Cariera sa impresionantă include apariții pe cele mai importante scene ale lumii, în țări precum Japonia, China, Germania, Italia și multe altele. Formată la una dintre cele mai prestigioase școli de balet din Europa de Est, Ganna Muromtseva este apreciată pentru eleganța sa, forța dramatică și rafinamentul tehnic.

Din 2022, artista face parte din Baletul Național al Ungariei, unde a interpretat roluri memorabile în producții precum „Lacul lebedelor”, „Don Quijote”, „Spărgătorul de nuci” și „5 Tangos,” demonstrând o versatilitate artistică remarcabilă.

Repertoriul său cuprinde cele mai importante titluri ale baletului clasic, iar prezența sa a fost remarcată în publicații internaționale de prestigiu precum Dance Europe (Londra), Dance Magazine și Clara (Japonia). De-a lungul carierei, a fost distinsă cu premii importante, printre care Crystal Shoe și Dance No Borders.

Spectacolul simbol al baletului romantic, pe muzica lui Ceaikovski, va prinde viață prin talentul remarcabil al soliștilor şi corpului de balet de la Ukrainian Classical Ballet – companie renumită pentru interpretările sale de înaltă ținută artistică.

„Lacul lebedelor” este o poveste despre iubire, destin și sacrificiu, în care prințul Siegfried se îndrăgostește de frumoasa Odette, o prințesă transformată în lebădă de către un vrăjitor malefic. Povestea lor tragică este spusă prin mișcare, lumină și armonie, într-un regal vizual și sonor cu costume somptuoase și decoruri spectaculoase.

Bilete pe Ticketstore.ro, Biletlateatru.ro, Startickets.ro şi DynamicTicket.ro, la casa de bilete a Sălii Palatului şi la Sala Dalles.

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Lacul Lebedelor”, cu balerina ucraineană Ganna Muromtseva, pe 2 februarie la Sala Palatului appeared first on Cultura la dubă.

România a încheiat la sfârșit de septembrie cel mai complex eveniment cultural pe care îl organizează – Festivalul Internațional George Enescu. Timp de 4 săptămâni, unele dintre cele mai mari orchestre ale lumii, dirijori, soliști, coregrafi și dansatori au conturat un univers din care, odată intrat, nu ai mai vrea să pleci. Fiindcă în lumea lui Bach, Beethoven sau Mozart, Enescu, Ravel sau Shostakovich, muzica aduce lumină, dacă nu cumva chiar vindecă întunericul din noi.

Experiența unui concert live înseamnă acces la propriile emoții, o spune chiar cel care a stat în spatele selecției muzicale a festivalului – dirijorul român Cristian Măcelaru. Numit director artistic al Festivalului Enescu în urmă cu 4 ani, Măcelaru a semnat acum, pentru prima dată, o ediție completă a evenimentului, fiind implicat de la aducerea soliștilor celebri, până la selecția evenimentelor din Club Control sau cea a spectacolelor pentru copii de la Teatrul Odeon.

Lista de titluri pe care le poartă Cristian Măcelaru este impresionantă – director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, director muzical al Orchestrei din Cincinnati, dirijor principal al WDR – Orchestra Simfonică din Köln, câștigător al Premiului Grammy, violinist, profesor și mentor.

În esența acestor titulaturi se află iubirea pentru muzică. Iar ea se manifestă prin dirijat.  

A dirijat Orchestra Națională a Franței la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice din Paris, dirijează anual concertul de Ziua Franței de la Turnul Eiffel, iar concertele sale din întreaga lume sunt, în general, sold out. La Festivalul Enescu, a condus 7 concerte, ajungând în premieră cu festivalul chiar și la Chișinău.

Am vrut să înțelegem mai bine ce se află dincolo de “misticismul care înconjoară munca de dirijor”, după cum o spune chiar dirijorul Cristian Măcelaru.

După ce în urmă cu trei ani ne-a primit în culisele Radio France de la Paris, de data aceasta, timp de câteva zile, l-am urmărit la Festivalul Enescu în timpul repetițiilor, în discuții cu muzicienii, cu colegii din festival sau cu spectatorii. L-am însoțit când a mers să asculte concertele celorlați. I-am fost alături în cabină chiar înainte de concerte, știm cât a dormit sau ce a mâncat într-o zi. Dar, cel mai important, am aflat cum sufletul unui dirijor își pune amprenta asupra unui concert.

***

Este duminică dimineață, în al doilea weekend al Festivalului Enescu. Azi începe seria de evenimente pentru copii, organizată la Teatrul Odeon. La 9 dimineața, Cristian Măcelaru, de data aceasta în rol de povestitor, repetă alături de orchestră fragmente în care muzica lui Enescu se îmbină cu povești din copilăria compozitorului.

Cu o seară înainte, dirijase un concert la Timișoara, alături de una dintre orchestrele pe care le conduce – WDR Symphony Orchestra din Köln. După ce a experimentat niște întârzieri cu avionul, ca să fie sigur că ajunge la repetiția de la Odeon, a plecat noaptea cu mașina de la Timișoara și a ajuns la 5 dimineața în București. A dormit doar două ore și a început o nouă zi de festival.

La ora 11, având în față zeci de copii și părinți entuziasmați, se așază pe marginea scenei și rostește povestea lui George Enescu cu un puternic accent bănățean, pe care încă îl păstrează, deși e plecat din România de aproape 30 de ani. Din când în când se oprește și lasă muzica să îl bucure.

La finalul spectacolului, se grăbește să ajungă la hotel ca să se schimbe.

Între timp, la Sala Palatului stă să înceapă repetiția cu aceeași orchestră WDR din Köln, alături de care pregătește un concert important și complex – Salome op.54 de Richard Strauss, cu participarea a 15 soliști de talie mondială, în frunte cu celebra soprană americană Jenniffer Hollowey.

Eliberat de rigiditatea costumului, purtând un simplu tricou, maestrul, așa cum îl apelează toți, apare în fața orchestrei și își începe discursul cu scuze și mulțumiri.

“În primul rând, aș vrea să îmi cer scuze față de voi, fiindcă aceasta nu este o sală de concert. Este posibil ca, de pe scenă, sunetul să vi se pară cam sec, dar vă promit că din sală nu se aude așa, este amplificat și am investit enorm pentru a-l îmbunătăți (n.r. anul acesta Festivalul Enescu a montat la Sala Palatului niște panouri speciale pentru îmbunătățirea calității sunetului). Multe orchestre care au venit de-a lungul anilor s-au plâns de sunet, dar, cu toate acestea, tot am convins 27 de orchestre să concerteze aici.

Apoi, aș vrea să vă mulțumesc pentru concertul de aseară! Și mama mea (n.r. familia lui Cristian Măcelaru este din Timișoara), care a fost prezentă aseară, vă mulțumește, i-a plăcut foarte mult.”

Dirijorul poartă câteva discuții cu soliștii, apoi începe o repetiție șnur. Opera Salome înseamnă un concert de aproximativ 1h45’, fără întrerupere. Efortul tuturor muzicienilor de pe scenă este imens. Iar dacă fiecare dintre ei are câte o pauză pe parcursul concertului, dirijorul este singurul care nu se oprește.

„Richard Strauss a întocmit și o listă cu sfaturi pentru dirijorii care îi dirijează lucrările. De exemplu: nu te uita direct spre suflători, ci doar cu coada ochiului, că altfel vor sufla prea tare. Iar altul este: nu transpira! (râde). Eu, după repetiție, am băut 3 litri de apă. Atât de deshidratat eram, atât de mare este efortul fizic.”

La finalul repetiției, după ce le transmite instrumentiștilor câteva schimbări punctuale pe care trebuie să le facă, își ia bagheta și partitura, legată într-o copertă de un roșu intens, discută cu tinerele din cadrul festivalului câteva detalii organizatorice și merge în culise, cu speranța că la hotel va apuca să doarmă câteva ore.

Este ora 16:00, nu a apucat să mănânce nici micul dejun, nici prânzul, dar se mulțumește cu o merdenea care îl așteaptă la cabină. „În zilele în care am o repetiție șnur sau concert, prefer să nu mănânc înainte, mă simt mai lejer – ne spune.

De ce ați ales să dirijați opera Salome în concert, la Festivalul Enescu?

La WDR am planificat de vreo 4 ani să deschidem stagiunea cu Salome. Orchestra și-a dorit foarte mult să o facem. Și atunci am zis ok, în 2025 hai să deschidem stagiunea cu Salome. O operă de genul ăsta se programează cu foarte mult timp înainte.

Ca să găsești soliștii, să fie toți foarte buni, să fie disponibili, e foarte dificil. Inițial, eu voiam să lucrez cu o soprană care îmi place foarte mult. Dar pentru o solistă durează vreo trei ani de zile să învețe acest rol, atât de complex și de dificil este. După 6 luni mi-a spus că nu se simte pregătită, că îi trebui încă 10 ani ca să ajungă la rolul respectiv.

Dar dumneavoastră, ca dirijor, dincolo de repetițiile cu orchestra, cât de mult ați studiat partitura?

Cam prin ianuarie am început să am partitura la mine, cărțulia aia roșie, absolut peste tot. Și să mă uit la ea în fiecare zbor, fiecare minut pe care îl aveam într-un aeroport, în camerele de hotel. Din ianuarie până acum m-am uitat la ea minimum o oră pe zi, în fiecare zi. Asta în contextul în care în fiecare săptămână am altceva de dirijat. O operă trebuie învățată cu răbdare și timp.

Eu am mai dirijat Salome acum 13 ani. La operă trebuie să fiu foarte, foarte atent non-stop, pentru că oricând, dacă ei nu se simt bine, dacă au uitat o chestie, trebuie să ajustez imediat. Și, fiind o operă în concert, nu am un sufleor care să îi ajute pe ei. Eu trebuie să ajustez toată orchestra.”

Are în plan să ajungă la concertul de la ora 19.00, al Orchestrei Santa Cecilia, dirijată de celebrul Daniel Harding, care împlinește chiar în această zi 50 de ani. Ca director de festival, este firesc să îndeplinească și rolul de gazdă, dar și ca simplu iubitor de muzică își dorește să se bucure de cât mai multe concerte.

De altfel, prin tot ce face, încearcă să transmită celorlalți această imensă pasiune. Iar principalul său obiectiv la Festivalul Enescu a fost să atragă cât mai mulți tineri în public.

„Îmi spunea un domn ziarist mai în vârstă, din Köln: m-am pus pe scaun și în fața mea era un rând întreg de tineri, până în 20 de ani, toți cu tatuaje, cu tot felul de inele. Și imediat m-am gândit că va fi o problemă. Dar tot concertul au stat nemișcați. Cum faceți acest lucru? N-am văzut în viața mea o astfel de audiență în Germania, la concert.

Și ce ați răspuns?

Eu cred că efortul pe care festivalul l-a făcut ca să fie mai vizibil, să fie mai tineresc, a dat roade.  Vizibilitatea care există pe rețelele sociale nu se compară cu ce a fost în trecut.

Acum 5 ani nu era așa popular pe Instagram, de exemplu. Și am făcut un efort anul acesta, festivalul a invitat niște influenceri ca să aibă o experiență la festival și să scrie apoi, să-i invite pe alții. Și cred că a avut un impact pozitiv pentru că mulți dintre ei au scris: ok, dacă vreți un date foarte clasic, mergeți la Enescu. Nu mai sunt atât de multe evenimente în societate care să aibă o deschidere către un lucru făcut cu eleganță și frumos.

Chiar vorbeam cu directorul executiv al orchestrei WDR și el spunea un lucru chiar interesant. Acum 20 de ani, toată industria de muzică clasică în America era axată pe un lucru: să facem totul mai casual. Ca oamenii să nu se simtă obligați să se îmbrace cumva special pentru concert, să vină cât mai confortabil, dacă vor, să vină în blugi. Acum e exact invers. Toți tinerii care vin la concert vor să vină ca să se îmbrace frumos, să poată să pună o poză pe Instagram, să arate unde sunt. Deci s-a schimbat complet paradigma, complet.

Din păcate, ceea ce împinge acest lucru nu-i chiar foarte pozitiv, că îi împinge pe oameni să falsifice un statut. Dar, dacă sunt expuși la muzica pe care o prezentăm și asta are un impact pozitiv, de ce nu? Cu siguranță o persoană care ascultă în concert o simfonie superbă, o orchestră, un concert de pian, chiar și o operă, nu cred că rămâne indiferentă. Mie îmi e greu să-mi imaginez că cineva pleacă de la concert indiferent. Poate că nu devine fan imediat, dar își va aduce aminte de o experiență unică.

Apoi, percepția noastră și contextul din care venim noi în sala de concert influențează foarte mult ce se întâmplă, care sunt sentimentele. Acestea sunt fluide, nu sunt exacte.

Și compozitorii manipulează acest lucru: Schubert, de exemplu, face acest lucru. Schubert te aduce atât de adânc, adânc, adânc și apoi introduce o gamă majoră, care este de o intensitate atât de mare, încât sentimentul de tristețe se acutizează. Contextul pe care îl aducem noi influențează atât de mult experiența pe care o avem.”, ne povestește dirijorul Cristian Măcelaru.

Și nu doar bagajul emoțional cu care vin spectatorii influențează experiența de concert, ci și emoțiile celor de pe scenă. Dirijatul nu înseamnă doar respectarea unei partituri și coordonarea perfectă a tuturor muzicienilor din orchestră, ci și amprenta sentimentală pe care dirijorul o lasă într-o seară asupra orchestrei.

„Bagajul emoțional și dirijatul nu se pot separa. Și mai ales în turneu, unde cântăm același repertoriu 8-10 seri la rând. E foarte interesant, pentru că în fiecare seară e diferit. Contextul emoțional face diferența, da. Ăsta e miracolul muzicii.

Puteți să ne dați un exemplu de sentiment l-ați avut și s-a simțit prin felul în care ați dirijat?

Da, vă dau un exemplu foarte concret. Debutam cu Filarmonica din New York și la pian era Daniiel Trifonov (n.r. considerat de specialiști unul dintre cei mai buni pianiști din lume), cu Concertul nr. 2 de Rachmaninov. Aveam cinci concerte la rând. În prima seară a fost superb, în a doua seară a fost foarte bine. În a treia seară, în acea dimineață în New York, când ne-am trezit, am aflat de masacrul la Charlie Hebdo.

N-am vorbit cu Daniil despre asta, dar cabina lui era chiar lângă mine. În fiecarea seară îl auzeam cum se încălzea. În acea seară am auzit un Bach atât de lent încât m-am întrebat dacă e chiar Daniil. M-am dus să-l salut și mi-a zis: mă simt foarte trist de ce s-a întâmplat la Charlie Hebdo, dacă se poate în seara asta hai să fim puțin mai introspecți. Și am spus ok.

Ceea ce se întâmplase la Charlie Hebdo mă afectase și pe mine, la fel de mult ca și pe Daniil, iar concertul a reflectat felul în care noi ne simțeam în urma acestei tragedii. A fost complet diferit de celelalte seri.

Sigur, eu încerc să-mi las la ușă lucrurile vieții, de zi cu zi. Dar e imposibil să separi omul de artă, ca interpret. E imposibil să separi emoțiile. Și da, într-un fel, și asta e frumusețea muzicii, pentru că nu există două emoții care să fie exact identice. De aceea un concert live e atât de important de trăit, el există doar în momentul în care îl auzi, după care nu mai există. Chiar dacă rămâne o registrare, contextul în care ascultăm nu mai e același.”

