă cinema. Poate să vină mâine la filmare?>

Anecdota e fabuloasă. A venit și stătea, săracul, la 100 de metri în spatele aparatului, foarte departe, era tare timid. Și i-am zis asistentului meu francez: <Niciodată nu va face cinema. Stă prea departe.>

Când ne-am văzut, după ce a câștigat Caméra d’Or la Cannes, i-am spus lui Corneliu Porumboiu: Eu am mizat că n-o să faci niciodată cinema. Sunt foarte fericit că m-am înșelat.”

Corneliu ne povestește acum propria perspectivă asupra acelui platoului de filmare.

“Era un cadru de sus, foarte complex, cu multe pregătiri, cu vreo 200 de oameni la figurație și costume, trebuia să treacă trenul, unii să sară din el. Era ceva super greu, o desfășurare de forțe incredibilă. Eu nu eram obișnuit cu așa ceva. Nici până acum nu am turnat o secvență de genul ăla.

Evident că văzând nebunia de acolo mi-am zis ce să mă mai bag și eu? Dacă nu stau bine, poate mai apar și în cadru la contraplan, hahaha. (râde)

Care a fost primul tău scenariu pe care ai vrut să-l transpui într-un lungmetraj?

A fost unul pe care nu l-am mai făcut, l-a făcut apoi adaptat Igor Cobileanski.

Dar de ce nu l-ai mai făcut tu?

Pentru că lucrasem la scenariu vreo 2 ani. Și nu-mi ieșea, la un moment dat se mecanizase. Luasem bani pentru ăla la CNC pentru debut, luasem și rezidență la Cannes cu el, la Paris. Dar ulterior am scris A fost sau n-a fost. Și n-am mai revenit la celălalt, mi se părea prea tehnic.

După aia i-am zis lui taică-meu: mă ajuți să fac filmul ăsta? Că nu puteam să-l fac cu bani de la CNC, că renunțasem la proiectul pentru debut.

A fost sau n-a fost cum s-a născut?

Am văzut o emisiune în care trei personaje povesteau despre revoluție. Eu am luat foc pentru că tot așa era cu 12:08, mă, cum puteți să vorbiți așa? Dar am închis televizorul și după aia mi-a rămas povestea asta, era aproape o glumă, ca un banc. Băi, a fost revoluție la Vaslui dacă au ieșit oamenii după 12:08? Și am zis la un moment dat: ia să scriu povestea asta. Am scris-o foarte repede.

Ca atmosfera generală a filmului, rămâne și acum, foarte puternic în memorie, umorul. De unde vine umorul tău?

Nu știu, eu sunt foarte serios de felul meu. Nevastă-mea zice că nici nu-ți vine să crezi că eu fac astfel de filme, hahaha. Sunt destul de serios. – spune Corneliu râzând.

Din tot procesul de lucru la un film, care este partea care-ți place cel mai mult?

Regia.

Sunt și proiecte pe care nu ne-am făcut până la urmă.

Și nu le-ai făcut pentru că n-ai mai avut tu încredere în ele?

Da, la un moment dat parcă nu mai ținea povestea, știi? Lucrezi, mai încerci, mai greșești, poate nu e ce trebuie, nu trebuie să-ți iasă toate, trece și foarte mult timp de la momentul la care scrii până te apuci efectiv de filmări.

Dar crezi că ești perfecționist de felul tău?

Da. Și în timp am învățat că poate să fie și un defect.

Pentru că simți că te ține în loc?

Da sau uneori poți să ajungi la un soi de rigiditate, atât la scenariu și la cum îl faci efectiv. De exemplu, la Metabolism, un film la care eu și acum râd când îl văd, e comic, cel puțin pentru mine, am repetat enorm cu actorii și în locații.

Sunt multe lucruri de bucătărie internă, să repeți, dar să nu repeți prea mult. Eu încerc să gestionez astfel încât să nu devină totul rigid.

Spuneai că nu îți mai place partea asta de scris, ai vrea să încerci să faci un film pe scenariul altuiva?

Asta da, dacă e posibil, dar oricum cred că trebuie să trec o mână, cel puțin. Mai ales la dialoguri, pentru că eu am un stil de dialog, că de-aia vine și umorul, transacționează prin dialog. De exemplu, la Metabolism m-a ajutat ca ceea ce spune actorul să fie contar cu reacțiile lui.

Pentru că în cinema, când un personaj vorbește, e luat ca un adevăr absolut. E foarte greu să-l reinstitui. Și aia e o chestie cu care îmi place să mă joc, să am un contrast între body language și ce zice ăla. Iar la dialoguri, ca să aibă și umor, la mine dialogurile sunt foarte mult ping-pong.”

După debutul de succes cu A fost sau n-a fost, Porumboiu s-a bucurat de trofeul Un Certain Regard pentru Polițist, Adjectiv! și de Un Certain Talent pentru Comoara, în timp ce cu filmul Când se lasă seara peste București sau Metabolism a fost în competiția oficială la Locarno. Pasiunea pentru fotbal și-a găsit locul ei în filmele documentare Fotbal infinit și Al doilea joc – în care comentează alături de tatăl său derbyul Steaua – Dinamo, din 1988, arbitrat de Adrian Porumboiu. Cu ambele documentare a fost prezent la Berlinale.

La Gomera, filmat în afara României, a reprezentat desprinderea sa evidentă de stilistica Noului val românesc și totodată selecția în competiția oficială la Cannes.

“The Costume” – primul film în limba franceză regizat de Corneliu Porumboiu

Acum Corneliu Porumboiu șlefuiește scenariul filmului The Costume, ce va fi produs de Lumen. Compania fondată de francezul de origine română Marin Karmitz, MK2, cu care Porumboiu a colaborat și la ultimul său film, La Gomera, va fi coproducător alături de compania lui Cristian Mungiu – Mobra Films şi de Komplizen Film din Germania.

Proiectul se sprijină și de o finanțare a Fundației Prada și va avea în rol principal un cunoscut actor francez. Filmările ar urma să aibă loc în zona în care locuiește acum regizorul.

Privind în urmă, admite că premiile obținute l-au ajutat în carieră, dar nu le consideră life-changing și nici nu e de acord cu demersul de a face film cu scopul de a fi selectat la un mare festival. Ba chiar îi descurajează pe tinerii cineaști să mai identifice succesul cu premiile.

“La noi se spune că ultimul film contează. Deci cam asta e în cinema.

Succesul unui film se traduce și în longevitatea lui? În faptul că umple sălile și 20 de ani mai târziu?

Păi ăsta e, de fapt, testul suprem al unui film. Dacă atinge ceva universal care rămâne în el și dincolo de contextul socio-politic al prezentului, cred că asta e cea mai mare miză. În plus, când faci un film, te înscrii într-o anumită tradiție de cinema, până la urmă toți suntem influențați de filme pe care le-am văzut înainte.

Și dacă reușești cumva să adaugi ceva nou, să nu repeți, e o altă miză. Nu spui numai o poveste, că asta poți să o faci și în literatură. Contează cum o spui.

Pe de altă parte, există și o supralicitare a noului. Uau, e nou, deci e bun. Există și reversul.

Și eu mai primesc filme de la tineri regizori, mai discut cu ei, văd uneori variante de montaj, sunt ok. Dar le trebuie timp.

Apoi, dacă faci un film, nu-i deloc sănătos să te gândești doar la festivaluri, pentru că dacă nu ești selectat se creează un soi de frustrare, de neînțelegere.

Un demers onest în cinema pentru ce ar trebui să fie? pentru a răspunde căutărilor interioare ale regizorului, pentru public, pentru festival?

Cred că depinde de perioada în care ești. De exemplu acum pe mine mă interesează foarte mult ca filmul să-mi deschidă publicul cumva. E foarte dificil să faci distribuția unui film românesc. Într-adevăr, un festival mare te ajută, un premiu te ajută și eu cam știu ce cifre am avut cu fiecare film. Dar până la urmă, cinemaul occidental, chiar și cel francez, e un cinema în jurul starului. Deci starul îți aduce finanțare și după aia și public în sală.

În România, de exemplu, oamenii merg la teatru cu Marius Manole pe afiș. E un star system, știi?”

Corneliu locuiește acum într-o casă cu grădină aproape de Oceanul Atlantic, la granița dintre Franța și Spania. “Eu mă duc în Spania să-mi cumpăr țigări, că sunt mult mai ieftine”, ne mărturisește râzând. Merge la cinemaul local să vadă filme și la piață să cumpere alimente proaspete.

„Gătești?

Da, dar nu sunt vreun mare talent. Treaba mișto aici este că și dacă nu te pricepi în mod special la gătit, mâncarea tot iese foarte gustoasă, fiindcă totul este produs local. Carnea de vită are gust, legumele, peștele, fructele de mare. Și la supermarket sunt tot produse locale proaspete.

Altfel, cum s-a schimbat viața ta de când te-ai mutat aici?

Lucrez, sunt mult mai concentrat la lucru, asta e clar. Și după aia, e foarte plăcut aici, după cum vezi. Știu foarte bine zona, de 20 de ani încoace am venit în fiecare vară aici. Soția mea e bască, are familia aici, cunosc lumea.

