Rănit atât de ororile nazismului, cât și de cele ale comunismului, Norman Manea se lasă purtat de viață cu umor și autoironie. La 89 de ani, trăiește tot departe de țara natală, de care s-a desprins în 1986. E bânuit de coșmaruri cu lagărul de concentrare din Transnistria, în care a fost deportat pe când era doar un copil, dar și de imaginea tatălui, schilodit de munca silnică din lagărul comunist de la Periprava. Însă își îmblânzește existența cu amintirea Mariei, ființa protectoare a familiei sale, devenită “imaginea României.”

Norman Manea este unul dintre cei mai importanți scriitori români în viață, fiind propus de mai multe ori pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură.

S-a născut într-o familie de evrei la Suceava. A supraviețuit deportării în Transnistria, iar în 1945 s-a întors în România. Din 1974 până în 1986 a publicat în țară zece volume, însă adevărata sa șansă ca scriitor a fost să plece din România în 1986, cu o bursă în Berlinul Occidental. De acolo a ajuns în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit pentru totdeauna.

În 1992 a primit prestigioasele Burse Guggenheim și MacArthur, iar în 1993 New York Public Library i-a acordat Medalia Literary Lion.

Scrierile sale vorbesc despre destinul individului în condiții extreme, precum Holocaustul, regimul comunist și exilul. Cel mai important roman al său, Întoarcerea huliganului, a primit celebrul Premiu Medicis pentru literatură străină, iar cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi. În 2016, a devenit primul scriitor român medaliat cu Medalia Carlos Fuentes în Mexic și premiat cu Premiul FIL la Festivalul Internațional de Literatură de la Guadalajara, acordat autorilor latini, titlu obținut ulterior și de Mircea Cărtărescu, în 2022.

A predat în toți acești ani la Bard College, New York, de unde s-a retras în 2017 și a devenit Profesor Emeritus. Este membru al Berlin Academy of Art și al Royal Society of Literature în Marea Britanie și locuiește la New York, alături de partenera sa de-o viață, Cella Boiangiu.

La New York s-a bucurat și de o strânsă prietenie cu Philip Roth, care a cerut Colegiului Bard să îi acorde un loc de veci lângă cel rezervat pentru Norman Manea, spunând că ar vrea să aibă cu cine să stea de vorbă și în viața de apoi. În mai 2018, Philip Roth a fost înmormântat conform dorinței sale, deși nu predase niciodată la Bard.

După o recentă corespondență, la care Norman Manea a răspuns cu generozitate, publicăm primul interviu în care celebrul autor român vorbește, pentru Cultura la dubă, despre “calamitățile” prezentului – Gaza și Ucraina, despre degradarea democrației și a marelui proiect american, dar și despre veșnicele nostalgii fasciste și comuniste ale unora dintre români.

***

“Domnule Manea, în primul rând, spuneți-ne, vă rog, cum vă găsește acest interviu, cum vă simțiți?

Calendarul m-a anunțat recent că am împlinit stupefianta vârstă de 89 de ani. O surpriză a cărei urmare este previzibilă.

De cât timp nu ați mai fost în România?

Din 2016. Frecvența popasului românesc s-a rărit, picioarele mă sabotează.

Trăiți în exil de 39 de ani. România este țara natală, dar și țara care v-a provocat foarte multă suferință. V-a lipsit în tot acest timp, vă lipsește vreodată România? Dacă da, ce anume din ea?

Trăiesc acum într-o țară care amestecă tot universul, dar, pentru mine, România a fost și este o prezență statornică, așa cum se află în actele mele și în cărțile mele.

Când am plecat aveam deja 50 de ani, doldora de trăiri de tot felul. Desigur, așa cum spui, am amintiri de suferință și nostalgia momentelor luminoase ale tinereții. Mă vizitează adesea imagini fixate în mintea copilului care eram în lagărul din Transnistria, la moartea bunicului, înmormântarea lui în pădure, într-un loc fără semn, prima mea întâlnire cu moartea, apoi portretul tatălui meu când l-am văzut la șantierul închisoare de la Periprava, deținut în urma unei înscenări de partid, sleit de puteri, de data asta după Transnistria, la o vârstă înaintată. Iată doar două dintre coșmarurile care îmi populează nopțile.

Imaginea statornic luminoasă a biografiei mele românești rămâne Maria, fetița de 11 ani izgonită în stradă de familia ei, pe care bunicul meu bigot a găsit-o înghețată pe stradă într-o noapte de iarnă și a adăpostit-o în casa noastră. Maria a rămas parte din familie, iar când mama mea s-a căsătorit, a însoțit-o în noua locuință.

