Awarded at Cannes, the European Film Academy Awards, and nominated for the Oscar for Best Actress in a Leading Role (Sentimental Value), Renate Reinsve is currently one of the most acclaimed actresses in the world.

We met her in Norway, her homeland, during the filming of  Fjord, Cristian Mungiu’s first film shot abroad, with a mixed crew, made up of various nationalities. Renate plays Lisbet Gheorghiu, the wife of Mihai Gheorghiu, portrayed by Sebastian Stan.

Renate was deeply convinced by Mungiu’s screenplay, inspired by the real case of the Bodnariu family, whose children were taken by Norway’s child protection services after the parents were accused of child abuse.

In this, her only interview given so far to the Romanian press, Renate talks to Cultura la dubă about her experience working with Cristian Mungiu, and about interacting with the Romanian crew — “Honestly, I think Romanians are among the kindest people I have ever met. They are so nice, even if they argue a lot on set, haha,” Renate says with a smile.

Filming took place in the heart of a Norwegian fjord, in the remote mountains, where the actress recounts strange experiences, staying in a luxury hotel said to be haunted. “I think ghosts are something natural because this is one of the most beautiful places I’ve ever been to, and if I were a ghost, I wouldn’t return to a city. I would come here.”

Fjord will have its world premiere on May 18 in the official competition of the Cannes Film Festival and is one of the most anticipated films of this edition.

—

Renate, first of all, tell us, please, how did you meet Cristian Mungiu?

Well, I first heard about this project from a production company I had worked with many times before, called Eye Eye Pictures from Norway. They produced The Worst Person in the World, Sentimental Value, and Armand, in which I acted. Cristian had seen The Worst Person in the World, Armand, and the film I made with Sebastian Stan, A Different Man. I knew he was very inspired by this story from Norway.

He wanted to meet me in the production company office to talk about the role. I read the script, and I think I had to stop reading four times because I was so moved — it’s so painful what these characters went through! And the way Cristian writes probably relates to his past as a journalist.

I think his greatest talent is seeking objectivity within subjectivity. Of course, there is a very emotional story, but his way of always trying to remain faithful to the story’s objectivity and then making it as nuanced as possible is truly impressive.

So, when I read the script, I connected a lot with the entire story, but especially with the character Lisbet. There was actually another role in the script named Mia, which might have suited me better. Lisbet’s role is very atypical—I had never done anything like this before, but still felt a strong connection to her. I didn’t know how to interpret her.

But I think Lisbet came to life during filming because of the script, Cristian’s working method, and the way I work. I didn’t really decide anything. And Cristian doesn’t like to talk about the character’s intentions or judge the characters.

It feels like a different way of working, really.  So I was very surprised by what this character became.

I still haven’t seen the film. But it feels like, maybe for the first time, I don’t really have control over her. She reveals herself in a different voice. She looks very different. She behaves very differently. But I really love her. I really love her. This was actually my second favorite shoot.

What was the first one?

The first was The Worst Person in the World. It will always be at the top of my list. That place was so special, and it was my first lead role in a film, which was magical!

How did you find Cristian Mungiu’s working style on set, with many takes and complex mise-en-scenes?

Yes, it’s very complex. It was a shock for me because, unfortunately, due to scheduling, I started with the most difficult scenes for my character. I hadn’t learned this method yet, so it was a shock. I wish I had more time to understand his method, because you can’t intellectually understand it, you have to truly feel it, learn it bit by bit, and notice subtle signs in his process to know exactly what to do.

It’s impossible for an actor to maintain the character’s truthfulness through so many takes. His way of working is poetic, using physicality on stage, in the mise-en-scène. And he’s skilled in how he does that. I have great respect for how he does it and tries to find the best way.

It takes time to learn to be honest within the framework he builds—not the physical frame, but the structure in which he makes his films.

Were you familiar with some of his films or other Romanian directors’ works before collaborating?

I’ve seen Beyond the Hills, which is, of course, a masterpiece. I haven’t seen them all, but now I’m obviously familiar with his work. It’s very impressive and moving to have the chance to talk with him, understand his filmmaking values, and I’ve learned so much!

I think it will affect my work going forward, absolutely, because the standard is higher now—a very high standard.

You also must trust the story because in this working style, you don’t help the audience or show something specific or help Cristian. It’s truly an attempt to be honest with the situation.

I really like working with strong directors who know exactly what they want. It’s easier to navigate as an actor in that context. I really enjoy working in Europe.

How was working with the other Romanians on the team?

It was amazing. I feel everyone is very connected to Cristian’s vision. Honestly, I think Romanians are some of the kindest people I’ve met. They are so sweet, even if they argue a lot on set, haha. Anyway, I think actors are very protected from conflicts, so I don’t know everything, but I really feel Romanians have big hearts.

Do you think the tone and atmosphere on set come from the director’s manner?

Definitely. Everyone here is influenced by Cristian’s way of being—so generous, kind, welcoming. He truly loves films, truly loves the people on set, and respects them, and the energy he brings influences how we all are together.

We stay together in this special place, see each other all the time, it’s like a camp.

Speaking of this place, did you know it before? Have you traveled here?

No, no, no. Even people who travel a lot in Norway, who I talked to, had never heard of this place. It was impressive for me to discover it too.

But were you aware of the Romanian family’s story, which inspired the film, from Norwegian media? In Romania, it was heavily covered, with street protests.

I’ve heard about it, yes. Some people here have heard of the case, but I wasn’t familiar with the news. Of course, I’ve heard stories about child social services, both the good and the bad. I think the way Cristian uses this story to talk about something more universal draws a line between existential things happening within each of us and how society perceives them. I believe he uses this story to say even more about life and coexistence.

It also highlights how hard it is to truly understand another culture.

We did a lot of research together. Cristian invited us to Romania. I really tried to understand the history that marked Romania, especially Bucharest, where we went.

I tried to get to know these people and learn the language. But even when you try hard and intensely, there will always be parts you will never understand. That’s how conflicts arise in our society.

I think this film will also offer the chance to show how difficult it is to understand our differences, and if you can look at someone kindly, even if they are unknown or scary, you’ll find a better resolution to conflict. It makes you aware of how many prejudices people have—and yourself. It’s so important to be aware of these things.

We witnessed a very sweet scene at the end of a filming day when you and some fellow actresses gave Cristian a gift. He seemed touched. What bird did that sculpture represent and what was the message behind the gift?

It relates to the mystery of this place where we filmed because many of us had experiences here with possible ghosts and strange experiences with birds.

It’s hard to explain. When Cristian first came here, he had his first encounter with this bird, which also represented the first Norwegian word he learned, “skarv,” the name of the bird.

So, we gave him that gift so he could have it with him, take it home, and hang it on his wall.

What about the ghosts here? Are these legends, jokes, or do you really believe in their existence?

I think they are natural because this is one of the most beautiful places I’ve ever been to, and if I were a ghost, I wouldn’t return to a city. I’d come here. If I die, I’d come here. So, I think it’s natural there are many ghosts here. Hahaha.

There are myths and stories about this hotel and who haunts it. Some people claim they’ve actually seen them, even though I don’t believe in that stuff. Still, something happened to me here that I can’t explain.

When things happen, you try to find a logical reason. But things happened here that you can’t explain rationally. I think this whole story contributes to the magical experience of filming.

Your unexplainable experience was it pleasant or scary?

A bit scary, but I don’t think ghosts want to be nasty. I think they are a little cheeky but nice. (she laughs)

***

The post INTERVIEW Renate Reinsve: “Working with Cristian Mungiu will affect my future work because the standard is now higher, very high.” appeared first on Cultura la dubă.

_{foto: Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă}

Laureată la Cannes, la Premiile Academiei Europene de Film și nominalizată la Premiile Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal (Sentimental Value), Renate Reinsve este în prezent una dintre cele mai apreciate actrițe din lume.

Am întâlnit-o în Norvegia, țara sa natală, la filmările pentru Fjord, primul film realizat de Cristian Mungiu peste hotare, cu o echipă mixtă, formată din diverse naționalități.

Renate interpretează rolul Lisbet Gheorghiu, soția lui Mihai Gheorghiu, jucat de Sebastian Stan.

Renate a fost convinsă de scenariul scris de Mungiu, inspirat de cazul real al familiei de penticostali Bodnariu, ai cărei copii au fost luați de seviciul de protecție a copilului din Norvegia, după ce părinții au fost acuzați de rele tratamente asupra minorilor.

În singurul interviu acordat până acum în presa din România, Renate Reinsve vorbește pentru Cultura la dubă despre experiența de lucru cu Cristian Mungiu, dar și despre contactul cu echipa de români – “foarte sincer, cred că românii sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am întâlnit. Sunt atât de drăguți, chiar și dacă se ceartă mult pe platou, haha.”, spune Renate cu zâmbetul pe buze.

În inima unui fiord norvegian, în pustietatea munților, acolo unde au avut loc filmările, actrița norvegiană povestește că a trăit experiențe stranii, echipa fiind cazată într-un hotel de lux despre care se spune că este bântuit de fantome. – “Cred că sunt ceva natural pentru că acesta este unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată și, dacă aș fi o fantomă, eu nu m-aș întoarce într-un oraș. Aș veni aici.”

În articolul de mai jos publicăm și primele imagini cu Renate Reinsve de la filmările pentru Fjord, surprinse de Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

Pe 18 mai Fjord va avea premiera mondială în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes și este unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei ediții.

***

Renate, în primul rând, povestește-ne, te rog, cum l-ai cunoscut pe Cristian Mungiu?

Ei bine, am auzit despre acest proiect mai întâi de la compania de producție cu care am lucrat deja de multe ori, numită Eye Eye Pictures, din Norvegia. Ei au produs The Worst Person in the World, Sentimental Value și Armand, în care am jucat. Cristian văzuse The Worst Person in the World, Armand și filmul la care am lucrat împreună cu Sebastian Stan, A Different Man. Știam că el a fost foarte inspirat de această poveste din Norvegia.

A vrut să se întâlnească cu mine în biroul companiei de producție pentru a vorbi despre acest rol. Am citit scenariul și cred că a trebuit să opresc lectura de patru ori pentru că am fost atât de mișcată, e atât de dureros prin ce au trecut aceste personaje! Iar modul în care Cristian scrie cred că are legătură cu trecutul său ca jurnalist.

Și cred că cel mai mare talent al lui este să caute obiectivitatea în subiectivitate. Desigur, veți avea o poveste foarte emoționantă, dar e impresionant modul său de a încerca mereu să rămână fidel obiectivității poveștii și apoi să o facă cât mai nuanțată posibil. Este cu adevărat extrem de impresionant.

Deci, când am citit scenariul, m-am conectat mult la întregul scenariu, dar în special la acest personaj, Lisbet. Și mai era, de fapt, și un alt rol în scenariu numit Mia, care era poate mai potrivit pentru mine.

Rolul Lisbet este foarte atipic. Nu am mai făcut niciodată ceva de genul acesta, dar totuși am simțit o legătură foarte puternică cu ea.

Nu știam cum să o interpretez. Dar cred că din scenariu și modul în care lucrează Cristian și felul în care lucrez eu, Lisbet a prins viață în timpul filmărilor. Nu am decis cu adevărat nimic. Și nici lui Cristian nu îi place să vorbească despre intențiile personajului sau să judece personajele.

Și simt că e un mod diferit de lucru, de fapt. Deci am fost foarte surprinsă de ceea ce a devenit acest personaj. Și încă nu am văzut filmul. Dar se simte ca și cum, poate pentru prima oară, nu am cu adevărat control asupra ei. Ea se dezvăluie într-o voce diferită. Ea arată foarte diferit. Ea se comportă foarte diferit. Dar eu chiar o iubesc. Eu chiar o iubesc.

Prima care a fost?

Prima a fost la Worst person in the world. Va fi întotdeauna pe primul loc în listă. Locul acela a fost atât de special, apoi a fost primul meu rol principal într-un film și a fost magic!

Cum ți s-a părut stilul de lucru al lui Cristian Mungiu pe platou, cu multe duble și mis-en-scene complexe?

Da, e foarte complex, a fost ca un șoc pentru mine fiindcă am început, din nefericire, din cauza programului, cu scenele cele mai dificile ale personajului meu. Nu învățasem încă această metodă, așa că a fost un șoc, mi-ar fi plăcut să am mai mult timp să înțeleg metoda lui, pentru că nu o poți înțelege intelectual, trebuie să o simți cu adevărat, să o înveți cu adevărat puțin câte puțin și să observi semne mici în procesul lui pentru a ști exact ce trebuie să faci.

Este imposibil pentru un actor să mențină veridicitatea personajului timp de atât de multe duble. Modul în care lucrează este unul poetic, folosind fizicalitatea în scenă, în mizanscenă.

Și este cu adevărat priceput în modul în care face asta. Am un mare respect pentru felul în care face asta și încearcă să găsească cea mai bună modalitate. Îți ia ceva timp să înveți să fii sincer în cadrul pe care el îl construiește. În cadrul, nu mă refer la cadrul efectiv, ci de fapt la structura modului în care își face filmele.

Erai familiarizată cu unele dintre filmele sale sau cu filme ale altor regizori români înainte de colaborare?

Am văzut După dealuri, care este, desigur, o capodoperă. Nu le-am văzut pe toate, dar acum, evident, sunt familiarizată cu munca sa. Este foarte impresionant și emoționant că am ajuns să vorbesc cu el, să înțeleg valorile sale în realizarea filmelor și am învățat atât de mult!

Cred că va afecta munca mea de acum încolo, absolut, pentru că standardul este acum mai ridicat, este un standard foarte înalt.

De asemenea, trebuie să ai încredere în poveste pentru că în această modalitate de lucru nu trebuie să ajuți publicul sau să arăți ceva anume, ori să-l ajuți pe Cristian. Este cu adevărat încercarea de a fi sincer cu situația.

Îmi place foarte mult să lucrez cu regizori puternici care știu exact ce își doresc, este mai ușor de navigat ca actor în acest context. Chiar îmi place să lucrez în Europa.

Cum a fost pentru tine lucrul cu ceilalți români din echipă?

Să știi că a fost uimitor. Simt că toată lumea este foarte conectată cu viziunea lui Cristian. Și, foarte sincer, cred că românii sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am întâlnit. Sunt atât de drăguți, chiar și dacă se ceartă mult pe platou, haha. Oricum, cred că în calitate de actriță sau actor, ești protejat foarte mult de conflicte, deci nu știu totul, dar simt cu adevărat că românii au inimă foarte mare.

Crezi că tonul atmosferei de pe un platou vine din felul în care se poartă regizorul?

Cu siguranță. Aici toți sunt influențați de felul lui Cristian de a fi, atât de generos, atât de amabil, de primitor. El iubește cu adevărat filmele, el iubește cu adevărat oamenii de pe platou și respectă oamenii, ceea ce aduce el pe platou cred că influențează foarte mult modul în care suntem cu toții împreună. Stăm în acest loc special laolaltă, ne vedem tot timpul, e ca într-o tabără.

Apropo de locul în care ne aflăm, îl știai dinainte, călătorisei aici?

Nu, nu, nu. Nici oamenii care călătoresc mult în Norvegia, cu care am stat de vorbă, nu au auzit niciodată despre acest loc. A fost impresionant și pentru mine să-l descopăr.

Dar povestea familiei de români care reprezintă sursa de inspirație pentru film îți era cunoscută din mass-media norvegiană? În România a fost foarte mediatizată, au avut loc chiar proteste de stradă.

Am auzit, am auzit. Și unii oameni de aici au auzit despre acest caz, dar eu nu eram familiarizată cu știrea. Desigur, am auzit povești despre serviciile sociale pentru copii, atât lucrurile bune, cât ș lucrurile rele. Și cred că modul în care Cristian folosește această poveste pentru a vorbi și despre ceva mai universal, trasează o linie între lucrurile existențiale care se întâmplă în fiecare dintre noi și cum le percepem ca societate. Cred că folosește această poveste pentru a spune și mai multe despre viață și despre cum conviețuim.

De asemenea, subliniază cât de greu este să înțelegi cu adevărat cultura altui popor.

Am făcut împreună multă muncă de documentare, Cristian ne-a chemat în România, am încercat cu adevărat să înțeleg istoria care a marcat România, în special în București, pentru că acolo am fost.

Am încercat să cunosc acești oameni și să învăț limba. Dar chiar și atunci când încerci din greu să faci asta și o faci cu intensitate, întotdeauna vor exista părți pe care nu le vei putea înțelege niciodată. Și așa apar conflictele în societatea noastră.

Cred că acest film va oferi și oportunitatea de a spune cât de dificil este să ne înțelegem diferențele, iar dacă poți privi pe cineva cu bunătate, chiar dacă este necunoscut și înspăimântător, vei obține o rezolvare mai bună dintr-un conflict.

Este atât de important să fim conștienți de aceste lucruri.

Am fost martori la o scenă foarte simpatică la sfârșitul uneia dintre zilele de filmare, când tu și câteva colege actrițe i-ați făcut lui Cristian un cadou. El părea emoționat. Ce pasăre reprezenta acea sculptură și care era mesajul din spatele cadoului?

Are legătură cu misterul acestui loc în care am filmat. Fiindcă mulți dintre noi am avut aici parte de niște experiențe cu posibile fantome și, de asemenea, de niște experiențe ciudate cu păsări.

Este foarte greu de explicat. Iar Cristian, când a venit prima dată aici, a avut prima întâlnire cu această pasăre și ea a reprezentat și primul cuvânt norvegian pe care l-a învățat, care este “skarv”, numele păsării. Deci i-am luat acel cadou ca să-l poată avea cu el, știi, să-l ducă acasă și să-l aibă pe peretele lui.

Și care e treaba cu fantomele de aici? Sunt niște legende, glumiți legat de asta sau chiar credeți în existența lor?

Eu cred că sunt ceva natural pentru că acesta este unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată și dacă aș fi o fantomă, eu nu m-aș întoarce într-un oraș. Aș veni aici. Dacă mor, aș veni aici. Deci cred că e firesc că sunt multe fantome aici. Hahahaha.

Sunt câteva mituri şi poveşti despre acest hotel şi despre cine îl bântuie. Și unele persoane de-aici pretind că au văzut cu adevărat, chiar dacă eu nu cred în acele lucruri. Totuși, mi s-a întâmplat ceva aici ce nu pot explica. Când lucrurile se întâmplă, încerci să găsești o rațiune logică.

