În impunătorul Auditorium al Radio France, unde lumina cade discret peste lemnul cald al scenei, iar fiecare sunet umple spațiul cu emoție, Teodor Coman își pregătește cu atenție viola.

Este violist solo al Orchestrei Naționale a Franței, unde activează de peste trei decenii, profesor, muzician de cameră și unul dintre românii care și-au construit o carieră remarcabilă în Franța.

Nu are rețete magice pentru o carieră de succes. Ci vorbește despre studiu, răbdare și pasiune. Numește conexiunea dintre oameni drept „transmisie”.

„Suntem pe planeta asta ca să transmitem”, spune el. „Prin orchestră, prin muzică de cameră, prin profesorat. Nu trebuie să păstrăm informația pentru noi.”

***

“Să fii mai mult în ascultare decât în cântare”

Pe Teodor Coman l-am întâlnit într-o după-amiază de duminică la Radio France, la finalul unei repetiții. Este unul dintre cei doi muzicieni români care fac parte din Orchestra Națională a Franței, condusă de un alt român – dirijorul și directorul muzical Cristian Măcelaru.

A crescut într-o familie în care muzica era prezentă zilnic. Tatăl său era profesor de vioară, iar casa vibra a muzică. De la 5 la 14 ani a studiat și el vioara, dar simțea că îi lipsește ceva.

„Căutam o sonoritate mai gravă, o altă vibrație.”

A trecut atunci la violă, ceea ce a reprezentat nu doar o schimbare de instrument, ci descoperirea unei identități.

“Viola este între violoncel și vioară, un fel de ciment. Întotdeauna m-a simțit la fel în relațiile cu oamenii. Am avut această dorință de a cimenta relațiile între ei.”

În 1986, încă student la Conservatorul din București, a câștigat un premiu la Concursul Internațional Maurice Vieux de la Lille. Ar fi putut rămâne atunci în Occident și să scape de regimul dictatorial din România. A primit chiar două oferte de angajare, dar le-a refuzat.  

„Eu voiam să termin Conservatorul.”, ne spune acum, referindu-se cu admirație și respect la școala românească de muzică.

Descrie anii de studiu de la București drept fundamentali pentru formarea lui artistică. Tocmai de aceea s-a întors în România, într-o perioadă în care mulți muzicieni alegeau exilul. Decizia avea, însă, să-l coste: după revenire, autoritățile comuniste au restrâns drastic posibilitatea muzicienilor de a mai ieși din țară.

“Securistul care era mâna dreaptă a Elenei Ceaușescu, pentru că ea semna plecările, a scris într-un raport că unul din doi muzicieni români rămâne în străinătate. Din clipa aia s-a terminat cu plecările.”

Drumul spre Franța avea să se redeschidă în 1989, printr-o succesiune de întâmplări pe care o privește și astăzi ca pe o serie de coincidențe providențiale. A plecat mai întâi în Grecia, unde primise un post de profesor la Salonic, dar pentru că a primit viza prea târziu, s-a trezit că postul său fusese între timp ocupat. Așa că și-a sunat o cunoștință de la Paris și a reușit să concureze și să câștige un concurs la Orchestre National d’Île-de-France pentru postul de alto solo. Cinci ani mai târziu a intrat în prestigioasa Orchestre National de France (Orchestra Națională a Franței), unde cântă și astăzi.

Cine era dirijor principal aici, la Orchestra Franței, când v-ați angajat?

Charles Dutoit. I-am cunoscut de-a lungul anilor pe Charles Dutoit, pe Kurt Masur, Daniele Gatti, Emmanuel Krivine.”

Revoluția din 89 l-a prins la Paris, însă soția rămăsese acasă. “I-au ricoșat gloanțele printre picioare. Eram înnebunit când am văzut imaginile la televizor. Voiam să merg acasă.”