După ce se odihnește două ore, îl însoțim pe maestrul Măcelaru în drumul său de la hotel la Sala Palatului, unde merge mai întâi la cabine pentru a-I felicita pe sărbătoritul zilei, dirijorul Daniel Harding. Totodată, intră în cabina pianistului Seong-Jin Cho și îi mulțumește acestuia că a acceptat invitația din scurt de a o înlocui pe marea pianistă Martha Argerich.

Apoi merge în sală, unde e oprit de spectatori pentru fotografii sau autografe, salută invitații de pe rândul său și se bucură de concertul extraordinar susținut de Orchestra Santa Cecilia, sub bagheta marelui dirijor Daniel Harding.

“Ce face un dirijor să fie bun, din punctul dumneavoastră de vedere?

E un pic de misticism în spatele dirijoratului, sunt foarte mulți oameni care nu știu exact ce face dirijorul. Sunt și dirijori care nu știu exact asta.

Pentru mine, un dirijor bun este un muzician care înțelege limbajul fiecărui compozitor, fiindcă fiecare compozitor are un dialect diferit în limbajul muzical. În al doilea rând, respectă intenția compozitorului.

Apoi, reușește să creeze o atmosferă în care fiecare muzician din orchestră se simte valorificat și se simte liber să își exprime valoarea artistică, dar, fără să își dea seama, face ceea ce dirijorul dorește. Deci, un pic de magie e și aici.

Țin minte când am dirijat prima dată orchestra din Barcelona, unde cântă și sora mea. Ea mi-a spus după prima repetiție: “nu știu cum faci, dar parcă ne obligi să cântăm exact ce vrei tu, fără să spui nimic, fără să ne obligi. Parcă ne iei energia și trebuie să mergem cu exact acolo unde vrei tu.” Pentru mine a fost un compliment extraordinar, fiind exact ceea ce am simțit eu la profesorul meu în ’97, cel care m-a inspirat foarte mult.

A studia muzica și a studia să dirijezi acea muzică sunt două lucruri complet diferite. Muzica e limbajul prin care mă exprim, iar dirijatul e profesia. Studiez muzica, dar ăsta este un drum de-o viață, nu se oprește niciodată. Și nu voi ajunge niciodată să cunosc o piesă în desăvârșire, pentru că de fiecare dată când mă reîntorc la acea compoziție, descopăr un lucru nou, un lucru care este influențat de contextul în care mă aflu în acel moment.

Înveți cum ele se exprimă în muzică. Fiecare text muzical scris pe hârtie reprezintă un sentiment uman, o emoție. Profunzimea în muzică se dobândește în timp, nu în cunoștințe. Instinctul muzical se creează în timp.

Și atunci, dirijorii tineri cum reușesc să se afirme? Chiar și aici, în festival, ați adus foarte mulți dirijori tineri, sub 30 de ani.

Dirijorii tineri acum au un succes enorm pentru că dirijează orchestre foarte bune. Și când dirijezi orchestre foarte bune, elementele care sunt necesare pentru un dirijor, care erau foarte importante acum 50 de ani ca să clădească o orchestră, nu mai sunt esențiale. Un dirijor tânăr de astăzi, dacă are o energie extraordinară, și e și foarte talentat, desigur, are toate șansele.

Dirijorii tineri nu mai au aceleași bariere de acum 20 de ani. Orchestrele au crescut atât de mult, încât unele nu mai au nevoie de un dirijor care să le învețe. Au nevoie de un dirijor care le aduce o energie extraordinară, le aduce prospețime. Poate nu au profunzimea unui dirijor care a trecut prin 20 de ani de carieră, dar au o energie extraordinară care, într-un fel, substituie acea profunzime.”

Născut la Timișoara într-o familie cu 10 frați, fiind chiar mezinul, Cristian Măcelaru l-a avut ca model în muzică pe tatăl său. Deși lucra ca un simplu sculer-matrițer într-o fabrică, mare iubitor de muzică, tatăl a format o orchestră a bisericii și a îndrumat fiecare copil să studieze un instrument. Toată familia Măcelaru cânta la instrumente, de la copii la verișori, dar nu toți au facut o carieră în muzică.

Pe când avea doar 17 ani, a cunoscut o familie de americani sosită la Timișoara pentru a adopta un copil român, și s-a oferit să le arate orașul. I-a invitat inclusiv la un concert al său, iar aceștia i-au propus să meargă la o școală de vară în America.

Așa a ajuns în Michigan și a început aventura care avea să îi schimbe viața. În loc să se înscrie la acea școala de vară, tânărul Cristian a completat, din greșeală, un formular de înscriere la liceu. A aflat apoi că a primit o bursă de studiu și a decis să rămână acolo.

Ca violonist a devenit cel mai tânăr concertmaistru din istoria Orchestrei Simfonice Miami, cu care a debutat la Carnegie Hall pe când avea doar 19 ani. Mai târziu a realizat că visul său este să devină dirijor.

“Tatăl meu era un dirijor amator, în care eu am fost concertmaistru de când aveam șase ani. Poate din cauză că el era dirijorul orchestrei, niciodată nu m-a interesat să-i iau locul. Dar imediat ce am ajuns în America, un coleg m-a încurajat să iau și cursul de dirijat, pentru a acumula credite, dar și pentru că era un profesor foarte fain.

Eu nu eram interesat absolut deloc, dar m-am dus la clase de dirijat și profesorul a fost cu adevărat inspirațional.

Am învățat cum să văd o partitură întreagă, cum să mă uit la ea, să o studiez. Atunci am început să dirijez. De altfel, nu cunosc persoană care să fi încercat să dirijeze și care să nu fie imediat atinsă de acest drog. De atunci, dirijatul mi-a rămas ca o obsesie în minte.

Am știut că vreau să fiu dirijor, dar am continuat să studiez vioara și în facultate și la master, fiindcă așa mi-a cerut profesorul de dirijat pe care l-am întâlnit apoi. El mi-a spus: ok, te învăț să dirijezi cu o singură condiție: mergi la facultate, la vioară. După aceea mergi să faci masterul tot la vioară, și abia apoi, dacă încă vrei să devii dirijor, te învăț.

Dar de ce a fost important să continuați studiile la vioară?

Pentru că așa devii un muzician adevărat, cu un instrument în mână.”

A doua zi urmează marele concert Salome de Richard Strauss. Cristian Măcelaru dedică prima parte a zilei întâlnirilor cu jurnaliști străini,, apoi merge la Sala Palatului pentru o ultimă repetiție, înainte de concert. De data aceasta, discută aplicat cu instrumentiștii și cu dirijorul asistent Cristian Câșleanu, astfel încât acestora să le fie clare ultimele indicații.

“Probabil publicul va fi entuziasmat și va cere un bis, dar de data aceasta, după tot efortul depus, știu că abia așteptați să ajungeți la cabine, așa că nu va fi cazul să dăm unul.”, transmite orchestrei.

Mai rămâne doar o oră până la startul concertului și ne primește cu generozitate în cabina sa, unde, în timp ce își desface o portocală, ne descrie cum își petrece, în general, timpul înainte de concertele pe care le dirijează.

„Când eram foarte tânăr, aveam un ritual că neapărat trebuie să mănânc o banană, dar mi-am dat seama că, de fapt, astea sunt chestii care le făceam fără să fie nevoie. Când ai un ritual, te obligi pe tine însuți să ajungi la un moment în care, în ziua în care nu vei putea face ritualul, să crezi că e cu  ghinion. Așa că am încercat să elimin ideea de a avea un ritual. Și acum nu mai am unul.

Dacă am puțin de timp liber înainte de concert, să zic vreo 40 de minute, mă joc șah pe telefon. Simt că mă ajută să mă concentrez, dar și să treacă timpul, să nu stau să mă gândesc. Iar, de obicei, cam cu 15 minute înainte încep să mă schimb. Și cam atât.

Aveți emoții înainte să urcați pe scenă?

Înainte de concert nu am emoții. Mai degrabă înainte de prima repetiție și mai ales când e o compoziție pe care o dirijez pentru prima dată.”

Cu 15 minute înainte de concert, părăsim cabina și îi dăm maestrului răgazul necesar pentru a se schimba. Între timp, pe holurile Sălii Palatului, muzicienii își acordează instrumentele, iar în sală spectatorii își ocupă locurile. Sala e arhiplină cu câteva clipe înainte de ora 20.00. În spatele cortinei, dirijorul ne spune un banc despre un cioban din Banat. Se amuză și el la propriul banc, apoi iese pe scenă în aplauzele publicului.

Timp de aproape 2 ore, conduce cu precizie orchestra germană și, alături de soliști, oferă un concert extraordinar, aplaudat în picioare minute în șir. Iese și revine pe scenă de câteva ori, în timp ce stropii de sudoare îi cad din păr.

La cabină, își șterge fața cu un prosop și glumește cu băieții din spatele camerelor foto și video: “poza asta costă prea mult”. Închide ușa zâmbind.

Soliștii se felicită între ei și îi mulțumesc ulterior pentru măiestria cu care a condus concertul. „Ai fost extraordinar, a fost o mare bucurie să lucrez cu tine!” – îi transmite după o îmbrățișare soprana Jenniffer Hollowey.

După efortul uriaș depus pe scenă, dirijorul merge apoi în foaierul Sălii Palatului, unde este anunțată o sesiune de autografe. E aproape 11 seara și răspunde cu răbdare și cu zâmbetul pe față tuturor poveștilor personale pe care țin să le spună cei așezați la coadă.

“Vă așteptăm pe la noi, la Oradea, maestre, să susțineți și acolo un concert așa minunat”, îi transmite o doamnă. “Ah, am copilărit acolo, am rude la Oradea, ce transformări spectaculoase s-au făcut în oraș!”, îi răspunde acesta.

O tânără violonistă de la Brașov îi spune: „E al 7-lea concert al dumneavoastră la care vin. Sper ca într-o zi să cântăm împreună, să mi se îndeplinească acest vis!”

Fiecare spectator îi aduce complimente și mulțumiri pentru concert, apoi vrea să obțină de la maestrul Măcelaru cât mai mult, de la autografe pe 5-6 discuri – „Pentru Lucia, verișoara mea, pentru tata” – la selfiuri sau chiar și audiții pentru nepoții care vor să devină muzicieni.

În paralel, ultimii angajați ai Sălii Palatului abia așteaptă ca totul să se termine pentru a stinge luminile și a pleca acasă.

Aproape de miezul nopții, directorul celui mai amplu eveniment cultural organizat de țara noastră, pornește spre hotel cu ghiozdanul în spate.

A două zi pleacă la Paris, unde deschide noua stagiune cu Orchestra Națională a Franței. Revine cu aceeași orchestră în Festivalul Enescu peste două săptămâni, alături de nume mari precum violonista Anne-Sophie Mutter și pianistul Rudolf Buchbinder.

Ca director muzical al celei mai importante orchestre franceze, și-a asumat un proiect imens, dedicat geniului George Enescu – înregistrarea operei sale integrale cu casa de discuri Deutsche Grammaphon. Deja primul album, ce cuprinde Simfoniile și cele două Rapsodii române de Enescu, a primit Premiul International Classical Music Awards, la categoria muzică simfonică, pe 2025.

“Recent am terminat de înregistrat Suita a treia. În stagiunea în care am intrat vom termina de înregistrat toate Suitele, Sinfonia concertantă pentru violoncel, Vox Maris, Poema Română, toate acestea.

Este un proiect care eu l-am propus după ce am fost numit director. Nu înainte. M-am dus la Deutsche Grammaphon înainte și am spus: uite, asta vreau să fac. Aduc Orchestra Națională a Franței, lucrez cu Muzeul Enescu să reedităm, să corectăm toate greșelile care s-au făcut de-a lungul anilor, având access la manuscrisele lui Enescu. Și s-au aliniat toate stelele în așa fel.

E cea mai bună orchestră care a păstrat tradiția franceză, cu partituri noi corectate și cu cea mai reprezentativă casă de discuri din lume.

De ce ați vrut să faceți acest proiect? Pentru că iubiți așa de mult muzica lui Enescu? Sau pentru că e atât de valoros încât merită să existe aceste înregistrări? Pentru că Orchestra Franței era cea mai potrivită cu care să o faceți?

Toate acestea. Mi-am dat seama că este un moment în timp care nu va mai reveni niciodată.

De exemplu, noi nu cântăm cu fagoți, cântăm cu bason.

Un bason francez e un instrument complet diferit. Nicio orchestră nu mai cântă cu bason. E un sunet unicat. E un sunet care e mai aproape de un cornul englez decât fagotul. Este un sunet foarte lejer, foarte delicat, care, dacă stai să te gândești, e perfect pentru muzica franceză.

Apoi, avem clarinetul francez. În Germania nu se cântă pe clarinet francez. În Austria nu se cântă pe clarinet francez. E un sistem complet diferit, care dă un sunet mult mai cald, mult mai lejer. De asemenea, școala de flaut franceză e diferită. Școala de oboi franceză e diferită. Trompetele sunt diferite.

Enescu a fost compozitorul care a scris legenda pentru trompetă, când trompeta era un instrument nou, numai ce se inventase la Paris, era acea trompetă în do. E o trompetă micuță, nu e o trompetă mare. Ea dă un sunet puțin mai pătrunzător, un sunet mai nazal, e diferit.

La cordari stilul de a se cânta într-o orchestră franceză e foarte diferit. E un sunet care în continuu crește sau se retrage. Crește, se retrage.

Aceasta e muzica de unde se trage Enescu. E adevărat, e român în rădăcină, dar trăind, studiind la Paris, e foarte influențat de muzica franceză. Ei, știind că asta este o orchestră care are această tradiție, am spus: ok, trebuie neapărat să fac asta cu Orchestra Națională a Franței.”

Pe lângă călătoriile pe care le face în toată lumea pentru concertele pe care le dirijează, munca depusă de Cristian Măcelaru în ultimii ani pentru aceste înregistrări este la fel de importantă. În 2021 am avut șansa să asistăm la Paris la o sesiune de înregistrare unui concert de Camille Saint – Saëns.

În imensa clădire Radio France era liniște deplină, iar becurile aprinse cu roșu transmiteau tuturor că în sală se înregistrează. Nici cel mai mic sunet nu era permis în timp ce orchestra cânta, însă pauzele erau presărate cu glume și zâmbete, menite să destindă atmosfera printre membrii orchestrei.

“În înregistrări, totul trebuie să fie perfect. De obicei, din 6 ore de înregistrare, ies cam 10 minute finale de muzică. Deci cam 6 ore de muncă cu orchestra pentru 10 minute de muzică pe disc.

Suntem atenți la toate detaliile, la toate instrumentele, la microfoane, facem un șnur, înregistrăm, luăm o pauză, mă duc, ascult șnurul, după care vin înapoi, mai facem un șnur, adresez câteva chestii care nu au fost bine, mai fac un alt șnur, mai luăm o pauză, mă duc și iar ascult. Fiecare măsură o reînregistrăm poate de patru sau cinci ori ca să fie destul material din care să alegem.