Dar s-au întâmplat lucruri aici pe care nu le poți explica rațional. Cred că toată povestea asta contribuie la experiența magică a filmării.

Experiența ta, pe care nu o poți explica, a fost plăcută sau înfricoșătoare?

Un pic înfricoșător, dar nu cred că fantomele vor să fie rele. Cred că sunt puțin obraznice, dar drăguțe. (râde).

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Renate Reinsve: “Colaborarea cu Cristian Mungiu va afecta munca mea de acum încolo, pentru că standardul este acum mai ridicat, e foarte înalt.” appeared first on Cultura la dubă.

ENG Version

“Asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?“

Plecarea. Pentru un copil de 8 ani, plecarea poate fi o noțiune asimilată mult prea devreme, mai ales dacă se întreaptă către necunoscut. Devine, totuși, suportabilă atunci când are alături o mamă determinată să-i ofere o nouă viață.

Plecarea este înrădăcinată în povestea vieții lui Sebastian Stan. A părăsit Constanța în copilărie, lăsându-și bunicii îndrăgiți și prietenii de pe scara blocului. A ajuns cu mama sa în Austria, apoi în America, la New York. Pentru ca ulterior cariera de actor să implice alte și alte plecări.

Dar azi nu vom vorbi despre plecare, ci despre întoarcere.

Cu o capacitate extraordinară de transformare, alegând scenarii cât se poate de diferite, Sebastian Stan este acum unul dintre cei mai apreciați actori de la Hollywood, câștigător al unui Glob de Aur și nominalizat la Premiile Oscar. Are dublă cetățenie – americană și română.

Iar în doar câteva săptămâni va putea fi văzut jucând pentru prima dată într-un film românesc, Fjord, regizat de Cristian Mungiu, acolo unde-i stă perfect oricărui artist de cinema – la Festivalul de Film de la Cannes, în competiția oficială.

Ca să te apropii de o celebritate precum Sebastian Stan trebuie să treci, în mod normal, de o armată de agenți, fie impresari, publiciști, fie la propriu, agenți de pază.

Pe platoul de filmare de la Fjord, din Norvegia, lucrurile au stat, însă, altfel. Timp de mai bine de o lună, Stan și-a dat jos pelerina invizibilă de superstar și s-a integrat în diferitele straturi ale echipei de filmare, formată din români, norvegieni, suedezi sau finlandezi.

Tot în mod normal, o astfel de celebritate oferă interviuri rar și doar publicațiilor majore, cunoscute la nivel internațional.

Faptul că Sebastian Stan a decis să acorde primul său interviu în România, de după nominalizarea la Oscar, unei publicații mici, precum Cultura la dubă, spune mult mai multe despre el decât despre noi. Este doar una dintre formele prin care își pune notorietatea în slujba celuilalt, pentru a susține cauze în care crede, cauze care altfel nu se bucură de foarte mult sprijin. Cu același raționament a susținut, în calitate de producător și finanțator,  lungmetrajul de debut al unei regizoare din România – Malul Vânăt, al Andreei Borțun.

Discuția cu Sebastian Stan a decurs cât se poate de natural și a atins subiecte personale, care ne ajută să-l vedem dincolo de cariera de actor. De la căutarile unui copil trezit într-o lume complet diferită, la adultul de 42 de ani care încearcă să-și găsească adevarata identitate și rolul său pe pământ. Toate astea, în contextul pierderii dureroase a tatălui – “cu tata vorbeam doar în română, ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru.”

Ce rol are filmul în toată această poveste? Este arta prin care Stan își poate aduce cel mai autentic contribuția într-o lume măcinată de conflicte. Și este totodată parte din propriile sale căutări.

Interviul a avut loc în Norvegia, în aprilie 2025, într-o pauză de filmare. Sebastian a ales să vorbească în limba română, dar pe alocuri unele idei au fost exprimate în engleză.

Materialul prezintă totodată primele imagini cu Sebastian Stan pe platoul de filmare de la Fjord, surprinse de fotograful Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

***

“Sebastian, suntem în Norvegia, aproape de finalul filmărilor la Fjord. În primul rând ce faci, cum te simți aici?

Nici nu-mi vine să cred că mai avem doar două săptămâni și terminăm. E puțin ciudat aici, ai o altă stare. După atât de mult timp petrecut aici, în izolare, printre munții ăștia sălbatici, parcă nu mai știi dacă gândurile care îți trec prin minte îți aparțin cu adevărat sau sunt ale personajului.

Probabil tocmai această austeritate a peisajului a fost perfectă pentru mine, m-a ajutat să mă deconectez de orice altceva și să mă afund într-o cu totul altă lume, una care pare aproape fără timp.

Să fim în această locație ne-a ajutat mult să înțelegem cum ar fi viața aici pentru această familie din film, cum ar arăta lumea fiecărui personaj. Este cu adevărat un spațiu unde granițele dintre tine și rol se estompează treptat, ceea ce este minunat, nu?

Înainte să plec, nu prea am avut timp să mă gândesc cum va fi aici dintr-o perspectivă obiectivă, fiind o experiență total nouă, până la urmă, este primul meu film cu o echipă formată din foarte mulți români.

Ce te-a făcut să accepți acest proiect și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Mi-am dorit de multă vreme să colaborez cu Cristian. Dacă mă uit la ultimii ani, pot spune că am devenit tot mai dependent de regizori și de poveștile care îmi permit să pătrund în profunzimea personajului.

Îmi place să descopăr în mine și în personaj ceva neașteptat, poate chiar înfricoșător, genul ăla de teamă care te împinge să sapi mai adânc. Frica asta interioară, de a nu fi pe deplin pregătit sau de a eșua în fața unei nuanțe noi, a unui personaj străin mie, este ceea ce caut, cred că este cea care mă ajută să cresc ca actor.

Pe Cristian l-am admirat încă de când i-am văzut primul film. Ne-am cunoscut acum câțiva ani și am tot încercat să găsim un proiect la care să lucrăm împreună. În cele din urmă, l-am găsit pe acesta și sunt recunoscător că s-a concretizat.

Tu ai trăit cea mai mare parte a vieții în afara României și ai avut deja în cariera ta proiecte de film extraordinare. Cum poți explica dorința asta a ta, de a avea o conexiune nu doar personală cu țara în care te-ai născut, ci și una profesională, artistică? Cum și când a apărut dorința sau nevoia aceasta și ce stă de fapt, în profunzimea ei?

România este locul în care m-am născut și unde o parte din ceea ce sunt astăzi s-a format. Și da, de multă vreme îmi doream să mă implic într-un proiect cinematografic românesc.

Primul proiect cu industria cinematografică românească nu este acesta, Fjord, ci filmul regizat de Andreea Borțun, „Malul Vânăt” (A River’s Gaze), în care m-am implicat în calitate de producător și finanțator. M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a fi parte, de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, la primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

A fost nevoie să mă maturizez, să adun experiențe și, mai ales, să-mi cultiv curiozitatea și dorința de a înțelege mai bine de unde vin. Această redescoperire m-a influențat mult încă de la începuturile carierei, realizând că locul de origine și trăsăturile care mă diferențiază sunt, de fapt, părți care mă definesc și mă sprijină în viață – asta după ce o mare parte a copilăriei mi-am dorit doar să mă integrez și să fiu ca ceilalți.

Fiind societăți diferite în care a trebuit să mă adaptez (n.r. Austria, SUA), probabil că e firesc să-ți dorești să aparții.

Cu vârsta, realizezi că unicitatea nu vine din ceea ce ai în comun cu ceilalți, ci tocmai din acele calități și experiențe care îți conturează identitatea proprie și te provoacă să-ți construiești un drum al tău. Diferențele și particularitățile noastre sunt, până la urmă, cele care ne oferă o perspectivă originală asupra lumii și ne permit să trăim detașat de norme, în acord cu cine suntem cu adevărat. Acest aspect contează enorm, mai ales în industria filmului, unde, ca actor, totul pornește de la cum îți găsești vocea.

Succesul cred că ține și de puterea de a te exprima sincer, care adesea vine din propriile tale rădăcini, trăiri și experiențe de viață. Exact asta stă la baza capacității de a înțelege profunzimea personajelor și a poveștilor despre care vorbeam mai devreme, dar și a oamenilor cu care lucrezi, fiecare cu istoria sa unică. Bogăția asta face interpretarea vie, relevantă.

Gândurile acestea m-au urmărit mereu și m-au făcut să-mi doresc tot mai mult să mă întorc în locul de unde am plecat, un loc care îmi apare în niște amintiri bizare din timpul Revoluției din 1989, dar mai ales în cele cu bunicii, familia, prietenii de atunci, cu felul în care ‘cei mari’ relaționau între ei și cu situația socială și politică a acelor vremuri.

Toate astea au luat contur prin 2003, când am întâlnit o româncă, pe Alexandra Tînjală, care apoi mi-a devenit prietenă.

Eram în Anglia cu colegii mei de la actorie din America, de la Rutgers – unde mergeam la facultate. Ea era prietenă cu cineva din clasa mea și prietenul acela a zis: hey, tu ești român, ea e româncă, hai să vorbiți. Eu, până atunci, nu mai aveam niciun contact în România. Cu copiii cu care mă jucam în copilărie nu ținusem legătura. Bunicii, sărmanii, muriseră. Nu mai aveam pe nimeni. Toți eram plecați.

Iar datorită Alexandrei am început să redescopăr România, cinematografia românească, regizorii români. Ea m-a introdus noului val românesc – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, apoi filmelor lui Radu Jude și ale altor regizori români. Ea îmi trimitea filme: „Moartea domnului Lăzărescu”, „4,3,2”, „A fost sau n-a fost?”- care rămâne unul dintre filmele mele preferate, și multe altele.

Țin minte că prin 2008 mi-a adus un DVD cu filmul lui Cristian, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe care obținuse autograful lui. Sunt chiar curios dacă îl mai găsesc acasă. Ar fi ceva!

Apoi am început să mă implic în programul de voluntariat al Alexandrei, Our Big Day Out, în calitate de voluntar, care vizează copii din instituții de plasament și oameni defavorizați. Alexandra Tînjală este voluntar și al ONG-ului The Alex Fund, fondat de Leslie Hawke (n.r. mama actorului Ethan Hawke).

Ei, acest ONG, The Alex Fund, avea un eveniment la Lincoln Center, în New York – proiecția filmului lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Și Alexandra m-a invitat la această proiecție, o ocazie perfectă să îl întâlnesc pe Cristian Mungiu, mai ales că locuiam în New York.

Astfel că am luat-o pe mama cu mine, iar la acest eveniment l-am întâlnit pe Cristian prima dată. Nu cred că el știa ceva despre mine atunci. Se întâmpla prin 2016 cred.

Cum s-a dezvoltat după acest moment relația voastră? Ați ținut legătura?

Până în 2018 nu am mai auzit nimic de la el, dar în 2018 Alexandra i-a propus să mă invite la American Independent Film Festival, la București. Acolo am fost invitat cu filmul I, Tonya, în care abia jucasem. În aceeași săptămână l-am întâlnit și pe Corneliu Porumboiu, al cărui fan eram deja de câțiva ani buni. Și abia de atunci pot spune că am ținut legătura mai des și cu Cristian și cu Corneliu.

Spuneai mai devreme că ați avut mai multe încercări să lucrați împreună, dar că abia acum v-ați potrivit. Simți că a venit exact la momentul oportun în cariera ta această colaborare cu un regizor român?

Da, acum, după mai bine de 20 și ceva de ani în businessul ăsta – e foarte interesant să mă aud spunând asta (n.r. zâmbește) – am realizat mult mai mult că, în mod surprinzător, nu poți controla totul, oricât ai vrea.

Mereu îți dorești să lucrezi cu anumiți regizori, să obții roluri specifice, dar pentru mine toate filmele importante,  de la The Apprentice și I, Tonya, A different man și acum, Fjord, au venit exact când nu mă așteptam.

A fost ca și cum m-aș fi lăsat purtat de val, ca și cum mi-am ridicat mâinile în aer și am zis: știi ceva? Dacă o să fie, o să fie, dacă nu, nu. Și tocmai atunci, lăsând lucrurile să curgă natural, s-au legat toate.

Și mă simt extrem de norocos că Fjord s-a concretizat. Vorbeam despre el încă din vara lui 2024 și tot nu eram sigur dacă o să-l facem în decembrie sau ianuarie, dar, până la urmă, iată, s-a nimerit acum, în primăvară. Și da, parcă a fost sortit să fie așa.

Eu mai vorbisem cu Cristian și despre R.M.N. Am încercat și atunci să vedem dacă filmul acela poate să fie potrivit pentru mine, dar nu ne-am sincronizat. Și cred că, până la urmă, Fjord este mult mai potrivit pentru noi.

Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu? Te-ai obișnuit repede cu stilul lui de lucru pe set, cu plan-secvență, cu multe duble?

E fascinantă situația aceasta, să lucrezi cu un regizor care are un stil atât de personal și meticulos. Ce-mi place cel mai mult în meseria asta e că fiecare regizor vine cu propriile metode.

E cumva un moment care nu încetează să mă incite. Ca actor trebuie să fii mereu deschis să absorbi ceva nou de la fiecare proiect – ce a funcționat într-un film, nu înseamnă neapărat că va funcționa în următorul.

În plus, nu-mi place să joc mereu același lucru, devine plictisitor.

Exact această instabilitate face o carieră creativă să se simtă vie. Cumva te obligă să te reinventezi constant, să descoperi tot felul de resurse nebănuite în tine, mai ales cu un regizor care reconstruiește realitatea la milimetru. Recunosc (râde), am nevoie de cineva care să mă ghideze. Cred că încrederea în regizori este crucială.

De când am văzut primele lui filme i-am observat stilul inconfundabil: fiecare scenă e păstrată ca o secvență lungă, uneori de 20 de minute, iar alteori și cu o sută de oameni implicați. Și privești acele secvențele și ai impresia că urmărești un documentar – actorii nu par să joace un rol, ci par să trăiască povestea. Cred că așa situația devine foarte reală, credibilă.

Dar nu știam cât de mult lucrează el la ceea ce vedeam noi, cât de atent este la fiecare detaliu.

De exemplu, el se preocupă la milimetru cum stă un copil într-un colț sau cum flutură un steag, toate sunt gândite minuțios ca să creeze o autenticitate vizuală ireproșabilă.

După ce am văzut toate lucrurile astea, îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, aproape ca pe un pictor. Poți opri filmele lui pe orice cadru și să-l privești ca pe o operă de artă. Și asta nu cred că este întâmplător. Are un ochi extraordinar pentru detalii, ceea ce dă filmelor lui și un nivel estetic rar. Mi se pare că este foarte dificil să realizezi așa ceva și tocmai de aceea mă uimește, mă tot întreb „cum a reușit să gândească tot acest univers?”.

Pentru mine, toate aceste lucruri au fost foarte motivante și m-au împins zilnic să vreau să mă ridic la înălțimea universului pe care îl creează în filmele sale.

Diferența mare între filmele americane și cele europene este că în foarte multe filme americane ai adesea senzația că ți se spune cum să te simți, parcă cineva îți dă cu lingura în gură. În schimb, în filmele europene ți se arată o situație, iar tu, ca spectator, ești cel care trage concluziile, decizi cum să simți, cum să interpretezi personajele și povestea.

Este o abordare mult mai creativă și artistică și, după mine, acesta este impactul pe care filmul ar trebui să-l aibă asupra publicului. Asta este viața, până la urmă, nu există doar alb sau negru, nimeni nu este doar bun sau doar rău, toți încercăm în fiecare zi să trăim și să ne împăcăm cu deciziile noastre, conștienți că suntem supuși greșelilor și că nimeni nu e perfect.

Revenind la lucrul cu Cristian, filmarea unei secvențe de 20-30 de ori este o provocare imensă, ceva se întâmplă. Este și un subiect foarte greu, cuprinde niște scene foarte emoționante. Să încerci să ții emoțiile acelea, ca actor, pentru atât de mult timp, de fiecare dată, de 20-30 de ori, nu este deloc ușor.

Poți simți că ai intrat perfect în starea respectivă la dubla cinci, dar poate ceilalți actori nu au nimerit-o. Totul trebuie să fie sincronizat impecabil.

Într-un fel, stilul ăsta de filmare seamănă cu punerea în scenă a unei piese de teatru: faci repetiții zilnice, ai spectacol de câteva ori în săptămână, trebuie să păstrezi ritmul și intensitatea, dar totuși să găsești mereu nuanțe noi în aceeași structură, chiar dacă repeți același text sau scenă.

E fasciant să te duci din nou și din nou spre acea stare emoțională încercând să o îmbunătățești de fiecare dată, nicidecum să o repeți, ci să te autodepășești.

Pentru acest rol a fost nevoie să îți schimbi radical look-ul. Cum ați ajuns la un acord în această privință? Ți-a fost greu să faci asta?

Nu cred că a fost greu, mai ales după experiențele cu serialul Pam & Tommy, unde am slăbit peste 9 kilograme, sau pentru rolul din The Apprentice, unde m-am îngrășat cam tot atâta.

Cred că adaptarea look-ului ajută enorm și aduce autenticitate personajului. Nu doar în ce vede publicul, ci în cum relaționez eu, ca actor, cu personajul: te comporți altfel, te miști diferit, manierismele se schimbă, anumite instincte par să se reașeze și adapteze automat. Cu cât ești mai aproape de fizicul personajului, cu atât te apropii mai mult de el.

Schimbarea aceasta de look nu o văd ca pe ceva greu, ci mai degrabă necesară dacă asta se impune de către personaj. Dacă mergi la lucru știind exact cum va fi, nu mai ai unde să înaintezi, iar pe termen lung n-ai decât de pierdut.

Cum spuneam, pentru mine disconfortul, teama și necunoscutul sunt cruciale în proiectele în care mă implic. Pentru mine, ele stau la baza libertății și evoluției creative.

Simți că ți-a dat o nouă perspectivă asupra României această colaborare, nu doar cu Cristian, ci cu toată echipa de români? Ai petrecut mult timp cu ei, nici nu știu dacă ai stat vreodată atât de mult timp cu atât de mulți români la un loc.

Da, am vorbit și cu mama zilele trecute la telefon și mi-a spus că româna mea este mult mai bună de când am venit aici.