Între timp, Ceaușescu a căzut, iar și soția sa, violonistă, a reușit să ajungă, de asemenea, în Franța și și-a clădit propria carieră muzicală, activând de 35 de ani la Orchestra Filarmonică din Paris. Sunt împreună de 40 de ani.

„România mi-a dat formarea. Franța mi-a confirmat-o și mi-a acordat încredere.”, spune violistul româno-francez.

Cât de dificil este să fii muzician la Orchestra Națională a Franței, unde standardul este foarte înalt?

De exemplu, cântăm cu Cristian Măcelaru niște lucrări contemporane. Există un compozitor pe care îl ador – Thierry Eschies, nu e singurul, dar îl ador. Și avem una din aceste lucrări pe care le vom interpreta.

Nu există referință pentru lucrări contemporane care nu au mai fost interpretate. E prima oară.

Mai avem lucrare a unei americance, creată în 2013 în America.  Acolo există o referință. Poți să găsești pe YouTube înregistrări și să te prinzi care e treaba. Numai că trebuie să vezi notele, să descifrezi aceste lucrări contemporane. Eu eram petrecut ieri patru ore de studiu acasă.

În același timp, nu ești singur. Trebuie să fii atât de detașat de partitură încât să poți să asculți ce se întâmplă, să fii mai mult în ascultare decât în cântare.”

Nu vorbește niciodată despre cele două țări ca despre lumi aflate în competiție, ci mai degrabă despre o completare. Se simte „jumătate român, jumătate francez”.

Iar când revine la București, întâlnirile cu foștii colegi de Conservator sunt aproape ritualice. După zeci de ani și destine răspândite prin întreaga lume, nucleul lor a rămas surprinzător de unit. Alături de alți muzicieni români care activează la orchestre din Europa, formează cvintetul Contempo Paris.

“Cum faceți ca după o carieră vastă să vă păstrați interesul pentru profesie, să nu fie un simplu job la care faceți lucruri repetitive?

Asta este marea provocare a unui muzician – de a nu deveni funcțional, în sensul rău al cuvântului. Este ușor să se întâmple asta. Dar dacă îți propui să faci concerte de muzică de cameră, festivaluri, să înveți copii, să faci profesorat, să-I înveți și pe copiii tăi muzica asta. Deci, dacă tu continui să faci lucrurile pentru care ai venit pe planeta asta, nu ai cum să devii funcțional. Ăsta este singurul secret. Există a doua variantă, pui instrumentul în cui și zici, bun, am intrat la Orchestra Națională a Franței, te culci pe o ureche.

Pentru că dacă nu studiezi o zi, te dai înapoi cu două. Și următoarea zi ai mai mult de recuperat.”

În discursul lui Teodor Coman apare constant ideea că școala românească de muzică are ceva imposibil de definit în cuvinte. Se referă la o sensibilitate comună, la un fel de a asculta și de a respira muzica – ceva ce a regăsit mereu atunci când a cântat alături de alți muzicieni români.

Această sensibilitate și-a pus amprenta pe întreaga Orchestră Națională a Franței, odată cu venirea la conducere a maestrului Cristian Măcelaru – spune Teodor Coman.

„Noi îi spunem Cristian, că avem o relație foarte deschisă cu maestrul.

Cristian a diminuat foarte mult nivelul corzilor, pentru ca în clipa în care un solist de instrumente de suflat are un solo, să nu fie obligat să forțeze. Din această îmbinare reiese un sunet diafan.

Cum ați descrie mandatul lui Cristian Măcelaru la Orchestra Națională a Franței?

Ca pe o evoluție incredibilă a orchestrei. S-au și înnoit foarte multe posturi, au fost multe ieșiri la pensie. Iar nivelul tinerilor este absolut fantastic. Acești tineri ar fi putut fi la vremea mea soliști internaționali.”

“E bizar că există bani pentru Festivalul Enescu, dar pentru manuscrisele lui Enescu nu.”

În ultimii ani, unul dintre proiectele ale Orchestrei Naționale a Franței a fost înregistrarea integralei lucrărilor lui George Enescu, sub conducerea lui Cristian Măcelaru. Violistul descrie experiența aproape ca pe o cercetare microscopică.

