Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Tudor Vladimir Panduru povestește cum a fost experiența inedită de pe platoul de filmare din Irak.

Filmul este inspirat din copilăria regizorului irakian, petrecută în perioada regimului dictatorului Saddam Hussein. În fiecare an, profesorii le cereau elevilor să tragă la sorți diferite responsabilități pentru celebrarea aniversării președintelui. Unul dintre copii trebuia să pregătească tortul. Pornind de la acest obicei, regizorul recreează în film atmosfera anilor ’90, fiind pentru prima dată când un lungmetraj irakian ajunge pe marile erane de la Cannes.

“Este primul film care abordează perioada anilor ’90 în Irak. A fost esențial să reconstituim atmosfera de atunci într-o manieră credibilă și am filmat în locații reale, cum ar fi mlaștinile mesopotamiene, considerate leagănul civilizației și locul unde s-a născut Epopeea lui Ghilgameș. Acolo oamenii încă mai locuiesc ca acum câteva mii de ani. În timpul filmărilor, locul m-a inspirat atât de tare încât seara am scris scene noi.

Directorul de imagine (n.r. Tudor Vladimir Panduru) a știut să redea fidel atmosfera Irakului anilor ’90.”, spune regizorul irakian Hasan Hadi.

The President’s Cake a fost selectat în cadrul competiției Quinzaine des Cineastes, unde a premit Premiul Publicului, apoi, la gala de închidere a festivalului, a primit Camera d’Or. Imaginea este semantă de Tudor Vladimir Panduru, cunoscut colaborator al lui Cristian Mungiu, alături de care a filmat Bacalaureat, R.M.N. și, cel mai recent, Fjord, în Norvegia. La doar 35 de ani, Tudor Panduru este considerat unul dintre cei mai valoroși directori de imagine din România. El a mai filmat Malmkrog, Metronom, Tata mută munții și Întregalde.

Recent întors de la Cannes, Tudor povestește pentru Cultura la dubă experiența trăită alături de echipa filmului The President’s Cake.

“Tudor, cum ai ajuns să lucrezi la acest proiect?

Am primit un email cam de nicăieri de la producătoarea filmului, Leah Chen Baker. Îmi amintesc că era în preajma sărbătorilor de iarnă, la începutul lui 2023. Îmi văzuseră filmele, dar primiseră și o recomandare de la un amic din New York, apropiat de Selman Nacar, un regizor turc alături de care lucrasem deja la două filme.

Cu Hasan Hadi am rezonat imediat. Mi s-a părut foarte interesant ce voia să transmită prin film, dar și cauzele pe care le susținea. Eu sunt genul de persoană atras de călătorii în locuri exotice și de experiențe memorabile.

Unde au avut loc filmările și care au fost provocările pentru tine, ca director de imagine?

În august 2023 am ajuns pentru prima dată în Bagdad și în Chibaish, mlaștinile dintre Tigru și Eufrat, principalele locații unde am filmat. Îmi amintesc cât de impresionat am fost de tot ce vedeam – fotografiam întruna. Căldura și aerul uscat erau ceva ce nu mai simțisem niciodată până atunci.

Documentarea a fost foarte importantă și extrem de interesantă. În paralel cu prospecțiile, am vizitat locuri pe care nu credeam că le voi vedea vreodată – Babilonul și orașul antic Ur.

Irakul e un loc magic, are un aer de poveste, chiar dacă a suferit mult din cauza războaielor.

A urmat o lună de pregătiri în noiembrie, iar perioada de filmare s-a întins din ianuarie până în aprilie. A fost o perioadă mai lungă decât planificasem, pentru că au apărut numeroase probleme de producție, cauzate de lipsuri locale. Practic, a trebuit să construim un sistem funcțional de la zero acolo.

Pe lângă lipsa echipamentelor și dificultățile de organizare, a fost greu să menținem un anumit tip de rigoare. Acțiunea filmului are loc în anii ’90, iar asta a însemnat un efort suplimentar pentru a păstra autenticitatea și standardele necesare.

Am filmat pe apă, cu copii și animale, iar majoritatea actorilor erau neprofesioniști, așa că a trebuit să găsim soluții foarte practice, să fim flexibili și să surprindem adevărul lor fără a fi intruzivi.

Pentru mine, cele mai complicate au fost filmările de noapte în sudul Irakului, în mlaștinile din Chibaish. A trebuit să iluminez suprafețe mari cu echipamente limitate. Cu ajutorul gafferului Florin Mihalache și al key grip-ului Răzvan Crețan, am găsit soluții foarte interesante, folosind insule plutitoare pe care am montat proiectoarele.

La început, eram prevăzuți în echipă doar trei români, dar pe parcurs numărul a crescut – am ajuns să fim peste 20, acoperind multe departamente. Echipa irakiană ne-a acceptat foarte bine, și s-a format un colectiv extrem de plăcut, chiar dacă mulți nu vorbeau engleza.