Când eu m-am născut, ea a devenit protectoarea mea afectuoasă. În ziua deportării noastre, în gara Ițcani, s-a luptat fără succes cu soldații care ne împingeau în vagoanele de vite și care o separau de noi.

Ne-a găsit apoi în lagăr, unde a venit încărcată cu alimente și haine și a scăpat ca prin minune de legea marțială care-i pedepsea pe cei care ajutau deportații evrei. Frumoasa Maria a rămas definitiv imaginea îngerului afectuos și protector al copilăriei mele. În fapt, imaginea României. Când Patria îmi trimitea injurii antisemite, în scandalul Eliade, revenea și imaginea protectoare a Mariei.

Care este prima amintire din copilărie care vă vine, de obicei, în minte?

Până la vârsta de patru ani am fost foarte alintat. Plictisit de această continuă atenție, într-un moment de revoltă, dornic de independență, am pornit singur pe șoseaua Ițcani-Cernăuți. După o vreme, am fost recunoscut de un vecin care m-a adus acasă. Evadarea a fost pedepsită la întoarcere, tatăl meu m-a legat de piciorul masei, ca să învăț minte. Era poate o premoniție a viitoarei dependență de masa de scris.

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți aici, în România, pentru o perioadă mai lungă de timp, să redescoperiți locul în care viața dumneavoastră a prins rădăcini?

Prima întoarcere, după 11 ani și după multe ezitări, a fost la îndemnul și cu participarea președintelui Colegiului Bard, unde predam. Ca dirijor, era invitat să dirijeze un concert la București. Orașul mi s-a părut avariat, m-am simțit ca o fantomă rătăcită, la poștă nu am știut ce timbru îmi trebuie pentru o scrisoare în străinătate, multe se schimbaseră.

Următoarele reveniri au restabilit parțial familiaritatea cu locul, îmi doream să regăsesc emoțiile vârstelor tinereții. Firește, dorul de țară și de vârstele trecute a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.

Mergând către începutul carierei dumneavoastră de scriitor, spuneți-ne, vă rog, cum s-a născut această pasiune pentru scris? A fost vreun factor declanșator, un moment anume sau a venit natural, ca o nevoie de exprimare sau ca o chemare?

După întoarcerea din lagăr locuiam la rude, la Fălticeni.

Fermecat de surpriza limbii, atât de diferită de cea a străzii, de lumea poveștilor, m-am visat în aristocrația vrăjitorilor de cuvinte.

Prima izbucnire lirică a și apărut în revista “Pionierul” și în ziarul sucevean cu titlul grăitor “Lupta poporului”. Mulți ani mai târziu, criza tânărului inginer hidrotehnicean care devenisem m-a readus la imboldul și emoțiile confruntării cu mine însumi.

Spuneați într-un interviu că scrisul este o profesie a vanității. De ce credeți asta?

Cred că a spus-o mai întâi Camus. Poate codifica dorința, capacitatea, orgoliul scriitorului de a expune carențele și sublimul realității, fără intenții pedagogice.

Tot Camus spunea că “scopul unui scriitor este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Sunteți de acord cu el? Cum (mai) poate literatura să salveze lumea, mai ales lumea de azi, atât de profund viciată?

Camus nu cred că singulariza atât de drastic și emfatic “scopul scriitorului este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Avea în vedere, cred, rolul moral al scriitorului. Marea literatură nu țintește neapărat doar această ambiție, iar dacă se implică în cotidianul politic, cel mai adesea ratează esteticul care ar fi să compenseze cotidianul.

Mă simt și eu apăsat de calendarul contemporan, depărtat nefast de speranțele postbelice.

Sunteți un supraviețuitor al Holocaustului și cunoașteți profund ceea ce înseamnă genocidul și o criză umanitară. Privind situația geopolitică și criza morală în care ne aflăm, cum vă explicați dumneavoastră ceea ce trăim azi, în 2025 – mai multe organizații internaționale spun că Israel comite genocid în Gaza, cu sprijinul SUA, Ucraina este în continuare sub asediul Rusiei lui Putin, iar Europa pare că asistă la toate acestea?

Și cum vedeți dumneavoastră o posibilă ieșire din această criză?