„Am ajuns să zoomăm pe fiecare peisaj muzical, pe fiecare notă. Este extraordinar ce a făcut Cristian Măcelaru cu Enescu.

Și colegii francezi cum s-au raportat la muzica lui Enescu? Știu că sunt muzicieni care spun că Enescu este dificil de interpretat, că necesită mult studiu.

Foarte bine s-au raportat. Pentru ei e de fiecare dată o plăcere să meargă în România, la Festivalul Enescu.

Enescu e atât de genial încât ar fi putut scrie în orice stil, de altfel, ceea ce a și făcut. El a fost foarte diferit de la o lucrare la alta. El este undeva sus acolo, îl atingem, îl palpăm, dar nu-l putem prinde cu două mâini.

De ce?

Pentru că nu are un stil personal. De exemplu, sunt compozitori care scriu tot timpul în același stil. Asta este marca lor. Cu asta sunt recunoscuți pe toată planeta. Dar Enescu, ăsta e geniul lui, el putea scrie în orice stil dorea. Și fiecare lucrare este cu totul și cu totul altceva. De asta e dificil de interpretat.

Altfel, știu de povestea cu manuscrisele lui Enescu, am văzut investigația dumneavoastră. Ceea ce mi se pare bizar e că există bani pentru Festivalul Enescu, dar pentru manuscrisele lui Enescu nu. Cum e posibil? Vorbim despre același lucru, despre cultură.”

În timp ce manuscrisele lui George Enescu sunt în continuare depozitate în containere, după cum am arătat pe Cultura la dubă, marile orchestre ale lumii îi cântă muzica din ce în ce mai des, mai ales după ce anul trecut s-au împlinit 70 de ani de la dispariția compozitorului, iar accesul la drepturile de interpretare a muzicii lui a devenit mai facil.  

Teodor Coman spune că speră să trăiască ziua în care va reveni la Festivalul Enescu și va cânta într-o sală nouă de concerte, așa cum Bucureștiul merită să aibă.

“La Sala Palatului oamenii s-au luptat să îmbunătățească acustica. Eu știu că tata a lucrat la televiziune, îi cunoșteam pe cei din staff, știu ce muncă au dus acolo. Dar e o sală de vorbit în e ea, de concres. Ateneul e fantastic, dar e prea mic, nu putem împinge pereții.

Sala exacerbează ceea ce noi facem pe scenă, reacționează ca un amplificator. Noi trimitem energiile într-o sinergie care se duce în sala.  Nu o primești la fel ca într-o catedrală. De exemplu, într-o catedrală rezonează prea mult. Sună ca o sală de baie.

Sunetul se plimbă și nu te pătrunde la fel ca într-o sală de concert. Și, practic, acest impact pe care îl are sunetul într-o sală de concert asupra omului, îl face pe om să se reîntoarcă.”

În Franța, accesul la concertele de muzică clasică este din ce în ce mai relaxat, cu mai puține norme. Mulți francezi merg în sala de concert direct de la muncă, îmbrăcați în blugi și cămașă, iar asta nu reprezintă nicio problemă.

„Să vină și frumos îmbrăcați, să vină și în blugi, important este să vină și să aprecieze muzica. Pentru că este limbajul care ne unește pe toți, oricum am fi îmbrăcați.”

Copilul care a început să studieze vioara la 5 ani a dedicat deja peste 50 de ani muzicii. Speră să transmită bucuria de a cânta și noilor generații, indiferent că este vorba despre o carieră sau despre studiul unui instrument pentru dezvoltarea minții.

“Studiul unui instrument este similar cu yoga. Este o cunoaștere de sine. Îți împinge limitele până acolo unde nici nu credeai că ești capabil. Este o luptă mentală. Totul se petrece într-un metru pătrat de 2-8 ore pe zi. Eu studiam și 8 ore pe zi înainte să intru la Conservator.

