România are un uriaș patrimoniu viticol prea puțin exploatat. La capitolul Cultură și Turism din PNRR, Ministerul Turismului (acum al Economiei) ar fi trebuit să se implice activ în dezvoltarea unor programe și parteneriate care să sprijine activitatea cramelor românești. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Doar la nivel privat, din pasiune, câteva inițiative continuă să ducă mai departe soiurile autohtone și moștenirea tradițiilor locale.

Pe una dintre cele mai importante podgorii din țară, Podgoria Drăgășani, Crama Cepari reprezintă o întoarcere către vremurile glorioase ale vinurilor românești, dar și o permanentă adaptare la cerințele pieței. Crâmpoșia de la Cepari, unul dintre cele mai vechi soiuri de viță de pe meleagurile noastre, încântă iubitorii de vin, la fel ca Negrul de Drăgășani, dezvoltat la Cepari în primul cupaj de vinuri roșii românești, alături de Feteasca Neagră.

În spatele cramei stă un enolog pasionat de meseria sa și totodată localnic crescut la culesul viei, Ilarie Prioteasa.

Descoperiți povestea fascinantă a locului și a soiurilor românești cultivate și înnobilate la Cepari.

***

Satul Cepari din localitatea Cârlogani-Olt se desfășoară pe extremitatea sudică a Podgoriei Drăgășani, iar terenurile de aici sunt situate pe platourile dealurilor joase, pe care viile se întind spre râul Olt. Lumina apusului coboară peste ele și formează un peisaj feeric. Aici, pe fundația viilor vechi, localnicul Ilarie Prioteasca a dezvoltat Crama Cepari, un business născut din iubire pentru vița de vie.

“Am trăit, practic, în vie. Era un întreg ritual al vieții în vie. Primăvara era dedicată tăiatului și legatului și, abia după ce acestea erau finalizate, începeau și restul lucrărilor de câmp. Via era privită de către oameni ca o artă. Tăiatul, legatul, mai ales plivitul, cred că le produceau oamenilor o plăcere care cu greu putea să fie spusă în cuvinte. Petreceau în vie mare parte din timp, pe care astăzi l-am vedea ca timp liber.

În copilărie am participat, dincolo de activitățile viticole, și la cele vinicole, în sensul că finalitatea anului agricol era culesul și apoi urma prelucrarea strugurilor. Noi, copiii, participam pentru că, în multe situații, nu prea se descurcau adulții. La curățatul butoaielor eram preferați. Puteam să intrăm cu ușurință într-un butoi și aveam temă de lucru. La storsul sturgurilor, la fel, ne regăseam cu ușurință locul.”, ne povestește acesta.

După ce a terminat Facultatea de Agronomie, a lucrat la Întreprinderea Agricolă de Stat (IAS) din zonă și s-a specializat în paralel ca enolog. Iar în anii ‘94-‘95 a decis să valorifice câteva soiuri românești și să își dezvolte propria cramă.

“După 1990, oamenii și-au cerut proprietățile. Via a intrat, vrând-nevrând, în solicitările lor. Din păcate, complexitatea domeniului i-a făcut pe mulți să renunțe. Așa am asistat la abandonul suprafețelor din ce în ce mai mult. Viile au fost părăsite, au intrat în declin, iar cele care au venit din sistemul mai organizat, cum au fost IAS-urile și stațiunile, au rezistat ceva mai mult, dar cu aceeași soartă, în final.

Am preluat parte din suprafețele care au fost în abandon, le-am reabilitat și acesta a fost începutul din punct de vedere viticol.

Ce înseamnă reabilitarea unei vii?

Gândiți-vă că, prin abandon, parte din suprafețe au ajuns aproape de stadiul de defrișare. Practic, se vedea iarba, nu se vedeau butucii. Dar, căutându-i cu atenție, i-am găsit.

Refacerea a fost rapidă pentru că exista destulă forță de muncă, eram și tineri, aveam putere de muncă și noi. În felul acesta am ajuns să întregim o suprafață care să facă față unei altfel de provocări. Piața era plină de vinuri și atunci, ca și acum.

Însă provocarea era să încercăm să venim în piață cu altceva decât era consumatorul obișnuit. Și a venit ideea vinurilor de nișă, vin care să se adreseze unui segment mai exclusivist, fără să ținem cont în primă fază de alegerea soiului. Apoi ne-am orientat mai mult pe soiurile autohtone și atunci nișarea a devenit mai accentuată.

Să vorbim puțin despre zona aceasta și tradiția vinului aici. Cam când s-a născut această tradiție, în ce perioadă și cât din acele soiuri au rămas până în prezent?

Cepari și Cârlogani fac parte din Podgoria Drăgășani, una dintre cele mai vechi podgorii din țară. Soiurile care au caracterizat această zonă au fost Crâmpoșia, Tămâioasa, iar din soiurile vechi, pe care nu le mai regăsim, Gordanul, care împreună alcătuiau sortimentul de Drăgășani.

Tămâioasa și Crâmpoșia au rămas, le avem la ora actuală în podgorie și nu numai. Crâmpoșia, cel puțin, are cu siguranță rădăcini chiar dacice. A rezistat în timp, dar a suferit transformări, ca toate soiurile. A fost o șlefuire, dacă vreți, a soiului.

Din Crâmpoșia veche a rezultat Crâmpoșia Selecționată. A fost un proces de ameliorare a Stațiunii de cercetare Drăgășani. La fel, și Tămâoioasa a avut parte de o modernizare, în sensul că, din soiurile locale a fost selecționată o clonă care se evidențiază distinct din populațiile locale care au reprezentat soiul până la acea dată – clona 104.

În perioada anilor ‘94-‘95 tehnologiile nu erau extrem de evoluate, nici posibilitățile financiare nu erau comparabile cu cele de acum. Însă chiar și cu mijloacele mai puțin ofertante de atunci, am reușit să facem vinuri care erau clar diferite de cele cu care ne obișnuiam în viticultura de stat. Acestea au fost începuturile.