Chiar dacă România nu e prezentă cu un coproducător, suntem reprezentați prin echipă: Andrei Crețan – focus puller, Alin Ciuchi – DIT, Lucian Iordache – SfX, Ana Mihalache – Make up/hair, Florin Mihalache – Gaffer, Razvan Crețan – key grip, Ana Țecu – Scenografie, cu echipa Luca Bucura, Smaranda Murarus, Ana Popa, Ana Ciobanu, Bogdan Miron, Teo Petre, iar pentru postproducție a fost Andu Radu – editor și colorist, un apropiat colaborator, care la rândul lui a avut o relație minunată cu Hasan.

Care este cea mai mare satisfacție pe care ai avut-o, lucrând la acest film?

Parcursul filmului a fost incredibil și total neașteptat, să luăm cele două premii a fost o mare bucurie. Sunt foarte fericit și pentru Hasan și pentru efectul pe care filmul îl are asupra industriei de film din Irak.

Juriul ne-a spus că a fost o decizie unanimă. Filmul nostru a fost penultimul vizionat, iar în momentul deliberării, a avut nevoie de doar două minute să decidă câștigătorul. Practic, acest film va lăsa în urmă un început de industrie cinematografică în Irak.

Cei doi copii, Sajjad și Benin, s-au atașat foarte tare de noi și noi de ei. Amândoi au un talent incredibil. Îmi amintesc momentul plecării, după încheierea filmărilor, a fost extrem de emoționant. Și senzatia generală ca prezența noastră acolo a avut șansa sa modifice oameni. Hasan a devenit un adevărat prieten.”

Palme d’Or a fost câștigat anul acesta de filmul It was just an accident, regizat de iranianul Jafar Panahi, fiind o coproducție Iran, Franța și Luxemburg. Filmul va fi distribuit în România de Transilvania Film.

Filmul lui Joachim Trier, Sentimental Value, a primit Marele Premiu și va fi adus în sălile de cinema din România de Bad Unicorn.

Independența Film va aduce în cinematografele din România 12 lungmetraje prezentate anul acesta la Festivalul de la Cannes. Printre ele se numără The Secret Agent (r. Kleber Mendonça Filho – Premiul pentru regie & cel mai bun actor), Young Mothers (r. frații Dardenne – Premiul pentru scenariu), dar și Nouvelle Vague (r. Richard Linklater), Fuori (r. Mario Martone, cu Valeria Golino), Vie Privée (r. Rebecca Zlotowski, cu Jodie Foster), Orwell: 2+2=5 (r. Raoul Peck) și Little Amélie – o delicată animație bazată pe romanul Améliei Nothomb.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Tudor Vladimir Panduru, directorul de imagine al filmului premiat cu Camera d’Or la Cannes: “Irakul e un loc magic, are un aer de poveste, chiar dacă a suferit mult din cauza războaielor.” appeared first on Cultura la dubă.

Potrivit Asociației Bibliotecarilor din Ucraina, printre instituțiile culturale prinse în încleștarea trupelor se numără și o serie de biblioteci din Kiev, Charnikiv, Sumy sau din regiunea Lugansk. Multe librării au fost și ele lăsate în urmă când proprietarii lor s-au refugiat.

Între timp, cele rămase în picioare au devenit adăpost pentru oamenii plecați din calea bombelor sau puncte de coordonare pentru voluntari. Încă se citește între pereții lor, copiii încă ascultă povești. Dar e greu de imaginat că vor fi liniștite prea curând.

Cu ocazia Zilei Internaționale a Cărții, facem însă un pas înapoi în istoria recentă și căutăm exemple care ne arată că, din molozul lăsat în urmă de războaie, cultura și frumosul pot renaște – atât timp cât în jurul lor se adună comunități.

***
Biblioteca Universității din Mosul (Irak) 

În 2014, Biblioteca Universității din Mosul a fost bombardată de militanți ai Statului Islamic, care încercau să preia controlul asupra orașului. Cel puțin nouă rachete au lovit clădirea, transformând-o într-un morman de praf și fiare contorsionate.

Sub bătaia lor, aproximativ 85% din colecția bibliotecii – a doua cea mai mare din țară – s-a pierdut. Între 8.000 și 10.000 de cărți și manuscrise au fost complet distruse. Lor li s-au adăugat alte câteva mii de cărți de drept, sociologie, filosofie sau literatură arse intenționat în restul orașului.

Teroriștii Statului Islamic erau angajați atunci în ceea ce UNESCO avea să numească o „distrugere sistematică a patrimoniului”, menită să „elimine diversitatea culturală” care alcătuia esența statului irakian. 

Un apel lansat de bloggerul Mosul Eye (care și-a dezvăluit ulterior identitatea de istoric) a făcut însă ca peste 50 de studenți și absolvenți ai Universității din Mosul să se adune la locul dezastrului și să salveze ce mai putea fi salvat din cenușă. Zile la rândul au scos la suprafață mii de volume, cu toate că în vestul orașului războiul continua. 