Este o călătorie interioară. Înveți să respiri, să reglezi respirația, să vezi care sunt posibilitățile tale de expresie, este ceva vast, fără limită.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Teodor Coman, violist solo al Orchestrei Naționale a Franței: “Studiul unui instrument este similar cu yoga. Îți împinge limitele până acolo unde nici nu credeai că ești capabil.” appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

ROMÂNĂ

Il y a 20 ans, le grand chef d’orchestre allemand Kurt Masur, à l’époque directeur musical de l’Orchestre National de France, proposa le rôle de premier violon à une jeune fille d’à peine 21 ans.

Sarah Nemțanu devenait ainsi le plus jeune soliste de l’histoire de l’Orchestre National de France, poste qu’elle occupe encore de nos jours.

100 % française dans ses papiers d’identité, Sarah porte néanmoins un nom roumain – Nemțanu – et a un cœur qui bat à la roumaine surtout quand elle visite le pays de ses origines.

“La première fois que je suis venue en Roumanie et que j’ai entendu les gens parlant roumain, j’ai eu l’impression que tous étaient mes cousins (elle rit). C’était comme si toute ma famille se trouvait sur place. Je me sentais chez moi.”

Son histoire n’est pas seulement celle d’une musicienne accomplie qui a conquis les plus grandes scènes du monde, mais le témoignage d’une Europe universelle, où des millions de familles se détachent de leur pays d’origine et s’enracinent dans des lieux nouveaux et inconnus qui les adoptent et leur donnent des ailes.

Vladimir Nemțanu, né à Bucarest dans une famille juive, était chef d’orchestre de la Philharmonie George Enescu, et sa femme venait de finir ses études dans la classe de chant au Conservatoire, quand ils ont décidé à quitter la Roumanie communiste, alors sous la dictature de Nicolae Ceausescu.

Ils ont profité de la clause de la nation la plus favorisée, par laquelle Ceaușescu permettait aux Juifs roumains d’émigrer vers les Etats Unis ou Israël, où ils sont partis, à leur tour, en Israël, en 1979.

“C’est le côté latin qui lie la Roumanie à la France, nos atomes crochus.”

Après quelques mois passés là-bas, les deux jeunes roumains ont eu la chance de décrocher, en France, pour lui, le poste de premier violon de l’Orchestre National de Bordeaux, et pour elle, une place à l’Opéra de Bordeaux.

“Quand ils sont arrivés en France, ils ont commencé une nouvelle vie. Ils n’avaient rien, ils sont restés à l’hôtel pendant quelques semaines avant de louer un appartement. C’était vraiment une reprise à zéro.

Il y avait déjà des Roumains dans l’orchestre de Bordeaux, il y avait un lien culturel entre la Roumanie et la France. Et dans les années 1970, de nombreux nouveaux orchestres sont apparus en France, des orchestres régionaux. Il n’y avait pas beaucoup de musiciens français, alors il y avait beaucoup de musiciens roumains.

Et aujourd’hui encore, il existe d’impressionnantes communautés de musiciens roumains dans les orchestres européens. Mais surtout en France, parce qu’il y a cette amitié culturelle, il y avait tellement d’artistes roumains extraordinaires qui ont créé en France, comme Ionesco, Enescu, Brâncuși.”

“C’est le côté latin qui relie la Roumanie à la France, nos atomes crochus.”

Une année et demi après leur déménagement à Bordeaux, la famille Nemțanu s’agrandit avec la naissance de Sarah.

“Je suis la plus grande de ma fratrie et j’ai appris pour la première fois le roumain en famille. Puis, une fois commencée l’école, le français est devenu la première langue.

Mais je dirais que jusqu’à mes 12 ans à la maison on parlait roumain. Surtout quand mes grands-parents venaient en visite, presque un mois par an. Alors, on ne parlait que roumain. D’ailleurs, l’entourage de mes parents était formé exclusivement de Roumains.”