Anii ne-au adus modernitate în ton cu economia generală, ceea ce a facilitat și investițiile. La nivelul anilor 2010, am adus îmbunătățiri radicale suprafețelor de vie – unde am organizat paleta de soiuri ținând cont de tendințele din comerțul specializat, dar și cramei – pe care am modernizat-o cu tehnologie de ultimă generație, fără să facem însă rabat de la calitate.

Pentru a fi ușor de reperat într-o piață diversificată, am ales să mergem cu soiurile locale în special ca formă de indentitate,  în primul rând de lărgire a unei game de vinuri care nu se doreau repetitive, dar și cu scopul de a stârni interesul căutătorilor de noutate în vinuri.

În al doilea rând, atât în cadrul soiurilor locale, cât și la cele internaționale, am încercat și am reușit, spunem noi, într-o măsură destul de mare, să obținem vinuri care să poarte cât mai mult amprenta enologului, să fie diferite de standardul pieței și să fie adresate unui segment de nișă.

Crâmpoșia s-a născut aici, s-a născut la Cârlogani, la Cepari. Este singurul soi din țară cu denumirea zonei de unde provine – Cârlogancă era a doua denumire a soiului, subliniată atât în limbaj popular, cât și ampelografic, alături de un al treilea nume: Bâldoaie. Ne place să spunem cu mândrie că soiul are kilometrul zero aici.

Crâmpoșia a fost privită, o bună parte, ca un soi mixt, în sensul că era destinat atât producției de vin, cât și consumului de struguri. Echilibrul dintre zahăr și aciditate îl făcea deosebit de plăcut pentru consum imediat. Culoarea galben arămie, ba chiar ușor ruginie, mai ales atunci când era lăsat mai mult în plantație toamna tarziu, îl făcea extrem de atractiv din punct de vedere al consumului.

Cum spuneam mai devreme, soiul a evoluat, a suferit transformări, a devenit Crâmpoșie selecționată și a fost plantat cu precădere în podgoria Drăgășani, unde a găsit cele mai bune condiții pedoclimatice. Tot aici a găsit și o mână de oameni cu suflet și patriotism local care l-au promovat, iar acum se bucură de un nivel de imagine în creștere.

Crâmpoșia are un nivel de productivitate crescut care necesită intervenții atât în portul plantei, cât și al strugurilor. Cu cât se coboară producția, cu atât nivelul de calitate al bobului și al mustului cresc semnificativ și putem să vorbim de cu totul și totul alt vin. Nu este simplu să produci acest vin și poate de aici și frumusețea lucrului în cramă, în acest caz și nu numai.”, explică fondatorul Cramei Cepari.

Încălzirea globală și-a pus amprenta asupra producției de vin din ce în ce mai mult. Toamna nu mai este anotimpul tradițional al culesului strugurilor, ci ei încep să fie culeși din ce în ce mai devreme.

„Dacă stau prea mult în vie, devin greu de încadrat într-un vin cu pretenții, cu atât mai mult cu cât el este monovarietal și vrei să păstrezi cât mai mult tipicitatea și continuitatea cu care ai obișnuit clienții. În ultimii ani recoltăm după jumătatea lunii august și cât mai rapid, pentru a ne încadra în parametrii de calitate.

În copilăria dumneavoastră cam în ce perioadă se culegea?

Din a doua jumătatea a lunii septembrie până în noiembrie. Deci, avem o perioadă destul de lungă, pentru că și suprafețele erau foarte mari, cantitățile la fel, iar ferestrele de timp bun de recoltat nu erau la fel de generoase ca acum.”

Pe lângă climă, și preferințele consumatorilor au devenit din ce în ce mai greu de prevăzut, spune Ilarie Prioteasa.

“Preferințele consumatorilor se schimbă de la o perioadă la alta. A fost moda vinurilor roșii și tendința era să ai suprafețe care să susțină nivelul de consum. A fost abandonată ideea, a coborât consumul pe acest segment, dar a crescut la albe și la rosé. În urmă cu 3-4 ani, consumul de vin rosé era ridicat. În momentul acesta, a scăzut la jumătate.

Dar nu poți să faci alegerea în teren după alegerea consumatorului – plantezi o dată la 30-40 ani cu scopuri bine definite și cu puține posibilități de repliere atunci cand se modifică echilibrul consumului; este în general un risc pe care îl asumăm.

Ca și pondere, Crâmpoșia reprezintă 15% din suprafața noastră, iar Tămâioasa Românească și Negru de Drăgășani 10% fiecare. Chiar dacă este un vin dorit în piață, volumele nu sunt foarte foarte mari. De multe ori, în mod voit, încercăm să strunim volumele cât să avem un nivel de calitate, pe de o parte, dar, pe de altă parte, trebuie să fim realiști și să ne raportăm la o piață care este saturată cu vinuri și nu toată lumea bea Negru de Drăgășani.

Sunt foarte multe soiuri, iar preferințele sunt diverse și merg în special către soiurile ușoare.

Negru de Drăgășani nu este un soi ușor. Nu-l compărăm cu Pinot Noir sau cu Feteasca Neagră, nici pe departe.

Dacă la soiurile albe Crâmpoșia este vârful de gamă, la soiurile roșii Negru de Drăgășani intră în acea zonă.

El provine dintr-un soi autohton – Negru Vârtos, care a adus abilități de producție, rusticitate, gust plăcut, și un soi de proveniență georgiană – Saperavi, care a adus componența tinctorială, precum și paleta de arome distinctă.  Această îmbinare a dat un vin cu o personalitate complexă, culoare închisă roșu rubiniu și un buchet cu nuanțe de fructe de pădure, afine, ienupăr, condimente și ciocolată.