Printre ruine a avut loc chiar și un festival de artă, The Mosul Eye Festival, la care au fost expuse fotografii și artiștii locali au cântat muzică live, vrând să atragă atenția asupra situației în care se afla instituția.

Într-un sfârșit, în luna februarie a acestui an, biblioteca și-a redeschis porțile. Ajutorul venit din partea Programului de Dezvoltare al Națiunilor Unite, donațiile de carte din întreaga lume, dar mai ales determinarea comunității locale i-au permis să redevină un „far al cunoașterii” care se mândrește chiar și cu un nou slogan: „Cuvântul imposibil nu există în dicționarul nostru”. 

Librăria Samir Mansour (Fâșia Gaza)

Tot luna februarie a anului 2022 a adus și redeschiderea uneia dintre cele mai mari librării din Fâșia Gaza, Samir Mansour Bookshop. Timp de mai bine de două decenii, aceasta fusese un punct important de întâlnire pentru intelectuali, studenți și elevi, fiind recunoscută inclusiv pentru faptul că avea cea mai mare colecție de cărți în limba engleză din regiune. 

Pe 18 mai 2021, însă, a fost puternic lovită de rachete lansate de trupele israeliene în cadrul celui mai recent război israeliano-palestinian. Cele 100.000 de cărți de pe rafturi și, odată cu ele, amintirile strânse de fondatorul librăriei, Samir Mansour, s-au împrăștiat pe străzi.

Potrivit The Guardian, forțele israeliene au spus atunci că librăria nu ar fi reprezentat o țintă, dar că în clădirea care o adăpostea ar fi fost produse arme pentru gruparea Hamas. Pagubele s-au ridicat la circa 700.000 de dolari. „Atunci am înțeles sensul cuvântului durere, ce înseamnă să pierzi tot ce ai iubit”, a declarat Samir Mansour pentru Al Jazeera. 

În ajutor i-au sărit câțiva activiști, care au lansat o campanie online de strângere de fonduri. Mii de oameni au răspuns inițiativei donând mai bine de 250.000 de dolari, și 100.000 de volume, strânse din Egipt până în Marea Britanie, și-au croit drum către Fâșia Gaza. „Nu m-am așteptat la o asemenea susținere. A fost ceva dincolo de imaginația mea și mai mult decât minunat”, a răspuns Mansour.

Noul sediu al librăriei sale, inaugurat la doar nouă luni de la bombardament, are acum două etaje și se întinde pe 1.000 de metri pătrați. E un spațiu luminos, divers, în care cititori de toate vârstele sunt așteptați să bea un ceai și să răsfoiască pagini de poveste. 

Biblioteca Națională din Sarajevo (Bosnia și Herțegovina)

Biblioteca Națională a Bosniei și Herțegovinei a ars în noaptea dintre 25 și 26 august 1992. Orașul în care se afla, Sarajevo, era sub asediu de aproape cinci luni – și urma să mai fie pentru mai bine de trei ani, în cadrul unui război violent, care a contribuit la destrămarea Iugoslaviei. 

Forțele adverse pro-sârbe trăseseră asupra caselor. Nu ar fi avut niciun motiv să transforme și biblioteca în țintă, pentru că aceasta nu servea niciun scop militar, dar, chiar și așa, au îndreptat tunurile asupra ei și i-au dat foc. 

În câteva ore, din clădirea inaugurată în 1896, care fusese martora izbucnirii Primului Război Mondial (arhiducele austriac Franz Ferdinand tocmai plecase de la o recepție organizată în incinta ei când a fost asasinat), au mai rămas doar zidurile exterioare. Arabescurile sale impresionante au ars.

Circa două milioane de cărți, manuscrise și documente vechi, unele din Imperiul Otoman sau cel Austro-Ungar, s-au făcut scrum. 80% din întreaga colecție. Iar bosniacii au simțit că istoria le este atacată, că însăși conviețuirea pașnică dintre musulmani, evrei și creștini e pusă sub semnul întrebării.

La scurt timp după incendiu, violoncelistul Vedran Smailović, care începuse să cânte „Adagio în G Minor” printre ruinele din Sarajevo, a cântat și în clădirea distrusă a bibliotecii. Era în egală măsură un gest de sfidare față de trupele care continuau să tragă și un îndemn la pace, la frumos.

A fost nevoie de 22 de ani și o investiție de circa 18 milioane de euro pentru ca Biblioteca Națională a Bosniei și Herțegovinei să fie refăcută așa cum era descrisă în documentele originale. În primăvara lui 2014, ea și-a primit din nou cititorii, găzduind și biblioteci universitare, și un muzeu dedicat propriei istorii. 

***

Când bombardamentele din Ucraina vor înceta, unele muzee, teatre, biblioteci sau librării se vor dovedi a fi pierdute pentru totdeauna. Altele vor avea nevoie de ani întregi de muncă pentru a-și redeschide porțile. Dar o vor face. Istoria ne oferă atâtea exemple.

The post După război, cărțile rămân appeared first on Cultura la dubă.