Cum ai cunoscut-o pe soția ta?

Cred că era prin 98-99, ea lucra în România. A studiat scenografie și costume la Strasbourg și lucra cu teatrul din Iași. Ne-am cunoscut printr-o prietenă actriță. Și după aia am păstrat relația o perioadă la distanță.

Fetele voastre nu sunt interesate de film sau de actorie?

Nu, și n-am forțat, deși au ochii formați pentru artă, dar e ceva ce trebuie cultivat în timp. Apoi, nu vor să facă asta, ne văd pe noi cât de tare ne chinuim, hahaha…și zic lasă! (râde)

Dar de ce e așa chinuitor să faci un film?

Nu mi se pare mie chinuitor, că mie îmi place, dar din afară dacă vezi că unul stă și scrie tot timpul: <ce faci, tată? Scriu. Ce-ai mai făcut proiectul ăla? Dar tu când îl mai faci?> (râde) fac și mișto de mine fetele: <dar tu când o să faci următorul film?>.

Da, ce să zic, a durat mult.

Cum explici oamenilor care vor citi articolul ăsta, de ce durează așa mult să faci un film?

Mai depinde și de ritmul fiecăruia și de perioade, că poți să ai perioade mai accelerate. Depinde de proiect, de buget. Proiectul ăsta la care lucrez, având nevoie de un buget mai mare, a durat ceva timp să obținem bani. Producătorii străini se uită la box office: ia să vedem, cât a făcut ultimul tău film.

Dar despre filmat un film cu telefonul ce părere ai?

Da, poți să faci, dar pe de altă parte, unde îl distribui? Pentru sala de cinema trebuie să fie un anumit tip de produs. Așa e frumos să zici, da domnule, fac cu telefonul, dar de fapt unde se vede ăla cu telefonul?

Până la urmă, spectatorul face un efort să ajungă în sală. Plătește un bilet, își ia din timpul lui, iar sala de cinema e într-un fel condiționată de un anumit tip de spectaculos.

Dar pentru cei care nu reușesc, totuși, să strângă bugetul necesar, poate fi o soluție?

Sigur, decât să nu lucrezi deloc, e important să-l faci și așa. Doar să nu ai mari așteptări. Nu toată lumea e cunoscută ca Radu Jude, el are deja format un public al lui, face asta de multă vreme, a avut filme bune înainte, el filmează cu telefonul, dar de fapt lucrează cu principiile unei camere de 35-16 mm. Asta e altceva.

Îmi povesteai la un moment dat că ai predat la UNATC, dar ai renunțat pentru că studenții erau neserioși și nu veneau la cursuri. Ai mai vrea să predai?

Asta era la un moment dat, dar adevărul e că era foarte solicitant. Pierdeam multă vreme pentru proiectele mele. Aveam două zile pe săptămână de cursuri de 6 ore. După aia îmi trimiteau scenarii, eu făceam note, deci asta îmi mai lua o zi. Și mă mai luau și la mișto, că eram asistent, la un moment dat mă luam de ei, îi întrebam ce au făcut cu scenariul, aveai problema aia de rezolvat și după aceea făceau mișto de mine: a, mi l-a aprobat domnul Laurențiu Damian așa cum era.”

Corneliu Porumboiu a fost celebrat anul acesta la TIFF, unde retrospectiva filmelor sale a fost highlightul ediției. “Retrospectiva mi se pare așa…(râde) eu zic că mai vreau să fac niște filme, nu mi se termină aici cariera, hahaha.”

De fiecare dată când are ocazia, participă la ateliere cu studenții și încearcă să rămână conectat la viitoarele generații de regizori români. Dar rămâne cu regretul că în ciuda succesului cineaștilor români la nivel internațional, sălile de cinema din țara noastră au dispărut, rând pe rând.

“Chiar și dacă se va investi de acum încolo în săli, părerea mea e că e destul de târziu pentru că nu mai există tipul ăsta de consum. Eu am prieteni care au pierdut obiceiul, ei preferă să se ducă la teatru, de exemplu. Deci e foarte greu să mai aduci un tipul ăsta de consum de cinema. Noi am pierdut, de fapt, 2-3 generații.

Și a venit generația mall, dar dacă te duci la mall ți-ai spart capul. Or pentru tipul ăsta de cinema de autor, chiar dacă începi să refaci sălile, cred că e mult mai mult nevoie de o investiție în cultură cinematografică. Ar trebui să vină la pachet cu mai mult. Nu doar să ai sala.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Corneliu Porumboiu, un vasluian în Țara Bascilor: “Dar tu când o să faci următorul film?” appeared first on Cultura la dubă.

While the Romanian language is increasingly less mastered in vulnerable environments with high dropout rates, and on the other hand, Gen Z youth feel they can express themselves better in English than in Romanian, Sylvain Audet-Găinar’s story is the exact opposite, one of fascination for the Romanian language.

The Frenchman Sylvain Audet loved his wife and her family from Romania so much that, completely of his own free will, he thought it only natural to take the name Găinar, knowing full well the meaning of the word.

A teacher of French as a foreign language, Sylvain lived in Romania for a few years and fell in love with our language. He started writing about Romanian expressions and proverbs and recording clips for social media. He quickly and unexpectedly gained popularity among both Romanians and the French.

“My goal was that when we had a child, I would be able to understand my wife’s language when she spoke to our kid. It was incredibly important to me that there wouldn’t be a disconnect, an imbalance, or even a cultural hierarchy,” the author explains.

Today, their son speaks both French and Romanian equally, and Sylvain Audet-Găinar is working on a Romanian language textbook for French speakers. We met him in Paris, and he told us his story, with the entire conversation taking place exclusively in Romanian.

***

Sylvain was born in a rural area near Lyon. He went to high school in the city, which would change his personal life and map out his path toward a career in linguistics.

“My high school was partnered with a school in Târgu Mureș. So, when I was in the tenth grade, they suggested I become pen pals with someone from Târgu Mureș. For a few years already, I had been very drawn to this country because when I was 9, I watched the 1989 Revolution on TV and it shocked me. Those images really stuck with me, everything seemed so cruel, so strange. I didn’t understand, like, is this what a real revolution looks like? It wasn’t idealized like what we learned about revolutions in school.

So, when I was in the 10th grade and they offered me the chance to write to someone there, I gladly accepted. I received the address of a girl named Maria Găinar. Today, she is my wife.”

“We started writing letters to each other in French, because I didn’t know a single word of Romanian back then. I didn’t even know how to pronounce the name of the city. After two years of corresponding, we were supposed to actually meet, the Romanian students were going to visit us, and we were going to go there. But the exchange fell through because we were the only two still writing to each other. The others weren’t.

So I waited a year, started university, and saved up money to pay for a plane ticket to finally see her.

Did you send photos to each other? Did you know what she looked like?

Yes, but back then, photos were very rare and sometimes older. It took time to get a picture taken, or it would get lost. I think in the photo she sent me, she was a few years younger than she was when we actually met.

It wasn’t like the days of WhatsApp, where you send a picture in a second. And when I went, I stayed for a month.

At her place?

Yes, her parents agreed to it. She invited me to come over because of the Solar Eclipse. And that’s pretty much how I entered the Romanian world.

And you fell in love with Maria, basically.

Exactly. I genuinely fell in love with her, but also with her language—the way it sounds, the way it’s hard to quite catch. It feels like such a playful language that it makes you want to learn it, just to reach a level where you can have fun with it too,” Sylvain tells us with a smile on his face at a café in Paris.

Back then, he was a Literature student studying French and comparative literature. To be closer to Maria, he signed up for an Erasmus year at the Faculty of Letters in Bucharest. Later, she got a scholarship in Strasbourg, and they both moved to France.

“I finished my studies there, and she did her PhD there. And we started moving back and forth between the two countries. I worked for the French Embassy in Romania, then in Sibiu, and in Cluj. At some point, I got a position in Bucharest, and our child was born in Bucharest.

I became a French teacher for foreigners. That’s what I did for many years. I was a French lecturer at the ‘Lucian Blaga’ University in Sibiu, but I also taught at the kindergarten of the French High School in Bucharest. I really loved it; I worked there for four years and it was a lot of fun. I liked this job because I worked with very different profiles, with very young children who couldn’t read yet, so I had to come up with very creative games and activities.

And I also worked with adults, sometimes with very little education, even illiterate—that was in Brussels.”

Was Maria your Romanian teacher, or were you self-taught?

“I was partly self-taught, but she also helped me a lot. Maria used to read to me when I was a beginner. I would ask her to read to me in Romanian. She read me the entire Harry Potter series, for example. I learned a ton of words. Though, mind you, not all of them are very easy to use in everyday speech. ‘Cauldron’ (ceaun), for instance, I haven’t really used since then, hahaha. Or ‘owl’ (bufniță).”

When we met Sylvain in Paris, he and his family had just returned from a funeral in Romania. Half-joking, half-serious, he knows exactly what an “alms” means.