Dar cum vă adaptați la schimbările astea ale preferințelor consumatorilor, care par destul de surprinzătoare?

În cadrul segmentului de vinuri roșii, am încercat și am fost deschizători de drumuri chiar, prin asocierea Negrului de Drăgășani cu Feteasca Neagră, lansând în piață primul cupaj românesc la acea dată. Am reușit în acest fel să obținem un vin mai puțin corpolent, dar mai fructat, mai catifelat și destul de expresiv. Și la această categorie ne-am încadrat în ideea de bază privind abordarea soiurilor autohtone.

Altfel spus, n-am stat numai în vinurile românești, a trebuit să avem și un vin de comparație. Am ales Cabernet Sauvignon. E cel mai vândut vin roșu la nivel mondial și nu poți să nu-l iei în calcul. Atât timp cât produci un Cabernet Sauvignon care să fie comparabil cu vinurile mari, înseamnă  că munca ta este oarecum recunoscută. Vinul Cabernet de Cepari face o figură frumoasă în piață. Suntem încântați de nivelul de primire a soiului.

La vinurile albe am căutat de asemenea să avem cupaje, în așa fel încât să venim de fiecare dată cu ceva diferit folosind soiuri internaționale cu impact major in preferințele consumatorilor.

Pentru aceasta, am replantat o suprafață de 1,5 hectare de Chardonnay. Este echivalentul, în preferințele generale, al Cabernetului Sauvignon. Este unul dintre cele mai solicitate vinuri la nivel mondial.

Ca nouătate, am plantat Riesling de Rin, care se folosește în cupaje pentru anumite caracteristici care ne sunt foarte, foarte utile în majoritatea anilor. Dar pentru Riesling de Rin sunt tatonări, n-aș putea spune că avem suprafață comercială.

Ce solicită un soi pentru un vin premium de la climatul de Drăgășani? Dar de la viticultor?

Negru de Drăgășani cere o structură a solului tipică soiurilor roșii, fără abateri majore. Prezența calcarului, în special calcarul din zona superioară îi dă o notă de robustețe destul de interesantă.

Apoi, pe lângă elementele de sol, și partea de drenare are un rol important. Am ținut cont de toate elementele și am ales un perimetru care să întâlnească toate cele trei condiții legate de structură, prezența calcarului și drenaj, la pachet cu o expunere sud-estică care să-l ferească de temperaturile foarte ridicate de după-amiază. Primește soare de dimineață, dar după-amiază este ușor ferit.

În rest, el se comportă ca și unul dintre părinți, ca și Gordanul (Negru Vârtos), crește destul de viguros în cultură. Vigoarea este atât în vegetație, cât și în nivel de producție. Necesită, de altfel ca și Crâmpoșia, normări destul de agresive, prin reducerea numărului de struguri pe butuc până la un nivel care să îți dea siguranța obținerii unui vin pe măsură.

Parte din producție pur și simplu se aruncă la nivelul lunii iulie. Nu trebuie să ajungem neapărat în august. Procentual, avem ani când poate să rămână până la 30-40% dintr-un întreg. Atât ajunge să fie vinificat.

Și cu restul ce faceți?

Se aruncă pur și simplu.

Normarea se poate asimila unui  cules timpuriu. Se aleg cei mai buni struguri, care rămân pe butuc, așa cum am amintit. Ceilalți se lasă să cadă pe sol ca un covor vegetal Strugurii rămași vor fi mai plini din punct de vedere vizual, dar și mai complecși din punct de vedere al compoziției.”

Din păcate, deși valoarea soiurilor autohtone este mare, statul român nu a avut vreun program pentru susținerea lor.

“Personal, am participat în cadrul unui proiect internațional Erasmus împreuna cu un partener din Spania cu soiul Crampoșie, care s-a întins pe o durată de 5 ani. Am finalizat parțial proiectul cu fonduri proprii, pentru că raportul dintre munca și cota financiară ne era clar nefavorabilă, și am rămas cu mulțumirea că, în acest fel, am realizat singura plantație de Crâmpoșie veche înscrisă în Registrul Plantațiilor Viticole Național. Plantația este recunoscută ca nivel experimental în acest moment.

În alte țări cum stau lucrurile?

Dacă mergem în Italia, Italia are foarte multe soiuri viticole autohtone reconsiderate, pe care le promovează și care reprezintă șansa lor de individualizare în piață. Spaniolii au reconsiderat și ei câteva soiuri, în special în partea nordică – Rioja și Navara.  Iar francezii oricum aveau un nivel de recunoaștere cât să nu se mai reinventeze.

Dacă este să fiu sincer, momentul prin care trecem este unul extrem de dificil atât la nivel național, cât și global. Exista o criză de producție, provocată de schimbările climatice, dar și o criză de consum, dată de un complex de factori. Scăderile în volume sunt cele mai mari din ultimii ani. Poate perioada este comparată cu pandemia, dar pare că și în perioada pandemiei lucrurile au mers mai bine.

Sunt mai multe cauze. Prima ar fi că în restaurantele noastre se consumă din ce în ce mai puțin vin, pentru că restaurantele sunt din ce în ce mai goale. În al doilea rând, prețurile în restaurante au crescut ușor –  justificat sau nu, nu sunt eu în măsură să spun asta, dar de multe ori un vin bun ajunge la un nivel pe care oamenii nu și-l permit.

O altă cauză este faptul că știrile alarmante care apar în fiecare zi în media creează o grijă în plus consumatorului, iar acesta devine mai precaut cu banii.

În ce măsură turismul viticol poate să ajute cramele?

Cred că turismul viticol poate să pună umărul atât în diversificarea opțiunilor de vizitat și în partea de imagine a cramelor, dar si în consumul de vin autohton. Rămâne un segment de urmărit în perioada următoare, greu de definit, date fiind barierele financiare și de oportunitate.