Și pe varianta finală a discului cine are ultimul cuvânt, dumneavoastră sau casa de producție?

Eu am putere de veto, pentru că e înregistrarea mea.

Altfel, cum v-ați pus amprenta asupra Orchestrei Naționale a Franței ca dirijor? Ce ați vrut să construiți cu această orchestră și în ce măsură v-a reușit până acum?

Cred că cel mai important lucru care l-am făcut la orchestră este că am reintrodus o constantă, un standard artistic, sub care orchestra nu mai scade. O orchestră depinde foarte mult de director sau de dirijor pentru a crește. O orchestră care e deja foarte bună nu mai depinde atât de mult de calitatea dirijorului.

Ăsta e un lucru care mi l-a dorit la Orchestra Națională a Franței: să creăm un nou nivel artistic sub care ei să nu mai coboare. Ei m-au ales pe mine după ce am cântat împreună Valsul lui Ravel. Atunci a venit orchestra la mine și a spus: de tine avem nevoie să reînvățăm cum să cântăm muzica franceză.

Și practic dumneavoastră ați fost ales de orchestră, muzicienii au votat numirea dumneavoastră ca director muzical.

Da. Au spus: vrem să reînvățăm cum să interpretăm muzica franceză. Pentru că eu, cu toți compozitorii fac același lucru pe care l-am făcut cu Enescu. Mă duc la sursa inițială, la ceea ce a scris compozitorul. Încerc să înțeleg de ce există anumite tradiții care se fac în interpretare. De ce există chestii care s-au adăugat de-a lungul timpului peste ceea ce a scris compozitorul? Și de foarte multe ori descopăr că acele lucruri s-au făcut din neputința ori a dirijorului, ori a orchestrei de a trece peste o barieră tehnică.

De foarte multe ori, deciziile artistice muzicale se iau dintr-o neputință tehnică și atunci se creează o tradiție. Și sunt, după aceea, foarte mulți care nu se mai gândesc de ce și acea tradiție devine, de fapt, status quo.

Eu, în toată muzica și împotriva tuturor dirijorilor din lume, fac acest lucru. De fapt, aș putea spune că este în natura mea de artist.

Și asta a fost atractiv și pentru Orchestra Națională a Franței, vizavi de Ravel. Pentru că în muzica lui Ravel, fiind cântată atât de mult, sunt foarte multe elemente de tradiție care se adaugă, care chiar nu sunt necesare și nici frumoase, zic eu.

Eu am eliminat toate aceste lucruri. În înregistrarea pe care am făcut-o cu toată muzica lui Ravel, cele trei discuri care ies anul acesta, e un Ravel chiar absolut pur.

În schimb, la WDR, o orchestra germană pe care ați condus-o câțiva ani, ce amprentă ați lăsat?

Același lucru, dar cu un repertoriu complet diferit. Și asta e și mândria vieții mele, faptul că mă simt foarte confortabil cu Orchestra Națională a Franței, să fac muzică franceză, care e autentic franceză în interpretare, și să mă duc la WDR și să fac Strauss sau Rachmaninov sau Brahms, care să fie complet diferit, și nici nu-ți dai seama că e același dirijor.

Ăsta e un lucru de care mă mândresc, pentru că la majoritatea interpreților auzi o simfonie de Brahms și spui: a, ăsta e Bernstein sau mai știu eu cine. Nu mai este compozitorul. Pentru mine e foarte ok dacă lumea ascultă Brahms și spune că e Brahms, nu spune că e Măcelaru interpretând Brahms.”

La doar 45 de ani, Cristian Măcelaru este acum cel mai în vogă dirijor român la nivel internațional și al 3-lea român din istorie, câștigător al unui Premiu Grammy, după dirijorul Christian Badea și pianistul de jazz Marian Petrescu.

S-a stabilit alături de familie la Paris, dar călătorește frecvent în America, unde a preluat recent directoratul muzical al uneia dintre cele mai vechi orchestre americane, cea din Cincinnati. Acest mandat e considerat atât de important în Statele Unite, încât New York Times i-a dedicat recent un material special.

Săptămâna trecută, Cristian Măcelaru a fost numit și cetățean de onoare al Bucureștiului. Însă, dincolo de premii, speră să apuce ziua în care va dirija într-o mult promisă sală de concerte, demnă de Festivalul Enescu.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post REPORTAJ Cristian Măcelaru, de la suflet la dirijat: “Bagajul emoțional face diferența între concerte. Acesta e miracolul muzicii.” appeared first on Cultura la dubă.

Coregrafa Éva Duda, fondatoarea companiei de dans cu același nume, vine la Festivalul Enescu, alături de dirijorul maghiar Iván Fischer și Budapest Festival Orchestra, cu Mandarinul miraculous de Béla Bartók.

Compania Éva Duda înseamnă cel mai important grup de dans contemporan din Ungaria, fiind cunoscută și apreciată la nivel internațional. Iar Iván Fischer este unul dintre cele mai importante nume ale muzicii clasice maghiare din prezent, dirijând marile orchestre din Statele Unite, Royal Concertgebow din Amsterdam sau Konzerthausorchester Berlin.

Mandarinul miraculous reprezintă o îmbinare a muzicii lui Bartók cu dansul. Evenimentul va avea loc la Sala Palatului, pe 17 septembrie, de la ora 20.00.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, coregrafa vorbește despre acest proiect, dar și despre dificultățile cu care se confruntă artiștii azi, în Ungaria.

***

Eva, povestește-ne, te rog, care e legătura ta cu România? Am citit în CV-ul tău că ai studiat regia de teatru la Târgu Mureș. A fost acesta primul tău contact cu țara noastră?

După ce am terminat studiile de coregrafie, am făcut un master în regie la Târgu Mureș, ceea ce mi-a plăcut foarte mult. Am o altă legătură, pentru că am montat și musicalul Romeo & Julieta, care s-a jucat acum mai bine de zece ani și care se joacă din nou la București.

Atunci am petrecut o lună și jumătate la București, cu niște dansatori și artiști minunați. M-am simțit foarte bine, a fost o perioadă minunată. Din păcate, acum nu am putut să mă alătur acestei noi perioade de lucru, când au refăcut spectacolul cu o nouă distribuție.

Am experiențe foarte pozitive din România, mai ales că aici există o viață teatrală foarte bogată, cu regizori și companii renumite. Sunt foarte fericită că voi veni din nou la București cu această minunată lucrare a lui Béla Bartók.

Ai auzit de Festivalul George Enescu înainte de a primi invitația de a veni aici?

Am auzit de festival, dar este prima dată când particip.

Te rog să-mi spui mai multe despre acest spectacol, despre conceptul modern de muzică clasică live combinată cu dans contemporan. Cum funcționează împreună?

Am primit un telefon de la Ivάn Fischer, dirijorul și maestrul Budapest Festival Orchestra, un colectiv de muzică clasică de renume mondial.

Ivάn m-a întrebat dacă aș fi interesată de populara lucrare a lui Béla Bartók, Mandarinul Miraculos, care este, de fapt, concepută pentru dans și pantomimă. Este o muzică modernă, foarte dramatică, specială și complexă. Povestea este în același timp foarte senzuală, erotică și spirituală. În Ungaria, este visul oricărui coregraf să o coregrafieze cel puțin o dată în viață.

A trebuit să citesc și să urmez toate instrucțiunile pe care Béla Bartók le-a scris în partitură, care conțin indicații importante despre acțiune și despre ce ar trebui să se întâmple pe scenă. Am luat acest lucru foarte în serios, pentru a fi fideli autorului. Așadar, coregrafia are o legătură foarte strânsă cu partitura, dar vocabularul de dans este dezvoltat în stilul dansului contemporan de astăzi.

Este o experiență unică faptul că pe scenă, unde se află orchestra, există o scenă suplimentară, mai înaltă, în mijlocul spațiului, pentru dansatori, care are mărimea unui mic apartament – la fel ca în poveste.

Cum a fost să lucrezi cu Ivάn Fischer?

A fost minunat, este un artist extraordinar, care lucrează cu muzica la cel mai înalt nivel, adaugă mereu viziuni puternice planurilor sale, iar pentru mine, ca și coregraf, este foarte important să mă raportez îndeaproape la muzică, la poveste și la filosofia spectacolului. Această legătură a fost un punct de referință între noi, ne-am înțeles perfect asupra dramaturgiei piesei.

Când a văzut pentru prima dată coregrafia pe care am făcut-o, a fost amuzat și mulțumit, și am primit o mulțime de complimente pozitive de la el, ceea ce m-a făcut foarte fericită. Întregul proiect a fost foarte incitant și este o șansă extraordinară că, după doi ani, îl putem juca din nou.

Ce fel de feedback ați primit din partea publicului? Pentru că, în general, muzica clasică are un public mai rigid, poate nu la fel de deschis la acest gen de experiență.

Am primit mult de feedback pozitiv, pentru că muzica lui Bartók este destul de provocatoare, dar cu coregrafia este mult mai ușor să o înțelegi.

Să înțelegi dramaturgia muzicii este mult mai simplu atunci când vezi un spectacol pe scenă, care te ajută să simți diferitele perioade și diferitele tipuri de acțiuni din muzică. Când citești o carte sau asculți muzică, vizualizezi ceva în imaginația ta, iar întreaga poveste este o fantezie a ta. Când ai acțiune pe scenă, obții imaginea completă.

Spune-mi mai multe despre compania ta de dans, de ce ai vrut să pornești pe cont propriu cu această companie?

Acesta este al 17-lea nostru sezon. Înainte de asta, am fost un artist independent care a lucrat pentru multe companii de dans diferite, iar apoi mi-am înființat propriul colectiv. Primul meu scop a fost să am o companie de dans în care să-mi pot dezvolta vocabularul de dans și în scurt timp am construit un repertoriu.

Acum suntem în turneu prin multe orașe mari din Europa. Sezonul trecut am avut un public de 22.000 de oameni, cel mai mare număr de spectatori de până acum. Avem un spectacol inspirat de arta și viața Fridei Kahlo, care este cel mai popular spectacol al nostru în prezent. Sper ca, de asemenea, să-l putem juca și la București, ar fi minunat.

Independența este foarte importantă pentru mine. Este extraordinar să ai libertatea de a alege artiștii, dansatorii, muzicienii, compozitorii, designerii cu care aș vrea să lucrez. Asta îmi oferă posibilitatea de a mă concentra pe ceea ce este important pentru mine ca artist, pe ce subiecte mă interesează, dar și pe teme sociale care sunt importante pentru întreaga lume.

În același timp, nu este ușor să conduci o companie, trebuie mereu să mă confrunt cu situații financiare și am o responsabilitate enormă. Acum, în Ungaria, este foarte imprevizibil și riscant să fii artist, din punctul meu de vedere.

De ce? Sunt curioasă, pentru că și noi avem aceeași problemă în România, dar din punctul nostru de vedere credem că la Budapesta lucrurile stau foarte bine.

E amuzant, pentru că noi credem că România se îndreaptă într-o direcție foarte bună.

Mă refer la faptul că aveți o mulțime de teatre și săli de muzică. Pe de altă parte, desigur, există situația politică problematică în Ungaria. Cum este pentru tine, ca artist, să lucrezi în acest context?

Avem o mulțime de instituții și săli grozave, unde se pot organiza concerte, spectacole de dans sau de teatru. În Ungaria avem o scenă culturală foarte bogată și diversă, atât în ceea ce privește muzica, teatrul, cât și dansul. Multor oameni le place Budapesta, datorită vieții culturale foarte bogate.

Dar, ca artist și ca manager de companie, sunt foarte nemulțumită de sistemul de finanțare, există o mulțime de probleme. Există o mare nevoie de o actualizare, în special pentru scena independentă.

Ar trebui să existe o mulțime de reforme, pentru a face sistemul mai echitabil și mai orientat spre viitor.

Acum, spațiul pentru arte se micșorează, și nu mă refer la instituții, ci la modul în care sunt finanțate; și nu cred că finanțarea ar trebui să fie ghidată de idei politice, ci de valori artistice și umane.

Crezi că poți exprima mesaje politice prin dans?

Este mult mai ușor atunci când lucrezi cu teatrul dramatic, e mult mai simplu cu ajutorul cuvintelor. Dar nu am impulsul de a exprima declarații politice directe pe scenă; mă interesează mai mult problemele umane reale, temele sociale.

Dar, de exemplu, am făcut o lucrare despre schimbările climatice, întregul spectacol a fost despre cum se schimbă lumea în jurul nostru și cum ne putem adapta sau ce fel de temeri înfruntăm. Așadar, este posibil să creezi un spectacol de dans cu mesaje foarte concrete.

Ai observat un interes crescut pentru dansul contemporan în rândul tinerilor? Sau, dimpotrivă, nu mai sunt interesați de dans, poate  corpul lor a devenit mai rigid din cauza faptului că folosesc mult telefoanele?

Despre generația tânără se spune că este greu de convins. Dar eu simt lucrurile diferit, depinde foarte mult de temă și de formă.

De asemenea, partea de educație este foarte importantă, deoarece în timpul workshopurilor și cursurilor oamenii pot experimenta câte sentimente pot fi exprimate prin dans și muzică.

Tinerii nu sunt făcuți dintr-un material diferit, dar se concentrează mai ales pe spațiul online. Însă pot fi absolut scoși din el. Și cred că au o mare nevoie de situații reale, de conexiuni reale. Teatrul le poate aduce această lumină.

De asemenea, a te întâlni cu publicul te face să te apropii de el, poți vorbi cu ei despre cum să te miști și ce poate exprima o mișcare și cum să te exprimi cu adevărat din suflet. Trebuie să fim în prezent, de aceea sunt mai interesată de temele de astăzi, decât de poveștile din trecut.”

Festivalul Internațional George Enescu are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. În program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 de muzicieni.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Coregrafa Éva Duda și dirijorul maghiar Iván Fischer aduc la Festivalul Enescu spectacolul-concert “Mandarinul miraculous” de Béla Bartók appeared first on Cultura la dubă.

Despre Festivalul Enescu s-a tot spus de-a lungul timpului că este o “sărbătoare”. Dar poate cei care nu au intrat vreodată în contact cu acest eveniment nu înțeleg exact amploarea lui din punct de vedere logistic, relevanța artistică, notorietatea pe care o are la nivel internațional și bucuria pe care o aduce în sufletele iubitorilor de muzică.

În teorie, Festivalul Internațional George Enescu celebrează muzica clasică, aducând la București, timp de aproape o lună, cele mai mari orchestre ale lumii și cei mai importanți dirijori, pianiști, violoniști, violonceliști, soprane sau tenori. Dar, în profunzime, evenimentul este o celebrare a muzicii, în general, nu doar a celei clasice, a liniștii, a bucuriei și a initimității pe care ea ne-o poate aduce, într-o lume atât de afectată de anxietăți, spații virtuale sau comportamente abuzive.

Aceasta este de fapt, sărbătoare pe care o naște Festivalul Enescu – întoarcerea către noi înșine.

Începând de duminică, 24 august, și până pe 21 septembrie, Bucureștiul și alte mari orașe, prin evenimente conexe, vor fi parte dintr-un univers artistic uriaș, în care se vor auzi lucrările scrise de mari compozitori, dar și lucrări de muzică contemporană sau jazz, vor avea loc spectacole de operă și de balet, concerte pentru copii sau recitaluri intime. Nu în ultimul rând, festivalul aduce în atenția publicului internațional muzica celui mai important compozitor român, George Enescu.