Să pot să vorbesc în română atât de mult timp a fost fain și foarte bine. Totuși, pentru mine, relația cu România este un proces care încă se dezvoltă și va mai dura ceva timp până să ajung la toate straturile pe care mi le doresc. Sunt încă mulți regizori și oameni din industria românească cu care îmi doresc să lucrez. (n.r. Radu Jude a anunțat pentru Cultura la dubă că va face un film cu Sebastian Stan).

Românii au un mod expansiv de a vorbi, plin de gesticulație, pe de o parte sunt foarte inimoși, pe de altă parte, foarte încăpățânați. Am râs mult cu ei și mi-a plăcut să simt această energie, care, da, îmi apare foarte cunoscută, familiară.

De exemplu, când am filmat o secvență cu Alin Panc, abia mă puteam abține să nu râd – avea un mod de-a fi care mă făcea să mă prăbușesc de râs doar cu o privire! Iar Adrian Titieni, pe care îl văzusem în filmul Bacalaureat, unde a fost nemaipomenit, este un actor incredibil. Am rămas profund impresionat de prezența și profesionalismul lui și sunt foarte recunoscător să lucrez cu el, dar și cu restul echipei de români.

Sincer, am fost puțin speriat să fiu cu ei pe platoul de filmare, a trebuit să îmi regăsesc limba română, am încă accentul pe care îl am, voiam să vorbesc cât mai bine, să fiu cât mai autentic, ca cineva care a plecat din România după mult mai puțin timp decât am plecat eu.

Bine, ei sunt actori 100% români, cu rădăcini adânci în cultura și subtilitățile modului de exprimare, ceea ce, da, m-a intimidat puțin la început. Dar tocmai aceste diferențe au creat o chimie specială atât pe platou, cât și între noi. A fost și rămâne o experiență formidabilă pentru mine!

Dar crezi că, dincolo de aspectul unei colaborări profesionale, tendința noastră de a ne reconecta cu rădăcinile, odată cu înaintarea în vârstă, de a redescoperi poveștile trăite de bunicii noștri, se referă, de fapt, la o nevoie personală de a ne cunoaște cu adevărat identitatea? Parcă altfel vedem lucrurile astea aproape de 40 de ani. Pentru tine cum este?

Este exact cum ai spus tu. Când ajungi la 42 de ani (n.r. râde), cum sunt eu, gândești foarte diferit. Mai ales când pierzi oamenii din viața ta.

Când tata a murit, în 2021, foarte multe s-au schimbat pentru mine. Un astfel de eveniment schimbă complet felul în care vezi viața, de unde vii, ce s-a întâmplat, care e istoria, care sunt rădăcinile, ce te-a făcut, cum te-a făcut, etc.

Și iar mă întorc la cele discutate mai devreme: nu este vorba doar de apropierea de rădăcini sau cunoașterea lor, ci și înțelegerea acestora și compasiunea de care trebuie să dai dovadă pentru a nu te aliena de ele, oricât de șubrede par în anumite momente.

Tatăl meu a murit, din păcate, într-un spital din România. Acele zile în care se zbătea pentru viață, în țara sa natală, într-un loc de unde plecase demult și în care se întorsese doar în vizită, îmi sunt și azi foarte greu de descris.  

Stările prin care am trecut atunci, furia pe care am simțit-o față de acest sistem care părea smuls din vechile povești despre România, neputința în fața bolii și, mai ales, în fața modului în care funcționează acest sistem, lipsa de transparență, barierele de comunicare și relația lipsită de empatie dintre unii medici și pacienți sau aparținători, recunosc, m-au marcat.

Am tot încercat să înțeleg cum faci față unui astfel de mecanism, mai ales că vorbim de sistemul medical.

Și când am citit acest scenariu, am simțit această paralelă: pierderea tatălui meu în meandrele birocrației medicale românești, neputința împărtășită probabil de mulți români care își pierd părinții astfel, seamănă izbitor cu tensiunile din Fjordul lui Mungiu – familia ruptă de distanță, valorile culturale aflate în conflict și lupta mută pentru a păstra ce rămâne din umanitate în fața unui mecanism rece și impersonal.

America a avut mare influență asupra mea, fiindcă acolo am crescut. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să plec atunci când am putut să plec, că am avut-o pe mama, care s-a luptat foarte mult să putem pleca după Revoluție, să avem alte șanse.

Dar această plecare o simt și ca pe o vină cumva. Stai și te gândești că nu foarte mulți au avut aceste oportunități.

Și tot te gândești cum ar fi fost dacă nu plecam, dacă rămâneam acolo. Sau dacă plecam și nu mă mai întorceam deloc, dacă aș fi pierdut româna complet.

La vârsta asta te gândești la toate astea, nu ai cum altfel. Până la urmă, trebuie să accepți. Ăsta a fost drumul tău. Singura cale. Dar trebuie să le recunoști pe toate: și norocul și vina și unde te-ai îndreptat, dar și de unde ai plecat.

Și munca.

Da! Și munca. Eu am încercat să fac ceva cu oportunitatea asta și câteodată nici nu îmi vine să cred că suntem aici și vorbim despre asta acum.

Totuși, când pierzi un părinte, când te gândești la copii, la cât de repede trece viața asta, privești dincolo de tine. Stai și te întrebi: ce poți tu să mai zici și să mai faci? Ce faci cu platforma asta pe care ai clădit-o, pe care o ai?

Ăsta e drumul meu. Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește egoul.

De asta m-am implicat în proiectul Alexandrei de voluntariat, Our Big Day Out, și în filmul Andreei Borțun, (n.r.„Malul Vânăt / A River’s Gaze), fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: pregătirea a presupus patru-cinci ani de cercetare în zone rurale, filmările s-au întins pe patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmările, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.

Deci da, încerc să găsesc mai multe căi prin care să contribui, dar să rămân în același timp cine sunt, să nu pretind altceva decât ceea ce sunt.

O să închei cu ceva cu care trebuia să încep: felicitări pentru Globul de Aur și pentru nominalizarea la Oscar! Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar momentul speech-ului tău a provocat niște emoții puternice în România. Poate unii au spus: de ce ni-l asumăm noi, că România nu are niciun merit. Dar adevărul este că pentru români reușita unui sportiv sau a unui artist român peste hotare aduce un soi de bucurie pe care nu și-o pot lua din altceva.

Mulțumesc mult! Am spus pe scenă exact ce am simțit. Iar legat de România, ce pot să spun acum este că în anii aceia în care eu am plecat, era foarte mult haos pentru mine.

Când ești copil, tot încerci să-ți găsești casa. Ba trăiești aici, ba te duci acolo, apoi în altă țară. Așa cum am spus, când ești copil, vrei să fii ca toți ceilalți. Dar, până la urmă, anii ăia m-au făcut pe mine. Fără tot haosul acela, copilăria în România, plecatul în Austria, pe urmă America, toate astea m-au construit pe mine și altfel nu aș fi fost aici.

Poate că există oameni care au o viață ok, au o familie întreagă, nu li s-a întâmplat nimic rău și devin genii, nu știu, e posibil. Dar fiecare regizor de care eu m-am atașat, fiecare scriitor, scenarist, absolut toți au povești de familie, o copilărie, niște situații care i-au determinat să se întrebe cine sunt, să descopere de ce sunt ei capabili.

Niște traume…

Exact. Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.

Și asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?

Eu înțeleg că poate unii se uită și zic “ăsta a plecat, ce naiba mai are el de spus?”. Dar, totuși, dacă nu aveam momentul ăla acolo (n.r. la câștigarea Globului de Aur), dacă nu spuneam ce am spus…

Puteam să fi fost pe scenă o oră și tot nu aș fi terminat de mulțumit tuturor. Tot timpul visezi la momentele astea, te gândești: dacă ajung acolo, ce o să zic? Până la urmă, momentul acela trebuie să fie “mulțumesc!”. Nu ajungi acolo singur. Ajungi acolo pentru că sute de situații s-au întâmplat, pentru oamenii pe care i-ai întâlnit pe parcurs și pentru că ai muncit foarte mult.

Momentul acela în care ai spus, la final, România, te iubesc!, a fost spontan sau îl aveai pregătit? Și de ce ai vrut să faci acea declarație față de România?

A fost și nu a fost spontan. A fost în primul rând un mesaj pentru mama mea sau, mai bine zis, de la mama mea, care mereu mi-a repetat: „Trebuie să-ți amintești de unde ai plecat”. Pe de o parte, a reprezentat puterea ei de a pleca cu mine, singură, drumul nostru comun.

Pe de altă parte, despre suportul tatălui meu vitreg, care a fost unul necondiționat, și, în egală măsură, despre tatăl meu și relația pe care am avut-o cu el, despre momentele petrecute împreună, în care îmi aducea la viață zeci de povești din și despre România, despre muzica românească pe care o ascultam împreună, despre faptul că vorbeam cu el doar în română – ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru – și până la propriul său drum, care nu a fost deloc unul ușor, dar și despre poveștile despre el descoperite ulterior de la prietenii săi, după ce l-am pierdut.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost neautentic și nejustificat să nu spun ceea ce am spus.

Firește că de-a lungul carierei m-am gândit la clipa asta, să fiu pe scenă și să reflectez la parcursul meu, la originea mea, să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la viața asta. Așa că, într-un fel, nu a fost spontan, în realitate, nu aș fi fost acolo dacă nu aș fi avut drumul și trecutul acesta, care începe și va începe mereu cu România.

A fost felul meu de a recunoaște de unde vin, de a-mi arăta mândria pentru trecutul meu, de a-l accepta pe deplin, pentru identitatea mea și pentru toți oamenii care mi-au fost alături și m-au format, de acolo, din țara în care m-am născut.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sebastian Stan: “Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.” appeared first on Cultura la dubă.

“This is your responsibility – to look at all the parts of yourself, even the ones you don’t like, the questions you’re afraid of, to see who you are, how you were made, and then ask yourself: okay, now what do you want to do with that?”

Departure. For an 8-year-old child, departure can be a concept absorbed far too early, especially when it leads into the unknown. It becomes, however, bearable when accompanied by a mother determined to offer a new life.

Departure is deeply rooted in Sebastian Stan’s life story. He left Constanța as a child, leaving behind his beloved grandparents and his friends from the apartment building stairwell. He arrived with his mother in Austria, then in America, in New York. And later, his acting career would also involve countless other departures.

But today we won’t talk about leaving – we’ll talk about returning.

With an extraordinary ability to transform, choosing vastly different scripts, Sebastian Stan is now one of the most acclaimed actors in Hollywood, a Golden Globe winner and an Academy Award nominee. He holds dual citizenship – American and Romanian.

And in just a few weeks, he will be seen for the first time in a Romanian film, Fjord, directed by Cristian Mungiu – exactly where any cinema artist belongs: at the Cannes Film Festival, in the official competition.

To get close to a celebrity like Sebastian Stan, you would normally have to pass through an army of agents, managers, publicists, or quite literally, security personnel.

On the Fjord set in Norway, however, things were different. For over a month, Stan set aside his invisible superstar cloak and integrated himself into the various layers of the film crew, made up of Romanians, Norwegians, Swedes, and Finns.

Typically, such a celebrity gives interviews rarely and only to major, internationally known publications.

The fact that Sebastian Stan chose to give his first interview in Romania after his Oscar nomination to a small publication like Cultura la dubăsays much more about him than about us. It is just one of the ways in which he uses his notoriety in service of others – to support causes he believes in, causes that otherwise do not receive much attention. With the same reasoning, he supported, as a producer and financier, the debut feature film of a Romanian director – A River’s Gaze, by Andreea Borțun.

The conversation with Sebastian Stan flowed as naturally as possible and touched on personal subjects that help us discover him beyond his acting career. From the search of a child suddenly awakened in a completely different world, to the 42-year-old adult trying to find his true identity and his role on earth. All of this, in the context of the painful loss of his father – “I only spoke Romanian with my father, which created a very special intimacy between us, like an invisible thread that belonged only to us.”

What role does film play in all of this? It is the art form through which Stan can bring his most authentic contribution to a world torn by conflict. And it is also part of his own personal search.

The interview took place in Norway, in April 2025, during a filming break. Sebastian chose to speak in Romanian, though at times some ideas were expressed in English.The material also features the first images of Sebastian Stan on the Fjord film set, captured by photographer Adi Bulboacă for Cultura la dubă.

***

“Sebastian, we’re in Norway, close to the end of filming on Fjord. First of all, how are you, how do you feel here?

I can’t even believe we only have two weeks left and we’re done. It’s a bit strange here, you’re in a different state. After so much time spent here, in isolation, among these wild mountains, it’s like you no longer know whether the thoughts that pass through your mind truly belong to you or to the character.

Probably this very austerity of the landscape was perfect for me, it helped me disconnect from anything else and sink into a completely different world, one that feels almost timeless.

Being in this location helped us a lot to understand what life would be like here for this family in the film, what each character’s world would look like. It really is a space where the boundaries between you and the role gradually blur, which is wonderful, right?

Before I left, I didn’t really have time to think about what it would be like here from an objective perspective, being a totally new experience, after all, it’s my first film with a crew made up of so many Romanians.

What made you accept this project and work with Cristian Mungiu?

I’ve wanted for a long time to collaborate with Cristian. If I look at the last few years, I can say I’ve become more and more dependent on directors and on stories that allow me to go into the character’s depth.

I like to discover in myself and in the character something unexpected, maybe even frightening, that kind of fear that pushes you to dig deeper.
That inner fear, of not being fully prepared or of failing in front of a new nuance, of a character foreign to me, is what I’m looking for, I think it’s what makes me grow as an actor.

I have admired Cristian since I saw his first film. We met a few years ago and kept trying to find a project to work on together. In the end, we found this one and I’m grateful it came together.

You have lived most of your life outside Romania and you’ve already had extraordinary film projects in your career. How can you explain this desire of yours, to have not only a personal connection to the country where you were born, but also a professional, artistic one? How and when did this desire or need appear and what lies, in its depth?

Romania is the place where I was born and where part of what I am today was formed. And yes, for a long time I wanted to get involved in a Romanian cinematic project.

My first project with the Romanian film industry isn’t this one, Fjord, but the film directed by Andreea Borțun, “Malul Vânăt” (A River’s Gaze), where I got involved as a producer and financier. It made me very happy that I had this opportunity to be part of, to support a project by a young director, at the beginning of her journey, on her first feature film.

I think it’s very important, if we can, to support such new voices. Often great careers are born from these first steps. Think of Martin Scorsese, who debuted with Who’s That Knocking at My Door (1967) thanks to the support of producer Roger Corman, opening the road toward masterpieces like Taxi Driver later. I won’t say that my support was just as decisive, just as important, but I tried to be there for her in this effort as much as I could.

My roots are there, even if I left at only 8, and my first return was only at 21. That long break made the return not just physical, but much more revealing, I could even call it spiritual.

I needed to mature, to gather experiences and, most of all, to cultivate my curiosity and my desire to better understand where I come from. This rediscovery influenced me a lot from the start of my career, realizing that my place of origin and the traits that set me apart are, in fact, parts that define me and support me in life – after a large part of childhood I only wanted to fit in and be like the others.

Being different societies I had to adapt to (n.r. Austria, USA), it’s probably natural to want to belong.

With age, you realize that uniqueness doesn’t come from what you share with others, but precisely from those qualities and experiences that shape your own identity and challenge you to build a path of your own. Our differences and particularities are, in the end, what give us an original perspective on the world and allow us to live detached from norms, in accord with who we truly are.
This matters enormously, especially in the film industry, where, as an actor, everything starts from how you find your voice.

I think success also depends on the power to express yourself honestly, which often comes from your own roots, feelings, and life experiences. That is exactly what stands behind the ability to understand the depth of characters and stories I was talking about earlier, but also of the people you work with, each with their unique history. That richness makes the performance alive, relevant.

These thoughts have always followed me and made me want more and more to return to the place I left, a place that appears to me in some bizarre memories from the Revolution of 1989, but especially in those with my grandparents, family, friends from back then, with how “the grown-ups” related to each other and to the social and political situation of those times.

All of that took shape around 2003, when I met a Romanian woman, Alexandra Tînjală, who later became my friend.

I was in England with my acting classmates from America, from Rutgers – where I was going to college. She was friends with someone in my class and that friend said: hey, you’re Romanian, she’s Romanian, talk. I, until then, had no contact in Romania anymore. I hadn’t kept in touch with the kids I played with in childhood. My grandparents, poor souls, had died. I had nobody anymore. We were all gone.

And because of Alexandra I began to rediscover Romania, Romanian cinema, Romanian directors. She introduced me to the Romanian new wave – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, then to Radu Jude’s films and other Romanian directors. She sent me films: “The Death of Mr. Lăzărescu”, “4 months, 3 weeks and 2 days”, “12:08 East of Bucharest” – which remains one of my favorite films, and many others.

I remember that around 2008 she brought me a DVD with Cristian’s film “4 Months, 3 Weeks and 2 Days”, which she had gotten his autograph on. I’m really curious if I can still find it at home. That would be something!

Then I started to get involved in Alexandra’s volunteer program, Our Big Day Out, as a volunteer, which targets children in placement institutions and disadvantaged people. Alexandra is also a volunteer of the NGO The Alex Fund, founded by Leslie Hawke (n.r. Ethan Hawke’s mother).

They, this NGO, The Alex Fund, had an event at Lincoln Center, in New York – the screening of Cristian Mungiu’s film, Graduation. And Alexandra invited me to this screening, a perfect occasion to meet Cristian Mungiu, especially since I lived in New York.

So I took my mom with me, and at this event I met Cristian for the first time. I don’t think he knew anything about me then. It was happening around 2016, I think.

How did your relationship develop after that moment? Did you keep in touch?

Until 2018 I didn’t hear anything from him, but in 2018 Alexandra suggested that he invite me to the American Independent Film Festival, in Bucharest. There I was invited with the film “I, Tonya”, in which I had just acted. In that same week I also met Corneliu Porumboiu, whose fan I already was for a good few years. And only from then on can I say I kept in touch more often both with Cristian and with Corneliu.

You said earlier that you had several attempts to work together, but only now you matched. Do you feel this collaboration with a Romanian director came at exactly the right moment in your career?

Yes, now, after more than 20-something years in this business (it’s very interesting to hear myself saying that), I realized much more that, surprisingly, you can’t control everything, no matter how much you want to.