Prezentul este primejdios și pare să pregătească variante și mai rele. Regret că nu pot crede, spera într-o intervenție divină, salvatoare. Coșmarul Gaza și agresiunea sângeroasă a lui Putin în Ucraina sunt doar două calamități (ca să nu mai amintim dezastrul din Sudan și nenorocirile din alte părți ale lumii) în infernul actualității. Din păcate, previziunile de reabilitare sunt evazive și pesimiste.

Ați fost profesor mai bine de 30 de ani și ați predat studenților de toate naționalitățile și rasele. Ce credeți despre presiunea pe care administrația Trump o exercită asupra mediului universitar în acest mandat, despre ridicarea acreditării Harvard pentru studenții străini?

Este vorba despre o criză mai adâncă a sistemului, de tipul fascismului și comunismului, cu adeziunea liberă a maselor zăpăcite și fricoase.

Dictatorul yancheu este demn de galeria de vedete în care intră. Poate că această nefericită situație forțează universitățile, inclusiv Harvard, să-și analizeze cu exigență numeroasele erori păgubitoare care fermentează de mult timp.

Mai urmăriți ceea ce se întâmplă în România pe plan politic, pe plan artistic?

Desigur, la asemenea distanță informațiile sunt intermitente și nu aș putea pretinde o implicare integrală. Evenimentele majore îmi parvin, totuși. Am rămas un cititor al ziarului tipărit pe hârtie, nu am viteza internetului în fibră. Am urmărit cu mare interes și emoție sezonul electoral.

Ați scris în anii ‘90 un text în care ați vorbit despre antisemitismul lui Eliade. Textul a fost criticat destul de mult în România, dar apreciat peste hotare. De ce credeți că românii au această problemă cu recunoașterea adevărurilor istorice?

La apariția jurnalului lui Eliade în America am fost solicitat să scriu o cronică. Am ezitat lung timp, până la urmă am acceptat. Anticomunismul de după 1989 a coabitat cu nume importante ale elitei culturale care cochetaseară cu legionarismul, am considerat că măcar cu această ocazie trebuie făcute publice opțiunile prolegionare ale lui Eliade.

În 1992, textul meu, publicat în “The New Republic”, “Happy Guilt” a fost tradus în românește și a declanșat un scandal public, cu contribuția unei părți din elita culturală. Înjurăturile care mi-au fost azvârlite peste ocean au persistat aproape un deceniu.

Naționalismul și antisemitismul au fost trăsături ale tuturor regimurilor totalitare în România, fasciste și comuniste, chiar și postcomuniste.

Acum ne aflăm într-o radicalizare politică globală și România se află din nou confruntată cu ideologii contradictorii, care amintesc primejdiile vechi.

Pentru că ne apropiem de finalul interviului nostru, vă propun să ne îndreptăm către subiecte mai luminoase. Și aș începe cu iubirea dintre dumneavoastră și partenera de viață, Cella Boiangiu, de care vă leagă o căsnicie de 56 de ani. Privind înapoi, ce ați zice că a stat la baza trăiniciei acestei relații?

A fost și a rămas un dar al destinului. Dar, dacă a venit vorba de destin, să ne amuzăm cu coincidențele: ziua, luna, și anul nașterii taților noștri sunt aceleași, iar numele de familie al mamelor, înainte de căsătorie, tot aceleași.

Cu Philip Roth ați fost prieten peste 30 de ani. De el ce v-a legat, dincolo de iubirea comună pentru literatură?

Desigur, literatura ne-a legat și chiar atunci când aveam opinii diferite. În prima noastră întâlnire am fost șocat în discuția despre Proust când el s-a grăbit să se delimiteze prin a spune “My Proust is Céline”, adăugând că nu a putut citi mai mult de 20 de pagini din marele artist.

Nu prea am înțeles ce l-ar fi atras la mine, dar eu am fost imediat sedus de inteligența, acuitatea observațiilor, umorul și originalitatea sarcasmului său.

Vorbind despre scris, îmi spunea adesea: “sheer playfulness and deadly seriousness are my closesest friends”.

Prietenia noastră lungă a surprins pe toată lumea, chiar și pe noi. Am glumit la un moment dat spunându-i: “noi nu ne putem separa: tu ești sadist și eu masochist”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Norman Manea: “Dorul de țară a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.” appeared first on Cultura la dubă.

Foto: Adrian Coleașă

Bogdan Moleșag avea 28 de ani în momentul Colectiv.