He is incredibly attached to our country and his family here, and his interest in the Romanian language naturally evolved toward writing and translation.

“I started translating from Romanian into French, but I got a bit tired of translating other people’s books and figured I’d be better off writing my own books exactly the way I wanted. That’s how I started writing. I was living in Bucharest at the time, and my wife was pregnant. We had just found out we were having a boy. I was at an antique bookstore and stumbled upon a small, anonymous photo.

It moved me deeply to see a picture of a 4 or 5 year old boy whom I knew nothing about, whose life story no one was telling. I was thinking about our own boy and decided I wanted to tell him the history of Romania, and try to give that child in the photo a story of his own.

That’s how I started writing a detective novel. It felt like the most suitable format, given the mystery of it all. And I wanted it to be funny too, because that’s just my personality.

I started reading those chapters out loud, but it was actually a family novel. I would read a chapter every time we went for an ultrasound checkup. Then I started making such good progress that I realized it was becoming a real book, and I actually ended up writing a trilogy.”

The three novels written by Sylvain Audet-Găinar, inspired by the photo found in the antique bookstore, have been translated into Romanian: Tămbălău la București (Ruckus in Bucharest), Țap ispășitor (Scapegoat), and Balamuc la București (Madhouse in Bucharest).

His most recent book, launched right at the Romanian booth at the Paris Book Fair, is a volume about 80 Romanian words, explained in Sylvain’s signature style – “80 mots de Roumanie.”

“The format of this book is very strict. It is a series of 10 volumes, and Romania is the 10th one. You have to choose 80 words from a language, and each word gets a text of 2,500 characters maximum. So it’s a huge stylistic constraint. The publisher told me to make it more about myself. And I had a lot of stories to tell.

For example, I talk about it in the first chapter: when I was 19, I went to Bucharest, transitioning from being a teenager to a man. And I used to go get a shave because I liked being surrounded by Romanian men, to understand culturally how the Romanian way of being a man works.

And from there, I start explaining from my point of view what it means to be a man in Romania. So each word is actually just a pretext.”

Sylvain’s connection to Romania spans over 25 years now. It began in a communist-era apartment in Târgu Mureș and now encompasses a rich linguistic universe, a Romanian-French son, and a community of over 20,000 people who follow the funny clips the author posts on Instagram.

“What were the first things that amazed you about Romania?

The carpets, for example. I found it amazing.

The ones on the walls or on the floor?

Hahaha. On the floor. Then the sheer curtains. The smell in the building’s stairwell. The sound of cars when they put it in reverse. How could I, a country boy from France, look at a communist apartment block in Romania? I talk about this in the book. And actually, the book isn’t just about me. That’s what I found very interesting as a writer, that I was like a vector for an analysis. I try to bring a fair, honest look at Romanians, at Romania, something balanced.”

“How did your family and close friends react to you falling in love with Romania back when you were 19 or 20?

My folks worried when I left for Bucharest for a whole year. It was one thing to go for a month to see your pen pal, and another to be gone for a year. I couldn’t afford to come home often back then, and phone calls were expensive. I would call once every two weeks, and other than that, we wrote letters, I actually kept them.

I have really great parents; they didn’t project their fear onto me. They only told me after I got back: ‘Wow, we’re so glad you’re back, because we were actually scared for a year.’ Either way, I had parents who let me grow up pretty free. They didn’t restrict me too much. That’s the advantage of living in the countryside. You have space, go figure it out. That was pretty much their philosophy on life. And I’m grateful they didn’t box me into a specific way of looking at things. That was my luck. I was also lucky that I met my wife at 19 and that we were actually able to grow up together. We became adults together.”

“Did Romanian literature help you get closer to the Romanian language?

Yes, I read Romanian literature too. At the beginning, I was actually quite ambitious. My first book was Enigma Otiliei (Otilia’s Enigma). I don’t know why, but I found the title very catchy. I regretted my choice after 20 pages, but I pushed through to the end and ended up loving it. I think I didn’t understand 50% of the book, but I loved the atmosphere.

Then I started reading contemporary literature. Lately, I really like Lavinia Braniște. She is super, super talented, and I had the honor of translating her book Camping into French, it’s coming out in September.

And right now, I read a lot of children’s books for our son. We laugh out loud together.

When I look back at the beginning, I know I started writing literature so that my son would have reference books and learn about his culture and history for pleasure. Now he is very proud that he was born in Bucharest, and all my fiction books have the word ‘Bucharest’ on them. It was incredibly important, symbolically, for me, so that it would be something symbolic for him too.”

“But slowly, surely, I realized that what I was saying was also very useful for others. I started making the videos just to entertain myself. Then I realized a whole movement had started. People actually began sharing them with friends and colleagues. Some French people would tell me that, for example, on Monday mornings over coffee, they watch Sylvain’s video to teach their colleagues about the Romanian language. French people in mixed couples.

Or that the videos are important for some Romanian children living in France who hadn’t learned Romanian because they felt it was just an extra, useless language.

Now, every time I meet Romanians in the diaspora, I find out that these videos have, for instance, made kids actually want to speak, to learn strange and funny expressions. And now I feel a sense of responsibility; every time I post a video, I know people will watch closely and feel encouraged. People leave very long comments giving me all kinds of ideas or expressions I’ve never heard of in my life. I read them eagerly, linguistically and humanly speaking, it really feeds me intellectually.”

Sylvain confesses that he does, however, have one regret regarding the Romanian language. From one year to the next, he notices that people’s vocabulary is becoming increasingly limited, whether due to social media consumption or because they don’t read as much as before. In fact, the decline in reading interest is felt even in France, the heart of European culture.

“I’ve been able to observe the way people’s lexicon, their vocabulary, has shrunk. At one point I thought, okay, maybe it’s because I master the language well enough now and I’m just getting bored. Or people have become boring because they don’t use more interesting words anymore.

When I hear someone with a rich vocabulary, I feel so happy, so nourished to hear those rarer words; I feel like they’re giving me a gift. It’s obvious that people don’t read anymore.

I belong to a writers’ union created by Balzac in the 19th century to protect authors’ rights against publishers. And every year we receive a report on the status of writers or readers. Right now, 90% of French readers are women. And there are sociological explanations for this. Reading is not encouraged among men at all. It doesn’t look good to be a man who reads. If you read, you’re already considered too feminine or something like that. And this has long-term consequences for boys. If a boy doesn’t see his father reading, he tends to distance himself from books too.”

Sylvain Audet-Găinar now teaches at the National Institute of Oriental Languages and Civilizations in Paris, where 100 languages are studied, including Romanian. He works with first-year students, teaching them courses in general linguistics and anthropology. In parallel, he has written the first chapters of his Romanian textbook for French speakers and is working on a new fiction book.

He was recently in Bucharest for the launch of his book about Romanian words. In the long run, he doesn’t know if his family will stay settled in France or in Romania, but he is determined to keep developing other people’s interest in the Romanian language.

“Romania is a part of me. I don’t know, I feel at home. When I go there, I’m just like the Romanians, very critical of what’s happening there, I follow the news from there, I just don’t have citizenship to be able to vote. Maybe I’ll get it, who knows. I’ve never really thought about it. I feel like it would be a beautiful symbol. I don’t know how much I actually feel Romanian. In a way, I think I became one without meaning to. It happened naturally, to the point where it’s just a part of me.”

This article is part of the”French week” series, a project by Cultura la Dubă, supported by BNP Paribas

The post The story of Sylvain Audet-Găinar, the Frenchman in love with the Romanian language: “It’s such a playful language that it makes you want to learn it just so you can have fun with it too.” appeared first on Cultura la dubă.

ENG version

În timp ce limba română este din ce în ce mai puțin asimilată corect în mediile vulnerabile, unde rata abandonului școlar este ridicată sau, pe de altă parte, tineri ai generației Z simt că se pot exprima mai bine în engleză decât în română, povestea lui Sylvain Audet-Găinar este una la polul opus, de fascinație pentru limba română.

Francezul Sylvain Audet și-a îndrăgit atât de mult soția și familia ei din România încât de bunăvoie și nesilit de nimeni a considerat firesc să preia numele Găinar, știind foarte bine semnificația cuvântului.

Profesor de limba franceză pentru străini, Sylvain a locuit câțiva ani în România și s-a îndrăgostit de limba noastră. A început să scrie despre expresiile și proverbele românești și să înregistreze clipuri pentru social media. S-a bucurat repede și neașteptat de popularitate, atât printre români, cât și printre francezi.

„Idealul meu era ca atunci când vom avea un copil să pot înțelege și limba soției când va vorbi cu copilul nostru. Era super important pentru mine să nu existe o discrepanță, un dezechilibru sau chiar o ierarhie culturală.”, povestește scriitorul.

Astăzi, fiul lor vorbește în egală măsură franceza și româna, iar Sylvain Audet Găinar lucrează la un manual de limba română pentru francezi. L-am întâlnit la Paris și ne-a spus povestea sa, dialogul fiind purtat exclusiv în română.