În centrul capitalei vom vedea pe stăzi mii de muzicieni care își vor purta în spate instrumentele, în drumul lor către Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Radio, Operă, TNB sau Teatrul Odeon. Și, cu totul inedit, la această ediție vor avea loc concerte și în Club Control.

Festivalul Enescu este cel mai complex și longeviv eveniment cultural internațional organizat de România, iar în spatele lui stă echipa unei instituții publice atipice, aflată în subordinea Ministerului Culturii – ARTEXIM.

Despre munca din spatele festivalului și despre ceea ce vom vedea săptămânile viitoare am stat de vorbă cu Cristina Uruc, manager interimar ARTEXIM și director executiv al Festivalului Enescu.

***

Mai sunt doar câteva zile înainte să înceapă festivalul și nu pot decât să-mi imaginez cum e acum în echipa Artexim. Poți să ne descrii puțin cu ce vă ocupați acum, ce detalii puneți la punct?

În momentul de față, toată echipa Artexim este cu atenția turată la maximum, pentru că trebuie să pregătim sosirile primelor orchestre. Trebuie să verificăm că graficele de repetiții, de cazare, de transport local, aerian, că toate sunt conforme cu realitatea.

Se fac verificări între coordonatorii de contracte, coordonatorii departamentelor logistice și administrative. Parte din echipă este deja la Sala Palatului pentru a pregăti spațiul pentru concertul de deschidere, de duminică, 24 august. Din punct de vedere acustic sunt montate panourile reflectoare de sunet și pânza acustică, pe care le-am făcut special pentru îmbunătățirea experienței de concert, atât pentru public cât și pentru orchestre. Este o noutate a acestei ediții și absolut totul se desfășoară într-un ritm foarte alert.

Așteptăm cu nerăbdare ziua de duminică, pentru că știm că atunci când festivalul începe, cu greu îl mai poate opri ceva. E ca un fel de mecanism care pornește ușor în primele zile și apoi, până la final, merge în ritmul lui, de festival.

De cât timp ați început să lucrați la actuala ediție? Fiindcă știu că se poartă negocieri, mai ales cu marile orchestre, cu artiști foarte cunoscuți, cu ani înainte.

Sigur că da.

Acestea sunt discuții preliminare pentru a ne asigura că disponibilitatea orchestrelor există în perioada în care noi vom organiza festivalul în anii aceia. Evident că totul depinde și de bugetul pe care îl vom primi, dar, ca să putem să ne asigurăm că vom avea festival, trebuie să începem încă de pe acum. Acum pregătim și Concursul Internațional George Enescu, care va avea loc în 2026. Deci, lucrurile se desfășoară în paralel întotdeauna în echipa ARTEXIM.

Care este practica privind transportul instrumentelor? Știu că este o logistică foarte complexă în spate.

Majoritatea orchestrelor mari, cele care desfășoară concertele la Sala Palatului, vin cu instrumentele proprii, pentru că instrumentele muzicienilor care fac parte dintr-o orchestră compun identitatea, sunetul orchestrei respective și, cu foarte mici excepții, aceștia închiriază instrumente sau le punem noi la dispoziție pe durata festivalului.

Pe toată durata Festivalului, putem să vedem în centrul Bucureștiului camioane colantate cu numele orchestrelor  sau cu vizualul Festivalului Enescu. Acestea transportă instrumentele artiștilor invitați, care adesea, sunt în turneu și călătoresc cu instrumentele pe care le aduc aici, la București.

Aceste transporturi se realizează și cu avioane cargo, pentru că uneori vorbim despre distanțe mari care nu pot fi parcurse altfel. La fel și cu transportul instrumentiștilor. Sunt instrumentiști care preferă să vină cu avionul, sunt instrumentiști care preferă să vină cu alte mijloace de transport pe rute mai scurte.

Și toate acestea trebuie corelate într-un grafic care să poată să acomodeze atât logistic încărcarea, descărcarea instrumentelor și succesiunea acestor activități, pentru ca orchestrele să fie pregătite în momentul în care urcă pe scenă.

Și tot oameni din ARTEXIM se ocupă de această logistică?

Da, noi avem totul internalizat pe diverse departamente. Spre exemplu, unul dintre cei mai vechi colaboratori ai noștri, Magda Badău, se ocupă de partea de gestiune a graficului de transport aerian pentru muzicieni invitați în festival, atât români, cât și străini. Odată stabilit acel grafic de sosiri-plecări, se trece mai departe la graficul de transport local, pe care Marc, un colaborator de-ai noștri, care este alături de noi de 4 ediții, îl gestionează.

Iar graficele de cazare sunt gestionate astăzi de două fete de 22-23 de ani care sunt extrem de atente, responsabile și foarte bune în ceea ce fac, Anastacia și Cătălina.

Cam câți oameni fac parte din echipa ARTEXIM și sunt implicați în Festivalul Enescu?

Nucleul este undeva la 28, 29 de persoane angajate și aproximativ 15- 20 de colaboratori recurenți. Iar efectiv în timpul festivalului, anul acesta, suntem 184 în echipa ARTEXIM, plus echipele de colaboratori de la radio, de la televiziune, vreo 20 de colaboratori externi care se vor ocupa de încărcarea și descărcarea efectivă a cutiilor de instrumente. Să nu mai spun de toți angajații sau colaboratorii furnizorilor cu care noi lucrăm. Și asta înseamnă o desfășurare de forțe până la aproximativ 800-1000 de persoane care fac ca festivalul să se întâmple timp de o lună de zile.

Ai putea spune care au fost cele mai mari provocări în organizarea festivalului?

O primă provocare este încercarea de a acomoda resursa umană de care dispunem cu volumul de muncă pe care îl avem. Apoi, de a adapta viziunea artistică la realitatea logistică și administrativă, care în România nu întotdeauna este cea mai ușor de gestionat.

Provocări mai sunt și din cauza faptului că nu există bugete multianuale aprobate și atunci toate cheltuielile pe care noi le facem depind de momentul în care semnăm contractul de finanțare cu Ministerul Culturii, care depinde de momentul în care bugetul de stat este aprobat, ceea ce ne oferă, cel puțin, la început de an și sfârșit de an anterior festivalului și concursului oarecare palpitații.

Întotdeauna costurile estimate cresc cu cât semnarea contractului de finanțare este întârziată, pentru că știm foarte bine că riscurile sunt ca atunci când ai dispozitive mari, contingente mari de orchestră, care trebuie transportate cu avionul, dacă zborurile de linie nu sunt rezervate din timp, este posibil să nu mai găsim numărul de locuri de care avem nevoie pe o singură aeronavă, chiar pe două. Și atunci trebuie ori împărțite orchestrele pe mai multe aeronave, care au timp de zbor diferit, ceea ce înseamnă logistic și pentru orchestră, dar și pentru noi, un efort în plus și costuri în plus.

Sau, atunci când nu se poate negocia acest aspect de a-i pune pe zboruri de linie, există și situația rezervării unor chartere, care, iarăși, cu cât sunt rezervate mai târziu, cu atât costă mai mult.

Acestea cred că sunt cele mai mari provocări, pentru că întotdeauna încercăm să tratăm bugetul festivalului și bugetul ARTEXIM ca pe un bun cel mai de preț, pentru că noi suntem conștienți de faptul că trebuie să ne încadrăm în ceea ce am estimat, plus contribuțiile din mediul privat, care nu sunt întotdeauna ușor de previzionat, și să încercăm să nu depășim limitele pe care le avem.

Dacă am ajuns la capitolul ăsta, ai putea să ne spui care este bugetul total al acestei ediții și cam cât la sută sunt banii de la minister și cât la sută banii privați?

Bugetul acordat de Guvernul României prin Ministerul Culturii sub formă de finanțare exclusiv pentru Festivalul Enescu aproximativ 93% din bugetul total, cel total fiind de 75 de milioane de lei. În momentul de față încă se lucrează la atragerea suplimentară de fonduri private, chiar dacă festivalul începe duminică. Restul de 7% vin din fonduri private și din contribuția proprie, pentru că ARTEXIM este instituția din subordinea Ministerului Culturii care funcționează foarte diferit față de celelalte instituții „surori”.

ARTEXIM nu încasează subvenție de la bugetul de stat pentru salarii și utilități de funcționare a instituției. Noi primim finanțare exclusiv pentru organizarea și pregătirea Festivalului și Concursului Internațional George Enescu; această finanțare este direcționată în integralitate în dimensiunea artistică și logistică a festivalului, iar fondurile pe care le obținem din vânzarea de bilete, o parte din ele sunt reinvestite în festival, iar cealaltă parte asigură funcționarea instituției timp de un an și jumătate.

Deci, scopul nostru este să gestionăm bugetul în așa fel și cu asemenea responsabilitate încât funcționarea instituției și salariile personalului să nu fie puse în pericol.

Cum reușești tu, ca manager, să atragi sponsori? Crezi că acel procent de 7% mai poate fi îmbunătățit și dacă da, cum?

În 2023 eram la aproape jumătate din suma pe care am atras-o anul acesta. Ceea ce s-a întâmplat în 2023, activările pe care, împreună cu partenerii noștri principali, le-am realizat, ideile artistice care s-au transformat în realitate au demonstrat faptul că Festivalul Enescu este deschis către un public divers, către un public nou, către familii, că se implică în societate și în educarea comunităților.

Împreună cu colega mea Alexandra Gălan și, mai nou, cu Gilda Lazăr, directoarea de comunicare a Festivalului Enescu, mergem și facem fundraising direct. Atât Alexandra, cât și eu, am crescut în festival; aveam 19-20 de ani atunci când am început să lucrăm în echipa de organizare, acoperind aproape fiecare tip de activitate. Astfel ne vine foarte natural, și asta se simte și din partea partenerilor noștri, să povestim ceea ce înseamnă festivalul pentru noi și ceea ce poate deveni asocierea lor cu Festivalul Enescu.

Sunt sigură că este loc de mai bine și sunt sigură că vizibilitatea pe care Festivalul Enescu o are anul acesta, în special, fiind prima ediție pe care Cristian Măcelaru, ca director artistic, o semnează integral, va stimula mediul privat să-și dorească să cunoască mai mult despre ceea ce facem noi aici și să aibă deschiderea de a găsi, împreună cu noi, soluții de asociere de brand cultural.

Cât de mult s-a implicat Cristian Măcelaru în realizarea programului, a listei de invitați? A vorbit și personal cu unii dintre artiști, pentru a-I convinge să vină?

Cristian Măcelaru se implică 100% în tot ceea ce înseamnă programarea artistică a Festivalului și a Concursului Enescu.

De la lucrările care sunt programate, la orchestrele care sunt invitate și la artiștii care calcă pe scenele din București și din țară. Nu există modificare în program pe care să nu o verificăm împreună, să nu o agreeze, să nu o coordoneze, să nu o cunoască. Pentru că este extrem de important ca atunci când cineva își pune semnătura pe programul artistic, pe direcția artistică, să poată să știe ce se întâmplă sub semnătura lui.

Așa cum eu, când îmi pun semnătura pe acte, ca să pot să transform în realitate administrativă și logistică viziunea artistică, trebuie să știu exact ce semnez și pentru ce. Acestea sunt atribuțiile lui.

Este foarte deschis și disponibil și întotdeauna am spus că sunt foarte norocoasă: Cristian Măcelaru este directorul artistic pe care orice director executiv și l-ar dori, pentru că se implică în cel mai mic detaliu. Lucrăm pe bază de încredere și transparență, ne putem consulta și pe aspecte mult mai pragmatice decât cele artistice, ceea ce pe mine mă ajută foarte mult, pentru că are o experiență de lucru cu orchestrele din străinătate, mult mai directă decât o avem noi, prin invitarea lor la București.

Pentru că el este în fața lor, el discută direct cu managerii și sunt artiști pe care el îi invită direct. Evident că, după primul contact, întotdeauna se trece la contactul pe care Artexim îl face cu reprezentantul artistului sau cu artistul în sine pentru stabilirea orariului, aspectelor logistice și așa mai departe.

E greu de ales dintr-o listă atât de lungă de evenimente. Ce ar fi de neratat la această ediție a festivalului?

Eu, dacă aș fi un simplu spectator și aș dori să îmi aleg câteva concerte din Festival la care să asist, aș ține cont de mai multe criterii. Poate mi-aș dori să văd o sală pe care n-am văzut-o până acum și atunci, să zicem, aș vrea să merg la Sala Radio, și dacă merg la Sala Radio, aș vrea să ascult concertul pentru două piane de Mendelssohn cu Danish National Symphonie Orchestra și frații Yussen, singurul concert pentru două piane programat în festival.

Apoi, mi-aș dori, poate, să văd Orchestra Operei Versailles la TNB, cu Baletul Malandain din Biarritz. Aș vrea să văd ce se întâmplă acolo și cum s-a făcut coreografia pe muzica lui Vivaldi, cântată de orchestra din Versailles cu Andrés Gabetta dirijor.

Și mi-ar plăcea să încerc și o experiență de concert la miezul nopții la Ateneul Român. Aici pot să ascult un recital extraordinar, cum spuneam, Asmik Grigorian și Lucas Geniusas. Sau un concert cum este cel al ansamblului O/Modernt, în care ascult, de la o lucrare semnată de prima compozitoare femeie atestată din istoria muzicii, Hildegard von Bingen, până la o simfonie de Philip Glass, între părțile căreia sunt intercalate aranjamente din repertoriului renumitei formații rock Nirvana.

Și, dacă aș vrea să mă duc într-un context mult mai intim, poate că aș alege Sala Auditorium și un recital de violoncel și pian. De asemenea, aș alege și unul dintre cele două spectacole găzduite de Opera Națională București.

Practic, din ce povestești, recomandarea ta ar merge puțin către o deschidere foarte mare și către evenimente poate mai puțin promovate. Seria Concertelor de la Sala Palatului este sold out?

Nu, nu este. Găsiți bilete la Sala Palatului la 25 de concerte din 27. Doar două dintre ele sunt sold out, concertul de închidere cu Royal Concertgebow din Amsterdam pe 21 septembrie și cel de pe 31 august cu Accademia Nazionale di Santa Cecilia, dirijată de Daniel Harding

Se mai găsesc bilete și la Ateneul Român, la Opera Națională, la TNB, Sala Radio, Auditorium, MINA și Control.

Ce înseamnă acest festival pentru România și ce aduce el nou? Cât de conectat este el acum la societatea românească? De exemplu, poate că acum câțiva ani nu ne imaginam concerte din cadrul Festivalului Enescu la Club Control, fiindcă Festivalul Enescu părea mai elitist, poate mai rigid pentru publicul mai larg. Cum arată el acum și ce spune el despre societatea românească?

Festivalul Enescu este o sărbătoare pentru toată lumea care durează 29 de zile. Toți cei care intrăm în contact cu festivalul, direct sau indirect, prin organizarea lui sau pur și simplu pentru că mergem pe stradă și vedem niște afișe și vedem că există festivalul, cumva, trebuie să înțelegem că este o formă de promovare a României, a culturii românești și a posibilităților pe care le are România de a crea cultură la cel mai înalt nivel.