Aici faceți degustări?

Da, facem degustări la cramă, însă programările le facem momentan destul de rar pentru că timpul este destul de limitat. Ne propunem să reconsiderăm acest segment, cu îmbunătățiri atât în cramă, cât și în vie, dar pe acest subiect prefer să discutăm în perioada următoare, cât mai curând.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Soiurile românești de viță de vie, un patrimoniu valorificat la Crama Cepari (P) appeared first on Cultura la dubă.

“Când eram copil am venit aici, în apropierea Drăgășanilor. Așa am descoperit Oltul, un râu care arăta minunat, nu era un lac, ca acum. Era natură pură, pe un banc de pietriș am văzut primul scorpion din viața mea și puțin mai sus am văzut bivoli în apă.”

Născută din ramificațiile unora dintre cele mai puternice familii nobile ale României, Știrbey, Costinescu și Bibescu, având rude în familiile Ghica, Brătianu, Rosetti sau Sturdza și fiind căsătorită cu un descendent al împăratului Franz Joseph, Ileana Kripp s-a întors în România copilăriei sale și a readus la viață tradiția viticolă și vinicolă a familiei Știrbey.

Averea Știrbey a fost impresionantă, însă Ileana nu a trăit vremurile de aur ale dinastiei. A cunoscut perioada dură, opresivă, în care comuniștii au deposedat neamurile boierești de bunuri și le-au înghesuit alături de muncitori în locuințe comune. 3 dintre bunicii săi au fost închiși în închisorile comuniste.

“Am stat în odaie cu părinții până la 10 ani. Eram 13 pe o baie și bunica spunea: bine că ei nu se spală decât sâmbăta, că așa avem mai multe șanse să intrăm la baie.”, își amintește acum râzând.

Pe când familia Știrbey-Costinescu trăia astfel, Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei și Palatul Știrbey de la Buftea fuseseră ocupate de oamenii regimului. “La 2 noaptea au venit peste ei, i-au aliniat în curte și nu au avut voie să își ia decât niște perne, pături, saltele, câteva haine, nimic de valoare.”

Alături de alți 11 moștenitori, Ileana a reușit să recupereze în anii 2000 o parte dintre proprietățile străbunicului Barbu Știrbey, dar și mărturii ale propriei identități. De aproximativ 20 de ani, locuiește o bună parte din pe an la Drăgășani, în mijlocul viei.

Produce vin premium, în ediții limitate, și primește în casa sa grupuri mici de vizitatori, care degustă vinurile Prince Știrbey și descoperă povestea familiei. La rândul său, transmite propriilor copii și nepoți iubirea pentru România, țara din care ea a fost nevoită să plece singură, la doar 15 ani.

***

Este o dimineață de duminică și în poarta domeniului Știrbey de la Drăgășani ne întâmpină însăși proprietara Ileana Kripp, fostă Costinescu.

Este nepoata prințesei Maria Știrbey și strănepoata lui Barbu Știrbey, prim-ministru al regatului român și administrator al Domeniilor Coroanei, la rândul său nepotul lui Barbu Dimitrie Știrbei, domnitorul Țării Românești între 1849 – 1853 și 1854 – 1856.

În orice poveste de familie pe care ne-o spune apare, inevitabil, un nume important. O mătușă Rosetti, un văr Brătianu și așa mai departe.

“Familiile astea se vedeau și dacă se plăceau se și căsătoreau, hahahaha.” Umorul și autoironia se strecoară printre relatările cât se poate de serioase și de emoționante. În definitiv, povestea sa este povestea dezrădăcinării unui copil de propria familie și de propria țară.

Este, de asemenea, strănepoata lui Emil Costinescu, fost ministru de finanțe sub Carol I și co-fondator al Băncii Naționale a României.

“Pe bulevardul principal din Sinaia este o casă a străbunicului Emil Costinescu, ridicată între 1882 și 1885, construită de un architect român, Creangă, după o tehnică elvețiană. Această casă mai este în picioare și azi, semn că a avut o construcție fantastică. Dar grădina ei a devenit o parcare betonată, nu mai e niciun pom.

În stil românesc…

Nu, nu este stil românesc, este stil tovărășesc. Stilul românesc îl găsiți în alte părți și vă încântă, dar stilul tovărășesc nu are niciun fel de rădăcini, asta e drama, acolo doare. Faceți diferența între românesc și tovărășesc. Găsiți aceeași tovărășie și în Germania de Est și în alte țări.”

S-a născut la Sinaia și își amintește cu plăcere de drumețiile până la Vârful Omu. A fost nevoită să facă școala generală la București, în timp ce tatăl, de profesie inginer, a fost sudor pe șantiere, a cărat și instalat wc-uri și conducte de gaze.  Mamei i s-a interzis să continue studiile după 15 ani și a lucrat ca desenatoare la o instituție publică.

Deși a trăit în aceleași condiții ca orice copil, în comunism, a dobândit natural eleganța unei familii nobile.

“Știați cu adevărat din ce familie vă trageți?

Eu aflasem secrete de familie, istoricul familiei, fiindcă se puneau niște perne imense pe telefon ca să putem vorbi. Bunicul meu vorbea despre multe adevăruri pe care apoi nu le-am auzit niciodată la școală.

Să știți că nobilitatea poate să fie câștigată, dar poate să fie și cea profundă. Dacă luați un țăran care nu știe să scrie, îl poți găsi mai nobil decât oricine altcineva. Sunt două nobilități în ochii mei și bineințeles că eu o apreciez pe cea profundă, care nu are de-a face cu titluri.”

Străbunicul Barbu Știrbey, numit și Prințul alb, căsătorit cu Nadeja Bibescu, a fost apropiatul familiei regale încă de la Carol I, ulterior devenind omul pe care Ferdinand îl consulta în orice privință.