You always want to work with certain directors, to get specific roles, but for me all the important films, from “The Apprentice” and “I, Tonya”, “A different man” and now, “Fjord”, came exactly when I wasn’t expecting it.

It was as if I let myself be carried by the wave, as if I raised my hands in the air and said: you know what? If it’s meant to be, it’s going to happen, if not, not. And right then, letting things flow naturally, everything came together.

And I feel extremely lucky that ‘Fjord’ came together. We were talking about it back in the summer of 2024 and I still wasn’t sure if we would do it in December or January, but in the end, here we are, it happened now, in spring. And yes, it feels like it was meant to be that way.

I had also talked with Cristian about R.M.N. We tried then too to see if that film could suit me, but we didn’t synchronize.

And I think, in the end, Fjord is much more suitable for us.

What is it like to work with him? Did you get used quickly to his style on set, with long takes, with many takes?

It’s fascinating to work with a director who has such a personal and meticulous style. What I like most in this job is that every director comes with their own methods.

It’s somehow a moment that never stops exciting me. As an actor you have to always be open to absorb something new from each project – what worked in one film doesn’t necessarily mean it will work in the next.

Also, I don’t like to play the same thing all the time, it becomes boring.

This very instability makes a creative career feel alive. Somehow it forces you to reinvent yourself constantly, to discover all kinds of unsuspected resources in you, especially with a director who reconstructs reality down to the millimeter. I admit (laughs), I need someone to guide me. I think trust in directors is crucial.

Since I saw his first films I noticed his unmistakable style: each scene is kept as a long sequence, sometimes 20 minutes, and sometimes with a hundred people involved. And you watch those sequences and you feel like you’re watching a documentary – the actors don’t seem to act a role, they seem to live the story. I think that’s how the situation becomes very real, believable.

But I didn’t know how much he works on what we see, how attentive he is to every detail.

For example, he worries down to the millimeter how a child sits in a corner or how a flag flutters, everything is thought through meticulously to create impeccable visual authenticity.

After seeing all these things, I look at him now more as a complex artist, almost like a painter. You can stop his films on any frame and look at it like a work of art. And I don’t think that’s accidental. He has an extraordinary eye for detail, which gives his films a rare aesthetic level. It seems to me it’s very difficult to achieve something like that and that’s why it amazes me, I keep asking myself “how did he manage to think up this whole universe?”

For me, all these things were very motivating and pushed me daily to want to rise to the level of the universe he creates in his films.

The big difference between American films and European ones is that in many American films you often feel you’re being told how to feel, like someone is spoon-feeding you. Whereas in European films, you’re shown a situation, and you, as a viewer, are the one who draws conclusions, you decide how to feel, how to interpret the characters and the story.

It’s a much more creative and artistic approach and, in my view, that’s the impact film should have on the public. That’s life, after all, there isn’t only black or white, nobody is only good or only bad, we all try every day to live and make peace with our decisions, aware that we are subject to mistakes and nobody is perfect.

Coming back to working with Cristian, shooting a sequence 20–30 times is a huge challenge, something happens. It’s also a very heavy subject, it contains some very emotional scenes. To try to hold those emotions, as an actor, for that long time, every time, 20–30 times, is not easy at all.

You can feel you entered that state perfectly at take five, but maybe the other actors didn’t hit it. Everything has to be synchronized impeccably.

In a way, this style of filming resembles staging a theater play: you do daily rehearsals, you have shows a few times a week, you have to keep the rhythm and intensity, but still find new nuances in the same structure, even if you repeat the same text or scene.

It’s fascinating to go again and again toward that emotional state trying to improve it each time, not to repeat it, but to outdo yourself.

For this role, you needed to radically change your look. How did you reach an agreement about that? Was it hard for you to do?

I don’t think it was hard, especially after the experiences with the series Pam & Tommy, where I lost over 9 kilograms, or for the role in The Apprentice, where I gained about the same.

I think adapting the look helps enormously and brings authenticity to the character. Not only in what the public sees, but in how I relate, as an actor, to the character: you behave differently, you move differently, mannerisms change, certain instincts seem to adapt automatically. The closer you are to the character’s physicality, the closer you get to him.

I don’t see changing the look as something hard, but rather necessary if the character demands it. If you go to work knowing exactly how it will be, you have nowhere to move forward, and in the long run you only lose.

As I said, to me, discomfort, fear and the unknown are crucial in the projects I get involved in. To me, they are the basis of creative freedom and evolution.

Do you feel this collaboration gave you a new perspective on Romania, not only with Cristian, but with the whole Romanian crew? You spent a lot of time with them, I don’t know if you’ve ever spent so much time with so many Romanians in one place.

Yes, I spoke with my mom on the phone a few days ago and she told me my Romanian is much better since I came here.

To be able to speak Romanian for so long has been nice and very good. Still, for me, the relationship with Romania is a process that is still developing and it will take some time until I reach all the layers I want. There are still many directors and people in the Romanian industry I want to work with. (n.r. Radu Jude told Cultura la Dubă in an interview that he will make a film with Sebastian Stan).

Romanians have an expansive way of speaking, full of gestures, on one side they’re very warm-hearted, on the other, very stubborn. I laughed a lot with them and I liked feeling that energy, which, yes, feels very familiar to me.

For example, when I filmed a sequence with Alin Panc, I could barely stop myself from laughing – he had a way of being that made me collapse laughing with just a look! And Adrian Titieni, whom I had seen in the film Graduation, where he was outstanding, is an incredible actor. I was deeply impressed by his presence and professionalism and I’m very grateful to work with him, but also with the rest of the Romanian team.

Honestly, I was a bit scared to be with them on set, I had to find my Romanian again, I still have the accent I have, I wanted to speak as well as possible, to be as authentic as someone who left Romania after much less time than I left.

Well, they are 100% Romanian actors, with deep roots in the culture and the subtleties of expression, which, yes, intimidated me a bit at first. But precisely these differences created a special chemistry both on set and between us. It was and remains a tremendous experience for me!

But do you think that, beyond professional collaboration, our tendency to reconnect with our roots as we get older, to rediscover the stories lived by our grandparents, is actually about a personal need to truly know our identity? It’s like we see these things differently close to 40. How is it for you?

It’s exactly as you said. When you reach 42 (laughs), as I am, you think very differently. Especially when you lose people in your life.

When my father died, in 2021, a lot changed for me. Such an event completely changes how you see life, where you come from, what happened, what the history is, what the roots are, what made you, how it made you, etc.

And I go back again to what we discussed earlier: it’s not just about getting close to the roots or knowing them, but also understanding them and the compassion you must show so you don’t alienate yourself from them, no matter how shaky they may seem at times.

My father died, unfortunately, in a hospital in Romania.

Those days when he struggled for life, in his native country, in a place he had left long ago and only returned to visit, are still very hard for me to describe.

The states I went through then, the anger I felt toward this system that seemed torn from old stories about Romania, the helplessness in front of illness, but especially in front of the way this system works, the lack of transparency, communication barriers and the lack of empathy of the doctors for the patients or their relatives, I admit, all of that marked me.

I kept trying to understand how you cope with such a mechanism, especially since we’re talking about the medical system.

And when I read this script, I felt this parallel: losing my father in the twists of Romanian medical bureaucracy, the helplessness probably shared by many Romanians who lose their parents like this, resembles strikingly the tensions in Mungiu’s Fjord – the family broken by distance, the cultural values in conflict, and the mute fight to keep what remains of humanity in front of a cold, impersonal mechanism.

America had a big influence on me, because I grew up there. I feel very lucky that I had the opportunity to leave when I could, that I had my mom, who fought very hard so we could leave after the Revolution, to have other chances.

But I also feel this leaving as a kind of guilt. You sit and think that not many had these opportunities.

And you keep thinking what it would have been like if we hadn’t left, if we had stayed there. Or if we left and never returned, if I had lost Romanian completely. At this age you think about all that, you can’t help it.

In the end, you have to accept. This was your road. The only way. But you have to acknowledge all of it: the luck and the guilt and where you headed, but also where you came from.

And the work.

Yes! And the work. I tried to do something with this opportunity and sometimes I can’t even believe we are here and talking about this now.

Still, when you lose a parent, when you think about children, about how fast this life passes, you look beyond yourself. You sit and ask: what can you still say and do? What do you do with this platform you built, that you have?

This is my journey. Through the films I make and the profession I chose I want to contribute in a way that is beyond me, that surpasses personal ego.

That’s why I got involved in Alexandra’s volunteer project, Our Big Day Out, and in Andreea Borțun’s film (n.r. “Malul Vânăt / A River’s Gaze), because there are many women directors in Romania who have something to say.

And she had a story somewhat similar to my story with my mother, there are some small parallels there. And not only that drew me to this project, but also the way it was made: the preparation meant six years of research in rural areas, the filming stretched across four seasons, something quite rare for a fiction feature.

Over 60% of the cast are non-professionals from the regions where filming took place, ordinary people who were given a real chance to play what they live day by day and not just anyhow, but in a feature film. Including one of the main actors, the boy, which I think was a brave bet for a debut director, not many take that on.

So yes, I try to find more ways to contribute, but at the same time remain who I am, not pretend anything other than what I am.

I’ll end with something I should have started with: congratulations on the Golden Globe and on the Oscar nomination! I don’t know if you realized it, but the moment of your speech caused strong emotions in Romania. Maybe some said: why do we claim him, Romania has no merit. But the truth is that for Romanians the success of a Romanian athlete or artist abroad brings a kind of joy they can’t get from anything else.

Thank you so much! I said on stage exactly what I felt. And regarding Romania, what I can say now is that in those years when I left, there was a lot of chaos for me.

When you’re a child, you keep trying to find your home. You live here, then you go there, then to another country. As I said, when you’re a child, you want to be like everyone else. But, in the end, those years made me. Without all that chaos, childhood in Romania, leaving for Austria, then America, all that built me and otherwise I wouldn’t be here.

Maybe there are people who have an ok life, they have a whole family, nothing bad happened to them and they become geniuses, I don’t know, it’s possible. But every director I attached myself to, every writer, screenwriter, absolutely all have family stories, a childhood, situations that made them ask who they are, to discover what they are capable of.

Some traumas…

Exactly. Traumas either destroy you, or they give birth to you, or rebirth you.

And that’s your responsibility, to look at all parts of you, even the ones you don’t like, at the questions you’re afraid of, to see who you are, how you were made and then to ask: ok, now what do you want to do with that?

I understand maybe some look and say “he left, what the hell does he still have to say?”. But still, if I hadn’t had that moment there (n.r. at winning the Golden Globe), if I hadn’t said what I said…

I could have been on stage for an hour and still I wouldn’t have finished thanking everyone. You always dream of these moments, you think: if I get there, what will I say? In the end, that moment has to be “thank you!”. You don’t get there alone. You get there because hundreds of situations happened, for the people you met along the way and because you worked very hard.

That moment when you said, at the end, Romania, I love you, was it spontaneous or did you have it prepared? And why did you want to make that declaration toward Romania?

It was and it wasn’t spontaneous. It was first of all a message for my mother, or rather, from my mother, who always repeated to me: “You have to remember where you came from.” On the one hand, it represented her strength to leave with me, alone, our shared journey.

On the other hand, about the support of my stepfather, which was unconditional, and, equally, about my father and the relationship I had with him, about the moments spent together, where he brought to life dozens of stories from and about Romania, about Romanian music we listened to together, about the fact that I spoke with him only in Romanian – which created a very special intimacy between us, like an invisible thread only ours – and up to his own road, which wasn’t easy at all, but also about the stories about him discovered later from his friends, after I lost him.

From my point of view, it would have been inauthentic and unjustified not to say what I said.

Of course throughout my career I thought about this moment, to be on stage and reflect on my path, on my origin, to thank everyone who contributed to this life. So, in a way, it wasn’t spontaneous – in reality, I wouldn’t have been there if I hadn’t had this road and this past, which begins and will always begin with Romania.

It was my way of recognizing where I come from, of showing my pride in my past, of fully accepting it, for my identity and for all the people who were with me and shaped me, from there, from the country where I was born.

The post INTERVIEW Sebastian Stan: “Trauma either destroys you, or it gives birth to you, or rebirths you.” appeared first on Cultura la dubă.

“Fjord”, cel mai recent film realizat de Cristian Mungiu, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale, a fost selectat în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes 2026. Anunțul oficial a fost făcut în urmă cu scurt timp.

“Fjord” a fost filmat în primăvara lui 2025 în Norvegia și este primul film regizat de Mungiu în afara României.

Festivalul de la Cannes va avea loc între 12-20 mai 2026. Președintele juriului va fi regizorul sud-coreean Park Chan-wook.

Câștigător al Palme d’Or cu “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, în 2007, și premiat tot la Cannes pentru “După Dealuri” și “Bacalaureat“, Mungiu revine în competiția oficială de la Cannes, alături de nume importante ale cinematografiei, precum Pedro Almodovar, Asghar Farhadi, László Nemes sau Pawel Pawlikowski. Ultima sa participare a fost în 2022 cu “R.M.N“.

“Fjord” reprezintă primul său proiect internațional și prima colaborare cu doi actori cunoscuți la nivel global – actorul româno-american Sebastian Stan, câștigător al Globului de Aur pentru rolul din “A different man” și nominalizat la Oscar pentru rolul din “The Apprentice” se află la rândul său la prima colaborare cu un regizor român. Pentru acest rol, Sebastian Stan și-a schimbat radical lookul, după cum se poate vedea într-o imagine publicată anul acesta pe rețelele sociale.

Stan a plecat din România când avea doar 8 ani și a reluat legătura cu țara natală după vârsta de 20 de ani. Este atât cetățean american, cât și român. Pe Cristian Mungiu l-a cunoscut în urmă cu 10 ani, la un festival de film de la New York. Cei doi s-au regăsit în România, în 2018, la American Independent Film Festival, organizat de Mungiu la București.

Sebastian Stan interpretează în Fjord rolul unui tată de familie ale cărui convingeri despre educație, viață personală și familie sunt puse la încercare.

“Sunt încântat să mă întorc la Cannes cu această poveste importantă și universală despre familie și despre felul în care ea poate fi ea pusă la încercare atunci când valorile și viziunile asupra lumii diferă. Să lucrez împreună cu un cineast reputat precum Cristian Mungiu pe o poveste românească, într-o coproducție românească și alături de o echipă incluzând mulți români a fost o mare bucurie pentru mine și împlinirea unei dorințe pe care o aveam de ani de zile. Abia aștept să împărtășesc acest film cu exigenții spectatori de la Cannes, dar și cu cei din întreaga lume.”, spune Sebastian Stan.

Renate Reinsve, actriță norvegiană, se află în vârful carierei sale, cu multiple premii internaționale câștigate pentru rolul din “Sentimental Value”. Printre acestea se numără Premiul Academiei Europene pentru cea mai bună actriță, nominalizări la Globurile de Aur, Oscaruri și BAFTA și Premiul Oscar pentru cel mai bun film internațional. În 2021 ea a mai câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la Cannes, cu filmul The worst person in the world.

Imaginea este semnată de Tudor Vladimir Panduru.

Fjord este o coproducție la care au participat 6 țări: România, Norvegia, Finlanda, Danemarca, Suedia și Franța, iar atât echipa de filmare, cât și distribuția au în componență diverse naționalități.

“Fjord este, în mai mare măsură decât oricând în cariera mea, rezultatul unui efort colectiv, al unei coproducții extinse și a unei distribuții internaționale care au acționat împreună în cel mai solidar mod cu putință. A fost o bucurie să lucrez cu un grup de actori formidabili, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve, și le mulțumesc tuturor pentru efortul de a mă fi urmat, cu atâta generozitate, în felul meu de a face filme. Cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi pentru eforturile noastre este această selecție la Cannes, locul în care cinematograful este respectat, apreciat și așteptat ca nicăieri altundeva în lume.”, declară Cristian Mungiu.

Cultura la dubă a fost singura publicație prezentă pe platoul de filmare și va publica materiale în exclusivitate de la fața locului. Corespondența va fi semnată de Alexandra Tănăsescu, reporter, și Adi Bulboacă, fotograf.

Fjord a fost turnat preponderent în Norvegia și reunește actori care vorbesc engleză, norvegiană, suedeză, dar și română.
Filmul spune povestea soților Lisbet și Mihai Gheorghiu, care se mută într-un sătuc dintr-un mic fiord norvegian, unde curând se împrietenesc cu vecinii lor, soții Halberg. Copiii celor două familii devin apropiați, în ciuda diferențelor de educație și valori.

Alături de Sebastian Stan și Renate Reinsve, filmul îi are în distribuție pe Lisa Loven (Force Majeure) și Lisa Carlehed (The Emigrants), dar și pe actorii români Adrian Titieni, Ana Bodea, Alin Panc, Giulia Nahmany, Vanessa Ceban și Jonathan Breazu.

Renate Reinsve dă viață unei mame aflate între două culturi, preocupată să înțeleagă ce este mai bine
pentru copiii ei

“Filmarea pentru Fjord a fost una dintre cele mai grozave experiențe pe care am avut-o în viața mea. Am învățat atât de multe de la Cristian și de la felul lui de a aborda atât personajele, cât și secvențele în ansamblu, iar locurile în care am filmat au fost extraordinare. Sunt foarte fericită să mă întorc la Cannes și mândră să fiu
parte din acest proiect.”, mărturisește Renate Reinsve.


Fjord a fost produs de o echipă internațională, având în componență pe Tudor Panduru ca director de
imagine (RMN, Malmkrog, The President’s Cake), scenografa Simona Pădurețu (Bacalaureat, Tatăl mută
munții, Jaful secolului), montorul Mircea Olteanu (După dealuri, Un pas în urma serafimilor, Cravata
galbenă), mixeurul Kristian Eidnes (Nymphomaniac, Antichrist), directorul de film Adrian Moroca
(Amintiri din Epoca de Aur, Boss, Subteran) și producătorul executiv Tudor Reu (RMN, Jaful Secolului, The
Sisters Brothers).