Malgré son jeune âge, Sarah se rappelle très bien de sa première visite en Roumanie.

“Je suis allée avec ma mère et ma sœur en Roumanie quand j’avais 6 ans, j’ai des souvenirs de cette époque, mais ils ne sont pas très agréables. C’était vers 1987, ma mère avait déjà un passeport français, mais sur le chemin du retour, à l’aéroport, elle avait peur qu’on ne la laisse pas rentrer en France.

Et ce souvenir est celui de ma mère pleurant, paniquée. Elle a été prise à partie : pourquoi êtes-vous mariée à un juif, pourquoi restez-vous en France et pas ici ? Je me souviens de toutes les questions, c’était assez violent pour moi.

Puis je me souviens que c’était l’hiver, le froid, et qu’il y avait beaucoup de neige. Le seul bon souvenir est la promenade en luge avec mon grand-père jusqu’à Bucarest. C’était vraiment super!”

Elle prononce parfaitement en roumain le mot “săniuță”— luge. D’ailleurs, même si au début de l’interview elle nous a prévenu qu’elle parlerait français, car elle ne maîtrise pas parfaitement la langue roumaine, Sarah répond plusieurs fois dans la langue de ses parents, apprise lorsqu’elle était petite.

Pendant son enfance, les informations sur la Roumanie étaient vagues, surtout pour un enfant, c’était difficile de comprendre pourquoi ses parents avaient été obligés de quitter leur pays.

“J’ai également ce souvenir, j’étais dans la voiture quand Ceausescu a été exécuté. Ma mère s’est arrêtée, a mis la radio plus fort et est restée immobile. Je savais qu’ils avaient fui la Roumanie parce qu’ils n’y étaient pas bien, mais je ne comprenais pas pourquoi.

En revanche, j’étais très consciente qu’ils étaient heureux en France, avec une double culture, qu’ils nous ont ensuite transmise à nous, leurs enfants.”

Sarah et Deborah, sa sœur, ont hérité la passion de leur père pour le violon, tandis que leur frère est devenu avocat.

Alors que Sarah rejoint l’Orchestre national de France, Deborah Nemțanu devient premier violon de l’Orchestre de chambre de Paris.

“J’ai imploré mon père afin qu’il m’apprenne à jouer du violon. Il était très passionné, il étudiait beaucoup et nous, lorsqu’on l’entendait jouer, on courait vite à ses côtés. Pour moi, le violon est comme une voix. J’essaie de transmettre quelque chose par la musique, par un langage universel, sans avoir de mots précis. Et chacun comprend ce qu’il veut. Je n’ai aucun souvenir de moi rêvant de faire quelque chose d’autre.”

“La plus belle chose que mon père nous a transmise, c’est d’être indépendantes, autocritiques, de savoir par nous-même si ce que l’on fait est bien ou mal, de s’écouter, et non de se faire dire par quelqu’un si ça sonne faux.”

Dès ses 16 ans, Sarah déménage seule à Paris, où elle suit les cours du Conservatoire. Récemment, elle vient d’être nommée professeur à la chaire de violon de la prestigieuse institution musicale. Elle aime enseigner et soutient qu’elle a hérité ce don et cette joie de son père.

Elle a également enseigné le violon à l’actrice Mélanie Laurent dans le célèbre film Le Concert, réalisé par le Roumain Radu Mihăileanu.

Sarah Nemțanu a joué la musique du film – le Concerto pour violon et orchestre de Tchaïkovski – et a connu un énorme succès avec le film. Le Monde titrait à l’époque : “Sarah Nemtanu, la vraie violoniste du Concerto”.

” Radu est très exigeant, il sait exactement ce qu’il souhaite et ce que j’ai aimé le plus a été la scène finale du film sur le rythme chronométré du Concerto de Tchaïkovski. Il a mis au premier plan la musique et a construit le scénario en fonction de la musicalité de l’œuvre. C’était, pour moi, inédit. D’habitude, dans les films, la musique arrive à la fin, une fois le film réalisé “.