Și cred că ediția aceasta de festival este caracterizată prin evoluție, prin deschidere, prin dinamism, prin faptul că, așa cum ai spus și tu, ne-am deschis către forme noi și locuri neconvenționale pentru muzica clasică, dar convenționale pentru muzica de calitate.

Și aici trebuie să subliniez faptul că, atunci când ne îndreptăm către locații neconvenționale, cum sunt Club Control sau Mina Museum, ne îndreptăm către cei mai buni din domeniile lor. Pentru că și noi trebuie să ne păstrăm ca fiind cei mai buni din domeniul nostru. Și atunci când două superlative, să spunem așa, se întâlnesc, știu să-și respecte caracterul, genul, stilul unul altuia, dar, în același timp, să își combine calitățile în așa fel încât să existe un produs cultural de cel mai înalt nivel oferit publicului. Până la urmă, pentru public lucrăm.

Festivalul Enescu este un exemplu atipic printre inițiativele statului român, unul dintre puținele lucruri foarte bine organizate, la nivel internațional. Cum reușiți voi, ca instituție publică, să îl duceți la bun sfârșit?

Festivalul Enescu este atipic pentru că și Artexim este o instituție atipică. Colegii cu care lucrez în echipa Artexim nu sunt genul de oameni care vin la program la 9 și pleacă la 5 după-amiaza, au închis ușa după ei și s-a terminat.

Dar cum sunt?

Sunt oameni care înțeleg care este responsabilitatea lor în îndeplinirea misiunii Festivalului Enescu, aceea de a promova cultura românească și de a fi relevant la nivel internațional, sunt oameni care nu au oră pe ceas atunci când este nevoie de ei pentru bunul mers al proiectului la care lucrăm împreună.

Sunt oameni care nu sindicalizează timpul pe care îl petrec pentru a obține rezultatul dorit.

Suntem oameni care punem o pasiune extraordinară în ceea ce facem, și toate aceste caracteristici cumva pot duce cu gândul mai mult către o abordare de tip operator privat, concentrat pe rezultat, să spunem, decât către o formă de organizare a unei instituții a statului. Pentru că folosim o abordare hibrid nu numai din punct de vedere al organizării instituționale, subordonată Ministerului Culturii, ci și în gestionarea bugetului, trebuie să avem grijă ca fiecare leuț pe care îl cheltuim să reprezinte o inviestiție în dezvoltarea României ca vector de cultură la nivel internațional.

Și e o bucurie să vedem că munca noastră creează un produs cultural recunoscut ca stadard de calitate și model la nivel internațional.”

Festivalul Internațional George Enescu are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. În program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 de muzicieni.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Festivalul Enescu, miracolul românesc produs de o instituție a statului appeared first on Cultura la dubă.

Azi se împlinesc 144 de ani de la nașterea lui George Enescu, iar cel mai mare eveniment cultural organizat de statul român, Festivalul Internațional George Enescu, debutează duminică seară cu un concert extraordinar susținut de Orchestra și Corul Filarmonicii „George Enescu”, sub bagheta dirijorului Cristian Măcelaru, director artistic al festivalului.

Programul serii include o lucrare românească în primă audiție absolută – Concertul pentru orchestră de Dan Dediu, urmată de Concertul pentru vioară în re minor, capodopera compozitorului georgian Aram Haciaturian – solist Nemanja Radulović – și Poema Română de George Enescu. Concertul va integra proiecții multimedia în regia Nonei Ciobanu și a lui Peter Košir.

Cea de-a 27-a ediție a Festivalului Internațional George Enescu se va desfășura sub tema „Aniversări / Celebrations” – un omagiu adus marilor muzicieni și momentelor de referință din istoria unor ansambluri de prestigiu.

Vor fi marcați 70 de ani de la moartea lui George Enescu, 150 de ani de la nașterea lui Maurice Ravel, 100 de ani de la cea a lui Pierre Boulez sau 50 de ani de la moartea lui Dmitri Șostakovici.

Festivalul Enescu celebrează și istoria unor ansambluri de renume: un secol de la înființarea Orchestrei Simfonice Naționale a Danemarcei, 80 de ani de activitate ai Philharmonia Orchestra din Londra, 70 de ani de existență ai Orchestrei Filarmonicii de Stat „Transilvania” din Cluj-Napoca, 45 de ani ai Deutsche Kammerphilharmonie Bremen, și 75 de ani de la fondarea Corului Filarmonicii „George Enescu”.

Ediția din acest an devine astfel o veritabilă celebrare a muzicii, trecutului și viitorului ei, aducând împreună artiști, orchestre și ansambluri care au modelat istoria sonoră a lumii.

Se anunță o ediție monumentală, care reunește la București peste 4000 de artiști din 28 de țări, în peste 95 de concerte găzduite de Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Auditorium a MNAR, Sala Radio, Teatrul Odeon, MINA – Muzeul Artei Noi Imersive, precum și de Opera Națională București și Teatrul Național „I.L. Caragiale”.

Pe parcursul celor patru săptămâni, Bucureștiul va deveni gazda unor artiști de prim rang ai scenei internaționale: Martha Argerich, Anne-Sophie Mutter, Rudolf Buchbinder, Alexandre Kantorow, Bruce Liu, Isabelle Faust, Gautier Capuçon, Asmik Grigorian, Jennifer Holloway, Kristine Opolais, Kian Soltani, Alexandra Dariescu, Andrei Ioniță, Valentin Răduțiu, Leif Ove Andsnes, Jan Lisiecki, Jean-Yves Thibaudet, Valentin Șerban și mulți alții.

Vor concerta orchestre de top, printre care: Royal Concertgebouw Orchestra, Philharmonia Orchestra, Tonhalle-Orchester Zürich, Frankfurt Radio Symphony, Czech Philharmonic, Orchestre National de France, Chamber Orchestra of Europe, Academy of St Martin in the Fields, Budapest Festival Orchestra, Gustav Mahler Jugendorchester, Scottish Chamber Orchestra, WDR Symphony Orchestra Cologne, Les Siècles, Il Giardino Armonico, Accademia Bizantina, Mahler Chamber Orchestra, Sinfonia Varsovia, Orchestra of the Age of Enlightenment, Orchestra Națională Radio sau Filarmonica „George Enescu”.

Lucrări semnate de George Enescu vor fi prezentate în 45 de interpretări în cadrul Festivalului. Printre acestea se numără poemele simfonice Isis și Vox Maris, Pastorala-Fantezie, Rapsodiile Române, dar și Simfoniile sau Suita Sătească, o serie de bijuterii camerale și lucrări vocal-simfonice de referință. Momentul culminant va fi reprezentația monumentală a Oedip, montată la Opera Națională București, în viziunea regizorală a lui Stefano Poda, cu o distribuție de elită din care fac parte Ionuț Pascu, Ruxandra Donose, Ramona Zaharia și Vazgen Gazaryan.

În 2025, opera și baletul revin in forță în programul Festivalului Enescu. Pe lângă Oedip, publicul va putea urmări și L’Heure espagnole de Maurice Ravel, în regia lui Tompa Gábor, spectacolul de dans Les Saisons al companiei Malandain Ballet Biarritz (Sala Mare a TNB) și creația coregrafică semnată de Gigi Căciuleanu, DinDor’NdoR, prezentată la Sala Studio a TNB de către Teatrul de Balet Sibiu. De asemenea, vor fi interpretate alte șapte opere în concert, printre care Lady Macbeth din Mțensk de Șostakovici.

trailer Les Saisons:

O componentă inovatoare a ediției 2025 este seria ENESCU – JTI IMMERSIVE EXPERIENCE, desfășurată la MINA – Muzeul Artei Noi Imersive. Aceasta propune concerte imersive care combină muzica clasică, dansul contemporan, inteligența artificială, animația și artele vizuale. Publicul este invitat în fiecare joi și vineri, la spectacole interdisciplinare precum Onirius de Gigi Căciuleanu, Ultima piesă – un concert cu interacțiune EEG în timp real, Bach in the Jungle (muzică de Bach și Piazzolla), dar și Klimt meets Bösendorfer – Ver Sacrum, cu pianista Alexandra Silocea, mezzosoprana Patricia Nolz și actrița Laëtitia Eïdo, interpretat pe un pian unicat Bösendorfer-Klimt.

Totodată, festivalul sprijină și promovează activ tinerii muzicieni laureați ai Concursului Internațional George Enescu, care vor urca pe scenă alături de orchestre importante ale lumii, printre care Orchestra WDR (la Cluj Napoca), Rotterdam Philharmonic, Orchestra de Cameră Radio, Orchestre de Chambre de Lausanne și Orchestra de Tineret Gustav Mahler sub conducerea muzicală a renumiților Cristian Măcelaru, Lahav Shani, Renaud Capucon, David Grimal sau Manfred Honeck.

În plus, continuă inițiativa lansată cu mare succes în 2023 – seria dedicată familiilor și copiilor – prin concerte speciale organizate la Teatrul Odeon, într-un format prietenos și interactiv.

Ca de fiecare dată, nu vor lipsi nici Concertele de la Miezul Nopții de la Ateneul Român, recunoscute pentru atmosfera lor aparte, recitalurile camerale de la Sala Auditorium a MNAR sau concertele extraordinare de la Sala Radio.

Festivalul Enescu este organizat de ARTEXIM, sub Înaltul Patronaj al Președintelui României și finanțat de Guvernul României prin Ministerului Culturii.

Biletele pentru concertele din cadrul Festivalului Internațional George Enescu se pot achiziționa atât online, din platforma Eventim.ro, https://www.cts.eventim.ro/artist/festivalul-george-enescu, cât și în format fizic, din rețeaua de hypermarketuri Carrefour și din lanțurile de librării Cărturești și Humanitas.

Despre Festivalul Internațional George Enescu

Festivalul Internațional George Enescu este unul dintre cele mai mari evenimente de muzică clasică la nivel mondial, organizat începând cu anul 1958. Cea de-a XXVII-a ediție are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. Tema din acest an este „Aniversări / Celebrations”, iar în program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 dintre cei mai renumiți artiști ai lumii, ce vor aduce în prim-plan atât moștenirea artistică a lui Enescu, cât și impactul său profund asupra muzicii clasice universale.

The post Peste 4000 de artiști vor sosi, începând de duminică, la Festivalul Enescu appeared first on Cultura la dubă.

Când vorbește despre iubirea sa pentru muzică, i se luminează chipul și este toată un zâmbet. Locuiește la Londra de peste 20 de ani, dar viața sa se împarte între nenumărate zboruri către destinațiile de concert.

Anul acesta va putea fi revăzută în România, pe 28 august, la Sala Palatului, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu. Va interpreta alături de Orchestra Philharmonia din Londra și de dirijorul finlandez Santtu-Matias Rouvali Fantezie pentru pian și orchestră, de George Enescu.

Pe lângă cariera de pianistă, este profesoară la Guildhall School of Music & Drama din Londra și susține masterclassuri în toată lumea, în încercarea de a ghida tinerii care își doresc o carieră la pian.

Are un program extrem de încărcat, dar a acceptat cu generozitate un nou interviu pentru Cultura la dubă, la 5 ani distanță de la prima noastră întâlnire.

***

“Alexandra, tu călătorești și cânți în toată lumea, cu cele mai mari orchestre. Cum te simți când participi la Festivalul Enescu sau pe orice altă scenă din România și știi că ești în fața unui public preponderent românesc?

Știu că probabil mă voi repeta, dar este cea mai mare bucurie să vin acasă. E un alt tip de emoție pe care o simți în momentul când vii în țara ta natală și, de fiecare dată când vin, publicul este atât de generos, atât de entuziasmat, atât de iubitor, iar toată dragostea se simte pe scenă. E foarte frumoasă, e așa o energie care începe cu câteva luni înainte.

Iar apariția în festivalul de anul acesta e una dublă pentru mine, pentru că e o piesă total nouă, pe care o învăț special pentru festival. E Fantezia de George Enescu și, bineînțeles, în momentul când vin acasă cu o lucrare a unui compatriot, e dublă emoția. E o mare onoare și un privilegiu, mai ales la comemorarea a 70 de ani de la dispariția marelui compozitor.

De-a lungul timpului, artiști pe care i-am intervievat la festivalul Enescu spuneau că e destul de dificil să cânti Enescu, dar odată ce ajungi să înțelegi și să simți muzica lui, devine o plăcere și atunci vrei să descoperi și mai mult. Sunt curioasă cum e pentru tine relația cu muzica lui Enescu.

Am cântat Enescu mult. Concertul pe care l-a scris el, numit Concertul pentru Pian și Orchestră, a fost scris când avea 16 ani. Am făcut premiera în America și în Germania. Este o performanță să faci o premieră în oricare teritoriu, dar mai ales în America. Chiar a fost o surpriză. A fost o lucrare foarte tânără a lui Enescu, pe care am cuplat-o cu Clara Schumann, care a scris concertul ei tot la vârsta de 16 ani, așa că a fost o conexie foarte frumoasă.

Concertul lui Enescu l-am interpretat de câteva ori. Am cântat tot în festival împreună cu Remus Azoiței. Am interpretat și Sonata lui Enescu numărul 3, care a fost scrisă într-o perioadă foarte matură a sa, cu un limbaj total diferit.

Iar această Fantezie pe care o interpretez anul acesta e o lucrare unică, cel puțin așa o simt eu, scrisă tot la 16 ani, de micul Enescu, are un limbaj foarte brahmsian. Dacă ascult și orchestrația și scriitura, zici că ar fi o lucrare necunoscută de Brahms.

Așa că pentru public cred că va fi o surpriză foarte frumoasă să asculte ceva. E foarte melodioasă această fantezie. E pur și simplu o lucrare foarte romantică, cu o scriitură, mai ales la coarde, foarte puternică. Iar partea de pian e scrisă cumva în stil Liszt (n.r. Franz Liszt, compozitor maghiar). Arată foarte multe și din punct de vedere al coloristicii și al sunetului.

Ce ne poți spune despre partenerii de scenă? Presupun că ai mai cântat cu Orchestra Philharmonia din Londra, dar cu dirijorul Santtu-Matias Rouvali?

Cu Santtu va fi prima colaborare, dar cu Orchestra Philharmonia am înregistrat ultimul meu album, care a fost concertul de Grieg și concertul de Clara Schumann. Așa că ne știm foarte bine, sunt foarte mulți prieteni în orchestră, mai ales că suntem cu toții în Londra și lumea muzicii e mare, dar e și foarte mică. Foarte mulți sunt colegi ori de la Royal College of Music din Manchester, ori de la Guildhall School, unde am studiat.

Orchestra este una dintre cele mai bune din lume și are o capacitate incredibilă de a scoate niște nuanțe într-adevăr fermecătoare. Va aduce foarte multă emoție în festival. E un vis să vin cu orchestra Philharmonia din Londra.

De obicei ai cunoscuți în public, la Festivalul Enescu? E o experiență personală mai specială?

Familia tot timpul e acolo. Familia și familia muzicală, sunt spectatori care mă urmăresc peste tot. De exemplu, data trecută a fost un grup din Australia care a venit la festival, iar după concertul meu am mers la masă împreună. E un grup de vreo 25 de oameni care mă știu din toate turneele din Australia și care au venit special în festival să mă vadă. Sunt și mulți spectatori din toată Europa care călătoresc și le place stilul ăsta de viață, avem o relație foarte frumoasă și am un grup strâns de fani cu care mă văd peste tot.