***

Sylvain s-a născut într-o zonă rurală de lângă Lyon. La liceu a mers la oraș, iar asta avea să-i schimbe viața personală și să-i traseze drumul spre o carieră în lingvistică.

“Liceul meu era înfrățit cu un liceu din Târgu Mureș. Și atunci, când eram în clasa a zecea, mi s-a propus să am o corespondență cu cineva din Târgu Mureș. Eu de câțiva ani deja eram foarte atras de această țară, pentru că atunci când aveam 9 ani am văzut la televizor Revoluția din 1989 și m-a șocat. M-au marcat imaginile acelea, mi se părea totul foarte crud, foarte ciudat, nu înțelegeam, adică asta e chiar revoluția adevărată? Nu era idealizată, ca ceea ce învățasem noi la școală despre o revoluție.

Și atunci, când eram în clasa 10-a și mi s-a propus să corespondez cu cineva de acolo, am acceptat cu mare plăcere. Am primit adresa unei fete care se numea Maria Găinar. Acum este soția mea.

Am început să ne scriem scrisori în franceză, că nu știam o boabă de română atunci. Nici nu știam cum se pronunța numele orașului. După doi ani de corespondență trebuia să ne întâlnim cu adevărat, elevii români să vină și noi să mergem acolo. Dar nu s-a făcut schimbul pentru că eram numai noi doi care-și scriau. Restul nu.

Așa că am așteptat un an, am intrat la facultate, am pus bani deoparte să-mi plătesc un bilet de avion ca s-o văd într-un final.

V-ați trimis poze? Știați cum arată?

Da, dar pe vremea aia pozele erau foarte puține și uneori mai vechi, până îți făceai o poză, dura, se pierdea. Cred că în poza pe care mi-o trimisese, ea avea cu câțiva ani mai puțin decât vârsta la care ne-am întâlnit.

Nu era vremea aia WhatsApp, unde trimiți o poză într-o secundă. Și atunci când am fost, am stat o lună.

La ea acasă?

Da, părinții au acceptat. Mi-a propus să vin că era Eclipsa. Și cam așa am intrat în lumea română.

Și v-ați îndrăgostit de Maria, practic.

Exact. Efectiv m-am îndrăgostit și de ea, dar și de limba ei, de modul în care sună, modul în care ți-e greu să o prinzi. Parcă e o limbă atât de jucăușă încât îți vine să o înveți, să ajungi la un nivel în care te poți amuza și tu cu ea.”, ne povestește Sylvain cu zâmbetul pe buze, la o cafenea din Paris.

Pe atunci era student la Litere și studia franceza și literatura comparată. Ca să fie mai aproape de Maria, s-a înscris la un an de Erasmus la Literele din București. Apoi ea a prins o bursă la Strasbourg și au mers amândoi în Franța.

“Acolo mi-am terminat studiile, acolo și-a făcut și ea doctoratul. Și am început să ne plimbăm între cele două țări. Eu am lucrat pentru Ambasada Franței în România, apoi la Sibiu, la Cluj. La un moment dat am prins un post la București, iar la București s-a născut copilul nostru.

Am devenit profesor de limba franceză pentru străini. Asta am făcut ani buni. Eram lector de franceză la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, dar am predat și la grădinița de la liceul francez din București. Mi-a plăcut foarte mult, am lucrat patru ani acolo, era foarte distractiv. Îmi plăcea meseria asta fiindcă am lucrat cu profiluri foarte diferite, cu copii foarte mici, care nu știau să citească, deci trebuia să fac niște jocuri sau activități foarte creative.

Și am lucrat și cu adulți, uneori cu foarte puține studii, chiar analfabeți – asta la Bruxelles.

Maria a fost profesoara dumneavoastră de română sau ați fost și autodidact?

Am fost și autodidact, dar și ea m-a ajutat mult. Maria îmi citea când eu eram începător. O rugam să-mi citească în limba română. Mi-a citit tot Harry Potter, de exemplu. Am învățat o tonă de cuvinte. Mă rog, nu foarte ușor de folosit în limbajul de zi cu zi. “Ceaun”, de exemplu, nu prea am folosit de atunci, hahaha. Sau bufniță.”

Când ne-am întâlnit cu Sylvain la Paris, tocmai se întorsese cu familia de la o înmormântare în România. Mai în glumă, mai în serios, știe ce înseamnă “pomană”.

Este cât se poate de atașat de țara noastră și de familia de aici, iar interesul său pentru limba română s-a dezvoltat firesc spre scris și traduceri.

“Am început să traduc din română în franceză, dar mă cam săturasem să traduc cărțile altora și am zis că mai bine îmi scriu cărțile mele cum vreau eu. Așa am început să scriu. Stăteam atunci la București și soția mea era gravidă. Tocmai aflasem că o să avem un băiat, eram la un anticariat și am dat de o poză mică, anonimă.

M-a emoționat enorm să văd o poză cu un băiat de 4-5 ani despre care nu știam nimic, nu îi povestea nimeni viața. Mă gândeam la băiatul nostru și-am zis că vreau să-i povestesc istoria României și să încerc ca acel copil din fotografie să aibă o poveste în jurul lui.

Așa am început să scriu un roman polițist. Mi s-a părut forma cea mai potrivită, fiind așa o chestie misterioasă. Și am vrut să fie și comic, că e și genul meu de a fi.

Am început să citesc capitolele alea, dar de fapt era un roman de familie. Și citeam un capitol de fiecare dată când ne duceam la control ecografic. Apoi am început să avansez atât de bine încât m-am gândit că devine o carte adevărată și am intrat chiar într-o trilogie.”

Cele trei romane scrise de Sylvain Audet Găinar, pornind de la fotografia găsită în anticariat, au fost traduse în română: “Tămbălău la București”, “Țap ispășitor” și „Balamuc la București”.

Cea mai recentă carte, lansată chiar la standul României de la Târgul de Carte din Paris, este un volum despre 80 de cuvinte românești, explicate în stilul lui Sylvain – “80 mots de Roumanie”.

“Formatul acestei cărți e foarte strict. Este o serie de 10 volume. România este al 10-lea volum. Trebuie să alegi 80 de cuvinte dintr-o limbă și fiecare cuvânt să aibă un text de 2500 de semne maximum. Deci e o constrângere de stil foarte mare. Editorul mi-a zis să fie mai mult despre mine. Iar eu aveam multe de povestit.

De exemplu, povestesc în primul capitol – când aveam 19 ani am fost la București, treceam de la vârsta de adolescent la vârsta de bărbat. Și mă duceam la bărbierit pentru că îmi plăcea să stau înconjurat de bărbați români, să înțeleg cum funcționează cultural modul de a fi bărbat român.

Și după aceea încep să explic din punctul meu de vedere ce înseamnă a fi bărbat în România. Deci fiecare cuvânt este, de fapt, un pretext.”

Legătura lui Sylvain cu România are deja peste 25 de ani. A început într-un apartament comunist din Târgu-Mureș și cuprinde acum un bogat univers lingvistic, un urmaș româno-francez și o comunitate de peste 20.000 de oameni care urmăresc clipurile amuzante postate de autor pe instagram.

“Care au fost primele lucruri care v-au uimit la România?

Covoarele, de exemplu. Mi s-a părut uimitor.

Acelea de pe pereți sau de pe jos?

Hahaha. De pe jos. Apoi perdelele diafane. Mirosul de pe scara blocului. Sunetul mașinilor când dau în marșalier. Cum puteam să privesc eu, un copil de la țară din Franța, un bloc comunist din România? Vorbesc despre asta în carte. Și, de fapt, cartea nu este doar despre mine. Asta mi s-a părut foarte interesant ca scriitor, că eram ca un fel de vector al unei analize. Încerc să aduc o privire corectă, cinstită asupra românilor, asupra României, ceva echilibrat.

Familia și prietenii apropiați cum au perceput această îndrăgostire de România, pe când aveați 19-20 de ani?

Ai mei s-au îngrijorat atunci când am plecat la București pentru un an de zile. Era una să te duci o lună să-ți vezi corespondenta și alta să fii plecat un an. Nici nu puteam să-mi permit să vin des acasă pe vremea aia și telefonul costa mult. Sunam o dată la două săptămâni și în rest ne-am scris scrisori, le-am și păstrat.

Am părinți foarte faini, nu mi-au transmis frica lor. Mi-au spus abi după ce m-am întors – <<vai, ne bucurăm că te-ai întors, că nouă un an din zile ne-a fost, totuși, frică.>> Oricum, am avut părinți care m-au lăsat să cresc destul de liber. Nu m-au constrâns prea mult. Avantajul de a trăi la țară. Ai spațiu, descurcă-te. Cam așa era filozofia lor de viață. Și sunt recunoscător că nu m-au închis într-un mod anume de a privi lucrurile. Ăsta a fost și norocul meu. De asemenea, am avut norocul că m-am întâlnit cu soția mea la 19 ani și că, de fapt, am putut crește împreună. Am devenit adulți împreună.

Literatura română v-a ajutat să vă apropiați de limba română?