Era toboșarul trupei Up to Eleven și operator de imagine la Prima Tv. Pe 30 octombrie 2015 se afla în club pentru a-l susține pe apropiatul trupei sale, Alex Pascu, basistul Goodbye to Gravity.

După tragicul incendiu, dintre răniții internați în același salon la Spitalul Sfantul Ioan, Bogdan a fost singurul supraviețuitor. Pe 7 noiembrie 2015 a fost transferat în Belgia și a intrat în stop cardio-respirator la aterizare. Insistența și dedicația medicilor, care depășiseră timpul alocat în mod normal unei resuscitări, l-au readus la viață.

S-a trezit peste 3 saptămâni, la Spitalul Militar Reine Astrid, din Bruxelles.

A avut arsuri pe 35% din suprafața corpului și pe căile respiratorii și 4 bacterii extrem de rezistente.

6 degete de la mâini i-au fost amputate și a suferit până acum peste 20 de operații.

Dar acest material nu va fi despre condițiile din spitale, despre corupție și detalii dureroase, ci despre iubirea pentru muzică și, mai ales, despre speranță.

Bobo, așa cum ii spun prietenii, are acum 32 de ani.

Nu mai poate fi toboșar profesionist și nici operator tv.

Insă, ne arată că întotdeauna există resurse să o poți lua de la capăt.

Bogdan este acum student în anul al 3-lea la Facultatea de Psihologie și vrea să îi ajute pe alții, așa cum și pe el psihoterapia l-a ajutat să meargă mai departe.

Bobo, imediat dupa tragedia din Colectiv foarte multă lume a părut surprinsă de faptul că tinerii mergeau la concerte în astfel de spații și parcă Romania descoperea o lume de care habar nu avea: lumea tinerilor care gasesc forme de cultură în subsoluri, hale, clădiri abandonate, pentru că nu există spații speciale pentru concerte. Cum era pentru tine acea lume și cum ai ajuns să faci parte din ea?

Într-adevăr, tipul acesta de muzică, atât de iubită de mulți dintre noi, a fost marginalizat. Neaducând mari profituri patronilor, neatrăgând un număr extrem de mare de oameni. Iubitorii rockului au ajuns să fie, de multe ori, marginalizați, la propriu și la figurat. Nu numai că la școală nu ai ocazia să înveți un instrument muzical, dar nici spațiile pentru studiu și repetiții nu prea există.

Știu că în alte țări există astfel de spații subvenționate de stat. La noi, însă, cultura și educația nu par să fie priorități.

Ca să-ți răspund la întrebare, în lumea asta, majoritatea ne cunoșteam între noi, mulți activam în mai multe proiecte muzicale.

Am început să ies și să cunosc oamenii din underground în liceu, când mi-am făcut și prima formație. Nu cred că există club în București în care să nu fi cântat. De asemenea, am cântat și în multe cluburi din țară.

Da, erau spații improprii, cu multe improvizații, fără vreun buget anume, fără spații separate pentru artiști, multe dintre ele neaerisite și la subsoluri. Erau, însă, singurele locuri unde ne puteam manifesta. Preocuparea legată de siguranță nu cred ca o avea cineva.

“Am vrut să văd locul în care s-a petrecut tragedia. Este incredibil. Un spațiu total impropriu. Este de neimaginat ca în acel spatiu au putut să fie atâția oameni la un concert”

Klaus Iohannis, 31 Octombrie 2015, Colectiv

 „Când m-am întors din Belgia, am găsit România la fel ca pe camera mea, în care mă întorceam după aproape 7 luni. Neschimbată.”

Bogdan Moleșag, supraviețuitor Colectiv

Culmea e că mulți dintre noi frecventam astfel de locuri și Colectiv părea chiar unul dintre cele mai aerisite și “ok”.

Colectiv era, într-adevar, mai mare și mai ”aerisit”. Nu se afla nici la subsol și avea și o instalație bună de sunet. Multe trupe bune au cântat acolo, au avut loc chiar manifestări de decernare ale unor premii din domeniu, evenimente cu 700-800 de oameni prezenți. La un astfel de eveniment, cu extrem de multi participanți, dupa ce am cântat, știu că mi-a luat cam 10 minute să fac drumul de la scenă spre toaletă.

M-am întrebat ce s-ar întâmpla daca vreunui om i s-ar face rău, că probabil ar dura foarte mult să fie scos afară. Nu m-am gândit la ceva mai rău.