În același timp, între Barbu Știrbey și Regina Maria a existat o pasională poveste de dragoste, relatată de apropiați și apoi de istorici, consemnată în corespondența acestora. Barbu semna scrisorile către Maria “ILYMM”(n.r. I Love You, My Marie). Din iubirea lor s-ar fi născut Principesa Ileana, copilul preferat al Reginei Maria, și Principele Mircea, ultimul fiu născut, decedat la doar 3 ani.

“Regina Maria a fost dragostea vieții lui. El s-a căsătorit cu vara lui, dar nu din dragoste. A cunoscut-o pe Maria înainte să fie regină și s-a îndrăgostit pur și simplu. Știu că oamenii sunt dornici de senzații, de povești de concubinaj și sex, dar iubirea pentru Regina Maria a durat până la sfârșitul vieții lui și a fost ceva cu totul special.”

Cei doi își petreceau numeroasele întâlniri la Palatul Știrbey de la Buftea, locul unde în zilele noastre se desfășoară festivalul Summer Well, nunți și alte petreceri private. La Buftea, Ileana avea să ajungă ca adult, la aproape 10 ani distanță de la căderea comunismului.

Plecarea din România

A plecat din țară pe când avea doar 15 ani, cu ajutorul savantului român Henri Coandă, stabilit la Paris.

“Henri Coandă era prieten cu familia bunicilor Costinescu, fiind cu toții aromâni.  A fost o întâlnire de familie în care m-au întrebat dacă vreau să plec singură, fără să fim siguri că familia se va putea întregi. Și am zis că mă duc.”

O mătușă Știrbey și Henri Coandă au ajutat-o să se înscrie la internatul de maici de la Notre Dame de Sion.

“Mătușa mi-a făcut instrucție: să nu scrii în scrisori ce gândești. Atunci mi-am dat seama că țara mea e o mare închisoare. Fiindcă nu numai că nu poți ieși în țară, dar dacă ieși, iei această închisoare cu tine.

Asta a fost pentru mine cea mai mare durere, bunicii au rămas în urmă, nu puteam să îmi văd prietenii și nici să le spun ce gândeam.

Henri mi-a spus: îți prelungesc pașaportul și zic că vreau ca tu să înveți franceza mai bine și că apoi te trimit înapoi acasă. M-am dus cu el de mână la Ambasada României de la Paris. Eu nu știam cât de mult îi făcea Ceaușescu curte lui Coandă să se întoarcă în România, voia să se mândrească cu acest savant. De aceea i se acordau anumite privilegii.

Apoi, de Crăciun mi-a zis: acum o să îl invităm pe tatăl tău să vină să te ia. Henri era un mucalit și mi-a spus: vrem să scăpăm de tine și îi scriem tatălui tău: vino să o iei înapoi pe Ileana.”

Familia s-a întregit mai târziu la Paris, dar s-a mutat în Germania, unde tatăl a primit un post de inginer. Tânăra Ileana voia să studieze design de interior, însă tatăl nu a fost de acord. Așa că a studiat limbi străine și a pictat abajururi la un magazin de mobilă din Munchen. Mai târziu, a lucrat în bancă.

„M-am mutat în Germania și am avut 2 copii minunați, fiecare are acum câte 4 copii, deci am 8 nepoți. Copiii sunt din prima căsnicie. Dar actualul meu soț, fiind văr primar cu primul bărbat, este unchiul copiilor mei, hahaha. Soacrele mele sunt surori, am rămas în familie, hahaha.”, povestește cu zâmbetul pe buze.

De altfel, această legătură de familie avea să aibă un rol determinant în întoarcerea sa acasă.

“Primul meu bărbat nu avea niciun interes pentru România, voia să plece în Africa. De aceea ne-am și despărțit. Eu strângeam tot felul de pachete ca să trimit în țara mea – medicamente, caiete, ce puteam. Și el îmi zicea: ce faci, iar strângi cartoane? Numele lui era foarte cunoscut acolo și mă foloseam de orice relație, cerșeam la ei, oameni foarte importanți, ca să pot să trimit lucruri în România. Adunam și adunam, mă duceam la farmacii și luam cât de multe medicamente puteam.

Până la urmă, el a plecat în Africa, eu în România și fiecare a fost fericit. De altfel, când am decis să mă căsătoresc cu Jakob, el mi-a pus o condiție, să facem luna de miere în România. Pentru Jakob, spre deosebire de primul soț, legăturile de familie sunt foarte importante.

Familia Kripp are peste 700 de ani în Tirol, iar noi stăm în casa familiei Kripp de la 1454. Mama lui Jakob, ca și prima mea soacră, era strănepoata împăratului Franz Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta.

Deci și Jakob are o istorie bogată, dar care nu e povară, ca a mea.”

Întoarcerea acasă

Baronul austriac Jakob Kripp, de profesie jurist, a fost cel care i-a convins pe moștenitorii dinastiei Știrbey să înceapă lupta pentru recuperarea averii familiei. În 1997, cei doi au venit pentru prima dată în România, în luna de miere.

“Am intrat prin Satu Mare și am colindat toată țara în zig-zag. Am descoperit atunci multe locuri, fiindcă atunci când eram mică nu am avut ocazia să vizitez. Era foarte trist, frumos și vesel în același timp. Am plâns de mai multe ori în fiecare zi. Aveam emoții mari, adânci.

Când am ajuns la Brașov, am vizitat casa Știrbey, care era Casa Pionierilor. Am recuperat-o ulterior, dar a trebuit să o vindem fiindcă eram foarte mulți moștenitori.

Am închiriat o odaie aproape de casa copilăriei din Sinaia și m-a apucat așa un stres intern, încât am zis să plecăm. De frică de a avea un contact cu locul copilăriei mele, din care am fost nevoită să plec.