Fjord este o coproducție România, Franța, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda, prin Mobra Films,
Why Not Productions, Eye Eye Pictures, Garagefilm International, Filmgate Films, Snowglobe și Aamu
Film Company, cu sprijinul Eurimages și MEDIA – Creative Europe, finanțat de Centrul Național al
Cinematografiei, institutele de film din Norvegia, Suedia, Danemarca și Finlanda, Film i Väst, Vestnorsk,
Mediefondet Zefyr, Nordisk Film & TV Fond, France 3 Cinéma, în parteneriat cu Televiziunea Română,

Fjord a fost achiziționat încă înainte de filmare de distribuitori din peste 50 de teritorii din întreaga lume,
fiind reprezentat de agentul internațional de vânzări Goodfellas.
În Statele Unite, filmul urmează să fie distribuit de Neon, compania care a reprezentat ultimele șase
filme câștigătoare ale Palme d’Or și a obținut premii Oscar cu filmele Parasite (2020), Anatomy of a Fall
(2024), Anora (2025) sau Sentimental Value (2026).

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post BREAKING NEWS: “Fjord”, filmul lui Cristian Mungiu, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve, selectat în competiția oficială la Cannes appeared first on Cultura la dubă.

Azi, de la ora 13.30, Ministerul Culturii va anunța într-o conferință de presă concluziile raportului Corpului de Control trimis la Muzeul Enescu, ca urmare a investigației Cultura la dubă, precum și măsuri pentru protejarea patrimoniului de acolo. De asemenea, ministerul va oferi azi detalii despre recuperarea Coifului de la Coțofenești și pașii următori.

“Mă bucur că brățările dacice și Coiful de la Coțofenești au fost recuperate și îi felicit pe procurorii români și olandezi care au făcut parte din echipa comună de anchetă. Apreciez, totodată, sprijinul Agenției Uniunii Europene pentru Cooperare în Justiție Penală (Eurojust).

Autoritățile române au responsabilitatea de a-și asuma, pe viitor, o gestionare mult mai atentă a unor obiecte de o importanță istorică și culturală excepțională pentru patrimoniul românesc, prin reguli mai stricte și aplicate corect.

Tezaurul național este parte a identității noastre istorice, iar păstrarea lui în siguranță înseamnă mai mult decât un simplu act de cultură: înseamnă protejarea unor simboluri care ne definesc, au un impact puternic asupra întregii societăți și reprezintă moștenirea viitoarelor generații.”, a transmis președintele Nicușor Dan.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Nicușor Dan: “Păstrarea tezaurului în siguranță înseamnă mai mult decât un simplu act de cultură: înseamnă protejarea unor simboluri care ne definesc”/ Ministerul Culturii anunță azi măsuri pentru patrimoniul Enescu appeared first on Cultura la dubă.

Sâmbătă dimineața, pe o vreme ploioasă, aproximativ 50 de oameni de teatru au participat, la ARCUB, la dezbaterea inițiată de primarul general Ciprian Ciucu pe tema concursurilor de management din teatrele bucureștene, pe care intenționează să le organizeze anul acesta, după o pauză de aproximativ 5 ani.

A fost pentru prima dată în istorie când un primar al capitalei a organizat o astfel de dezbatere, inițiativă apreciată la unison de către vorbitori, chiar dacă rezultatul a fost mai degrabă vag.

La eveniment au participat figuri importante precum regizorul Eugen Jebeleanu, Tudor Chirilă, regizoarea Leta Popescu, regizorul Andrei Grosu, directorul interimar al Teatrului Bulandra, Vlad Zamfirescu, vicepreședintele UNITER, Aura Corbeanu, precum și doi foști miniștri ai Culturii, Corina Șuteu și George Ivașcu.

Doar câțiva dintre cei prezenți au luat cuvântul, iar discuția s-a dus în mai multe direcții, de la nevoia unei legislații îmbunătățite privind instituțiile de cultură, la nevoia unei strategii culturale ori a rescrierii regulamentelor unora dintre teatre care, în timp, și-au schimbat misiunea artistică și socială.

Cu toții și-au exprimat dorința pentru organizarea unor concursuri corecte, transparente. Pentru asta e esențială numirea în comisii a unor oameni de specialitate integri, agreați de toată lumea – ceea ce pare mai degrabă o misiune imposibilă, ținând cont de subiectivitatea specifică domeniului și de scindările din interiorul breslei.

Fiindcă nu doar politicienii au probleme de credibilitate, ci chiar și lumea teatrului. Măcinată de bugete din ce în ce mai limitate, de propriile nesiguranțe sau divergențe de opinii, breasla teatrului românesc duce povara propriilor bătălii, unele pierdute, altele în desfășurare.

Nimeni nu a atins în această dezbatere subiectul momentului, la care primarul este în măsură și trebuie să ofere explicații – comasarea a 7 instituții cu profil cultural și educațional: ARCUB, CREART, Proedus, Centrul Cultural Lumina, Centrul Cultural Expo Arte, Centrul pentru Tineret și Școala de Arte ar urma să fie desființate, iar unele dintre programele lor păstrate și gestionate de o structură unică.

Peste weekend a apărut o petiție publică semnată de mai mulți oameni de cultură, pentru a-i cere primarului să renunțe la comasări.

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, realizat la finalul dezbaterii, Ciprian Ciucu a vorbit pe larg despre argumentele sale privind comasarea, dar și despre alte probleme care vizează cultura urbană, de la consolidarea clădirilor cu risc seismic, la dezbaterea privind graffitiul.

Totoadată, Ciucu anunță în premieră intenția de a concesiona clădiri de patrimoniu mediului privat, în contextul în care recunoaște incapacitatea financiară a primăriei de a consolida pe măsura nevoilor orașului.

***

Ciprian Ciucu: “Sunt undeva la 30-40% din a înțelege complexitatea lumii teatrului.”

“Domnule primar, cu ce gânduri ați inițiat această întâlnire și cu ce gânduri plecați în urma ei?

Am început această întâlnire ca un proces normal de consultare și toate intervențiile pe care le-am auzit astăzi au fost cu adevărat revelatoare pentru mine. Sunt undeva, mă autoevolez acum, la 30-40% din a înțelege complexitatea lumii teatrului.

Chiar dacă nu am avansat foarte mult, avem aceste concluzii: vom face două grupuri de lucru pe care le vom instituționaliza prin decizia mea. Unul pentru a selecta membrii viitoarelor comisii, care la rândul lor îi vor evalua pe cei care vor concura pentru postul de manager de teatru.

Și al doilea pentru a scrie niște caiete de obiective clare, care să fie în concordanță cu misiunea teatrelor noastre.

Și, după ce vom trece de această etapă și vom avea și oamenii care să selecteze viitoarele comisii, putem să și anunțăm înscrierea pentru comisii. Pentru mine este un pas înainte.

Am aflat și foarte multe lucruri despre teatrul din București, despre lumea teatrului, despre nevoile teatrelor și despre consumul cultural. Deci de aici plecăm.

În ce măsură veți ține cont de anumite opinii care au adus în discuție nevoia unei strategii culturale, nevoia schimbării legislației, astfel încât, în mod normal, ar fi amânat, de fapt, procesul de organizare a concursurilor? Ce este, de fapt, prioritar dintre toate aceste nevoi?

Eu trebuie să mă asigur că vom avea un proces corect, dar totodată să nu dureze foarte mult și să nu mai avem finalitatea de a avea manageri la teatre.

Voi acționa politic, în concordanță cu ceea ce vor spune specialiștii, pentru a susține o legislație în cultură relevantă pentru ziua de astăzi.

Dar rămâne în continuare o prioritate pentru dumneavoastră să organizați concursurile? fiindcă interimatele și-au pierdut de mult timp legitimitatea, iar teatrele sunt conduse de oameni numiți de primar, fie că unii sunt agreați de breaslă, fie că nu.

Da. Se pare că sunt și rezultate bune ale interimatelor, așa cum au fost prezentate astăzi, dar nu este normal să ai trei ani, cinci ani, un provizorat pentru orice instituție, că este vorba despre o școală, un teatru, un club sportiv. Oricare altă instituție are nevoie de un management stabil și asumat.

Ați vorbit la un moment dat în această întâlnire și despre nevoia de a restructura Direcția de Cultură din cadrul primăriei și știu că de-a lungul timpului, în solicitări oficiale pe care le-am făcut, ca jurnalistă, am primit inclusiv explicația că nu se pot organiza concursuri, fiindcă nu există un director al Direcției de Cultură. Care e situația acum și ce intenționați să faceți pentru această direcție, pentru reformarea ei?

În acest moment toată primăria este într-un proces de restructurare. După ce vom finaliza procesul de restructurare al primăriei, atunci vom avea și concursuri pentru mai multe posturi de director, nu doar pentru directorul de cultură.

În ceea ce privește aceste concursuri din primărie, pot spune că eu am fost președinte al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. Așa cum este legea și cum este tradiția să se organizeze astfel de concursuri, ele nu țin foarte mult cont de specificitatea domeniului. Că dacă dai concurs la direcția de transporturi sau la direcția de cultură, omul trebuie să învețe cam aceeași bibliografie, ceea ce este stupid, în sensul să știe legislația muncii, să știe legislația codului administrativ, pentru că sunt funcționari publici.

Și atunci va trebui să vedem cât de mult putem pe fiecare zonă ca în concursuri să introducem cât mai puțin din codul administrativ sau din legislația muncii și cât mai mult din specificul direcției respective.

“Prefer să am o instituție mai mare, cu mai mulți oameni, cu o capacitate administrativă mai bună, din care să dăm la o parte ceea ce nu era eficient în termeni de impact și să avem programele deja consacrate, cerute de către cetățeni.”

Apropo de restructurare, deja ați anunțat intenția de a comasa 7 instituții de cultură. Puteți să ne spuneți ce stă la baza deciziilor, dacă ați făcut niște studii sau cu cine v-ați consultat? Cum primarul ia efectiv decizia de a uni o instituție cu alta?

În primul rând am avut o analiză și ne-am dat seama că programele noastre culturale nu au un impact suficient de mare raportat la resursele care sunt destinate. În momentul de față pot spune că cel puțin din sutele de milioane care merg la cultură, și vorbim despre sute de milioane, la instituțiile noastre merge cam cel puțin jumătate, dacă nu chiar o sumă cât de cât apropiată cu cât merge la teatre.

Adică la trei instituții merg foarte mulți bani, poate ar fi mai bine să meargă mai mult la teatre sau la alte instituții de cultură.

Și atunci, ceea ce mi-am propus prin această comasare, care aduce împreună șapte instituții în acest moment, este să respectăm legea, pentru că avem o lege. Aceste instituții sunt ca niște administrații. Ele nu au statutul de teatre, în sensul de instituții de cultură care au legislație specială.

În acest context am nevoie de o coerentizare și de un control al costurilor și, vă zic sincer acest lucru, pentru că toți acești mulți bani care se toacă pe diferite mici progrămele ale uneia sau ale alteia, sau pe diferite cursuri, ele trebuie să fie livrate pentru număr cât mai mare de cetățeni, la o calitate cât mai bună și cât mai bine organizată. De multe ori, fiind micuțe, nu se aude despre ele.

E nevoie de această restructurare impusă de reforma din administrație, dar și pentru că legea nu mai permite azi să ai instituții mai mici de 50 de oameni. De exemplu, dintre cele 7 pe care le comasăm, 5 nu mai aveau 50 de oameni. Deci, oricum, eram forțați legal să se întâmple acest lucru.

Prefer să am o instituție mai mare, cu mai mulți oameni, cu o capacitate administrativă mai bună, din care să dăm la o parte ceea ce nu era eficient în termeni de impact și să avem programele deja consacrate, care sunt cerute de către cetățeni. ARCUB are programele lui. Cel puțin 50-60% din ceea ce merge trebuie să rămână. Adică nu am venit să destructurăm totul. Păstrăm ceea ce este bun.

La fel are și CREART. iMapp (n.r. festival de videomapping organizat în Piața Constituției), de exemplu, este un program foarte cerut de către bucureșteni, el trebuie să continue.

La fel și programele celorlalte instituții, astfel încât ceea ce avem mai bun să păstrăm, să creștem impactul și cât mai mulți dintre bucureșteni să simtă.

Puteți să-mi spuneți, vă rog, de ce considerați că iMapp este un program important care ar trebui păstrat?

L-am dat ca exemplu. Știu că are notorietate. Dar evident că va urma o analiză de coerență pe care viitorul management al acestei instituții o va face și vom prioritiza împreună și în raport cu strategia a culturală a Bucureștiului, care acum nu există. Avem nevoie de ea.

Treaba mea prin această reorganizare este să avem cele mai bune proceduri cu cei mai buni oameni și cu o instituție care să aibă impact efectiv.

Vă întrebam despre iMapp pentru că, de exemplu, vorbeam cu niște artiști care au spectacole la Centrul Lumina și ei suferă pentru că urmează să fie desființat acest centru. Și se întreabă de ce un eveniment precum iMapp este mai important decât un centru artistic, unde se joacă spectacole pe tot parcursul anului?

Aici a fost o mare neînțelegere. Centrul Lumina are 5 angajați. Acei 5 angajați nu mai pot rămâne pe lege în formula actuală. Și am încă 5-6 astfel de instituții.

Am înțeles că este recunoscută valoarea programului de la Centrul Lumina, inclusiv de comunitatea artistică și de către public. Ideea este că nu o să mai fie un director. Pentru această instituție, acest director, dacă vrea să continue, poate să vină foarte bine și să se ocupe de același lucru în cadrul viitoarei structuri. Nu se va desființa ceea ce merge.

Dacă proiectul Lumina este valoros, el va continua.

Ca spațiu cultural finanțat de primărie, dar coordonat prin altă direcție. Asta să înțelegem?

Bun. Eu, ca primar, trebuie să mă uit la mai multe lucruri. Inclusiv la infrastructură. Foarte multe instituții ale primăriei funcționează pe spații închiriate, ceea ce nu este eficient. Prefer, decât să închiriem spații, să investim în niște spații sau să le dăm niște spații pe care deja le avem la Administrația Fondului Imobiliar, pe care să le amenajăm.

Orice serviciu public, inclusiv în cultură, trebuie să aibă și această condiție minimală – să fie suportabil bugetar. Și atunci, dacă sunt foarte, foarte multe disparate, nu mai sunt suportabile bugetar.

Pentru Lumina, de exemplu, am și discutat, să fie preluat fostul Cinema Lumina de către Administrația pentru Consolidări, să fie consolidat, pentru că acolo e o problemă de siguranță, în primul rând, după care programul să poată continua, nu neapărat ca o instituție, dar ca un program.

Cartografierea patrimoniului capitalei și concesionarea unor clădiri istorice mediului privat, pentru consolidarea lor

Urmează să intre în consolidare niște clădiri importante, cum ar fi Teatrul Bulandra de la Izvor, știu că e cuprins în PNRR. Ce se va întâmpla cu trupa de teatru care are activitate acolo, unde va juca pe perioada desfășurării lucrărilor?

Nu pot să vă răspund la această întrebare pentru că nu sunt pregătit și nu am soluția în acest moment. O să văd la ce s-au gândit colegii mei. Am venit doar de trei luni primar, deci nu pot să vă zic în acest moment, dar ce pot să vă zic este că o să mă preocup de subiectul acesta, să caut niște soluții.

De exemplu, un spațiu care va fi foarte generos și nu este acum pe harta mentală a nimănui, este fostul Cinema Favorit din sectorul 6, Drumul Taberei, care într-un an, doi, va fi gata.

Vorbim despre o sală cu capacitate foarte mare, care va putea găzdui nu una, poate chiar mai multe trupe de teatru, bine programate și bine cu un management foarte bun acolo.

Și ce trebuie să fac ca primar, obligatoriu, este să pun ca prioritate în programul de consolidare în special teatrele care, prin natura lor, atrag un număr foarte mare de oameni. Adică sunt pericol public. Vă dați seama, nu vorbim despr o clădire cu 2-3-5 oameni.

Despre blocul Patria puteți să ne oferiți un update? Și Nicușor Dan în mandatul său anunțase că va fi consolidat, știu că Cinema Patria fusese transferat la un moment dat la Primăria Sectorului 1, tot cu promisiunea că va fi consolidat blocul și modernizat cinematograful. Care este realitatea acum?

Are mai multe componente. Vă spun ce am reușit eu să aflu în această foarte scurtă perioadă. În acest moment suntem blocați în decizia proprietarilor de a se muta. Au fost prezentate niște costuri maximale. Nu înseamnă că aceste costuri vor rămâne. În sensul în care, în timpul licitațiilor, sunt niște indicatori tehnico-economici, cât costă să consolidezi și să renovezi blocul. Lor li se pare mare și mie mi se pare mare acest cost. Și atunci avem de făcut următoare lucruri. Plafonăm costul pe care ei îl pot suporta, deci să intre mai mult în partea primăriei, astfel încât să le garantăm că nu se ajungă la sumele de 80.000 de euro, cota lor parte, din consolidare și renovare, ci să fie niște costuri relativ suportabile, nu știu, 20.000-25.000 de euro.

Este o situație delicată pentru că odată cu consolidarea, ei rămân cu proprietatea, va crește destul de mult valoarea proprietăților și a imobilului. Și, de obicei, aceste costuri trebuie să fie recuperate de către primărie.

Deci va trebui să găsim acest cadru legal prin care să și plafonăm, dar cumva să avem și o întoarcere a investiției care să fie corectă pentru sistemul public, pentru banul public, pentru că vorbim despre proprietăți private. Și de aici a apărut blocajul.

Și mai este barul Melody din interior, de sub bloc, care trebuie să fie expropriate (n.r. proprietarul barului Melody este Adrian Mutu). Și am vorbit cu domnul primar Tuță să-l exproprieze. Nu se poate consolida fără Melody. Acum este o parte privată și va fi expropriată. Durează. Noi nu avem nici acum bugetul votat, deci va mai dura.

Un alt cinematograf istoric, Cinema București, de pe Bulevardul Elisabeta, foarte aproape de primărie, este scos la vânzare de aproximativ 2 ani pentru suma de 5 milioane de euro. Fiind monument istoric, Ministerul Culturii ar avea drept de preemțiune, dar presupun că și Primăria Capitalei ar putea face o ofertă. Există în planurile dumneavoastră vreun demers pentru astfel de exemple? Ar putea fi o soluție un parteneriat public-privat, astfel încât să salvați astfel de monumente istorice și să le redați comunității?

Este fezabil doar dacă îl vezi ca un caz singular. Dar dacă înmulțești cu 20 sau 25 de astfel de clădiri, nu mai este fezabil. Adică noi deja am prioritizat clădirile pe care le vom consolida și pentru care trebuie să avem bugete semnificative.