Clubul Colectiv, însă, mie nu mi-a dat niciodată un vibe prea bun. Din cauza zonei industriale decrepite în care se afla, din cauza numelui care mă ducea cu gândul la poveștile triste spuse de bunicul meu din perioada colectivizării și din cauza pereților vopsiți într-un gri închis și a iluminării precare.

Nu mi-a plăcut niciodată prea mult. Referitor la alte cluburi, în aceeași stare, dar aflate la subsol… daca s-ar fi întâmplat același lucru, într-un spațiu cu o singură scară în spirală pentru acces și ieșire, rezultatul ar fi fost, mult, mult mai tragic.

Problema mi-am pus-o după incendiu, însă. Nu aveam o educație în acest sens.

“La concertul lor de lansare am reușit să cânt o piesa cu ei. Am simtit că urc Everestul, am căpătat multa încredere în forțele mele.  Să mai cânt, însă, ca înainte, nu mai este posibil.”

Erai la vremea respectivă toboșarul trupei Up to Eleven. Spune-ne câte ceva despre trupa voastră, de cât timp exista și ce fel de stil muzical cântați, unde repetați?

Up to Eleven am format-o prin 2006. Eram niste puști. Am început să repetăm, să învățăm, să ne perfecționăm, să investim bani în scule și în înregistrări. Aveam în paralel și un proiect tribut Nirvana, în aceeași componență stabilită în 2013. Repetam într-o sală pe care o închiriam, și, uneori, la magazinul de instrumente muzicale în care lucrau colegii mei de trupă, Leo și Liviu.

Toți aveam joburi și investeam mult timp și mulți bani în formație. Nu ai cum să supraviețuiești altfel. Lumea nu mai cumpără cd-uri, spațiile în care poți cânta sunt puține și slab dotate, publicul este restrâns. Fără o pasiune puternică și implicare sentimentală, nu poți fi dispus la un efort atât de îndelungat și frustrant.

Ce s-a întâmplat cu Up to Eleven după Colectiv? Dar cu Bobo, toboșarul trupei?

Leo, chitaristul nostru, a murit pe loc, în seara aceea.

Liviu, basistul, a fost grav rănit și transferat ulterior la Viena.

Mircea, vocalul, a fost singurul care a reușit să scape nevătămat.

Eu am fost grav ranit și transferat în Belgia. După un foarte lung proces de recuperare, care continuă încă, am început să ne revedem, noi trei, supraviețuitorii. Suntem prieteni în continuare.

Mircea și Liviu, alături de alți oameni, au înființat formația The Sonic Taste și cântă în continuare.

Eu nu mai pot cânta.

Îmi este greu să mai fac asta, dar sunt alaturi de ei mereu, îi susțin cum pot.

Sunt prietenii mei, îi incurajez să facă asta.

La concertul lor de lansare am reușit să cânt o piesa cu ei. Am simtit că urc Everestul, am căpătat multă încredere în forțele mele.

Să mai cânt, însă, ca înainte, nu mai este posibil.

 Sunt, totuși, impresionante imaginile cu tine, cântând din nou la tobe. Cum ai reușit să faci asta?

Este foarte dificil să mai cânt la tobe. A trebuit aproape să-mi leg bețele de mâini.

Imi este des dor să cânt cu prietenii mei, așa cum o făceam înainte, cu lejeritatea pe care o aveam și dorința nebună. Nu mai este posibil.

M-am împăcat cu acest gând, am acceptat această nouă situație, această nouă stare, de fapt.

Întotdeauna mi-a plăcut să dau totul din mine când cântam la tobe. Dacă acest lucru nu mai este posibil, o voi mai face probabil, dar rar, puțin, când mă voi simți sigur că pot livra ceva decent și de care să fiu mândru.

Între timp, cariera ta a luat un alt sens, ai fost admis la Facultatea de Psihologie. Cum ai ajuns pe drumul acesta și ce îti propui să faci mai departe?

În Belgia, în spital, am avut foarte mult timp pentru autoanaliză. A trebuit să mă obișnuiesc cu noua realitate, aceea de om cu 6 degete amputate.

Am avut și multe discuții cu psiholoaga din spital, care m-a ghidat în procesul acesta de reflexie. Psihologia m-a atras întotdeauna, însă nu cred că aveam maturitatea necesară să o studiez în profunzime. Nu aveam nici maturitatea de a mă înțelege pe mine, cu adevărat, la 20 de ani, când am făcut prima facultate.

Acum, la 32 de ani, cu aceste evenimente definitorii, traumatizante, dar din care am învătat atât de mult, mă simt mult mai pregătit să fac acest pas.