Da, am citit și literatură română. La început am fost chiar ambițios. Prima mea carte a fost Enigma Otiliei. Nu știu de ce, mi se părea titlu foarte atrăgător. Am regretat după 20 de pagini alegerea mea, dar am rezistat până la capăt și mi-a plăcut enorm. Cred că n-am înțeles 50% din carte, dar mi-a plăcut atmosfera.

Apoi am început să citesc literatura contemporană. În ultima vreme îmi place foarte mult Lavinia Braniște. E super, super tare și am avut onoarea să-i traduc cartea Camping în franceză, va apărea în septembrie.

Iar acum citesc foarte multe cărți pentru copii, pentru băiatul nostru. Râdem în hohote împreună.

Când privesc spre începuturi, știu că am început să scriu literatură pentru ca fiul meu să aibă cărți de referință și să învețe de plăcere despre cultura și istoria lui. Acum e foarte mândru că s-a născut la București și toate cărțile mele de ficțiune au cuvântul București pe ele.Era super important, simbolic pentru mine, să fie și pentru el ceva simbolic.

Doar că încet, încet mi-am dat seama că ce spuneam era de mare folos și pentru alții. Eu am început videoclipurile ca să mă amuz. Apoi mi-am dat seama că a apărut o mișcare. De fapt, oamenii au început să le împărtășească cu prietenii, cu colegii. Unii francezi îmi spuneau că, de exemplu, luni dimineață, la cafea cu colegii, se uită la videoclipul lui Sylvain să învețe colegii despre limba română. Francezi din cupluri mixte.

Sau că sunt importante pentru unii copii români care stau în Franța și nu au învățat limba română fiindcă li se părea o limbă în plus și degeaba.

Acum, de fiecare dată când mă întâlnesc cu românii în diaspora aflu că videoclipurile astea, de exemplu, i-au ajutat pe copii să aibă chef să vorbească, să învețe expresii ciudate și amuzante. Și acum mă simt responsabil, de fiecare dată când pun un videoclip știu că oamenii se vor uita cu atenție și vor fi încurajați. Oamenii îmi pun niște comentarii foarte lungi în care îmi dau tot felul de idei sau de expresii de care n-am auzit în viața mea. Eu le citesc cu poftă, chiar mă hrănesc intelectual vorbind, uman.”

Sylvain mărturisește că are, totuși, un regret legat de limba română. Constată de la un an la altul că oamenii au un vocabular din ce în ce mai restrâns, fie din cauza consumului de social media, fie din cauză că nu mai citesc la fel de mult ca înainte. De altfel, scăderea interesului pentru lectură se resimte chiar și în Franța, inima culturii în Europa.

“Eu am putut observa modul în care s-a redus lexicul, vocabularul oamenilor. La un moment dat mă gândeam, ok, pentru că poate că eu stăpânesc acum suficient de bine limba și mă plictisesc. Sau oamenii au devenit plictisitori pentru că nu mai folosesc cuvinte mai interesante.

Atunci când aud pe cineva care are un vocabular bogat, mă simt atât de fericit, atât de hrănit să aud cuvintele din astea mai rare, am impresia că îmi fac un cadou. E evident ca oamenii nu mai citesc.

Eu fac parte de un sindicat al scriitorilor, creat de Balzac în secolul XIX ca să apere drepturile autorilor în fața editorilor.

Și primim în fiecare an un raport despre condiția scriitorilor sau a cititorilor. Acum, 90% din cititorii francezi sunt femei. Și există și niște explicații sociologice pentru asta. Nu este deloc încurajat cititul la bărbați. Nu dă bine să fii bărbat și să și citești. Daca citești, deja ești considerat prea feminin sau ceva de genul. Iar asta are consecințe pe termen lung asupra băieților. Dacă un băiat nu îl vede pe tatăl lui citind, are tendința de a se îndepărta și el de cărți.”

Sylvain Audet-Găinar predă acum la Institutul Național al Limbilor Civilizațiilor Orientale din Paris – acolo unde sunt studiate 100 de limbi, printre care și româna. Lucrează cu studenți de anul I, cărora le ține cursuri de lingvistică și antropologie generală. În paralel, a scris primele capitole din manualul său de română pentru francezi și lucrează la o nouă carte de ficțiune.

Recent a fost la București pentru lansarea cărții sale despre cuvintele românești. Pe termen lung nu știe dacă familia sa va rămâne stabilită în Franța sau în România, dar e convins să dezvolte și interesul altora pentru limba română.

“România face parte din mine. Nu știu, mă simt ca acasă. Când mă duc acolo, sunt ca și românii, foarte critic față de ce se întâmplă acolo, mă interesează știrile de acolo, doar că n-am cetățenia să pot vota. Poate o s-o iau, cine știe. Nu m-am gândit niciodată. Am impresia că ar fi un simbol frumos. Nu știu cât de mult mă simt român. Într-un fel cred că am devenit fără să-mi propun asta. S-a întâmplat natural, astfel încât face parte din mine.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Povestea lui Sylvain Audet-Găinar, francezul îndrăgostit de limba română: “E o limbă atât de jucăușă încât îți vine s-o înveți ca să te poți amuza și tu cu ea.” appeared first on Cultura la dubă.

“Când eram copil am venit aici, în apropierea Drăgășanilor. Așa am descoperit Oltul, un râu care arăta minunat, nu era un lac, ca acum. Era natură pură, pe un banc de pietriș am văzut primul scorpion din viața mea și puțin mai sus am văzut bivoli în apă.”

Născută din ramificațiile unora dintre cele mai puternice familii nobile ale României, Știrbey, Costinescu și Bibescu, având rude în familiile Ghica, Brătianu, Rosetti sau Sturdza și fiind căsătorită cu un descendent al împăratului Franz Joseph, Ileana Kripp s-a întors în România copilăriei sale și a readus la viață tradiția viticolă și vinicolă a familiei Știrbey.

Averea Știrbey a fost impresionantă, însă Ileana nu a trăit vremurile de aur ale dinastiei. A cunoscut perioada dură, opresivă, în care comuniștii au deposedat neamurile boierești de bunuri și le-au înghesuit alături de muncitori în locuințe comune. 3 dintre bunicii săi au fost închiși în închisorile comuniste.

“Am stat în odaie cu părinții până la 10 ani. Eram 13 pe o baie și bunica spunea: bine că ei nu se spală decât sâmbăta, că așa avem mai multe șanse să intrăm la baie.”, își amintește acum râzând.

Pe când familia Știrbey-Costinescu trăia astfel, Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei și Palatul Știrbey de la Buftea fuseseră ocupate de oamenii regimului. “La 2 noaptea au venit peste ei, i-au aliniat în curte și nu au avut voie să își ia decât niște perne, pături, saltele, câteva haine, nimic de valoare.”

Alături de alți 11 moștenitori, Ileana a reușit să recupereze în anii 2000 o parte dintre proprietățile străbunicului Barbu Știrbey, dar și mărturii ale propriei identități. De aproximativ 20 de ani, locuiește o bună parte din pe an la Drăgășani, în mijlocul viei.

Produce vin premium, în ediții limitate, și primește în casa sa grupuri mici de vizitatori, care degustă vinurile Prince Știrbey și descoperă povestea familiei. La rândul său, transmite propriilor copii și nepoți iubirea pentru România, țara din care ea a fost nevoită să plece singură, la doar 15 ani.

***

Este o dimineață de duminică și în poarta domeniului Știrbey de la Drăgășani ne întâmpină însăși proprietara Ileana Kripp, fostă Costinescu.

Este nepoata prințesei Maria Știrbey și strănepoata lui Barbu Știrbey, prim-ministru al regatului român și administrator al Domeniilor Coroanei, la rândul său nepotul lui Barbu Dimitrie Știrbei, domnitorul Țării Românești între 1849 – 1853 și 1854 – 1856.

În orice poveste de familie pe care ne-o spune apare, inevitabil, un nume important. O mătușă Rosetti, un văr Brătianu și așa mai departe.

“Familiile astea se vedeau și dacă se plăceau se și căsătoreau, hahahaha.” Umorul și autoironia se strecoară printre relatările cât se poate de serioase și de emoționante. În definitiv, povestea sa este povestea dezrădăcinării unui copil de propria familie și de propria țară.

Este, de asemenea, strănepoata lui Emil Costinescu, fost ministru de finanțe sub Carol I și co-fondator al Băncii Naționale a României.

“Pe bulevardul principal din Sinaia este o casă a străbunicului Emil Costinescu, ridicată între 1882 și 1885, construită de un architect român, Creangă, după o tehnică elvețiană. Această casă mai este în picioare și azi, semn că a avut o construcție fantastică. Dar grădina ei a devenit o parcare betonată, nu mai e niciun pom.

În stil românesc…

Nu, nu este stil românesc, este stil tovărășesc. Stilul românesc îl găsiți în alte părți și vă încântă, dar stilul tovărășesc nu are niciun fel de rădăcini, asta e drama, acolo doare. Faceți diferența între românesc și tovărășesc. Găsiți aceeași tovărășie și în Germania de Est și în alte țări.”