Dacă achiziționez o astfel de clădire cu 5 milioane de euro, care înseamnă 25 de milioane de lei, va trebui să mai bagi încă poate 50 de milioane de lei în ea. Multiplicarea este fabuloasă.

Dar noi nu ne oprim aici, vă zic cumva într-o oarecare premieră, au publicat și colegii mei pe Facebook, dar nu cred că s-a înțeles amploarea a ceea ce vrem să facem.

Am citit că vreți să faceți o cartografiere a patrimoniului capitalei.

Exact, vă pot da acum detalii. În primul rând, noi nu avem o bază unică cu clădirile din București, cu patrimoniul Bucureștiului. Avem ceva la AFI (n.r. Administrația Fondului Imobiliar). Sunt clădiri care au și nu au statut de patrimoniu.

AFI are și apartamente pe Bulevardul Iuliu Maniu, în blocuri comuniste, dar are și clădiri cu valoare istorică. Avem iarăși la Direcția de Patrimoniu altă bază de date. Avem date la primăriile de sector.

După ce vom avea acest inventar va trebui să dezvoltăm niște politici coerente. De exemplu, avem fostul Hotel Bristol, pe diagonală cu Universitatea din București. E o clădire foarte importantă.

Această clădire a fost văruită de către doamna Firea ca să nu mai arate ca și cum ar fi degradată. Dar ea nu este consolidată. Banii pe care primăria ar trebui să-i pună în consolidare se ridică iar la zeci de milioane, poate chiar sute de milioane de lei. Și atunci, ideea care este? Acolo a funcționat un hotel. Cine ar fi interesat sau ce funcție ar trebui să aibă această clădire?

O mai faci un centru cultural, un centru social, educațional, sau pentru că este într-o zonă foarte bună, o transformi dintr-un pasiv care îți consumă fonduri, într-un activ care îți produce taxe și impozite?

De exemplu, un lanț mare hotelier poate să ia această clădire, să o consolideze. Și când vor veni cu proiectul de consolidare, îl vor adapta special pentru hotel, vor fi bani privați puși acolo, încă o dată, repet, ultratransparent, ca să fie clar, să nu se înțeleagă că avem nu știu ce agendă ascunsă cu proprietatea Bucureștiului. Se va concesiona pe un număr de nu știu, 30-35 de ani, asta reiese din evaluarea proprietății, și în loc să se degradeze aceste tipuri de clădiri pe mai departe, vor fi reintroduse în circuitul economic și țesutul urban, per asamblu, va avea doar de câștigat.

Dar aceste tipuri de politici le putem creiona după ce vedem pe ce stăm. Pentru că sunt clădiri în București cu statut incert. Unele au litigii, dar măcar să știi care este statutul.

Vă garantez că sunt clădiri pe care statul nu știe dacă le are sau nu le are. Și treci pe lângă ele și te întrebi ce este aici.

De aceea am făcut un grup de lucru în nivelul primăriei. Și sper eu ca până la 15 iulie acest grup de lucru să ne producă baza de date, de la care noi vom clădi politici. E pentru prima dată când se face acest lucru, la inițiativa mea, după 35 de ani. Pentru că nu știm pe ce stăm. Și dumneavoastră ați  spus așa, domne, lăsați graffitiul, că sunt lucruri mai importante, cad clădirile pe noi. Absolut corect.

Dar ca să ajungem să rezolvăm, primul pas este această bază de date. Sunt sute de clădiri. Trebuie să avem o politică inclusiv economică sustenabilă.

Ca să consolidezi aceste clădiri te costă foarte, foarte, foarte mult. Ne împrumutăm deja de la Banca de Dezolvatare a Consiliului Europei pentru astfel de proiecte. Și atunci, obiectivul meu este să le reintroducem în circuitul economic cât mai repede. Adică mediul privat să contribuie.

Ciprian Ciucu: “Când vii și dai cu spray-ul la întâmplare, cu diferite culori, cu diferite forme, atunci ce faci? Le uniformizezi.”

Clădiri importante de patrimoniu sunt afectate grav zilnic de această practică a tagging-ului mai degrabă, ca să deosebim graffiti de tagging, în care cineva trece rapid cu un spray și dă cu el acolo, asta nu e o formă de protest. Asta e o formă de marcare a teritoriului, mi se pare chiar foarte primitivă.

Ce face Banksy înțeleg că este o formă de protest. Eu însumi vin dintr-o generație care a ieșit la proteste, am protestat și împotriva Guvernului și nu combat cultura protestului. Dar tu când ajungi să vandalizezi, că așa le numesc și nu mi-e frică de acest cuvânt, când treci repede și bagi un tag pe o clădire de patrimoniu și ai acest fenomen pe kilometri întregi de bulevarde principale…

Intervenția de curățare fiind practic imposibilă din motive legislative, dar și din motive financiare, vă dați seama cât de mult costă să vii cu un proiect pentru o fațadă doar ca să ștergi un graffiti – ai nevoie de proiect de arhitectură, de un anumit tip de intervenție pe un monument.

Mulți artiști stradali au reacționat la dezbaterea inițiată de dumneavoastră invocând teoria ferestrei sparte, în ideea că cele mai multe tagg-uri sunt date pe clădiri deja degradate. Adică mai rare sunt situațiile în care se dau peste fațade de patrimoniu îngrijite.

Este fals. Nu există în București ceva în zona centrală să nu fie de patrimoniu. Zona protejată asta înseamnă. Și de aceea noi nu putem interveni. Dacă o clădire este de patrimoniu în zona protejată, toată plinta stradală de 2-3 kilometri ia aceeași legislație. Tu când dai pe clădirea de lângă care, ok, poate nu are cea mai bună formă, tu afectezi întreaga infrastructură a zonei istorice.

Vorbim de artiști. Cei care au lucrat aceste clădiri de patrimoniu au fost la rândul lor artiști. Expresia lor artistică trebuie să fie respectată. Cei mai mulți oameni din zona culturală își doresc ca aceste manifestări artistice să rămână în identitatea noastră pe o perioadă partea cât mai lungă de timp. Sunt anumite clădiri care sunt efectiv reprezentative și ne este drag de ele și nu doar că nu le vrem dispărute de acolo, ci nu le vrem nici măcar afectate.

Și atunci când vii și dai cu spray-ul la întâmplare, cu diferite culori, cu diferite forme, atunci ce faci? Le uniformizezi. Tagging, tagging, tagging.

Cum va decide primăria ce trebuie șters și ce nu trebuie șters?

Statul trebuie să facă tot ce poate să își protejeze patrimoniul cultural și istoric. Din punctul meu de vedere, orice clădire din patrimoniu pe care se dă cu șpray trebuie protejată.

Primăria Capitalei, care are și ea cred, câteva urme de spray, este obiectiv de patrimoniu. Și multe alte clădiri au același statut. Ce vreau să spun este că acest fenomen, superficial de foarte multe ori, le omoară spiritul pe care artiștii vremurilor l-au pus în ele. Nu le mai vezi. Și n-am nimic cu ideea de a protesta. Și înțeleg și paradoxul de a protesta în mod organizat.

Dar dreptul de a protesta nu trebuie să fie superior dreptului unor artisti care s-au manifestat în trecut pentru a crea ceva. Este normal ca aceste clădiri de patrimoniu să fie protejate și pentru generațiile următoare.

Și ce faceți dacă veți investi mulți bani pentru curățare și vor veni din nou și vor da cu sprayul peste?

Pot să nu fac nimic, să continue să arate ca acum. Asta este opțiunea cea mai facilă pe care o abordau toți primarii de până acum, să nu faci nimic e cel mai lejer. Și când îmi vor reproșa oamenii care își doresc să vadă cădirile în forma lor reală, o să-i trimit la dreptul de a protesta al unor tineri, cărora nu am ce să le fac. E foarte facil.

Strict financiar vorbind, primăria va cheltui niște bani cu curățarea acestor fațade. Ce faceți dacă veți cheltui acei bani și vor veni și vor da altele peste? La cheltuirea banului public mă refer.

Vom relua procesul. În orașele civilizate, Viena, Paris, respectul pentru proprietate este mult mai mare. Politica este de a zădărnici eforturile. Adică dacă intervin în 24 de ore, cel care a făcut graffiti nu va mai reveni. Dar dacă constant ai același comportament, care îți consumă niște resurse, poți să-l pui la vandalism, din punctul meu de vedere.

Sunt singurul primar care a organizat un festival de graffiti în București ever. Primul și singurul din istoria Bucureștiului. Am încurajat această cultură a protestului și am oferit un spațiu public de manifestare.

Dacă dumneavoastră organizați festival de street art, nu înseamnă automat că încurajați cultura protestului, pentru că este un mediu controlat.

E un principiu în neoliberalismul acesta care este clamat. Sunt liber să fac ceea ce vreau, atâta timp cât nu îngrădesc libertatea celuilalt. Dar oamenii aceștia protestează afectând proprietățile altor oameni. Cu alte cuvinte, să zicem că vreau să protestez și eu cu cheia pe mașina dumneavoastră. Este ok? Eu cred că este artă. Fac o steluță.

Totuși, avem o manifestare a autorității și respectăm legile sau putem să lăsăm orașul într-o ideologie ultra de stânga, non-intervenționistă, a anarhiei, pentru că și anarhia este definită foarte clar în științele politice – avem o zonă în care autoritatea nu trebuie să mai existe și să nu afecteze niciun fel dreptul protestului. Toți protestăm, toți sunt niște protestatari. După care o să avem un mediu urban conform propriilor noastre decizii și acțiuni.

Mai am o singură întrebare pe subiectul acesta. Ați spus deseori că luați orașul la pas. Ați văzut acum câțiva ani, când era Florin Cîțu premier, stencil-urile cu “Cîțu salvează economia”, răspândite prin tot orașul? Ele au fost date inclusiv pe Ateneul Român, monument inclus în patrimoniul UNESCO.

Și pe blocul în care stau eu, în Drumul Taberei.

Aceste stencil-uri cu mesaj politic au fost cumva încurajate, plătite de PNL?

Mi-ar fi rușine dacă ar fi așa ceva. Să aflu așa ceva. Nu știu cum au apărut. Am văzut și cu Ciolacu, am văzut și cu alții. Și cu Ciucă erau la un moment dat.

Deci nu aveți cunoștință că PNL ar fi plătit vreodată pentru astfel de mesaje?

Doamne ferește! Adică am conștiință că nu s-a plătit, că s-ar vedea în documentele contabile. Alea mi se par niște mizerii.

Un alt subiect care are legătură cu patrimoniul orașului și nu are încă o rezolvare este Cathedral Plaza. Știu că exista o decizie judecătorească pentru demolare, Nicușor Dan a dat la rândul său o dispoziție de demolare, dar ea a fost atacată de proprietari. Care este situația în prezent?

Este doar o hotărâre judecătorească atacată în instanță, la apel. Și există o decizie a primarului general deja semnată pentru demolarea clădirii. Și mai există o contestație, de aceea nu s-a demolat clădirea. A fost atacată decizia primarului general de demolare, deci încă nu avem o decizie definitivă. Al doilea motiv cred că este economic. Și mai este un motiv. Unii spun așa – nu este soluția tehnică cea mai bună de a o demola de tot, pentru că deja cu actuala configurare s-ar mișca și-ar afecta și mai mult biserica catolică. Și atunci sunt două ipoteze.

Cum poți da niște costuri rezonabile pe care să le suporți tot tu, stat, să nu afectezi clădirea monument. Cealaltă gândire ar fi să duci, totuși, clădirea în niște parametri urbanistici corecți ai zonei, adică ce spune acum legea? Spune că poate să aibă acolo maxim patru etaje. Atunci o dai jos până la patru etaje și o lași într-un registru urbanistic corect.

Problema este că nu ai legislație în România care să-ți permită să faci așa ceva, deși soluția tehnică mai corectă ar fi aceasta.

Deci avem această tensiune între soluția juridică, voința politică, care este aceeași cu soluția juridică de a o demola și să vedem care este soluția tehnică pentru a demola. Din păcate, pe termen scurt de un an, doi, trei, nu văd, vă zic sincer, o soluție. 

Urmărind activitatea dumneavoastră de când ați devenit primar, postările pe care le faceți, pare așa că ați găsit un dezastru la Primăria Capitalei. Care este realitatea? precedentul primar a fost Nicușor Dan, ales președintele României.

Nicușor Dan a făcut cât de mult a putut să facă în contextul pe care l-a avut. N-am ce să-i reproșez.

Puteți dumneavoastră mai mult? aveți același context, dacă nu unul și mai dificil, ținând cont de criza politică, economică.

Nu știu, asta rămâne să demonstrez, dacă o să mai merit un mandat. Dar am zis că am nevoie de puțin 2-3 mandate. Orașele care s-au schimbat, luminat la față, în care există ordine, cum ar fi Parisul, Viena, Barcelona, au avut primari care au stat mai mult de un mandat acolo. Și orașele din România, care sunt cât de cât puse la punct, au avut primar că au stat două, trei mandate minim. Unii au stat, cum este Emil Boc, și cinci mandate. Și arată mai bine pentru că ai o coerență pe o perioadă lungă de timp.

Aici vorbim despre un oraș cu o guvernanță schizoidă în care ai 7 primari. Și, cu atât mai mult, inerția este mai mare și timpul necesar pentru a acționa sistemic și concentrat, cu efecte vizibile,  este mai mare.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Ciprian Ciucu: “Nu am venit să destructurăm totul. Păstrăm ceea ce este bun. De exemplu, iMapp.” appeared first on Cultura la dubă.

“Le-am menționat și în notificări și în contract, inclusiv în documentul de participare la licitație, indiferent de containere, este obligatoriu să se asigure o suprafață betonată, stabilă și perfect netedă, pe care să se așeze containerul. (…)

Au spus: <E patrimoniu, nu avem voie să facem fundația de beton. Hai, vedeți cum vă descurcați!>

La unul dintre containere, deja una sau două dale sunt sub nivelul pământului. S-au afundat complet. Și s-a deformat containerul.“

Pentru a elibera Palatul Cantacuzino și Casa Memorială George Enescu la începutul lucrărilor de restaurare, conducerea Muzeului Național „George Enescu” a ales ca soluție de depozitare 6 containere modulare. Nu le-a cumpărat, ci le-a închiriat.

Potrivit informațiilor publice de pe SEAP, Muzeul Enescu a plătit până acum aproape 83.000 de euro pentru închirierea și montarea containerelor. Cumpărate, ele ar fi costat 30.000 de euro, prețul unuia în 2021 fiind de 5000 de euro.

O angajată a muzeului a publicat săptămâna trecută imagini cu podelele containerelor găurite încă din primele zile ale mutării, precum și imagini care arată spațiu liber la o îmbinare sau podeaua încrețită de umezeală.

Pentru a înțelege mai bine cum aceste lucruri au fost posibile, am stat de vorbă chiar cu managerul firmei care a închiriat containerele – Elsys Power.

Acesta a acceptat cu deschidere să explice, pas cu pas, ce obstacole au apărut în colaborarea cu Muzeul Enescu. Dezvăluirile sale arată o cu totul altă realitate decât cea prezentată de Ministerul Culturii în comunicatele oficiale.

Dacă ministrul Andras Demeter a declarat “m-ar bucura dacă multe alte elemente ale patrimoniului național, aflate în diferite muzee, ar fi păstrate cu aceeași grijă”, de la reprezentantul firmei de containere aflăm că pe unul dintre containere “a căzut acum un an și ceva un copac înalt cât un bloc de patru etaje”, iar “în momentul de față, dacă mergeți la fața locului, o să vedeți că un alt copac, tot așa, foarte înalt, se sprijină de unul dintre containere și deja l-a deformat.

Am făcut poză și am trimis și notificări, pentru că dacă acel copac cade…“

***

“Era obligatoriu să se asigure o suprafață betonată, stabilă și perfect netedă, pe care să se așeze containerul”

Primul contract cu firma Elsys Power a fost făcut, în urma unei licitații, în octombrie 2021. Pentru o lună de închiriere a 6 containere, costul este de 1824 de euro. Dat fiind că șantierul s-a blocat după 2 ani și lucrările au fost sistate, cheltuielile muzeului cu containerele au crescut, ele fiind folosite deja de 4 ani și jumătate. În total, Muzeul Enescu a plătit până acum 78.432 de euro pentru închiriere și 4740 euro pentru instalare, adică un total de 83.172 euro, potrivit datelor publice de pe SEAP.

O investigație publicată de Cultura la dubă a dezvăluit săptămâna trecută că Muzeul Enescu depozitează astfel patrimoniul, inclusiv manuscrisele lui George Enescu și alte bunuri clasate în Tezaurul României. În imaginile prezentate de Cultura la dubă se observă că apa a pătruns în interiorul containerelor.

Iar în fotografiile publicate ulterior pe facebook de o angajată a muzeului, se observă că sunt probleme la unele îmbinări.

Adrian Mihăilă, managerul firmei Elsys Power, de la care muzeul a închiriat containerele, povestește că prima problemă, totodată cea care avea să producă efecte negative pe termen lung, a apărut încă de la montarea lor, fiindcă muzeul nu ar fi respectat o condiție esențială. Acesta susține că toate informațiile există și în comunicarea scrisă cu Muzeul Enescu – deci ar putea fi verificate de Corpul de Control.

“Am făcut și un raport scris către instituție. În momentul în care am câștigat licitația, unul dintre lucrurile principale pe care le-am menționat și în notificări și în contract, inclusiv în documentul de participare la licitație, indiferent de container, este obligatoriu să se asigure o suprafață betonată, stabilă și perfect netedă pe care să se așeze containerul.

A, am văzut că ele sunt puse pe niște pietre.

Da, în pământ. Când am ajuns cu containerele acolo, au zis “a, păi n-avem autorizație de construcție, nu putem face, e patrimoniu, nu avem voie să facem fundația de beton. Hai, vedeți cum vă descurcați!”

Am cumpărat dale, am pus dale sub colțul fiecăruia, să încerc să nivelez cât de cât, să fie cât de cât ok.

Am fost tot pe banii noștri, fără să le cer absolut nicio sumă de bani, am încercat să ridicăm un colț al containerului care se hâise destul de rău. Să-l ridicăm un pic, să mai băgăm ceva deasupra, ca să-l aducem cât de cât la o formă normală. Dar e foarte greu.