Și să vă spun o poveste incredibilă. Eu am dormit prima dată la Palatul de la Buftea atunci, în luna de miere. Am venit cu mașina austriacă a lui Jakob, am închiriat o odaie și ne-au spus prețul în lei. A doua zi am avut un mic dejun destul de… vechi, hahaha, iar apoi ne-au spus un preț exorbitant în dolari.

Eu eram roșie toată, pentru Jakob era ca un spectacol de teatru. Cu calm a încercat să le explice că suntem în România, unde nu se plătește în dolari și chiar dacă s-ar plăti, nu ar fi în niciun caz cursul valutar cerut de ei.

Asta se întâmpla în casa străbunicului meu.”

Barbu Știrbey a murit în 1946. Soția Nadeja și cele 4 fete ale lor erau moștenitorii de drept ai averii. Așa că urmașii acestora, răspândiți în Canada, Anglia, Franța și Germania, 12 la număr, au fost cei care au revendicat, începând cu 1998, bunurile familiei.

„Jakob a reușit să îi convingă pe tata și pe ceilalți moștenitori să facă cereri, i-a ajutat să facă dosarele, și-a luat un an sabatic de la bancă, s-a ocupat de procese. Bineînțeles că nu totul a fost rezolvat încă.

Pe aici era o pădure și cei care trebuia să semneze își doreau nu știu ce telefoane și bani. Jakob s-a făcut că plouă, le-a dat de înțeles că e dreptul familiei și atât și cred că i-a pisat așa tare încât au renunțat, până la urmă. Le-a arătat în cel mai elegant mod că nu e bine ce fac.”

Domeniul viticol de la Drăgășani, moștenire directă de la bunica Maria Știrbey, fiica cea mare a lui Barbu Știrbey, a fost recuperat cu ușurință.

„Nu a fost necesar să facem proces, am avut documente de la 1896 cu descrierile exacte ale hectarelor. Cei doi directori de la IAS au spus: să știți că v-am căutat. Iar administratorul viei chiar a rămas alături de noi până în prezent.”

Destinul Palatului Știrbey de pe Calea Victoriei

Marea bătălie cu statul român s-a dat pe Domeniul Știrbey de la Buftea, dar mai ales pe Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei, în spatele căruia s-a aflat mulți ani grădina Eden.

„De când am depus hârtiile, până să ni se retrocedeze, a fost groaznic. Până la urmă, palatul a fost retrocedat prin proces.

Voia altcineva această proprietate, un om politic român foarte important. Partea din spate nu am reușit să o recuperăm sub nicio formă, am vândut dreptul litigios fiindcă am ajuns la concluzia că sănătatea e mai importantă.

Noi făcusem cerere de retrocedare, știau că ne vrem dreptul înapoi, iar ei au început să distrugă anexele din spate, au distrus administrația domeniilor Știrbey construită prin anii ‘20 și cramele unde se depozita vinul adus de aici, de la Drăgășani. Era o clădire lungă, stil neo-brâncovenesc, au început să o cioplească, să o distrugă. Era clar că nu aveau nicio intenție să ni le dea înapoi.

Nu ni s-a retrocedat nici parcarea din față. Pe vremuri, gardul era până la trotuar, iar comuniștii au mutat gardul și au făcut parcare. Apoi noul proprietar a făcut un prim proiect cu arhitectul Alecu Beldiman. Când a văzut proiectul, băiatul meu a zis: “ăsta arată ca un deodorant”. Era un bloc puțin rotund sus. Voia să păstreze fațada și să facă în spate ditamai clădirea.

La un moment dat au început lucrările fără autorizație și era o groapă imensă, au tăiat niște platani seculari superbi. Proiectul nu a fost aprobat, din fericire, a fost o mișcare civică puternică atunci.”

Palatul Știrbey din București a fost construit în anul 1835 pentru Barbu Dimitrie Ştirbei și reprezenta principala locuință a familiei în anotimpurile friguroase. În 1948 a fost naționalizat, a devenit sediul Muzeului de Artă Populară și, ulterior, al Muzeului Ceramicii şi Sticlei.

După ce Ileana Kripp și rudele sale au câștigat clădirea în instanță, au vândut-o omului de afaceri Ovidiu Popescu pentru 5 milioane de euro. Acesta a decedat, iar monumentul istoric a fost moștenit de fiul său, Alexandru Popescu.

Sub proprietatea familiei Popescu, crama și grajdurile istorice au fost demolate cu implicarea unor funcționari publici de la Primăria Sectorului 1 și Ministerul Culturii. Fapta aceasta, precum și autorizațiile de construcție obținute pentru ridicarea mall-ului au fost anchetate de DNA și ulterior anulate.

În 2019, Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei a fost achiziționat de dezvoltatorul imobiliar israelian Hagag, care în 2023 a început lucrările de restaurare și va continua proiectul de mall de lux într-o altă formă arhitecturală, momentan necunoscută publicului.

Ileana Kripp regretă destinul proprietăților familiei, dar mărturisește că nu ar fi avut alte căi.

„Toate proprietățile erau într-o stare deplorabilă. Eram 12 moștenitori și noi nu aveam cum să le reparăm.”

Continuarea tradiției viticole la Drăgășani

Cu o parte din fondurile obținute din vânzarea proprietăților, dar și cu bani de la soțul său, Ileana Kripp a ales să investească în domeniul de la Drăgășani, unde este proprietar majoritar, alături de baronul austriac Jakob Kripp. A renovat casa veche de peste 100 de ani și a investit în vie și într-o nouă linie de producție de vin, în cantități reduse, dar premium.

“Bunica mea avea sufletul aici și iubea locul, iar tradiția viticolă în familia mea este de sute de ani aici și nu în ultimul meu, bărbatul meu vine dintr-o familie care face vinuri de peste 400 de ani în Tirolul de Sud. Unul dintre frații lui este chiar enolog și a venit aici să ne dea sfaturi, i-a spus: dacă nu vii tu să faci ceva aici, vin eu fiindcă e minunat.