Comme chef d’orchestre, elle travaille directement avec le Roumain Cristian Măcelaru, le directeur musical de l’Orchestre National de France. Celui-ci la considère comme une des meilleurs violonistes du monde, qui pourrait passer à tout moment à une carrière solo.

Mais Sarah aime le travail d’orchestre et se voit mal faire autre chose.

“Je savais que je voulais devenir violoniste d’orchestre. Dans mon esprit, je ne me voyais pas jouer seule. Mon père était premier violon. Après l’école, j’aimais aller aux répétitions quand l’orchestre était en ville.

Ma philosophie de la vie en général est que nous formons une chaîne dont chacun est un maillon, nous sommes très différents, mais ce n’est qu’ensemble que nous pouvons former cette chaîne.

Lorsque nous accepterons que chacun a sa propre personnalité, alors tout ira bien. La priorité est le bien commun, le bien de l’orchestre.

Et comme j’aime l’orchestre, j’aime le répertoire orchestral, cela se voit et mes collègues le ressentent.

Je suis aussi chef d’orchestre, mais je suis aussi du côté de l’orchestre, je suis un carrefour qui crée des liens et c’est en grande partie grâce à l’éducation que j’ai reçue.”

Je l’interroge sur le nombre des musiciens roumains dans l’Orchestre Nationale de la France et elle me répond aisément :

” – Oana, Teodor, Eduard, donc 1, 2, 3, 4.

–         3.

–         4 avec moi.

–         Tu te comptes aussi?

–         Evidemment (en riant)”.

Avec un chef roumain à sa tête et un violon solo d’origine roumaine, l’Orchestre national de France s’est attelé à un important projet dédié au grand compositeur roumain George Enescu.

L’ensemble de l’œuvre d’Enescu sera enregistré au cours des dix prochaines années par le prestigieux label Deutsche Grammophon.

“Je pense que George Enescu a écrit pour ne jamais oublier ses souvenirs et il l’a fait dans les moindres détails quand il s’agit de folklore.”

“Il y a aussi, évidemment, l’écriture classique, la musique savante. Mais dans sa musique, il réussit toujours à intégrer un voile transparent de folklore.

La Roumanie s’efforce aujourd’hui d’être un pays européen à tous égards et je pense que les artistes sont les premiers à le faire, les artistes sont des précurseurs qui créent des liens forts entre les pays. Je pense qu’Enescu a fait cela parfaitement.

Il y a beaucoup de liberté dans sa musique, mais dans un cadre très personnel. C’est ce qui est vraiment spécial chez Enescu. Et c’est ainsi que je vois la liberté. Nous sommes libres sur Terre, mais nous sommes en même temps limités sur cette planète.”

L’année dernière, Sarah Nemțanu a ouvert le Festival international George Enescu de Bucarest avec l’Orchestre philharmonique George Enescu, où son père jouait il y a 44 ans.

Et depuis cette année, Cristian Măcelaru a pris la relève en tant que directeur artistique. Tous deux souhaitent que l’événement soit réorganisé et qu’une plus grande attention soit accordée aux jeunes musiciens roumains

“Le Festival Enescu est vraiment impressionnant. Ce que je trouve dommage est qu’il n’y ait pas d’autre festival similaire en Roumanie.”

“Tout l’argent va à un seul endroit. Je ne voudrais pas voir un événement tous les deux ans et puis plus rien. Et en parlant de la jeunesse, s’il y avait plus d’investissements dans le système, on pourrait voir plus de professeurs de toute l’Europe venir enseigner en Roumanie.

Bien sûr, il y a aussi le concours Enescu, mais là, l’enjeu est un prix. Pour le reste de l’année, qui aide les jeunes Roumains, qui leur enseigne ?

Au festival Enescu, j’ai rencontré des jeunes, des bénévoles et des membres du personnel d’organisation extraordinaires. Les jeunes veulent apprendre, ils sont fascinés par le système éducatif européen.