Putea să fie mama containerelor, dacă le punem direct pe pământ, ele se afundă și se deformează. Rezultatul ar fi fost același, indiferent de marca containerului care ar fi fost utilizat.

A trebuit cumva să nivelăm cât de cât, cât s-a putut, problema e că ele s-au afundat în pământ complet.

La containerul la care doamna reclamă că nu se mai închid bine ușile și geamurile, există un raport în care este menționat acest container, îl găsiți la muzeu, la instituție, unde exact asta menționăm. Și se și vede. La containerul respectiv deja una sau două dale sunt sub nivelul pământului. S-au afundat complet.”

Muzeul Enescu confirmă pentru Cultura la dubă că a primit, într-adevăr, solicitarea de a pregăti solul nivelat pentru montarea containerelor, însă acest lucru nu a fost posibil.

“Da, este adevărat. Era necesară asigurarea unei planeități prin turnarea unei plăci de beton, demers care nu putea fi realizat în urgență, pentru că în curtea unui monument istoric nu se poate interveni fără autorizații și avize.”, a transmis conducerea muzeului.

Muzeul spune că doar la un container a apărut ulterior problema etanșeității, dar “a fost remediată, inclusiv prin refacerea etanșeității îmbinărilor containerului.”

Un copac imens a căzut pe unul dintre containere în trecut, iar în prezent un alt copac se sprijină pe un container

Acum un an și jumătate, la una dintre puternicele furtuni care au lovit Bucureștiul, un copac imens a căzut pe unul dintre containerele în care este depozitat patrimoniul – dezvăluie Adrian Mihăilă. Containerul a rezistat, însă probleme apărute ulterior cu aerul condiționat au fost un real pericol pentru bunurile depozitate acolo: “curge apa pe patrimoniu” – l-a anunțat cineva de la muzeu.

Un alt copac ar reprezenta un pericol chiar în prezent.

Iar în momentul de față, dacă mergeți la fața locului, o să vedeți că un alt copac, la fel, foarte înalt, se sprijină de unul dintre containere și deja l-a deformat.

Am făcut poză și am trimis și notificări, pentru că dacă acel copac cade, la fel ca celălalt, când a fost o furtună, s-a rupt și a căzut pe container…

Noroc că containerul a fost destul de bine făcut încât să susțină copacul și a rămas sprijinit pe container. Noi am venit atunci, am adus repede o echipă, la solicitarea dânșilor, fiindcă era o treabă foarte urgentă, care l-a tăiat bucățică cu bucățică, fără să rupă niciun fir, pentru că stă și plin de fire, nu știu dacă ați observat, stă să cadă.

Când a căzut copacul pe container?

Prin primăvara-vară, la o vijelie puternică. Efectiv a căzut și s-a sprijinit pe unul dintre containere. Era prin primăvară.

Și am văzut că, hăindu-se, nu mai avea panta unitatea interioară, am reglat panta, am rezolvat și acum dă condensul pe dinafară. A fost un aer condiționat care, de la lovitura copacului, s-a mișcat pe perete și nu avea panta corectă și dădea condensul în interior.

Le-am schimbat și toate chederele la uși, la geamuri, am răspuns la toate cererile care ni s-au adresat, chiar dacă doar verbal. Pentru că multe nu sunt scrise, dar am menționat toate aspectele astea și în notele de informare pe care le-am trimis la muzeu. Preventiv, am venit și am făcut o etanșare la toate colțurile, la toate îmbinările, ca să ne asigurăm, că, până la urmă, și un silicon mai îmbătrânește.”

Muzeul Enescu confirmă atât povestea cu căderea copacului, cât și prezența unui al copac sprijinit în prezent de container. De altfel, acest lucru se poate vedea și în imagini.

“În data de 10 iulie 2024, în urma unei furtuni puternice, un arbore din curte a căzut pe containerul nr. 1, afectând aparatul de aer condiționat. Arborele a fost îndepărtat și aerul condiționat repoziționat în maximă urgență.

Este adevărat că în prezent un copac se sprijină pe unul dintre containere și reprezintă un pericol?

În ceea ce privește arborele în cauză, muzeul a făcut adresă către Primăria Municipiului București în data de 30.07.2025. Urmare acestei adrese, în data de 30.09 2025 am primit răspuns că arborele ”nu are semne de declin biologic” și, ca atare, PMB ”nu avizează lucrările de întreținere sau defrișarea acestuia”. Am revenit cu altă adresă în 05.02.2026 și în data de 4 martie a.c. inspectorii de la Direcția de Mediu a PMB au venit pe teren și au testat arborele, în vederea executării de lucrări asupra lui. În prezent așteptăm răspunsul autorităților.”, a transmis Muzeul Enescu pentru Cultura la dubă.

Am încercat să lămurim cu directorul firmei de containere și problema prezenței apei în containere, după cum se poate vedea în imagini.

Acesta susține că nu a fost înștiințat că apa de la zăpada topită ar fi pătruns în containere, în schimb confirmă că au fost două sesizări privind aerul condiționat, care nu ar fi mers timp de câteva zile, deci obiectele de patrimoniu ar fi stat cel puțin în acea perioadă, la temperaturi de iarnă. De altfel, într-o fotografie postată de conservatoarea muzeului, se poate observa că temohigrograful a înregistrat umiditate 90 și temperaturi aproape de 0 grade.

“Iarna asta, la topirea zăpezii, ați fost anunțat în vreun moment că intră apa în containere?

Nu. În schimb discuții am avut despre aerul condiționat: “Domnul Adrian, nu merge aerul. Ce nu merge? Ce anume? Nu știu. Doamnă, când spuneți că este o problemă, dați-mi câteva detalii ca să știu cum să venim pregătiți.”

Și am găsit la fața locului că nu se dăduse zăpada jos de pe aerul condiționat, aerul condiționat, suflând cald înăuntru și frig spre exterior, se încadrase într-un bloc de gheață și a trebuit să stăm să-l degivrăm. Și am trimis în scris: vă rugăm să luați o mătură și să dați zăpada jos.

Și am înțeles că a ieșit scandal în muzeu că cine să dea zăpada jos, de ce să iau eu mătura, cine e responsabil…

Adică era o problemă minoră care putea fi rezolvată gospodărește?

Exact!

Adrian Mihăilă explică pentru Cultura la dubă și cum a fost posibil ca podelele containerelor să se spargă chiar din primele zile ale mutării, așa cum a reieșit dintr-o postare făcută de aceeași conservatoare a muzeului și confirmate ulterior chiar de Muzeul Enescu.

“Nu știu dacă ați văzut, sunt niște imagini cu podelele rupte. Cum explicați acea întâmplare?

Foarte simplu, în momentul în care am terminat de montat containerele și le-am predat, le-am spus: în momentul în care vreți să puneți ceva, un raft, ceva cu picior mai ascuțit, să distribuiți toată greutatea pe patru puncte, vă rog să puneți ceva sub acel picior, astfel încât greutatea să se disperseze. Pentru că portalul ăla nu o să reziste și o să treacă prin el la foarte scurt timp.

După predare, s-au rupt podelele. Când am ajuns acolo, bineînțeles că erau rafturile, picioarele rafturilor erau puse direct pe podea. Podeaua este din azbociment și, normal, nu a făcut față greutății aceleia punctiforme care a apăsat într-un singur punct.

După aceea, cum ați rezolvat găurile?

Ulterior, pentru ca în containerul respectiv să se rezolve asta, ar fi trebuit preluată de acolo, reparată podeaua, adusă înapoi, lucru care nu prea mai era posibil. Și atunci, un angajat al instituției avea lemne suficiente pe acolo, a adus niște lemne și a remediat cât a putut situația.”

“Nu ne-au cerut absolut nimic, dânșii nu au pus absolut nimic. Este pentru prima oară când aud de dezumidificator/ umidificator.“

Potrivit informațiilor publice de pe SEAP, contractele dintre Muzeul Enescu și firma Elsys Power prevăd închirierea a “6 bucăți container de arhivare patrimoniu, termoizolat și ventilat, echipat cu aer condiționat pentru menținerea unei temperaturi constante în interiorul acestuia.” Contractul nu prevede și dotarea cu aparate de control al umidității – dezumidificatoare sau umidificatoare, aparate pe care muzeul le avea din perioada funcționării muzeului și le-ar fi putut folosi, dar, potrivit surselor noastre, nu ar fi fost folosite fiindcă ar fi produs un consum prea mare de curent și pentru că oricum nu ar fi fost spațiu și pentru ele.

Potrivit legii, controlul umidității este o condiție de bază în conservarea bunurilor de patrimoniu, în special când este vorba despre materiale vulnerabile precum hârtia.

“În ceea ce privește temperatura și umiditatea din interior, v-au cerut ceva anume, adică să fie făcute din anumite materiale?

Aici trebuie un sistem de aclimatizare, și practic aerele condiționate au asigurat acest lucru.

Aerul asigură o temperatură, dar umiditatea ar trebui controlată de un dezumidificator sau un umidificator, după caz. Nu?

Da, aici nu mi s-a spus absolut nimic în sensul acesta. Și accesoriile de genul acesta sunt accesorii care se pun în interior. Puteau fi puse de noi la cerere, dar nu există o astfel de cerere. Sau puteau fi puse de dânsele, pentru că e un aparat pe care-l pui în interior.

Nu ne-au cerut absolut nimic, dânșii nu au pus absolut nimic. Este pentru prima oară când aud de dezumidificator/ umidificator.

Un alt aspect important prevăzut în normele de conservare este controlul luminii. Specialiștii spun că trebuie evitată expunerea la soare, în special când este vorba despre hârtie. Containerele închiriate de Muzeul Enescu sunt dotate cu câte două ferestre, iar din imaginile postate de Ministerul Culturii se observă că ele sunt acoperite în prezent cu o folie de protecție. Nu știm cum au fost în acești 4 ani și jumătate.

“Ei au contestat în vreun moment asta, că au geamuri? Sau au cerut containere fără ferestre?

Nu. Era specificat și în caietul de sarcini și în ofertă că au două geamuri. Toată lumea a fost ok.

Toată problema asta a apărut la jumătate de an după ce s-au instalat containerele. Au zis: “a, parcă, totuși, ar fi bine fără ferestre” – ceva la modul acesta. Adică este o concluzie la care au ajuns după instalare, nu înainte.

Noi am făcut o ofertă, că dacă se prelungește contractul de închiriere pentru încă 12 luni, li se schimbă geamurile cu paneluri din acelea de termopan, gratuit. Nu au semnat. Nu am primit explicații.

Din câte înțeleg, ei ar fi încercat să facă o altă licitație și nu s-a prezentat nimeni. Și din motivul acesta au făcut de pe o lună pe alta și nu s-a semnat pe 12 luni.

Și când le-ați făcut oferta cu pereții fără ferestre instalați gratuit, de ce au refuzat?

Nu au refuzat, pur și simplu nu au luat în considerare oferta cu contractul prelungit pe 12 luni, nu am primit niciun răspuns, nici că da, nici că nu. Am explicat pentru 3 sau 4 persoane de la muzeu că e o chestie care se face în două ore. Că sticla de geam, lumina era problema, se poate înlocui cu paneluri. Și putem alege un moment de primăvară sau toamnă, când doresc dânsele.

Nu au mai zis nimic.”

Ministrul Culturii, Andras Demeter: “Putem asigura pe toată lumea că obiectele sunt prezervate în condiții adecvate!”

Reamintim, ministrul Culturii, Andras Demeter, a transmis pe 7 martie, într-un comunicat de presă: “M-ar bucura dacă multe alte elemente ale patrimoniului național, aflate în diferite muzee sau în arhive ori fonoteci, ar fi păstrate cu aceeași grijă.

Am inspectat toate depozitele, iar rapoartele privind monitorizarea parametrilor de microclimat din spațiile de depozitare confirmă că bunurile de patrimoniu sunt plasate în condiții propice de umiditate, temperatură și luminozitate; condiții pe care conducerea muzeului le consideră necesare și suficiente!”

Acesta s-a antepronunțat investigației amănunțite pe care urma să o facă inspectorii Corpului de Control. Ulterior, într-un al treilea comunicat de presă, Ministerul Culturii a anunțat că a decis și formarea unei comisii de experți, “profesioniști ai domeniului patrimoniului cultural mobil și restaurării bunurilor culturale, muzeografie și management muzeal.

Comisia de experți evaluează situația din teren din punct de vedere al obiectivelor de verificare privind starea de conservare, în timp ce comisia de control, desemnată prin Ordinul de ministru din data de 3.03.2026, se axează în primul rând pe aspecte administrative, contractuale, de raportare și respectare a procedurilor instituționale.”

Peste 100 de personalității ale culturii au semnat o scrisoare publică prin care cer președintelui Nicușor Dan, premierului Bolojan și ministrului Culturii, Andras Demeter, să mute manuscrisele din containere “în condiții de depozitare profesioniste, demne de statura lui Enescu”.

Printre semnatari se numără Vladimir Jurowski – director muzical al Bayerische Staatsoper, dirijor principal al Orchestrei Radio din Berlin, fost director artistic al Festivalului George Enescu, dirijorul american Lawrence Foster, fost director artistic al Festivalului George Enescu, scriitorul româno-american Norman Manea, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Victor Rebengiuc, Andrei Șerban, Anca Vasiliu, Ștefan Câlția, Ana Blandiana, Ada Solomon, pianista Alexandra Dariescu, violoncelistul Andrei Ioniță, Marta Petreu, Andrei Cornea și violonistul Remus Azoiței, Oana Pellea, Cristi Puiu, Mircea Cantor, Radu Jude, Dan Perjovschi, Corneliu Porumboiu, Radu Afrim sau Tatiana Țîbuleac.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post “La o vijelie puternică, un copac înalt cât un bloc de patru etaje a căzut peste unul dintre containere” – Dezvăluirile firmei de containere în care sunt depozitate bunurile lui Enescu appeared first on Cultura la dubă.

Centrului European pentru Libertatea Presei și a Mass-Media (ECPMF) oferă sprijin juridic jurnaliștilor incluși pe lista alertelor europene.

“Pe 5 martie 2026, publicația culturală independentă Cultura la dubă a relatat că jurnalista sa Alexandra Tănăsescu a fost supusă intimidării și hărțuirii de către reprezentanți ai instituțiilor publice în urma publicării unei anchete privind condițiile de depozitare a manuscriselor aparținând compozitorului George Enescu, care sunt clasificate drept bunuri din patrimoniul național. Potrivit publicației, incidentul a avut loc la scurt timp după publicarea anchetei. Tănăsescu a fost contactată de Cristina Andrei, directoarea Muzeului Național George Enescu din București, în timpul unei ședințe de urgență a Consiliului de Administrație al muzeului. Apelul ar fi fost pus pe difuzor în fața membrilor consiliului. În timpul conversației, directoarea muzeului a descris ancheta drept defăimătoare și conținând informații false, deși nu au fost identificate inexactități specifice.

În timpul aceluiași apel, o persoană care s-a prezentat drept avocata Lidia Chiran, prezentându-se drept reprezentantul legal al Ministerului Culturii din România, a intervenit și a întrebat-o pe jurnalistă despre sursele utilizate în anchetă și procesul editorial. Conform înregistrării publicate ulterior de publicație, Chiran a amenințat cu acțiuni în justiție și a sugerat că jurnalista și sursele sale ar putea fi trași la răspundere dacă s-ar întâmpla ceva patrimoniului cultural menționat în articol. Când Tănăsescu i-a informat pe cei prezenți că înregistrează conversația, Chiran a obiectat și a amenințat că va depune o plângere penală pentru înregistrarea apelului fără consimțământ. În timpul schimbului de replici, s-a referit la jurnalistă ca la o „teroristă”, întrebând: „Sunteți teroristă? Jurnalistă? Cum puteți să mă înregistrați?”

Cultura la dubă a publicat ulterior înregistrarea audio a apelului, declarând că a făcut acest lucru pentru a documenta ceea ce a descris ca fiind presiuni și intimidări îndreptate asupra unui jurnalist independent de către persoane conectate la instituții publice. Publicația a declarat că a solicitat clarificări atât de la Ministerul Culturii, cât și de la Muzeul Național George Enescu cu privire la rolul oficial al lui Chiran la întâlnire, menționând că aceasta s-a prezentat drept reprezentant legal al ministerului, părând în același timp să susțină conducerea muzeului.

Potrivit unei declarații ulterioare citate de publicație, Ministerul Culturii a declarat că Chiran nu avea un mandat de a reprezenta ministerul. În urma publicării anchetei, ministrul Culturii, András Demeter, a anunțat că ministerul va trimite o echipă de inspecție pentru a analiza situația de la Muzeul Național George Enescu.” – se arată în textul alertei europene.

Cazul este marcat de Mapping Media Freedom drept intimidare, amenințare și discreditare. Precizăm că până la această oră, deși a transmis că avocata Lidia Chiran nu a avut mandat de la Ministerul Culturii, instituția încă are contract cu avocata și nu a anunțat nicio măsură.

Mapping Media Freedom este gestionat de Centrul European pentru Libertatea Presei și a Mass-Media (ECPMF) și face parte din Media Freedom Rapid Response (MFRR), un mecanism la scară europeană care urmărește, monitorizează și reacționează la încălcările libertății presei și mass-media în statele membre UE și în țările candidate. MFRR oferă sprijin juridic, advocacy public și informații pentru a proteja jurnaliștii și lucrătorii din mass-media.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Centrul European pentru Libertatea Presei și a Mass-Media a emis o alertă de încălcare a libertății presei pentru amenințarea jurnalistei Alexandra Tănăsescu, Cultura la dubă appeared first on Cultura la dubă.

Anca Mitran conduce Centrul Național al Cinematografiei de 12 ani. A fost mai întâi interimar, apoi a câștigat postul prin concurs, dar mandatul său este nelimitat. Deși gestionează unul dintre cele mai vizibile domenii artistice românești, CNC nu este considerată, prin lege, o instituție de cultură, ci una administrativă. Din același motiv nu există în prezent vreo instituție care să elaboreze o strategie de educație cinematografică la nivel național.

Consiliul de Administrație al CNC, al cărui președinte este Anca Mitran, gestionează fondurile publice alocate filmelor românești.