Tradiția vinului la Drăgășani există de sute de ani, tot dealul acesta este de peste 2000 de ani, pe aici au trecut romanii, dacii, grecii, toți băutori de vin.

Barbu Știrbey era un foarte bun om de afaceri și și-a dat seama de potențial. Când a venit aici filoxera (n.r. insectă dăunătoare viței de vie), Barbu Știrbey a vrut neapărat să salveze soiurile românești.”

Fascinată de istoria propriei familii, baroneasa ne arată o colecție de afișe, meniuri, reclame sau fotografii care vorbesc despre tradiția vinului Știrbey și despre soiurile de viță autohtone, de la Crâmpoșie, la Tâmâioasă Românească sau Feteasca Regală.

Printre acestea, înrămat este un Mers al trenurilor de la 1905 cu reclama pepinierei Știrbey de la Drăgășani, unde Barbu Știrbey a dezvoltat vițele indigene, printre ele și Crâmpoșia Selecționată, unul dintre soiurile care au supraviețuit din vremea dacilor până în prezent.

“În revista Furnica a avut ani de zile reclame Știrbey și cred că așa a susținut și ziarul. Sunt reclame pline de umor, unele chiar deochiate. Iar toți cei care au pictat aceste reclame, au devenit apoi artiști foarte cunoscuți – Francisc Șirato, Thodorescu Sion. Când se întâmpla asta, Barbu Știrbey avea cam 30 de ani.”

Ileana Kripp s-a familiarizat mai întâi cu vinul familiei Kripp, din Tirol. Mergea la cules de struguri și îi plăcea să bea must. Dar în România a descoperit soiurile de viță românească, înmulțite chiar de străbunicul său.

Între timp, a învățat chiar de la țăranii români, culegători de struguri, care este specificul soiurilor locale, al climei și al zonei.

“Pentru că aveau din ce în ce mai puține fonduri, au pus din ce în ce mai puține substanțe chimice pe vie, ceea ce a fost foarte bine pentru sol, fiindcă nu a fost poluat. În timpul comunismului conta cantitatea, nu calitatea. Vinul de aici se numea IAS Drăgășani.

Munca din vie este manuală și necesită cunoaștere, dar Ceaușescu a decis să se planteze la Drăgășani numai soiuri albe și la Sâmburești soiuri roșii, fiindcă era mai ușor să se gestioneze la grămadă și să dea cât mai mult la hectar.

Crâmpoșia și Feteasca Regală dau mult la hectar, aveau și Sauvignon Blanc și Tămâioasă, fiindcă în România nu se poate fără Tămâioasă. 60% din hectarele pe care le-am recuperat era viță albă, cu 4 soiuri albe, toate în stare foarte bună. Restul erau foarte vechi, unele de la 1911, în stare proastă și am decis să le scoatem, să le înlocuim. Aveam soiul de Crâmpoșie cel mai mult, cam 30% din soiurile albe.

Soiurile astea, dacă le tai, le ții în frâu, cu coarda mică, cu un ochi-doi, îți dau puțin la hectar.

Dacă le lași să se dezvolte și vrei mult, lași coardă cu mulți ochi și îți fac nu știu câți struguri. Dar calitatea este mult mai proastă fiindcă aceeași plantă trebuie să hrănească mai mulți struguri. Și veți avea un vinișor.

Dacă vinul e făcut din struguri bine hrăniți, veți avea mai multă aciditate, zahăr exact cât trebuie, totul va fi mai echilibrat.

Enologul hotărăște când se culeg strugurii, depinde ce vrem să facem. Dacă vrem să facem un vin sec, momentul de cules diferă față de un vin dulce sau demidulce.

Dar există și momente în care clima nu îți mai dă deloc vinul sec sau deloc vinul dulce. Fiindcă nu apucă să se îndulcească strugurele dacă vine vremea rece mai devreme.”

La o plimbare printre rândurile de viță, Ileana Kripp mai găsește ciorchini de struguri roșii Cabernet Sauvignon. „Aceștia nu au fost culeși pentru că aveau câteva boabe verzi, iar boabele verzi nu ne plac, alterează gustul. Iar altele erau prea arse de soare.”

Anul acesta am trăit cu toții cea mai caniculară vară de când sunt înregistrare datele meteo, iar agricultura a avut mult de suferit.

„Anul acesta a fost cel mai diferit față de toți anii. S-a precipitat coacerea extem de rapid, de brutal, au fost zile toride și nu a plouat.

Strugurii, când stau prea mult la soare, se fac cum ne facem noi dacă stăm prea mult la plajă. Se arde pielea, apoi se și cojește. Este o loterie și o măiestrie în vie. Am cules foarte devreme, un soi după altul, fiindcă dacă nu culegeam, aveam prea mult zahăr, care apoi face prea mult alcool, echilibrul s-ar fi stricat.”

Pe dealurile de la Drăgășani se întind acum mai multe vii și crame private, de mici dimensiuni, iar vinul produs în această zonă este printre cele mai apreciate din România. Printre acestea se numără vinurile Prince Știrbey, Isărescu sau Avincis. Dar, deși au parte de același sol și aceeași climă, vinurile diferă de la o casă la alta.

„Dați aceeași carne la trei bucătari și fiecare va face altceva din ea.”

Tradiția vinului în România nu ține doar de agricultură, ci și de cultură. Chiar statul român a cuprins în PNRR un capitol destinat dezvoltării turismului viticol, așezat laolaltă cu cultura. Ministerul Antreprenoriatului și Turismului ar urma să dezvolte o rută turistică a cramelor ce pot fi vizitate. Proprietara domeniului Știrbey este, însă, de părere că vinul premium nu poate fi degustat prin turism de masă.