A fost și o decizie pragmatică totodată, nemaiputând să fac ce faceam inainte, fiindu-mi fizic imposibil.

Am dat admiterea în 2017, m-am străduit să învăț și am reușit. Folosind experiența pe care am dobândit-o în acești ani, pe viitor vreau să mă specializez în psihoterapie și în traumă.

 Vreau să îi pot ajuta pe alții care trec prin ce am trecut eu și prietenii mei.

Știu că ai mers la niște concerte de când te-ai intors. Ce sentimente ai când te afli la un concert? Te simți uneori în pericol? Sau reușești să te bucuri de muzică și de prieteni pur și simplu?

Sunt mai alert decat înainte. Nu pot spune că sunt anxios astfel încât să nu mă mai pot bucura de concert, dar mă uit de 2 ori înainte să merg într-un loc, mă asigur că este decent și că știu unde se află ieșirile. Consider că astea sunt lucruri de bun simț, de care ar trebui să ținem toți cont, însă vin prin educație și conștientizarea unor posibile pericole.

Ti se pare că s-au schimbat locurile în care concertează acum trupele românești underground?

Nu am mai ieșit deloc atât de des precum o făceam înainte. Am vazut, însă, că niște locuri au fost reamenajate. Altele închise. Ma bucur că patronii încep să acționeze în acest sens, dar lucrurile se mișcă foarte încet. Există niște locuri în București unde te poți simți în siguranță. Pe cele extrem de aglomerate, le evit.

Cum ai găsit România, atunci când te-ai intors din Belgia, după tragedie?

Am găsit-o ca pe camera mea, în care mă întorceam dupa aproape 7 luni. Neschimbată.

Dar cum o găsești acum, la 4 ani distanță? Rămâne constantă întrebarea: s-a schimbat ceva în țară după Colectiv?

Letargia la care face referire și imnul țării noastre nu se dezminte.  Simt că România merge înspre bine, însă cu viteza melcului. Suntem în UE, asta contează mult, dar, în continuare, clasa politică depune eforturi mult prea mari în direcții greșite.

Societatea civilă, însă, pare că a prins curaj mai mare. Multe ONG-uri fac o treabă foarte bună, inspiră oameni și poate chiar schimbă ceva și la nivelul instituțiilor. Drumul este lung. Am speranța, totuși, că vom merge, chiar dacă lent, în direcția bună.

“Aveți încredere în noi și în țara noastră.”

Așa cum era și normal, supraviețuitorii au avut atitudini diferite când s-au trezit din acest coșmar. Unii au vrut să vorbească despre tragedie, pentru ca așa ceva să nu se repete sau pentru că pur și simplu au simțit nevoia să se descarce. Pentru tine cum a fost?

În Belgia, în primele luni, vorbeam cu ceilalți răniți seară de seară despre cele întâmplate.

Era un proces terapeutic care pe mine mă ajuta să înteleg și să accept ce s-a întâmplat. Pentru mine funcționa. Alții nu doreau să discute și le respectam decizia.

Este normal ca fiecare să proceseze o trauma într-un mod diferit, să fie afectați mai mult sau mai puțin. A vorbi despre asta, a împărtăși ce simți, este, de multe ori, un proces care ajută la acceptare și vindecare.

Pe de altă parte, alături de alți supraviețuitori, am stabilit grupuri de lucru prin care am obținut schimbarea legislației în ceea ce privește tratamentul persoanelor cu arsuri în România.

Am obținut transferul în străinătate pentru cei care nu au paturi libere în țară.

Următorul pas este schimbarea legislației în ceea ce privește recuperarea marilor arși. Am convingerea că vom găsi parteneri de dialog la ministere și vom avea succes și în acest caz.

În ce găsești acum bucurie?

Ca și înainte, în lucrurile mici.

Care este visul tău acum?

Să fiu fericit.

Recomandă-ne o melodie sau o trupă pe care să o ascultăm.

The Sonic Taste.

Ar mai fi ceva ce ai vrea să spui, ca lumea să știe?

Exprimați-vă, nu vă pierdeți speranța, aveți încredere în noi și în țara noastră.

The post Bogdan Moleșag, supraviețuitor Colectiv: “Vreau să mă specializez în psihoterapie și în traumă. Vreau să îi pot ajuta pe alții care trec prin ce am trecut eu și prietenii mei.” appeared first on Cultura la dubă.