Lumea pianistică e una foarte singură, mă bucur extrem de mult când am oameni pe care îi știu și care vin așa cu mare drag și îmi aduc puțin din acasă, cum ar veni.

Și chiar ai ieșit cu ei la masă, cu fanii aceștia din Australia?

Da, da, da.

Și cum a fost experiența?

Foarte frumoasă, dar facem treaba asta foarte des, nu numai cu cei din Australia, de peste tot. Ori mergem la ceai, ori la cafea, la mese, sau vorbesc cu ei, poți și simplu și le explic. Împart cu ei experiența pe care o am acolo. Iar peste tot unde merg sunt foarte mulți muzicieni în orchestră care sunt români.

De exemplu, în Detroit, unde am cântat recent cu Detroit Symphony, au o asociație americano – română. Și au făcut o masă foarte mare, cu vreo 70 de români și m-au primit așa frumos, mai ales departe de casă. Când se organizează întruniri din astea, parcă e o îmbrățișare gigantică de la toată lumea, asta îmi dă așa de multă energie și mă face să mă simt din nou acasă oriunde merg.

Eu sunt o persoană a oamenilor, îmi place comunicarea, îmi place să fiu în jurul și împrejurul oamenilor, asta mă inspiră și îmi aduce bucuria aia care se transformă în energie.

Cum mai este văzut festivalul Enescu în breaslă, în elita muzicală la nivel internațional? A rămas la standardul înalt despre care se știa?

Da, și poate și mai mult. Mai ales acum, festivalul Enescu este tot timpul comparat cu BBC Proms din Marea Britanie.

Orice coleg, de oricare naționalitate, cu care vorbesc, crede că Festivalul Enescu este în top 3 din lume. Durează aproape o lună, vin atât de multe orchestre de renume. E probabil mândria noastră cea mai mare acest festival.

Pregătirea, organizarea, programul, tematica festivalului. Cred că este absolut minunat ca fiecare orchestră să fie invitată să cânte o lucrare de Enescu și apoi majoritatea orchestrelor, dirijorilor sau soliștilor care interpretează aceste lucrări le iau înapoi în teritoriul lor, în țara lor și cântă lucrările lui Enescu din nou.

E cea mai bună modalitate de a promova muzica lui Enescu. Câteodată lumea trebuie să deschidă ușa ca să intre în universul minunat al lui Enescu, ca să se îndrăgostească de acea muzică și apoi să o cânte din nou, din nou, peste tot unde concertează.

De-a lungul anilor, mai mulți artiști, și români și străini, au militat, au făcut lobby pentru construirea unei săli de concert propice pentru Festivalul Enescu. Ce părere ai despre asta? Crezi că ar fi nevoie în România, în București, de o sală nouă?

Absolut! Categoric da și bineînțeles toți artiștii am pune umăr la umăr ca să sprijinim această inițiativă.

Sala Palatului nu a fost concepută pentru așa ceva, e o sală de congres. Și, bineînțeles, în momentul când vrei să faci muzică la cel mai înalt nivel și să ai performanță și publicul să aibă experiența cea mai bună, îți trebuie o acustică anume, îți trebuie condițiile prielnice. Trebuie investit în cultură. Dacă nu investim noi în cultură, nu știu pentru ce luptăm.

Cum crezi că ar putea artiștii să contribuie? De exemplu, să facă niște concerte pro-bono și banii să meargă către construcția sălii?

Da, dar trebuie ajutor foarte mult de sus. De la stat, bineînțeles, și de la privat și sunt sigură că foarte mulți muzicieni ar sprijini, eu inclusiv, bineînțeles, am pune umărul.

O sală nouă de concerte este un templu al muzicii. Acolo noi putem împărtăși ceea ce lucrăm zi de zi, noapte de noapte. Dacă nu ne dăm seama cât de mult înseamnă cultura pentru o societate, nu știu pentru ce altceva am putea să luptăm.

Și în Londra tot timpul se vorbește că nu sunt săli foarte bune exact pentru așa ceva, iar nivelul este oricum foarte înalt, dar și aici este foarte greu să se construiască o sală nouă.DespreSir Simon Rattle, care a fost la London Symphony Orchestra, se spune că a plecat din cauza asta, pentru că nu s-a reușit să se facă o sală nouă de concerte.

Cea mai nouă din Europa cred că este Elbphilharmonie din Hamburg, Germania, care a costat foarte mult, dar s-a mobilizat lumea și s-a mobilizat de sus. Concertele pro bono ar fi ok, dar nu poți doar din asta, evident. Trebuie să fie inițiativă de la stat și pot fi și fonduri europene.

Te-am mai întrebat și în celelalte interviuri, fiindcă mi se pare un aspect important, și aș vrea să reluăm un pic discuția în privința educației. Tu ești și profesoară. Ce sfat le dai tinerilor care poate te așteaptă după concerte și te întreabă asta sau celor care te roagă să-i asculți? Ce sfat le dai astfel încât să nu le tai elanul, dar să fii și foarte pragmatică?

Să creadă în ei. Cred că așa începe totul. Dacă au visul ăsta de a fi pe scenă, de a face muzică, dacă ăsta este într-adevăr visul lor și pornește din interior și nu există altceva, nimic la care ar putea aspira, să facă tot ce pot și să muncească cât pot de mult și să nu se dea bătuți niciodată, să-și urmeze visul. În lumea pianistică sunt foarte mulți copilași mici care încep să studieze pianul. Statisticile arată că este cel mai iubit instrument.

Dar foarte mulți copii tineri se lasă, pur și simplu, că văd că este puțin greu, iar acolo intervine familia. Părinții ar trebui să-i ajute cât pot de mult pe cei mici, iar tinerii, în momentul când ajung la o școală de muzică sau la liceu de muzică sau Conservator, să meargă la cât mai multe concerte, să fie acolo, să asculte, că așa se învață, asta e educația cea mai bună pe care o putem avea și așa îndrum și clasa mea. Le dau mesaj în fiecare săptămână, vedeți că e concertul ăsta în sala aia. Să meargă la concerte și să absoarbă din fiecare experiență, să meargă la repetiții, pentru că acolo se vede întreg procesul de a pune o lucrare împreună.

De exemplu, vorbim despre Orchestra Philharmonia. Săptămâna asta mi-am luat clasa și am dus-o la repetiția generală a orchestrei. Am vrut să-i fac să asculte, să-și pună telefoanele oriunde, dar nu în mână, patru ore, cât a durat repetiția generală. A fost un program extraordinar și un concert de pian, Rachmaninov III, cu Luganski, unul dintre cei mai mari interpreți.

Am vrut să vadă cum se pune o piesă împreună, cum își dozează fiecare energia, cum dirijorul orchestrează și cum aduce fiecare instrument să lucreze împreună. Iar clasa mea mi-a spus că n-au fost la așa ceva niciodată și că atât de multe au învățat în alea patru ore!

Iar probabil cel mai important este să fii autentic. Să înveți, profa mea îmi spunea, să furi de la fiecare, dar să-ți faci vocea ta și să fii într-adevăr, true to yourself, să fii autentic. Pentru că autenticitatea te va duce mult, mult mai departe decât absolut orice.

Și dacă ai un proiect în care creezi, luptă pentru el, vorbește cu lumea, încearcă să creezi conexiuni, colaborări, ca să poți realizezi acest vis.

Au crescut standardele în studiul pianului odată cu apariția unui val imens de tineri asiatici care se dedică pianului?

Da. Unele bariere au fost șterse, pur și simplu. Dacă te uiți la ce țări participă la concursurile internaționale, e foarte interesant. Asia domină absolut fiecare concurs. Iar dacă te uiți la cei care au ajuns la top, ei au fost ajutați de statele de unde provin.

În Asia e o sete enormă pentru pian. Lang Lang și Yuja Wang sunt niște fenomene, dar au fost ajutate foarte mult din spate. Apoi, turneele care au loc în Coreea de Sud, în China, deschid un nou univers.

Eu am fost în foarte multe turnee în China, și cu orchestre și cu spectacolul Spărgătorul de Nuci. A fost incredibil să văd săli de concerte de 3 – 4 mii de locuri, construite în 2 ani. În fiecare oraș tot mai apare câte o sală.

De multe ori am făcut eu inaugurarea sălii respective, dar erau săli în care, foarte interesant, aveau absolut totul din punct de vedere tehnic, de ultimă oră. Însă oamenii care lucrau în sălile respective nu știau cum să folosească toate echipamentele.

Dar asta se învață atât de rapid, setea lor de cultură este incredibilă. Fiecare concert, ori dacă vii tu din străinătate sau cântă de-ai lor, este full, este sold out, nu există să fie o sală goală sau să nu fie setea asta de cunoaștere și de a fi acolo. E absolut incredibil ceea ce reușesc să facă.

Și da, nivelul de pian, nivelul în general, a crescut enorm.

Cum se traduce această creștere de nivel? Că și în trecut existau pianiștii foarte buni, ce s-a întâmplat între timp?

Bun, acum 20 de ani nu aveam acces la internet. Se spunea despre cei din Asia că nu simt muzica. Azi sunt copii născuți acum 20 de ani sau acum 10 ani care trăiesc cu Rachmaninov, cu Chopin, cu absolut tot. Este în sângele lor, deci nu se mai poate spune treaba asta.

Și sunt foarte mulți! Un oraș micuț din China are 22 de milioane de locuitori. Nu se poate compara, e mai mult decât toată România noastră. Cariera lui Lang Lang a început foarte mult sprijinită de stat, când l-au invitat să cânte la Jocurile Olimpice, așa a devenit el faimos. Statul l-a ajutat foarte mult, statul a investit extrem de mult.

Și în România putem învăța foarte mult din treaba asta, ca să sprijinim tinerele talente, pentru că nu se știe cine poate ajunge absolut sus acolo. Dar fără ajutor, fără a crede în talentul pe care îl producem noi în România, nu putem ajunge nicăieri.

Iar faptul că există modele internaționale ca Lang Lang e un lucru extraordinar, așa devin mulți copii preocupați și încurajați să cânte la un instrument.

Care este nivelul standard al condițiilor de lucru într-o școală de muzică, fie liceu, fie Conservator, în ceea ce privește studiul pianului? Fiindcă am auzit povești de aici, de la noi, că sala de studiu de la pian este ținută sub cheie de profesori, iar studenții depinde de bunăvoința profesorului să le ofere acces.

La Guildhall, unde predau acum, dar la fel a fost și în Manchester, la Royal College of Music, totul este atât de transparent! Sistemul de rezervare a sălilor de studiu e online.

Totul este pe un program comun, orice student sau membru de staff poate vedea exact cât studiază, unde studiază, fiecare student poate să rezerve sala respectivă. Cred că au absolut garantat 4 ore pe zi, la pian vorbesc. Eu, ca profesor, pot vedea absolut oricând când studiază studenții, dar nu numai mei, absolut toți. Iar studentul poate vedea exact cine are ore, poate să-mi vadă mie programul de la Conservator.

Ce poate aduce interacțiunea cu pianul unei persoane care nu ajunge să facă performanță? Ce abilități îi dezvoltă studiul pianului?

La pian, pentru că folosim ambele mâini, e vorba de coordonare, de a dezvolta ambele emisfere ale creierului, abilitatea de a asculta, abilitatea de a te adapta foarte ușor, că fiecare pian e diferit, fiecare scaun, fiecare acustică, sală.

E coordonarea dintre mâini și picioare, pentru că ai și pedale.

Apoi, în momentul când cânti cu alții, în muzică de cameră sau într-un ansamblu sau cu cor, e vorba de a te asculta pe tine, dar îi asculți și pe ceilalți, îi înțelegi, te adaptezi, ești mai empatic. Extrem de multe poți învăța din studiul pianului.

Și am foarte mulți prieteni sau cunoscuți care îmi spun aș vrea copilul meu să învețe pian, dar nu cred că va ajunge. Încurajez pe fiecare să facă asta pentru că este un mod atât de frumos de a-ți petrece copilăria.

Chiar dacă nu ai niciun vis sau nu vrei să ajungi muzician sau drumul te duce altfel, este atât de constructiv! în loc să stai pe telefon, pe jocuri, pe orice instrument care efectiv îți închide creierul, pianul îți deschide un nou orizont.

Plus că muzica e și o formă de terapie. De câte ori nu ascultăm muzică clasică sau de oricare alt gen, ca să avem mai multă energie, să ne relaxăm, să devenim zen? Muzica este cu noi de la început, de la ritmul inimii, când mama e gravidă, apoi când cântă copilului și îl pune la somn. Deci muzica este în noi, tot ce contează este să deschidem ușa și să lăsăm muzica să pătrundă în sufletul nostru, pentru că muzica are abilitatea asta de a face oamenii să devină mai buni, mai deschiși, mai sociabili, mai pozitivi.”

***

Festivalul Internațional George Enescu are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. În program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 de muzicieni.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Pianista Alexandra Dariescu: “Dacă nu ne dăm seama cât de mult înseamnă cultura pentru o societate, nu știu pentru ce altceva am putea să luptăm.” appeared first on Cultura la dubă.

Robin and the Backstabbers, una dintre cele mai apreciate trupe de rock alternativ din România, va concerta vineri seară, 28 februarie 2025, pentru prima dată la Sala Palatului, alături de AltOrchestra. Evenimentul poartă numele Ritualul Primăverii și marchează 15 ani de existență a trupei, precum și lansarea noului single, cu același titlu.

Biletele sunt disponibile AICI.

Ritualul Primăverii este sunetul Pământului ce se înclină iar spre lumină, trezind pe cine trebuia să stea treaz.” – Andrei Robin Proca, solistul trupei Robin and the Backstabbers.

Concertul va cuprinde 15 dintre cele mai cunoscute melodii ale trupei, cum ar fi Soare cu dinți, Sat după sat, Când te-am cunoscut, Cristina, iar acesta vor fi reorchestrate și interpretate live alături de AltOrchestra.

Membrii trupei sunt Andrei Robin Proca (voce, chitară), Florentin Vasile (chitară), Eugen Nuțescu (chitară bas), Vladimir Proca (baterie), Radu Moldovan (baterie) și Andrei Fântână (clape, saxofon, acordeon, chitară, muzicuță).

“Adunați în 2010 de către solistul și compozitorul Andrei Robin Proca după o călătorie solitară de o săptămână prin Munții Călimani, Robin and the Backstabbers își descriu muzica drept „pop melodramatic”. Nu au ajuns o trupă de coveruri după albumul Graceland al lui Paul Simon, așa cum își imaginau la început, dar au reușit să ia pe sus scena de muzică alternativă din România cu melanjul lor de rock eclectic și versuri moderniste, criptice. De la concertele lor nu pleacă nimeni supărat.” – se arată într-un comunicat de presă.

Concertul va începe de la 19.30 la Sala Palatului. Accesul copiilor sub 7 ani este gratuit, fără loc asigurat, doar însoțit de cel puțin un părinte cu bilet valabil.
Accesul copiilor peste 7 ani se face numai pe baza unui bilet valabil.

Ritualul primăverii va ajunge în mai multe orașe din țară. Detalii AICI.