Malheureusement, il y en a beaucoup qui partent. Les meilleurs quittent la Roumanie.

C’est là que je pense que le Festival Enescu avec Cristian Măcelaru comme directeur artistique apportera quelques changements.

C’est un immense espoir. C’est quelque chose que je ressens.”

Sarah vit dans l’un des quartiers les plus bohèmes de Paris – Montmartre. Elle se promène tous les jours, en rentrant chez elle, dans les rues vallonnées où ont vécu les grands artistes européens – Monet, Manet, Renoir, Picasso et Van Gogh – et elle se sent parfaitement à l’aise dans l’atmosphère animée de ce lieu très touristique, à deux pas de la cathédrale du Sacré-Cœur.

Elle est mère de deux enfants, épouse et artiste, et profite de la vie dans tout ce qu’elle fait. Elle aime cuisiner, aller courir avec son mari et voyager. Elle a un style de vie typiquement parisien, mais aime également chaque visite en Roumanie, qu’elle considère comme une partie fondamentale de son identité.

“Cela fait maintenant six ans que je vais en Roumanie presque chaque année et, à chaque fois, je me suis sentie tout simplement chez moi. C’est quelque chose que tu ne peux pas expliquer, tu le ressens juste.

Je me sens chez moi. J’y ai aussi emmené mon fils Georges.

La Roumanie est un carrefour de l’Europe, un pays unique en ce qu’il est latin à l’Est, ce qui lui donne une identité particulière et en même temps c’est un pays d’adaptabilité.

C’est pourquoi je pense que de nombreux artistes roumains quittent le pays et sont très développés culturellement.

Et si on parle de particularités dans la musique, je pense que le style roumain a une élégance particulière, quelque chose que mon père a absorbé et transmis.”

Sarah Nemțanu est issue d’une famille roumaine qui a émigré en France, tout comme des milliers d’enfants naissent aujourd’hui dans des familles roumaines de la diaspora et se construisent des parcours complètement différents de ce que leur vie aurait été si leurs parents étaient restés en Roumanie.

L’art, la musique en l’occurrence, a contribué de manière fondamentale à la préservation d’une identité culturelle que les Roumains ont portée avec eux dans leur pays d’adoption.

Dans un monde où des histoires malheureuses se répètent et où des millions de familles sont contraintes de fuir la guerre ou des régimes dictatoriaux, Sarah croit en la bonté de chacun d’entre nous et au pouvoir d’apporter un peu de lumière autour de nous, que ce soit par l’art ou par des gestes simples et quotidiens.

“Je suis convaincue que lorsque tu fais du bien et tu es positif, ça a un effet autour de toi.”

“Par exemple, j’ai des amis qui se plaignent tout le temps des chauffeurs de taxi parisiens, qu’ils sont méchants, qu’ils ne sont pas bons. Je prends souvent le taxi après les concerts et je ne rencontre que des chauffeurs de taxi formidables, super sympas.

J’ai même eu une fois un chauffeur de taxi qui est venu me voir à un concert. Il avait 50 ans et écoutait de la musique classique à la radio, il venait de se réinscrire dans une école de musique pour apprendre un instrument. Je l’ai invité au concert, il est venu, m’a attendu à la fin et a pleuré.

Pour moi, c’est ça la vraie vie. Si tu fais du bien autour de toi, si tu es positif et que tu ne te laisses pas influencer par tout ce qui est négatif dans le monde, alors les choses vont aller de mieux en mieux.”

***L’article fait partie de la série “La Semaine de la France”, un projet Cultura la dubă soutenu par BNP Paribas.

La traduction en langue française, offerte par l’Institut Culturel Roumain de Paris, a été réalisée par Iulia Badea-Guéritée avec l’aide de François Deweer.

The post Sarah Nemțanu, violoniste française accomplie, née de parents roumains: “Pour moi, le violon est comme une voix.” appeared first on Cultura la dubă.