S-a născut la Sinaia și își amintește cu plăcere de drumețiile până la Vârful Omu. A fost nevoită să facă școala generală la București, în timp ce tatăl, de profesie inginer, a fost sudor pe șantiere, a cărat și instalat wc-uri și conducte de gaze.  Mamei i s-a interzis să continue studiile după 15 ani și a lucrat ca desenatoare la o instituție publică.

Deși a trăit în aceleași condiții ca orice copil, în comunism, a dobândit natural eleganța unei familii nobile.

“Știați cu adevărat din ce familie vă trageți?

Eu aflasem secrete de familie, istoricul familiei, fiindcă se puneau niște perne imense pe telefon ca să putem vorbi. Bunicul meu vorbea despre multe adevăruri pe care apoi nu le-am auzit niciodată la școală.

Să știți că nobilitatea poate să fie câștigată, dar poate să fie și cea profundă. Dacă luați un țăran care nu știe să scrie, îl poți găsi mai nobil decât oricine altcineva. Sunt două nobilități în ochii mei și bineințeles că eu o apreciez pe cea profundă, care nu are de-a face cu titluri.”

Străbunicul Barbu Știrbey, numit și Prințul alb, căsătorit cu Nadeja Bibescu, a fost apropiatul familiei regale încă de la Carol I, ulterior devenind omul pe care Ferdinand îl consulta în orice privință.

În același timp, între Barbu Știrbey și Regina Maria a existat o pasională poveste de dragoste, relatată de apropiați și apoi de istorici, consemnată în corespondența acestora. Barbu semna scrisorile către Maria “ILYMM”(n.r. I Love You, My Marie). Din iubirea lor s-ar fi născut Principesa Ileana, copilul preferat al Reginei Maria, și Principele Mircea, ultimul fiu născut, decedat la doar 3 ani.

“Regina Maria a fost dragostea vieții lui. El s-a căsătorit cu vara lui, dar nu din dragoste. A cunoscut-o pe Maria înainte să fie regină și s-a îndrăgostit pur și simplu. Știu că oamenii sunt dornici de senzații, de povești de concubinaj și sex, dar iubirea pentru Regina Maria a durat până la sfârșitul vieții lui și a fost ceva cu totul special.”

Cei doi își petreceau numeroasele întâlniri la Palatul Știrbey de la Buftea, locul unde în zilele noastre se desfășoară festivalul Summer Well, nunți și alte petreceri private. La Buftea, Ileana avea să ajungă ca adult, la aproape 10 ani distanță de la căderea comunismului.

Plecarea din România

A plecat din țară pe când avea doar 15 ani, cu ajutorul savantului român Henri Coandă, stabilit la Paris.

“Henri Coandă era prieten cu familia bunicilor Costinescu, fiind cu toții aromâni.  A fost o întâlnire de familie în care m-au întrebat dacă vreau să plec singură, fără să fim siguri că familia se va putea întregi. Și am zis că mă duc.”

O mătușă Știrbey și Henri Coandă au ajutat-o să se înscrie la internatul de maici de la Notre Dame de Sion.

“Mătușa mi-a făcut instrucție: să nu scrii în scrisori ce gândești. Atunci mi-am dat seama că țara mea e o mare închisoare. Fiindcă nu numai că nu poți ieși în țară, dar dacă ieși, iei această închisoare cu tine.

Asta a fost pentru mine cea mai mare durere, bunicii au rămas în urmă, nu puteam să îmi văd prietenii și nici să le spun ce gândeam.

Henri mi-a spus: îți prelungesc pașaportul și zic că vreau ca tu să înveți franceza mai bine și că apoi te trimit înapoi acasă. M-am dus cu el de mână la Ambasada României de la Paris. Eu nu știam cât de mult îi făcea Ceaușescu curte lui Coandă să se întoarcă în România, voia să se mândrească cu acest savant. De aceea i se acordau anumite privilegii.

Apoi, de Crăciun mi-a zis: acum o să îl invităm pe tatăl tău să vină să te ia. Henri era un mucalit și mi-a spus: vrem să scăpăm de tine și îi scriem tatălui tău: vino să o iei înapoi pe Ileana.”

Familia s-a întregit mai târziu la Paris, dar s-a mutat în Germania, unde tatăl a primit un post de inginer. Tânăra Ileana voia să studieze design de interior, însă tatăl nu a fost de acord. Așa că a studiat limbi străine și a pictat abajururi la un magazin de mobilă din Munchen. Mai târziu, a lucrat în bancă.

„M-am mutat în Germania și am avut 2 copii minunați, fiecare are acum câte 4 copii, deci am 8 nepoți. Copiii sunt din prima căsnicie. Dar actualul meu soț, fiind văr primar cu primul bărbat, este unchiul copiilor mei, hahaha. Soacrele mele sunt surori, am rămas în familie, hahaha.”, povestește cu zâmbetul pe buze.

De altfel, această legătură de familie avea să aibă un rol determinant în întoarcerea sa acasă.

“Primul meu bărbat nu avea niciun interes pentru România, voia să plece în Africa. De aceea ne-am și despărțit. Eu strângeam tot felul de pachete ca să trimit în țara mea – medicamente, caiete, ce puteam. Și el îmi zicea: ce faci, iar strângi cartoane? Numele lui era foarte cunoscut acolo și mă foloseam de orice relație, cerșeam la ei, oameni foarte importanți, ca să pot să trimit lucruri în România. Adunam și adunam, mă duceam la farmacii și luam cât de multe medicamente puteam.

Până la urmă, el a plecat în Africa, eu în România și fiecare a fost fericit. De altfel, când am decis să mă căsătoresc cu Jakob, el mi-a pus o condiție, să facem luna de miere în România. Pentru Jakob, spre deosebire de primul soț, legăturile de familie sunt foarte importante.

Familia Kripp are peste 700 de ani în Tirol, iar noi stăm în casa familiei Kripp de la 1454. Mama lui Jakob, ca și prima mea soacră, era strănepoata împăratului Franz Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta.

Deci și Jakob are o istorie bogată, dar care nu e povară, ca a mea.”

Întoarcerea acasă

Baronul austriac Jakob Kripp, de profesie jurist, a fost cel care i-a convins pe moștenitorii dinastiei Știrbey să înceapă lupta pentru recuperarea averii familiei. În 1997, cei doi au venit pentru prima dată în România, în luna de miere.

“Am intrat prin Satu Mare și am colindat toată țara în zig-zag. Am descoperit atunci multe locuri, fiindcă atunci când eram mică nu am avut ocazia să vizitez. Era foarte trist, frumos și vesel în același timp. Am plâns de mai multe ori în fiecare zi. Aveam emoții mari, adânci.

Când am ajuns la Brașov, am vizitat casa Știrbey, care era Casa Pionierilor. Am recuperat-o ulterior, dar a trebuit să o vindem fiindcă eram foarte mulți moștenitori.

Am închiriat o odaie aproape de casa copilăriei din Sinaia și m-a apucat așa un stres intern, încât am zis să plecăm. De frică de a avea un contact cu locul copilăriei mele, din care am fost nevoită să plec.

Și să vă spun o poveste incredibilă. Eu am dormit prima dată la Palatul de la Buftea atunci, în luna de miere. Am venit cu mașina austriacă a lui Jakob, am închiriat o odaie și ne-au spus prețul în lei. A doua zi am avut un mic dejun destul de… vechi, hahaha, iar apoi ne-au spus un preț exorbitant în dolari.

Eu eram roșie toată, pentru Jakob era ca un spectacol de teatru. Cu calm a încercat să le explice că suntem în România, unde nu se plătește în dolari și chiar dacă s-ar plăti, nu ar fi în niciun caz cursul valutar cerut de ei.

Asta se întâmpla în casa străbunicului meu.”

Barbu Știrbey a murit în 1946. Soția Nadeja și cele 4 fete ale lor erau moștenitorii de drept ai averii. Așa că urmașii acestora, răspândiți în Canada, Anglia, Franța și Germania, 12 la număr, au fost cei care au revendicat, începând cu 1998, bunurile familiei.

„Jakob a reușit să îi convingă pe tata și pe ceilalți moștenitori să facă cereri, i-a ajutat să facă dosarele, și-a luat un an sabatic de la bancă, s-a ocupat de procese. Bineînțeles că nu totul a fost rezolvat încă.

Pe aici era o pădure și cei care trebuia să semneze își doreau nu știu ce telefoane și bani. Jakob s-a făcut că plouă, le-a dat de înțeles că e dreptul familiei și atât și cred că i-a pisat așa tare încât au renunțat, până la urmă. Le-a arătat în cel mai elegant mod că nu e bine ce fac.”

Domeniul viticol de la Drăgășani, moștenire directă de la bunica Maria Știrbey, fiica cea mare a lui Barbu Știrbey, a fost recuperat cu ușurință.

„Nu a fost necesar să facem proces, am avut documente de la 1896 cu descrierile exacte ale hectarelor. Cei doi directori de la IAS au spus: să știți că v-am căutat. Iar administratorul viei chiar a rămas alături de noi până în prezent.”