The post Robin and the Backstabbers celebrează 15 ani de existență cu un concert la Sala Palatului – 28 februarie appeared first on Cultura la dubă.

Viața și cariera primului număr 1 din istoria clasamentului ATP, controversele care l-au înconjurat, dar și amprenta pe care a lăsat-o asupra lumii tenisului sunt subiectul documentarului NASTY, regizat de Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu & Tudor D. Popescu.

Premiera de gală a filmului va avea loc pe 16 aprilie, la Sala Palatului din București, în prezența lui Ilie Năstase, a echipei și a invitaților speciali. Biletele au fost puse în vânzare AICI.

Documentarul cuprinde imagini de arhivă și interviuri cu unii dintre cei mai cunoscuți sportivi din lume, precum Rafael Nadal, Björn Borg, Jimmy Connors, Nadia Comăneci sau Boris Becker. Și Phil Knight, co-fondatorul Nike, vorbește, într-un interviu exclusiv, despre relația cu Năstase, acesta fiind primul sportiv profesionist care a semnat un contract de reprezentare cu celebrul brand în 1972.

Producătorii NASTY sunt Cosmin Hodor (HDR Evolution) și Tudor Giurgiu (Libra Films), iar co-producător este Hanka Kastelicová (Vice President & Executive Producers Documentaries HBO EMEA – HBO Max). 

„Ilie Năstase pe teren a fost fabulos. Acest tânăr venit dintr-o țară comunistă a reușit, în doar câțiva ani, să cucerească lumea prin talent și personalitate. Lucrăm de 5 ani pentru acest proiect, timp în care am descoperit arhive impresionante despre cariera și viața lui Năstase și am avut șansa să discutăm cu superstaruri ale sportului, oameni care au fost profund influențați de el. Cred că, în final, eforturile noastre se vor vedea pe marele ecran – un portret al unui personaj complex, mereu surprinzător, greu de definit, care a făcut istorie și pentru România, dar și pentru tenis.” Tudor Giurgiu, regizor și producător.

Filmul va putea fi urmărit din 16 aprilie în cinematografele din toată țara.

The post “Nasty”, filmul documentar despre Ilie Năstase, va avea premiera pe 16 aprilie, la Sala Palatului appeared first on Cultura la dubă.

Aseară a debutat la Sala Palatului a 26-a ediție a Festivalului Internațional George Enescu, cu un concert susținut de Filarmonica George Enescu, dirijată de Cristian Măcelaru, aflat pentru prima dată în poziția de director artistic al festivalului. Violoncelistul francez Gautier Capucon a fost invitat special și a interpretat, alături de orchestră, Concertul de violoncel în B minor op.104, de Antonin Dvorak.

Politicienii s-au abținut de la discursuri inaugurale pe scenă, iar festivalul s-a deschis direct cu muzică. După pauză, dirijorul Măcelaru a dedicat Rapsodia Română nr. 2, de George Enescu, victimelor exploziei de la Crevedia.

“Spunea Enescu așa: în artă, nimic nu este al tău decât atunci când îl dăruiești altcuiva. De aceea, motto-ul festivalului în acest an se intitulează <Generozitate prin muzică>. Tot Enescu era cel care în timpul Marelui Război cânta, ca să-și folosească talentul, și oferea muzică celor care aveau nevoie de mângâiere. În același fel, în această seară, vrem să dedicăm Rapsodia a doua celor care au nevoie, în urma tragediei de ieri, de o mângâiere sufletească.”, a declarat pe scenă Cristian Măcelaru.

Timp de 29 de zile, pe scenele de la Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Radio, Sala Auditorium și Teatrul Odeon vor urca peste 3500 de artiști invitați, în cadrul a 90 de concerte susținute la București. 51 de orchestre din 16 țări, 150 de soliști, peste 60 de dirijori.

Programul oficial cuprinde șase serii de concerte, fiecare cu o tematică diferită, construită pentru specificul fiecărei săli și a publicului căreia îi este adresată.
Seria mari orchestre ale lumii – aduce 13 orchestre internaționale şi 3 orchestre din România pe scena de la Sala Palatului, într-un maraton muzical de 29 de concerte în 29 de zile consecutive.

Seria concertelor de la Ateneul Român reprezintă ocazia publicului de a asculta cele mai cunoscute orchestre simfonice și de cameră din lume. Seria oferă publicului ocazia unor întâlniri spectaculoase cu lucrări din opera
unor cunoscuți compozitori clasici și contemporani.

Concertele de la miezul noptii adună 11 propuneri de recitaluri de neratat, tot pe scena Ateneului Român, de această dată cu un program care trece de la muzică renascentistă și barocă la folclor tradițional georgian și momente de improvizație.

Seria Enescu si contemporanii surprinde relația pe care marele George Enescu o avea cu alți mari
compozitori, care i-au fost contemporani, într-o serie de concerte desfășurate în diminețile de
weekend, la Sala Auditorium.

Seria orchestrelor românești reprezintă întâlnirea publicului cu calitățile interpretative ale orchestrelor din țara noastră, fiecare cu specificul său, într-un program variat, care include autori romantici sau moderni dar şi muzică contemporană. În program vor fi zece ansambluri reprezentative din București și alte cinci orașe din țară.

O serie nouă în acest an este cea de Concerte pentru familii si copii. O inițiativă a maestrului Cristian Măcelaru, seria adună patru concerte tematice, ce vor avea loc într-un spațiu inclus în premieră în Festival, Sala Majestic a Teatrului Odeon. Cu programe concepute special pentru a stimula interesul celor mici pentru muzica și instrumentele clasice, concertele pentru copii și părinți sunt experiențe unice, menite să facă cunoscute publicului larg operele unor mari compozitori.

Ediția din acest an este prima cu o nouă conducere, atât la nivel artistic, cât și la nivel executiv. Maestrul Cristian Măcelaru își începe în mod oficial mandatul de Director Artistic al Festivalului Enescu, în timp ce Cristina Uruc, manager interimar Artexim, coordonează echipa executivă a Festivalului.
Printre orchestrele importante care vor participa la ediția din acest an amintim Filarmonica din Viena,
Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, Orchestra Națională a Franței, Orchestra Tonhalle
din Zürich, London Symphony Orchestra și Orchestra Filarmonică Cehă.

Dirijori de prim rang internațional vor urca pe scenele din București și din țară, iar printre aceștia se numără: Cristian Măcelaru, Zubin Mehta, Sir Simon Rattle, Wilson Hermanto, Paavo Järvi, Delyana Lazarova, Lawrence Foster sau Vladimir Jurowski.
Nu în ultimul rând, câțiva dintre soliștii care vor acompania orchestrele sunt: Patricia Kopatchinskaja, Gautier Capuçon, Yuja Wang, Klaus Mäkelä, Daniel Hope, Olga Peretyatko, Fazil Say, Avi Avital, Kate Lindsey, Cameron Carpenter, Xavier de Maistre, José Cura, David Grimal, Daniel Müller-Schott, Benjamin Kruithof, Maria Marica, Alexandra Segal.

Peste 60 de concerte vor fi transmise în direct pe site-ul Festivalului Enescu. Lista completa este disponibila pe site-ul www.festivalenescu.ro

O altă secțiune importantă în programul din acest an este Piața Festivalului. Organizată de Primăria Capitalei, prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti, în parteneriat cu Artexim, Piaţa Festivalului revine la această ediţie, după o pauză de câţiva ani, în perioada 17-24 septembrie, cu o serie de concerte cu acces gratuit în Piața George Enescu.

The post În deschiderea Festivalului Enescu, Cristian Măcelaru a dedicat Rapsodia Română nr. 2 victimelor exploziei de la Crevedia appeared first on Cultura la dubă.

Doru Trăscău: „Mă duc cu gândul că mai facem un pas într-o nouă direcție.”

Pe Doru Trăscău, solistul trupei The Mono Jacks, l-am prins săptămâna trecută la câteva ore înainte de un concert. Pentru el și colegii lui, Andrei Zamfir (chitară), Cristian Chiru (bas) și John Ciurea (tobe), se anunța o seară plină, pe o scenă în aer liber, în apropiere de Pitești.

Era doar una dintre opririle făcute de trupă în ultima perioadă, ca parte a turneului de lansare a celui de-al treilea album scos în această formulă: Norul Nouă.

Dacă pe celelalte două, Ușor distorsionat și Gloria, The Mono Jacks ne vorbea despre trecuturi dureroase și puterea de a ne scrie istoria, acum ne aduce un album pe care unii îl văd ca pe un simbol al maturității, iar Doru, ca pe unul al vitalității.

De altfel, chiar coperta albumului, o panoramă surprinsă de chitaristul Andrei Zamfir la Râșnov, vrea să sugereze căutarea și optimismul unei perspective deschise: „Iar dacă cumva cadrul nu este suficient de larg, în imagine e prezent un binoclu care parcă te invită să privești și mai departe”, scrie trupa.

În aceeași cheie vine și marea lansare a albumului Norul Nouă, pe 12 mai, când The Mono Jacks va concerta pentru prima oară la Sala Palatului.

Asocierea unei trupe românești care vine din cultura underground a anilor 2000 cu Sala Palatului este inedită. Scopul concertului nu este, însă, să rupă normele, ci alegerea are în spate mai degrabă rațiuni care țin de lipsa spațiilor de concerte din România.

Așadar, pentru că deja cunoscutele localuri Control, Expirat sau Arenele Romane au devenit neîncăpătoare pentru fanii The Mono Jacks, trupa îi cheamă pe aceștia în singura sala de concerte din România cu 4000 de locuri.

Despre acest concert, nevoia de redefinire a Sălii Palatului, dilemele aduse în artă și în viață de inteligența artificială, dar și despre trap și vindecare vorbim și în interviul de mai jos.

***

Doru, eu am ascultat Norul Nouă cap-coadă de la prima audiție, ca o poveste care m-a purtat de la autoironie către anxietate puternică, poate chiar depresie, și apoi, încet, încet, către liniște și răbdare față de ceea ce trăim. Mă întrebam cum ați vrut voi să construiți povestea albumului și cum diferă ea de cele de până acum. 

Ce e important să spun aici, pentru început, e legat de felul în care facem noi muzică. Toți patru avem o abordare bazată pe instinct și de obicei plecăm la drum fără să ne creăm un caiet cu sarcini: Vrem să vorbim despre asta sau Vrem să facem o piesă mai veselă. Cumva, e un ritual în care facem curte muzei. În funcție de lucrurile care ni se arată, noi pornim la drum.

Emoțiile despre care ai vorbit cred că sunt acolo. Depresia parcă n-o simt – în schimb, anxietăți, da. Alea sunt firești. Mai ales după doi ani grei pentru toată lumea, cumva știam că o să iasă la suprafață.

Ceea ce m-am așteptat mai puțin să se vadă, și poate și colegii mei de trupă în egală măsură, a fost partea mai luminoasă despre care ziceai și tu. Și lucrul ăsta s-a întâmplat fără să-l premedităm, dar mă bucură nespus. 

Înainte să revin la partea luminoasă, aș vrea să mă opresc la Un semn, piesa în care am simțit cel mai puternic anxietățile despre care aminteai.

Mă simt încolțit
Sunt complet împietrit
Zi-mi că rămâi aici
Orice ar fi

Nu știu cum să cer
Ajutor, și prefer
Să mă ascund
În tăcere.

Un semn, The Mono Jacks

Tu ai vorbit deschis despre faptul că ai mers la terapie. Dar, uite, în contextul post-pandemie, în care anxietatea și depresia au devenit mai frecvente, moartea jurnalistei Iulia Marin a dus la discuții tare degradante despre sănătatea mintală în spațiul public de la noi.

Din experiența ta, dacă te simți confortabil să împărtășești, ce i-ai spune cuiva care are nevoie de ajutor, dar a urmărit discuțiile astea și simte că ar trebui să se ascundă?

Cred că tot ce ține de sănătate emoțională e de fapt un subiect foarte vechi. Îmbucurător e că el a devenit din ce în ce mai ușor de abordat pentru că, prin fiecare voce care arată deschidere în zona asta, se amplifică senzația unui teren sigur, și atunci oamenii își fac curaj. A, suntem mai mulți cu problema asta. Uite, și fata aia, și colegul tău, OK.

Cred că ăsta este un pas extraordinar, pentru că îți anulează o teamă, conștientă sau inconștientă, că ar fi ceva în neregulă cu tine.

De acolo pleacă cele mai multe probleme, în sensul în care oamenii care au nevoie de ajutor nu reușesc să îl ceară pentru că le e teamă că ar putea fi judecați.

Din fericire, în ceea ce mă privește, în perioada în care am avut atacurile de panică și m-am confruntat cu depresia, m-am dus direct acolo unde știam că trebuie să mă duc, către ședințele de psihoterapie. Și mă bucur că am făcut asta, pentru că nu numai că m-au ajutat să-mi revin destul de repede, ci m-au învățat să trăiesc cu adevărat. 

Acum, e greu să convingi pe cineva, du-te că ți-ar prinde bine. Trebuie să vină cumva de la el sau de la ea, trebuie să înțelegi întâi de toate că ai o nevoie. Și, din fericire, acum poți primi ajutor serios. Cu 30 de ani în urmă probabil ar fi fost foarte greu în România să găsești un psihoterapeut bun.

Tu cum ești acum, după pandemie și alte crize care s-au revărsat asupra noastră? De unde îți iei echilibrul?

Din muzică. Întotdeauna din muzică. Muzica m-a vindecat și cred că ăsta e și motivul pentru care am ținut-o aproape.

Cel mai greu moment în pandemie a fost fix la început, pentru că am intuit cumva ce va veni în următorii doi ani. M-a speriat atât de tare faptul că cineva mi-a luat jucăriile după ce abia reușisem să ajung în punctul în care să trăiesc numai din muzică, faptul că eram pus în imposibilitatea de a mai plăti facturile, încât primul lucru pe care l-am făcut a fost să sun niște foști colegi și să rezolv un interviu pentru un job. Eram, practic, ca și angajat.

Dar am închis telefonul, m-am așezat în canapea și a fost prima dată, după aproape șase sau șapte ani de când m-am confruntat cu atacurile de panică, când am simțit o senzație similară. Am recunoscut în corpul meu ce mi se întâmplă și mi-am dat seama de unde venea chestiunea respectivă.

Ideea este că, în momentul în care m-aș fi îndreptat către un job, chiar dacă dorința era de a avea siguranța zilei de mâine, trebuia să renunț la ce construisem în anii ăștia și să mă întorc de unde muncisem atât de tare să plec. Nu că ar fi fost un demon să lucrez în altă parte, dar muncisem acolo ca să ajung aici și acum trebuia să fac pasul înapoi.

Așa că, la o zi distanță, am sunat din nou oamenii cu care vorbisem și le-am spus: Îmi cer scuze, dar cred că am luat o decizie proastă. Eu nu vreau să fac asta. O să rămân în continuare în muzică și o să lupt până la capăt să văd cum se întâmplă lucrurile.

Apoi, toate s-au așezat cumva. Am avut și un noroc fantastic, pentru că suntem una dintre trupele care au reușit să cânte în perioada de pandemie – și aici „recunoștință” e puțin spus. 