Potrivit legii, CNC ar trebui să organizeze anual câte două concursuri de scenarii. În realitate, în repetate rânduri acest lucru nu s-a întâmplat. Fie a fost organizat doar un concurs, fie nici măcar unul. În 2016, ministrul Culturii de atunci, Corina Șuteu, i-a cerut Ancăi Mitran demisia printr-o scrisoare publică. Documentariștii români i-au cerut, de asemenea, demisia, în 2022, după ce directoarea CNC a declarat într-un interviu pentru Cultura la dubă că “Documentarul nu este un film pentru sala de cinematograf.“

În 2025, CNC din nou nu a organizat niciun concurs. Ordonanța 142, adoptată în decembrie 2024, a schimbat legislația în vigoare, iar CNC a fost obligat să rescrie regulamentul de participare, consultând specialiști din domeniu.

Ordonanța aduce schimbări importante – sprijinul financiar nu va mai fi rambursabil, ci nerambursabil, concursul de scenarii va fi transparentizat prin publicarea numelor participanților și a titlurilor scenariilor și va fi introdusă o probă de interviu. De asemenea, prin noua lege, România se angajează să aloce o parte din fonduri coproducțiilor.

Însă, în februarie 2026 încă nu este aprobată o nouă metodologie. Așa că cineaștii mai au de așteptat până la prima sesiune de finanțare deschisă de CNC.

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, Anca Mitran explică motivele pentru care aceast nou regulament întârzie să apară, prezintă schimbările aduse prin OUG, anunță fondul disponibil și planul său pentru 2026.

De asemenea, într-o notă personală, aceasta mărturisește că nu a reușit să vadă niciunul dintre filmele nominalizate la Oscaruri sau la Premiile Academiei Europene de Film, din cauza programului încărcat de la birou.

***

Doamna director, în primul rând, potrivit legii, CNC trebuia să organizeze două concursuri anual, însă în 2025 nu au organizat niciunul. Puteți să ne explicați contextul și motivele?

Da, este vorba despre apariția Ordonanței 142 din decembrie 2024, care a modificat legislația primară și în urma căreia va trebui să apară legislația secundară, respectiv regulamentul de organizare a concursului și normele, schemele de ajutor de stat.

Ce noutăți aduce această ordonanță?

Sunt patru puncte majore. În primul rând, în urma concursului nu se mai acordă credite rambursabile, se acordă sprijin financiar nerambursabil.

Al doilea punct este desecretizarea concursului de proiecte.

A treia schimbare este cuantificarea calităților sprijinului acordat pentru succes la public – numărul de spectatori și calitatea artistică pentru selecție și premii la festivaluri. Dacă un producător a câștigat un concurs de proiecte pentru un nou film, iar în decursul timpului a avut success de festival cu un alt film produs de el, are dreptul la acest sprijin de calitate artistică.

Acum se cuantifică acest sprijin. De exemplu, când doi producători au avut doi Urși de Aur, cuantumul pentru succes la festivaluri n-a fost egal, pentru că pragul din anii respectivi era diferit, și atunci nu e cinstit pentru același premiu să dăm prime diferite de succes. De aceea se vor cuantifica aceste prime.

Adică vor fi sume fixe?

Se vor acorda sume fixe, care vor fi stabilite prin regulament, așa cum prevede OUG 142.

A patra schimbare majoră este că s-a înlocuit categoria de filme tematice cu categoria de coproducții minoritare.

Și care va fi fix procentul pe care îl acordați acestei categorii?

10%.

Procentul acordat filmelor documentare, despre care am discutat și în interviul nostru de acum câțiva ani, s-a schimbat?

Nu, a rămas la fel, respectiv 10%.

Credeam că după protestul documentariștilor procentul a crescut de la 10% la 15%.

Nu, nu s-a putut din cauza legii. Consiliul de Administrație nu poate să depășească cadrul legal. Numai legiuitorul poate modifica.

Dar acum, odată cu noua lege, s-a luat în discuție asta, modificarea procentului pentru filme documentare?

Legea a fost discutată împreună cu Alianța Producătorilor de Film, au fost discuții aproape un an de zile și în cadrul Ministerului Culturii și cu doamna ministru Turcan și cu cei de la legislativ.

Să înțeleg că există un consens al reprezentanților industriei pe această lege.

Da, în momentul în care această lege a mers la guvern, toată lumea a fost de acord cu varianta care a apărut în monitorul oficial.

Apare ceva nou pentru filmele cu succes la public, filmele comerciale? Ele cum se pot încadra la aceste concursuri?

Toate filmele care au succes artistic sau succes la public sunt recompensate prin puncte. Adică există niște grile, la fel ca și în legea veche, în care câștigă puncte filmele care au acest succes comercial.

Ce înseamnă mai exact transparentizarea? La ce să ne așteptăm? Scenariile înscrise vor avea numele autorului?

Înainte, pe legislația veche, toate proiectele înscrise la concurs primeau un număr de secretizare.

Este foarte firesc să fie publice, ca toată lumea să știe cine participă la concurs. Scenariul nu va fi făcut public, el e protejat de drepturile de autor.  

Și o să știm probabil și un barem de corectare după aceea?

Nu, nu există un barem de corectare. Există, ca și în legislația veche, niște anexe pe care și le completează fiecare producător și fiecare regizor. Iar anexele sunt făcute în concordanță cu legea, respectiv cu patru criterii de evaluare a proiectelor. Și atunci, pentru fiecare criteriu în parte va exista câte o anexă pe care o va completa regizorul sau producătorul, după caz.

Pentru debut, ce procent va aloca CNC?

A rămas același procent de 15% pentru debut.

De ce a durat așa de mult să fie elaborată o metodologie? Practic, ordonanță a fost adoptată în decembrie 2024, acum suntem în februarie 2026 și nu există încă această metodologie, prin urmare nu există nici concurs.

Inițial, proiectul de regulament a fost publicat la începutul lunii iunie 2025, a fost în consultare publică. Pentru proiectul respectiv au fost aduse amendamente. După care au urmat, firesc, discuțiile pe aceste amendamente și completări cu APF-ul și cu alți jucători din piață.

Proiectul a fost discutat inclusiv la Ministerul Culturii, cu domnul ministru. Iar legislativul de la cultură este foarte laborios și gândiți-vă că fiecare producător și fiecare regizor are punctul lui de vedere și are o experiență apropie pe care ar vrea să o aducă în acest nou regulament, ca să îl îmbunătățim. De aceea aceste discuții în piață au durat foarte mult.

Dar până să fie pus în dezbatere publică acest regulament au trecut șase luni.

Nu, au trecut patru luni.

Păi din decembrie până în iunie…Poate ne explicați puțin ce a însemnat acest proces de lucru la regulament, câte persoane au fost implicate.

În primul rând, schimbându-se criteriile de evaluare, am făcut noi anexe, iar asta a durat foarte mult. S-a modificat pe urmă modalitatea de organizare a concursului.

Deci toate acestea puse într-un regulament schimbă cap-coadă absolut tot.

Este foarte laborios să elaborezi o anexă și să încerci să iei în considerare ce spune producătorul, ce spune regizorul, scenaristul.

O să vedem în momentul în care el apare în consultare publică din nou, ce amendamente vor mai aduce și alții. În principal am lucrat cu Asociația Producătorilor de Filme, care are peste 40 de membri, care este, după părerea mea, destul de reprezentativă. Nu știu dacă ei au lucrat și cu alți regizori sau producători independenți care nu fac parte din asociație, dar ei au fost cei mai activi în elaborarea regulamentului și a respectivei ordonanțe.

Ce presupun, mai exact, acele trei etape de concurs?

În prima etapă comisia de selecție a scenariilor, a proiectelor, evaluează și ierarhizează proiectele. Proiectele eligibile din prima fază merg în a doua fază, în care există o evaluare tehnico-economică a unei comisii care certifică sau judecă realitatea bugetelor. După care există a treia etapă, cea a interviului.

Și la interviu cine va participa?

Regizorul și producătorul. Plus că s-au schimbat criteriile de evaluare a proiectelor. Nu mai sunt trei criterii, cum erau înainte, calitatea scenariului, calitatea regizorului, calitatea producătorului. Apare și criteriul de calitate a proiectului în sine. Iar celelalte 3 rămân la fel.

Și la interviu vor ajunge după ce vor primi niște note de trecere, presupun.

Da. Aici a fost iar destul de multă bătaie de cap, dacă sunt note sau sunt punctaje, cum e mai simplu. Să ai o notă de la 1 la 10 sau să ai punctaje de la 0 la 100.

Și în fața cui se vor prezenta regizorul și producătorul?

În fața comisiei de selecție a scenariilor.

Din comisie vor face parte tot specialiști propuși de asociații, de uniunile de creație?

Da, propunerile vor fi făcute în continuare de asociații și uniuni din domeniu, modalitatea a rămas aceeași. Numai că există condiții mult mai restrictive pentru a putea fi membru în comisia de citire a scenariilor.

Acum aveți vreo dată estimată, când ar putea fi gata acest regulament și când ați putea să deschideți concursul?

Încă suntem în discuții, Alianța Producătorilor de Film a trimis un proiect către CNC. Noi l-am corectat, am trimis înapoi corecturile strict legale, după care urmează o consultare, dacă e necesară, încă o dată, cu APF.

Dacă nu, CNC va trimite către Ministerul Culturii pentru a fi pus în consultare publică. Consultarea publică, teoretic, înseamnă două săptămâni. Dacă nu mai există amendamente, el se poate transforma într-un ordin al ministrului destul de repede.  

Dacă mai există din piață propuneri sau amendamente, vor trebui într-un fel acceptate, integrate. După care urmează din nou să se reia procesul de punere în consultare.

Dar mă gândesc că dacă deja au fost mai multe etape de feedback, la un moment dat ar trebui să se oprească. Nu știu. Nu există un termen limită pentru implementarea amendamentelor? De câte ori puteți reveni asupra draftului?

De exemplu, sunt regizori care nu fac parte din APF, nu s-a discutat și cu ei și ne putem trezi cu regizori importanți care poate nu fac parte din APF. Pe bună dreptate, regizorii nu fac parte din Alianța Producătorilor de Film. Ne putem trezi cu amendamente. Și nu este fair-play să nu iei în considerare toate punctele de vedere, cel puțin ale jucătorilor importanți din piață.

Va fi complet digitalizat acest concurs?

Da, concursul este complet digitalizat, este de ceva timp complet digitalizat pe platforma Ministerului Culturii. Absolut toate proiectele noastre sunt în platformă.

Și a fost cumva optimizată platforma? Este perfect funcțională? Știu că în trecut unii participanți s-au plâns că nu funcționează foarte ușor.

Din păcate, mentenanța nu o facem noi, o face Ministerul Culturii și nu pot să vă răspund la această întrebare.

Banii pe care CNC i-a colectat în 2025 vor fi raportați în 2026? Adică va fi o sumă mai mare la concurs?

Nu, nu, nu. Banii colectați la fond în fiecare an se raportează de pe un an pe altul pentru că în permanență sunt bani în fond. Pentru că, de exemplu, sunt proiecte câștigate acum două, trei sesiuni pentru care nu s-a deschis finanțarea. Și atunci, în permanență noi trebuie să avem un fond de rezervă din care să putem încheia contractele de producție câștigate anterior.

Dar care este suma totală colectată în 2025 și existentă acum în fondul cinematografic?

77, 5 milioane de lei disponibili.

Dar am gândit ca din cuantumul care s-a strâns anul acesta să putem organiza două sesiuni, să nu facem o primă sesiune foarte mare, ci să punem bani deoparte și pentru cea de-a doua sesiune.

Păi nu oricum trebuia să fie două sesiuni? Și anul acesta și anul trecut? Deci nu ar trebui să fie mai mulți bani la fiecare dintre ele?

Ba da, sunt două sesiuni. Dar, în general, practica era astfel: când se strângeau suficienți bani în fond, se organiza un concurs. Sunt luni în care se pot strânge în fond un milion sau două de lei, ceea ce este foarte puțin ca să organizez un concurs.

E greu să organizezi un concurs, de exemplu, sub 20-25 de milioane de lei. Și atunci preferam să putem strânge ceva mai mulți bani, în așa fel încât ajungeam la o sumă de 30-40 de milioane să organizăm un concurs. De la data organizării concursului până la următorul concurs iar nu era predictibil în câte luni se vor strânge alți 30-40 de milioane.

Și acum, în situația de față, dacă tot s-au colectat banii la fond și nu s-a organizat concurs, atunci putem să împărțim suma în două: una aferentă concursului pe care îl organizăm imediat după ce o să iasă toate actele necesare și a doua să o păstrăm pentru al doilea concurs. Și în timpul acesta se reface fondul.

S-a schimbat ceva în lege și pentru a rezolva această neconcordanță? Legea impune două concursuri pe an, dar realitatea este că invocați sumele mici colectate la fond și imposibilitatea a organiza mereu două concursuri pe an.

Întotdeauna depinde de cât se colectează la fond. Și gândiți-vă, de exemplu, că au fost ani în care din acest fond se fac absolut toate programele, toate manifestările, toate distribuțiile, toate producțiile de film, deci toată activitatea cinematografică.

Din păcate, banii nu se colectează toți odată. Îi colectăm în timp. Dacă în această perioadă, CNC-ul are multe proiecte care intră în producție, e posibil ca producătorul și regizorul să ceară foarte multe calități, exact ce vă spuneam înainte.

Și atunci, dacă sunt foarte multe proiecte în producție în anul respectiv, fondul se diminuează cu aceste calități artistice și succes de public pe care le cer pentru producție. De exemplu, acum 2 ani de zile, cuantumul acestor calități a fost în jur de 18 milioane de lei. Deci o sumă foarte mare, aproape cât un concurs. Și atunci există mai multe variabile. Este foarte greu și niciodată nu o să existe o predictibilitate corectă atât timp cât nu există un venit fix în fiecare lună, pe care să te poți baza.

Pentru publicul nespecializat, puteți să explicați din ce surse de venit este alcătuit fondul cinematografic?

Principala sursă este colectarea contribuției de 4% din contravaloarea minutelor de publicitate contractate de posturile de televiziune. Apoi, o altă sursă e o contribuție de 3% din prețul minutelor de publicitate vândute în cadrul programelor proprii de către societăți, o contribuție de 4% din exploatarea filmelor cinematografice. Mai nou, de doi ani de zile a apărut și o contribuție de la platforme.

De ce nu se colectează de la jocurile de noroc? Îmi imaginez că de acolo ar trebui să vină sume foarte mari.

Pentru că nu există metodologie pentru acea lege.

Păi și cine ar trebui să facă metodologia?

Ministerul de Finanțe. Din păcate, noi ne-am adresat Ministerului de Finanțe pentru a avea o metodologie, dar nu am primit răspuns.

Multă lume se întreabă de ce statutul directorului CNC este de funcționar public și nu are mandatele limitate, așa cum sunt directorii instituțiilor publice de cultură. Puteți să ne explicați un pic care este statutul directorului CNC?

Da, în primul rând nu suntem instituție de cultură. Conform legii CNC-ul este organ de specialitate al administrației publice centrale în domeniul cinematografiei. Deci suntem o instituție eminamente administrativă. Noi nu suntem instituție de cultură, nu ne încadrăm în legea managementului cultural, nu organizăm programe așa cum fac teatrele și cum fac celelalte instituții de cultură. Există codul administrativ, cu prevederi pentru funcționari.

Dumneavoastră ați dat un concurs pentru post, dar mandatul e nelimitat, corect?

Da, am dat concurs la Agenția Națională a Funcționarilor Publici, pentru a deveni funcționar public și, pe urmă, al doilea concurs pentru a deveni director.

Să nu credeți că noi nu avem o evaluare. Din contră, avem o evaluare anuală care se face pe niște grile de evaluare, pe niște sarcini pe care le ai de îndeplinit, pe niște indicatori, dar strict legați de administrația publică, nu de management cultural.

Și cine vă face evaluarea?

Ministerul Culturii.  Pentru salariații noștri evaluarea o fac eu, iar pentru mine o face Ministerul Culturii. Există în legea funcționalului public această metodologie de valoare și dacă nu ai o notă suficient de bună, există metode de retrogradare.

Și ați primit tot timpul note foarte bune.

Da.

Să știți că, apropo de instituții de cultură, este foarte, foarte greu să anticipezi sau să faci un program de management pentru o instituție care administrează un fond și care reglementează activitatea cinematografică din România.

N-ai cum să faci un plan de management cultural, să știi câte cinematografe noi se vor deschide, câte filme vor avea nevoie de rating pentru difuzare. Ce filme vor face regizorii și producătorii noștri? Câte vor fi comedii, câte premii vor avea, este foarte dificil să faci un plan de management. Nu ai cum să faci.

Și, dacă îmi permiteți, o întrebare mai personală, vă place job-ul pe care îl aveți? Vă mai place?

Lucrez în cinematografie din 1988, deci este, teoretic, a doua viață. Nici nu m-aș vedea făcând altceva.

Dar mă gândesc că e, totuși, dificil ca mediu de lucru, tensionat, cum spuneați, tot timpul există nemulțumiri, critici.

Peste tot vor exista nemulțumiri și critici. Marea majoritate a producătorilor și regizorilor mă cunosc. Și eu îi cunosc pe ei, relațiile sunt câteodată mai bune, câteodată mai tensionate, deci nu văd un impediment, bineînțeles că îmi place ce fac.

La UNATC mai predați?

Da.

Ce anume?

O materie destul de specifică pentru anii de imagine de film – sensitometrie, exponometrie, procesare. Predau și cursul de culoare, se folosește atât în peliculă cât și în digital.

Mai aveți timp să mergeți la cinema, să vedeți filme?

Din când în când, da. Din când în când. Din când în când. Mărturisesc.

Puteți să ne ziceți un film românesc, european sau american, nu contează, ceva ce ați văzut recent și v-a plăcut?

Sincer, mi-a plăcut cel mai mult filmul Adei Solomon, Sorella di Clausura (n.r. regia Ivana Mladenovic).

Și dintre cele străine, poate cele nominalizate la Premiile Academiei Europene sau la Oscaruri?

Nu am reușit să văd nimic.

Sincer, de văzut filme acasă este mult mai comod. Pe platformele este mult mai simplu. E foarte greu de ajuns la cinematograf pentru că stau destul de mult la birou și ajung destul de târziu acasă. Atunci mi-e destul de dificil să ajung la un cinematograf.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Anca Mitran, directoarea CNC: “Mi-e destul de dificil să ajung la un cinematograf.” appeared first on Cultura la dubă.