Destinul Palatului Știrbey de pe Calea Victoriei

Marea bătălie cu statul român s-a dat pe Domeniul Știrbey de la Buftea, dar mai ales pe Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei, în spatele căruia s-a aflat mulți ani grădina Eden.

„De când am depus hârtiile, până să ni se retrocedeze, a fost groaznic. Până la urmă, palatul a fost retrocedat prin proces.

Voia altcineva această proprietate, un om politic român foarte important. Partea din spate nu am reușit să o recuperăm sub nicio formă, am vândut dreptul litigios fiindcă am ajuns la concluzia că sănătatea e mai importantă.

Noi făcusem cerere de retrocedare, știau că ne vrem dreptul înapoi, iar ei au început să distrugă anexele din spate, au distrus administrația domeniilor Știrbey construită prin anii ‘20 și cramele unde se depozita vinul adus de aici, de la Drăgășani. Era o clădire lungă, stil neo-brâncovenesc, au început să o cioplească, să o distrugă. Era clar că nu aveau nicio intenție să ni le dea înapoi.

Nu ni s-a retrocedat nici parcarea din față. Pe vremuri, gardul era până la trotuar, iar comuniștii au mutat gardul și au făcut parcare. Apoi noul proprietar a făcut un prim proiect cu arhitectul Alecu Beldiman. Când a văzut proiectul, băiatul meu a zis: “ăsta arată ca un deodorant”. Era un bloc puțin rotund sus. Voia să păstreze fațada și să facă în spate ditamai clădirea.

La un moment dat au început lucrările fără autorizație și era o groapă imensă, au tăiat niște platani seculari superbi. Proiectul nu a fost aprobat, din fericire, a fost o mișcare civică puternică atunci.”

Palatul Știrbey din București a fost construit în anul 1835 pentru Barbu Dimitrie Ştirbei și reprezenta principala locuință a familiei în anotimpurile friguroase. În 1948 a fost naționalizat, a devenit sediul Muzeului de Artă Populară și, ulterior, al Muzeului Ceramicii şi Sticlei.

După ce Ileana Kripp și rudele sale au câștigat clădirea în instanță, au vândut-o omului de afaceri Ovidiu Popescu pentru 5 milioane de euro. Acesta a decedat, iar monumentul istoric a fost moștenit de fiul său, Alexandru Popescu.

Sub proprietatea familiei Popescu, crama și grajdurile istorice au fost demolate cu implicarea unor funcționari publici de la Primăria Sectorului 1 și Ministerul Culturii. Fapta aceasta, precum și autorizațiile de construcție obținute pentru ridicarea mall-ului au fost anchetate de DNA și ulterior anulate.

În 2019, Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei a fost achiziționat de dezvoltatorul imobiliar israelian Hagag, care în 2023 a început lucrările de restaurare și va continua proiectul de mall de lux într-o altă formă arhitecturală, momentan necunoscută publicului.

Ileana Kripp regretă destinul proprietăților familiei, dar mărturisește că nu ar fi avut alte căi.

„Toate proprietățile erau într-o stare deplorabilă. Eram 12 moștenitori și noi nu aveam cum să le reparăm.”

Continuarea tradiției viticole la Drăgășani

Cu o parte din fondurile obținute din vânzarea proprietăților, dar și cu bani de la soțul său, Ileana Kripp a ales să investească în domeniul de la Drăgășani, unde este proprietar majoritar, alături de baronul austriac Jakob Kripp. A renovat casa veche de peste 100 de ani și a investit în vie și într-o nouă linie de producție de vin, în cantități reduse, dar premium.

“Bunica mea avea sufletul aici și iubea locul, iar tradiția viticolă în familia mea este de sute de ani aici și nu în ultimul meu, bărbatul meu vine dintr-o familie care face vinuri de peste 400 de ani în Tirolul de Sud. Unul dintre frații lui este chiar enolog și a venit aici să ne dea sfaturi, i-a spus: dacă nu vii tu să faci ceva aici, vin eu fiindcă e minunat.

Tradiția vinului la Drăgășani există de sute de ani, tot dealul acesta este de peste 2000 de ani, pe aici au trecut romanii, dacii, grecii, toți băutori de vin.

Barbu Știrbey era un foarte bun om de afaceri și și-a dat seama de potențial. Când a venit aici filoxera (n.r. insectă dăunătoare viței de vie), Barbu Știrbey a vrut neapărat să salveze soiurile românești.”

Fascinată de istoria propriei familii, baroneasa ne arată o colecție de afișe, meniuri, reclame sau fotografii care vorbesc despre tradiția vinului Știrbey și despre soiurile de viță autohtone, de la Crâmpoșie, la Tâmâioasă Românească sau Feteasca Regală.

Printre acestea, înrămat este un Mers al trenurilor de la 1905 cu reclama pepinierei Știrbey de la Drăgășani, unde Barbu Știrbey a dezvoltat vițele indigene, printre ele și Crâmpoșia Selecționată, unul dintre soiurile care au supraviețuit din vremea dacilor până în prezent.

“În revista Furnica a avut ani de zile reclame Știrbey și cred că așa a susținut și ziarul. Sunt reclame pline de umor, unele chiar deochiate. Iar toți cei care au pictat aceste reclame, au devenit apoi artiști foarte cunoscuți – Francisc Șirato, Thodorescu Sion. Când se întâmpla asta, Barbu Știrbey avea cam 30 de ani.”

Ileana Kripp s-a familiarizat mai întâi cu vinul familiei Kripp, din Tirol. Mergea la cules de struguri și îi plăcea să bea must. Dar în România a descoperit soiurile de viță românească, înmulțite chiar de străbunicul său.

Între timp, a învățat chiar de la țăranii români, culegători de struguri, care este specificul soiurilor locale, al climei și al zonei.

“Pentru că aveau din ce în ce mai puține fonduri, au pus din ce în ce mai puține substanțe chimice pe vie, ceea ce a fost foarte bine pentru sol, fiindcă nu a fost poluat. În timpul comunismului conta cantitatea, nu calitatea. Vinul de aici se numea IAS Drăgășani.

Munca din vie este manuală și necesită cunoaștere, dar Ceaușescu a decis să se planteze la Drăgășani numai soiuri albe și la Sâmburești soiuri roșii, fiindcă era mai ușor să se gestioneze la grămadă și să dea cât mai mult la hectar.

Crâmpoșia și Feteasca Regală dau mult la hectar, aveau și Sauvignon Blanc și Tămâioasă, fiindcă în România nu se poate fără Tămâioasă. 60% din hectarele pe care le-am recuperat era viță albă, cu 4 soiuri albe, toate în stare foarte bună. Restul erau foarte vechi, unele de la 1911, în stare proastă și am decis să le scoatem, să le înlocuim. Aveam soiul de Crâmpoșie cel mai mult, cam 30% din soiurile albe.

Soiurile astea, dacă le tai, le ții în frâu, cu coarda mică, cu un ochi-doi, îți dau puțin la hectar.

Dacă le lași să se dezvolte și vrei mult, lași coardă cu mulți ochi și îți fac nu știu câți struguri. Dar calitatea este mult mai proastă fiindcă aceeași plantă trebuie să hrănească mai mulți struguri. Și veți avea un vinișor.

Dacă vinul e făcut din struguri bine hrăniți, veți avea mai multă aciditate, zahăr exact cât trebuie, totul va fi mai echilibrat.

Enologul hotărăște când se culeg strugurii, depinde ce vrem să facem. Dacă vrem să facem un vin sec, momentul de cules diferă față de un vin dulce sau demidulce.

Dar există și momente în care clima nu îți mai dă deloc vinul sec sau deloc vinul dulce. Fiindcă nu apucă să se îndulcească strugurele dacă vine vremea rece mai devreme.”

La o plimbare printre rândurile de viță, Ileana Kripp mai găsește ciorchini de struguri roșii Cabernet Sauvignon. „Aceștia nu au fost culeși pentru că aveau câteva boabe verzi, iar boabele verzi nu ne plac, alterează gustul. Iar altele erau prea arse de soare.”

Anul acesta am trăit cu toții cea mai caniculară vară de când sunt înregistrare datele meteo, iar agricultura a avut mult de suferit.

„Anul acesta a fost cel mai diferit față de toți anii. S-a precipitat coacerea extem de rapid, de brutal, au fost zile toride și nu a plouat.

Strugurii, când stau prea mult la soare, se fac cum ne facem noi dacă stăm prea mult la plajă. Se arde pielea, apoi se și cojește. Este o loterie și o măiestrie în vie. Am cules foarte devreme, un soi după altul, fiindcă dacă nu culegeam, aveam prea mult zahăr, care apoi face prea mult alcool, echilibrul s-ar fi stricat.”

Pe dealurile de la Drăgășani se întind acum mai multe vii și crame private, de mici dimensiuni, iar vinul produs în această zonă este printre cele mai apreciate din România. Printre acestea se numără vinurile Prince Știrbey, Isărescu sau Avincis. Dar, deși au parte de același sol și aceeași climă, vinurile diferă de la o casă la alta.