Iar acum a început anul foarte bine, cu sesiunea de studio, am reușit să terminăm albumul și ne pregătim de lansare. Se anunță o vară plină și am sentimentul că, deși sunt o grămadă de chestiuni care se întâmplă în jurul nostru, it’s all for the best. 

Spuneai acum ceva timp că, atunci când ești artist și pleci în turneu, guști România din plin, cu toată infrastructura și cu oamenii ei. Cum vi s-a arătat România de azi din dubița cu care ați călătorit săptămânile astea?

Foarte multe lucruri nu s-au schimbat, dar în egală măsură observ că nimic parcă nu mai este la fel cum era acum doi-trei ani. Ce pot să spun este că toată perioada asta grea a afectat industria muzicală. Și asta se traduce prin imposibilitatea unor locații de a-și mai desfășura activitatea, lucru care îți complică viața când încerci să faci un turneu, pentru că trebuie să găsești locuri în care să concertezi. O parte dintre locuri s-au închis.

E drept că au apărut și câteva noi, însă dacă ar fi să pun degetul pe turneul nostru de până acum, m-aș opri la Suceava, pentru simplul fapt că e cea mai mare surpriză pe care am avut-o.

Formația The Mono Jacks a cântat ultima oară într-un club din Suceava acum 13 ani, cred. În acești 13 ani am mai avut două concerte în aer liber – o dată în cadrul unui festival, unde cu siguranță nu eram neapărat genul de trupă care se pupa cu line-up-ul, și o dată într-un context organizat de Consiliul Local, care din nou nu însemna neapărat că avem public.

Motivul pentru care spun că a fost surpriza mare e că, știind că am mers de puține ori acolo, iar experiențele pe care le-am avut nu ne-au dat niciun semn că am avea un fanbase, anul ăsta aveam să descoperim două lucruri: un club foarte fain și multă lume la concert, mulți tineri, oameni implicați. Iată că am ajuns într-un loc în care în mod normal n-am fi ajuns și am plecat surprinși în cel mai frumos mod. 

Ai găsit vreo explicație pentru energiile care s-au coagulat acolo?

Sincer să fiu, nu. Mi-ar plăcea să am un răspuns, dar îmi dau seama că tocmai faptul că nu se mai respectă nimic din ce știam face și surprizele astea posibile. 

Apropo de spații pentru concerte, într-un interviu pentru Cultura la dubă ați vorbit pe larg despre lipsurile și nevoile din zona asta. Acum urmează primul vostru concert la Sala Palatului. Cum te uiți la sala asta, e un spațiu potrivit pentru muzica așa cum o cântați voi?

E o întrebare pe care o primesc des în ultimele 3-4 săptămâni și înțeleg de unde vine. 

În primul rând, e percepția pe care unii oameni o au vizavi de Sala Palatului, gândind-o din perspectiva ședințelor lui nea Nicu și ale Partidului Comunist. Și atunci, da, it’s a big no no. 

Apoi, sunt oameni care se raportează la sala asta, cum mi-a zis cineva într-un interviu recent, „este Sala Palatului locul unde artiștii se duc să moară?”. 

Și sunt oameni care privesc Sala Palatului ca un loc inadecvat pentru o trupă ca a noastră pentru că e o sală de spectacole cu scaune. Și asta e perfect adevărat. 

Dar noi nu mergem la Sala Palatului pentru că are scaune – ne-ar plăcea să mergem într-o sală care nu are, și pot să îți spun că este mai ușor pentru noi să susținem un concert cu 150 de oameni care se mișcă decât cu 3.000 de oameni care stau jos.

Motivul pentru care mergem la Sala Palatului e de infrastructură. În clipa asta, în Capitală, și cred că în cam toate orașele mari din țară, e aproape imposibil să găsești un spațiu unde să poți să susții un concert care să-ți satisfacă capacitatea între 500 și 4.000-5.000 de locuri.

Așa că iată-ne la Sala Palatului, încercând să facem un concert mai mare într-un loc care ne permite asta. Și sunt convins că lumea nu va sta țintuită în scaun. 

Deci în loc să meargă artiștii să moară la Sala Palatului, mai degrabă merg să dea o nouă viață Sălii Palatului?

Așa aș zice. Eu cu siguranță nu merg acolo cu gândul că ne încheiem socotelile. Mă duc cu gândul că mai facem un pas într-o nouă direcție.

Tot acolo o să aveți și un om nou pe scenă, Vlad Cotruș, despre care ai spus că o să preia rolul tău de chitarist ca tu să nu mai ai un „scut” între tine și public. Povestește-mi un pic despre asta, simțeai că stă ceva în calea vibrației?

Nu e ca o pavăză în sine, nu mi-am dorit niciodată să mă protejez de public, pentru că altfel nu m-aș fi făcut muzician, și cu atât mai puțin frontman. Însă felul în care am perceput chitara ca fiind un scut e mai degrabă legat de faptul că n-am reușit să mă exprim ori de câte ori am avut-o în față pentru că trebuia să fac ceva cu ea.

Când am suit prima dată pe scenă, cu AB4, eram un frontman cu microfon și atât. Așa că acest concert, care o să mă aducă din nou în postura aia, e un soi de reîntoarcere la momentul din care am plecat, dar și ceva de care cred că am mare nevoie.

A ajutat mult concertul de lansare al albumului Gloria, când pentru două sau trei piese am avut un chitarist invitat, Dănuț Georgescu, și am apucat să gust un pic din poveste. Surprinzător a fost feedback-ul care a urmat, cu oameni care mi-au spus We want more of that. Așa că, there you go, acum o să fie și varianta asta de concert. Mă pune într-o postură de care îmi era dor. 

E ceva ce ați gândit strict pentru concertul ăsta sau ca nouă formulă pe termen lung?

E ceva ce am gândit strict pentru concertul ăsta. Dacă se duce într-o colaborare permanentă e prematur să îți spun, dar rămâne să vedem. 

Apropo de Gloria, cel mai recent material Cultura la dubă care v-a avut în prim-plan a venit la aniversarea de un an a albumului, când ați avut un concert transmis online. Atunci vorbeam despre tehnologie ca ceva ce poate ajuta artiștii să-și facă treaba. Acum vorbim din nou despre tehnologie și artiști, dar din altă perspectivă – a inteligenței artificiale, cu ce poate ea să aducă sau să complice. Tu cum vezi azi relația dintre artă și tehnologie?

Sincer, sunt un pic înspăimântat, pentru că îmi dau seama că tehnologia are o viteză de transformare cu mult peste capacitatea noastră de a o reglementa. Vorbeam recent cu Andrei Zamfir, chitaristul nostru, și făceam o paralelă între momentul în care omenirea se confrunta cu tutunul și fumatul era o chestie destul de trendy, și cum abia peste vreo 40-50 de ani am început să ne prindem că lucrul ăsta ne face rău.

Suprapuneam asta peste tiparul nostru de consum de acum, cu tot ce înseamnă social media, utilizarea telefonului, orele petrecute pe internet, și ne gândeam oare cât de mult ar dura să ajungem în punctul în care am ajuns atunci, când ne-am dat seama că fumatul ne face rău.

Mă uit și cu mirare, cu oarecare îngrijorare vizavi de ce se va întâmpla cu breasla muzicienilor, pentru că sunt convins că în foarte puțini ani mașinăriile o să poată genera piese. Asta nu înseamnă că meseria de muzician va muri, înseamnă că se va pune preț pe ce este autentic și cu emoție, însă pentru mine e clar că lucrurile se vor schimba. 

Să știi că eu am făcut un exercițiu înainte să ne întâlnim, am pus ChatGPT să îmi scrie o melodie „în stilul The Mono Jacks”. Prima strofă și refrenul sunau cam așa:

Ce zici, urmează o colaborare The Mono Jacks – ChatGPT?

Acum, versurile astea ai putea să le pui oriunde și să funcționeze (râde). Ce mi se pare interesant e că dimineață băiatul meu, Luca, a venit și mi-a zis: să știi că am dat un search despre tine, tata, pe ChatGPT, și mi-a dat niște răspunsuri care nu prea se pupă cu realitatea. 

Deci mai are de învățat. Dar în curând aceste răspunsuri vor fi mult mai accurate decât sunt acum. 

Tu vorbești cu copiii tăi despre dezinformarea care poate ajunge la ei pe internet, încerci să îi protejezi cumva sau îi lași să descopere?

Cred că au amândoi o capacitate foarte bună de a se acorda în privința asta. Nu am discutat atât de serios vizavi de puterea informației false, însă au fost dăți în care am atins subiectul. Eu cred că până și căutarea de care am amintit e tot un soi de încercare, a lui Luca, în cazul ăsta, de a vedea ce se întâmplă. Și e o concluzie la care a ajuns singur: uite că, de fapt, are niște limitări mașinăria asta. Nu poate să dea răspunsuri pentru absolut orice.

Chiar mă întrebam zilele trecute, uitându-mă la niște cărți din bibliotecă, cum o să arate lumea peste 40-50 de ani și dacă nu cumva cărțilea astea s-ar putea să fie cel mai valoros bun pentru simplul fapt că, în momentul în care tehnologia o să fie atât de avansată încât să livreze informații vizavi de orice subiect, va fi foarte capabilă să livreze și informațiile de care are nevoie cineva, cineva care are steckerul unui server, să spunem. Și atunci e foarte greu să mai știi cum stau sau cum au stat lucrurile de fapt. 

Mă întorc la The Mono Jacks cei adevărați. Anul ăsta trupa împlinește 15 ani de când a pornit la drum, cu o mică pauză. La începuturile voastre, spuneai că nu ai o listă de obiective, ci mai degrabă o imagine care te urmărește: un concert în Hyde Park, la Londra, cu multă lume care acompaniază linia melodică a chitării. Acum ce imagine te urmărește vizavi de viitorul trupei?

Cred că am renunțat la imaginea din Hyde Park din clipa în care am decis că o să continuăm să cântăm numai în limba română. Însă, lăsând imaginea aia la o parte, nici nu pot să zic că am o proiecție nouă sau mai clară.

Ceea ce știu, și e un lucru care mă bucură foarte tare, e că, deși nu am avut această imagine neapărat, în cei șase ani de când sunt alături de Cristi, John și Andrei, am reușit să facem trei albume împreună. Ceea ce pentru mine e un motiv de mare satisfacție și, până la urmă, un record personal, pentru că de când m-am apucat de muzică, nu am avut șansa de a face niciodată mai mult de un album cu aceiași oameni.

E o stabilitate de care aveam nevoie și un semn că avem vitalitate. 

Dintre artiștii care vin din urmă, tu pe cine asculți? 

Am descoperit niște piese foarte frumoase, cu videoclipuri pe măsură, la niște tineri din Cluj, se numesc Alone at Parties. Reperez acolo și o solistă pe care o știu de niște ani de zile, când eram la un concert tot în Cluj, iar trupa ei cânta la noi în deschidere. Proiectul de atunci se chema Lights Out. A dispărut, dar uite că acum fac lucrurile astea frumoase.

Din păcate, nu cred că știe lumea prea multe despre ei și ar merita mult mai mult.

Crezi că e greu pentru muzicienii mai tineri să se facă cunoscuți?

Senzația ar fi că trăim o decadă unde simțim că e nevoia de o schimbare, însă nu a venit cineva suficient de inspirat încât să o facă. Cred că singurul shift muzical care chiar a reușit să capteze atenția publicului e cel care se înscrie în ceea ce numim trap.

Dar în zona din care facem noi parte, te uiți și în țară, și în străinătate, e greu să spui au venit băieții ăștia care au rupt, au schimbat regulile. Cât o să mai dureze până să se întâmple asta, nu se știe, dar sunt sigur că se va întâmpla.

Tu sau copiii tăi ascultați trap?

Copiii mei, da. N-aș putea să numesc exact artiștii, dar sunt sigur că și artiști locali, pentru că la un moment dat l-am văzut pe Luca ascultând muzică la căști și soră-sa i-a cerut să audă și ea. El a refuzat-o, eu nu înțelegeam de ce o refuză, și mi-a zis: Tata, sunt aici niște versuri care n-ar trebui să ajungă la ea. Sunt explicite și nu mă simt confortabil.

Lucru, de altfel, frumos din partea lui, la 16 ani își protejează sora mai mică. 

Și tu cum te uiți, ca tată, la fiul tău adolescent care ascultă versuri explicite din trap?

Exact așa cum cred că trebuie. Și anume că la vârsta lui făceam mai mult sau mai puțin același lucru. Era o nevoie, probabil, o angoasă specifică vârstei de a trece prin toată povestea asta. 

Mă uit la el la fel cum te uiți la un copil de 3 ani care râde cu gura până la urechi dacă vede un adult care spune „caca”. Poți să-i spui de 100 de ori, lui i se pare cea mai mare prostie și se bucură. E o chestie firească, o accept așa cum e. Nu mi se pare nimic în neregulă.

Vorbeam la început despre partea luminoasă a albumului Norul Nouă. În încheiere, pornind tot de la o piesă de pe album, ai putea să împărtășești o poveste, un episod vindecător pe care l-ai trăit recent și pe care putem să-l punem în valiză pentru călătorie?

Ajuns la frontieră într-o zi
Un vameș m-a întrebat ce am în geantă
N-aveam de ce să îi ascund nimic
Și i-am dezvăluit încărcătura importantă

Am adunat povești vindecătoare
Virtuți am pus în ea și încă mai adun
Lucruri la care țin, așa se pare
Și vameșul atuncea mi-a urat drum bun

Călător, The Mono Jacks

Uite, de cam un an folosesc o aplicație numită Waking Up, făcută de Sam Harris, autor de bestselleruri care de profesie e cercetător în neuroștiințe. Aplicația asta mi-a fost de mare folos și mi-a hrănit setea de meditație, pentru că voiam să încep să fac meditație.

Ei bine, într-una dintre sesiuni eram încurajat să mă gândesc la un moment care mi-a provocat neplăcere sau m-a făcut să sufăr. A fost interesant să constat, în momentul în care am făcut asta, ce se întâmplă în corpul meu. Am realizat cum mi se schimbă postura umerilor, a mușchilor feței, ce simt în interior. Pe a doua jumătate a meditației am făcut un lucru similar, dar de data asta din perspectiva frumoasă a lucrurilor, și iarăși am sesizat ce mi se întâmplă în corp.

Unde a devenit lucrul ăsta cu adevărat revelator este în momentul în care, la o zi sau două distanță, am primit un e-mail care venea dintr-o zonă foarte neagră. Și lucrul ăsta m-a triggeruit instantaneu, numai pentru faptul că l-am văzut în inbox.

Dar exercițiul meditativ pe care îl făcusem cu câteva zile în urmă m-a ajutat să ies din starea aia în mai puțin de 30 de secunde. Asta e o chestie pe care aș pune-o clar în valiză pentru anii care urmează, o realizare de care aveam nevoie.

N-aș vrea să dau senzația că o stăpânesc atât de bine, pentru că sunt încă un învățăcel, însă e o descoperire pe care am făcut-o recent și de care mă bucur. Îmi e de folos.

Concertul The Mono Jacks de lansare a albumului Norul Nouă va avea loc pe 12 mai, la Sala Palatului. Albumul poate fi ascultat AICI, iar bilete se mai găsesc AICI.

The post Din underground la Sala Palatului. The Mono Jacks lansează un nou album cu un concert atipic appeared first on Cultura la dubă.