„Unii vor să facă profit din asta fără să aibă cunoștință. Voiau să facă aici stații de autobuz, să vină puhoaie. În primul rând, șoseaua era înainte dublă, era betonul prost și au schimbat-o cu bani europeni, dar au făcut-o îngustă, nu au loc nici două mașini. Să vină aici autobuze întregi e imposibil. Deja e o limită a infrastructurii.

Turismul viticol se poate face doar în intimitate, dacă vrei să fie de calitate. E imposibil să îți vină un autobuz de 45 de persoane și să te înțelegi om cu om. Devine cantină.

Noi facem vinuri de nișă, iar dintr-un soi putem face și 3-4 feluri, ceea ce arată creativitatea. Aici se creează, nu se fabrichează vin.

Străbunicul și-a pus numele pe stică și asta arată calitatea. Când îți pui numele pe ceva, nu vrei să îl periclitezi. Noi nu punem un nume fictiv sau un nume… drăguț. Noi am vrut să păstrăm tradiția familiei.”

În casa de la Drăgășani, Ileana Kripp își gospodărește singură bucătăria și se bucură de mâncarea românească locală, de la roșiile gustoase și brânza țăranilor la un grătar cu mult usturoi. A învățat să facă zacuscă și vrea să transmită rețetele românești nepoatelor sale, care vin frecvent în vacanța de vară în Oltenia.

Soții Kripp primesc personal vizitatorii, atunci când sunt acasă. Le fac degustări de vin Prince Știrbey și le pregătesc o masă ca în familie.

„ – Care este vinul dumneavoastră preferat?

-Depinde de zile, depinde de ce mănânc, depinde din ce an este. Dintre vinurile albe, cel mai frumos îmbătrânește Feteasca Regală și am tendința să merg mai mult către el, mai ales că beau mai mult la mese, nu între mese. Dacă e foarte cald, prefer Crâmpoșia sau Rose-ul.”

Ileana Kripp, născută în România și educată în Franța și Germania, locuiește când în Austria, când la malul Oltului.

S-a luptat să își recâștige cetățenia română, dar a cedat în fața unei birocrații absurde. Se prezintă drept româncă, iar sufletul său și-a găsit aici liniștea, în ciuda barierelor care au afectat traseul întregii sale vieți.

„Am pierdut cetățenia când am plecat în Germania și a trebuit să renunț la ea. M-am dus la Ambasada României la Viena să fac solicitare să îmi redobândesc cetățenia. Am simțit fiori reci, parcă eram în anii ’60. Ambasadorul de atunci ne-a promis că se rezolvă în câteva luni, după 6 luni – nimic, după 1 an – nimic.

Am venit la București și mi s-a spus că trebuie să mai aștept 5 ani, că sunt străină. Trebuia să o dobândesc de la zero și nu a contat că m-am născut în România și că am crescut aici până la 15 ani, că aici sunt strămoșii mei. În lacrimi am zis că îmi retrag cererea. M-am simțit umilită.

Sunt româncă, eu știu asta în sufletul meu, nu mai contează că nu sunt pe hârtie. Alții sunt români pe hârtie și nu sunt români, de fapt.”

Casa Știrbey este o dinastie valahă ce datează din secolul 15.

600 de ani mai târziu, Ileana se încăpățânează să ducă mai departe numele Știrbey, într-o țară blocată încă în metehne comuniste.

Vă întrebați vreodată, chiar dacă este ceva iremediabil, cum ar fi arătat România dacă nu ar fi fost ocupată de comuniști?

Da. Mi-am imaginat de multe ori.

România e o țară foarte bogată, foarte frumoasă, foarte prost administrată și foarte furată. Furată nu în sensul că fură și pune în buzunar, ci sunt furate posibilitățile de a avansa, șansele.

Asta este cel mai trist. E un nihilism în chestia asta care doare și țara a mai trăit-o, dar parcă durează prea mult. Parcă e din ce în ce mai rău. Ar fi putut veni un timp mai bun și iar ne-am împotmolit.

Sinaia sufletului meu nu mai există. În fața casei mele aveam o poiană prin care în fiecare zi treceau vacile cu talăngi. Acum sunt numai și numai betoane, case cu betoane, blocuri cu betoane. Zici că te duci la Sinaia, la munte, și nu mai vezi un pom în fața casei. Asta este durerea mea.

Dar să știți că nu este numai aici. E o boală generală. S-au construit multe greșit și în alte țări. Doar că acolo era locul meu de naștere, de aceea mă doare.

Cel mai de preț lucru pe care îl avem e pământul, atât pentru ceea ce ne poate oferi el, cât mai ales pentru legătura cu rădăcinile noastre. Iar rădăcinile mele sunt aici, în România.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Întoarcerea dinastiei Știrbey appeared first on Cultura la dubă.

Pe parcursul celor trei zile vor fi organizate activități în aer liber, pentru toate vârstele: de la acțiuni de ecologizare, tururi prin împrejurimi alături de ghizi și sesiuni de birdwatching pentru iubitorii de păsări.

Acces festival & camping

Accesul la festival se va face pe bază de abonament pe trei zile, alături de certificatul de vaccinare sau test negativ de Covid, mască și distanțare. Biletele și abonamentele achiziționate anul trecut pentru ediția 2020 rămân valabile pentru ediția 2021.

Persoanele vaccinate au 50% discount la abonamentele de acces. Cei nevaccinați vor primi gratuit un test de Covid la intrare.

Abonamentele sunt puse în vânzare AICI.

Festivalul Living Rock are ca scop promovarea scenei underground din România și sprijinirea artiștilor din zona de rock alternativ. Construit pe conceptul unic de combinare a rock-ului alternativ cu frumusețea Mării Negre, evenimentul are loc în aer liber, pe plaja Tuzla, una dintre cele mai frumoase plaje din România.

The post Festival de rock alternativ pe plaja Tuzla, între 20-22 august 2021 appeared first on Cultura la dubă.