„Dați aceeași carne la trei bucătari și fiecare va face altceva din ea.”

Tradiția vinului în România nu ține doar de agricultură, ci și de cultură. Chiar statul român a cuprins în PNRR un capitol destinat dezvoltării turismului viticol, așezat laolaltă cu cultura. Ministerul Antreprenoriatului și Turismului ar urma să dezvolte o rută turistică a cramelor ce pot fi vizitate. Proprietara domeniului Știrbey este, însă, de părere că vinul premium nu poate fi degustat prin turism de masă.

„Unii vor să facă profit din asta fără să aibă cunoștință. Voiau să facă aici stații de autobuz, să vină puhoaie. În primul rând, șoseaua era înainte dublă, era betonul prost și au schimbat-o cu bani europeni, dar au făcut-o îngustă, nu au loc nici două mașini. Să vină aici autobuze întregi e imposibil. Deja e o limită a infrastructurii.

Turismul viticol se poate face doar în intimitate, dacă vrei să fie de calitate. E imposibil să îți vină un autobuz de 45 de persoane și să te înțelegi om cu om. Devine cantină.

Noi facem vinuri de nișă, iar dintr-un soi putem face și 3-4 feluri, ceea ce arată creativitatea. Aici se creează, nu se fabrichează vin.

Străbunicul și-a pus numele pe stică și asta arată calitatea. Când îți pui numele pe ceva, nu vrei să îl periclitezi. Noi nu punem un nume fictiv sau un nume… drăguț. Noi am vrut să păstrăm tradiția familiei.”

În casa de la Drăgășani, Ileana Kripp își gospodărește singură bucătăria și se bucură de mâncarea românească locală, de la roșiile gustoase și brânza țăranilor la un grătar cu mult usturoi. A învățat să facă zacuscă și vrea să transmită rețetele românești nepoatelor sale, care vin frecvent în vacanța de vară în Oltenia.

Soții Kripp primesc personal vizitatorii, atunci când sunt acasă. Le fac degustări de vin Prince Știrbey și le pregătesc o masă ca în familie.

„ – Care este vinul dumneavoastră preferat?

-Depinde de zile, depinde de ce mănânc, depinde din ce an este. Dintre vinurile albe, cel mai frumos îmbătrânește Feteasca Regală și am tendința să merg mai mult către el, mai ales că beau mai mult la mese, nu între mese. Dacă e foarte cald, prefer Crâmpoșia sau Rose-ul.”

Ileana Kripp, născută în România și educată în Franța și Germania, locuiește când în Austria, când la malul Oltului.

S-a luptat să își recâștige cetățenia română, dar a cedat în fața unei birocrații absurde. Se prezintă drept româncă, iar sufletul său și-a găsit aici liniștea, în ciuda barierelor care au afectat traseul întregii sale vieți.

„Am pierdut cetățenia când am plecat în Germania și a trebuit să renunț la ea. M-am dus la Ambasada României la Viena să fac solicitare să îmi redobândesc cetățenia. Am simțit fiori reci, parcă eram în anii ’60. Ambasadorul de atunci ne-a promis că se rezolvă în câteva luni, după 6 luni – nimic, după 1 an – nimic.

Am venit la București și mi s-a spus că trebuie să mai aștept 5 ani, că sunt străină. Trebuia să o dobândesc de la zero și nu a contat că m-am născut în România și că am crescut aici până la 15 ani, că aici sunt strămoșii mei. În lacrimi am zis că îmi retrag cererea. M-am simțit umilită.

Sunt româncă, eu știu asta în sufletul meu, nu mai contează că nu sunt pe hârtie. Alții sunt români pe hârtie și nu sunt români, de fapt.”

Casa Știrbey este o dinastie valahă ce datează din secolul 15.

600 de ani mai târziu, Ileana se încăpățânează să ducă mai departe numele Știrbey, într-o țară blocată încă în metehne comuniste.

Vă întrebați vreodată, chiar dacă este ceva iremediabil, cum ar fi arătat România dacă nu ar fi fost ocupată de comuniști?

Da. Mi-am imaginat de multe ori.

România e o țară foarte bogată, foarte frumoasă, foarte prost administrată și foarte furată. Furată nu în sensul că fură și pune în buzunar, ci sunt furate posibilitățile de a avansa, șansele.

Asta este cel mai trist. E un nihilism în chestia asta care doare și țara a mai trăit-o, dar parcă durează prea mult. Parcă e din ce în ce mai rău. Ar fi putut veni un timp mai bun și iar ne-am împotmolit.

Sinaia sufletului meu nu mai există. În fața casei mele aveam o poiană prin care în fiecare zi treceau vacile cu talăngi. Acum sunt numai și numai betoane, case cu betoane, blocuri cu betoane. Zici că te duci la Sinaia, la munte, și nu mai vezi un pom în fața casei. Asta este durerea mea.

Dar să știți că nu este numai aici. E o boală generală. S-au construit multe greșit și în alte țări. Doar că acolo era locul meu de naștere, de aceea mă doare.

Cel mai de preț lucru pe care îl avem e pământul, atât pentru ceea ce ne poate oferi el, cât mai ales pentru legătura cu rădăcinile noastre. Iar rădăcinile mele sunt aici, în România.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Întoarcerea dinastiei Știrbey appeared first on Cultura la dubă.

Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut vă invită la expoziția de fotografie Curaj!, între 6-19 octombrie 2021.

Proiectul “Curaj!” este o invitație la adevăr, într-o lume în care anxietatea și angoasele oamenilor devin din ce în ce mai apăsătoare, sub presiunea fericirii false și a perfecțiunii promovate pe rețelele sociale.

Vor fi expuse portretele unor artiști români și germani, realizate de fotografii 𝐀𝐝𝐢 𝐁𝐮𝐥𝐛𝐨𝐚𝐜𝐚̆, 𝐁𝐨𝐠𝐝𝐚𝐧 𝐈𝐨𝐫𝐝𝐚𝐜𝐡𝐞, 𝐀𝐝𝐞𝐥𝐢𝐧𝐚 𝐌𝐢𝐫𝐨𝐧, 𝐈𝐨𝐚𝐧𝐚 𝐃𝐨𝐝𝐚𝐧 𝐬̦𝐢 𝐀𝐥𝐞𝐱𝐚𝐧𝐝𝐫𝐮 𝐑𝐨𝐢𝐛𝐮, precum și fragmente din poveștile lor, publicate pe Cultura la dubă.

Nouă dintre interviuri au fost realizate de Alexandra Tănăsescu, jurnalistă și fondatoarea Cultura la dubă, iar două sunt semnate de Mălina Gîndu, studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării și contributor Cultura la dubă.

Printre personajele pe care le veți putea descoperi în cadrul expoziției se numără Istvan Teglas, actor, Pavlos Popovici, toboșar și supraviețuitor Colectiv, Alina Șerban, actriță și regizoare, Christian Jankowski, artist vizual, Eugen Jebeleanu, regizor de teatru și film, Roxana Lupu, actriță, Ada Galeș, actriță sau Magda Mihăilă, stand-up comedian.

Mărturiile personajelor prezentate deschid discuții profunde despre depresie, sărăcie, traume, riscuri, eșecuri sau defecte și sunt, în același timp, exemple de curaj prin asumarea lor publică și mai ales prin depășirea lor.

Ideea proiectului Curaj! s-a născut în luna decembrie 2020, la sfârșitul primului an al pandemiei, și îi aparține regizorului de film Sorin Tănase, colaborator al publicației Cultura la dubă.

Încă de la început, seria de interviuri Curaj!, realizată de Alexandra Tănăsescu de-a lungul anului 2021, și-a propus să arate că lumea reală este altfel decât fericirea și filtrele afișate pe Instagram, iar oameni de succes pe care îi admirăm de la distanță se luptă cu momente dificile și vulnerabilități, la fel ca noi toți.

Vernisajul are loc miercuri, 6 octombrie, la Pavilion 32, Goethe-Institut București, începând cu ora 17.00. De la ora 19.00, publicul este invitat să participe la o dezbatere despre curaj, la care vor lua parte și artiști prezentați în expoziție. Discuția va fi moderată de Alexandra Tănăsescu.

Conform normelor impuse de autorități, accesul se face pe baza certificatului verde, iar purtarea măștii este obligatorie.

Expoziția e deschisă până pe 19 octombrie, cu excepția zilelor de 12 și 13.

𝐎𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐯𝐢𝐳𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐯𝐨𝐫 𝐟𝐢:
𝐋𝐮𝐧𝐢-𝐯𝐢𝐧𝐞𝐫𝐢: 𝟏𝟔:𝟎𝟎-𝟐𝟎:𝟎𝟎
𝐒𝐚̂𝐦𝐛𝐚̆𝐭𝐚̆: 𝟏𝟏:𝟎𝟎-𝟏𝟕:𝟎𝟎

The post Cele mai curajoase povești publicate pe Cultura la dubă vor fi expuse la Goethe-Institut appeared first on Cultura la dubă.