„Mă aflu într-un loc în care emoția a căpătat, într-o anume zi de decembrie, culoarea și puterea focului. Este o emoție care mi-a revenit când am realizat că voi vorbi aici, unde acum 35 de ani vedeam flăcări.”

Într-un București ticsit de panouri publicitare care ne invită să ascultăm în conferințe diverse minți “iluminate”, o prezență cu adevărat relevantă a trecut aproape neobservată.

Anca Vasiliu este unul dintre cei mai importanți filosofi români în viață. În 2022, Academia Franceză i-a acordat Marele Premiu pentru Filosofie pentru întreaga sa operă.

De mai bine de 30 de ani locuiește la Paris, unde activează la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice și este cercetător principal în cadrul Centrului Léon-Robin de filosofie antică, afiliat Facultăţii de Filosofie a Universităţii Paris IV Sorbonne. Este doctor în filosofie, coordonează doctorate în Franța, însă statul român, condus de oameni care au ridicat plagiatul la grad de normalitate, nu i-a recunoscut doctoratul timp de 27 de ani.

Recent a fost prezentă la București, în cadrul Festivalului Internațional de Poezie organizat de Muzeul Literaturii Române. În fața unui public restrâns, a susținut la Biblioteca Centrală Universitară o conferință profundă despre emoție, în locul în care în decembrie 1989 au ars cărți și manuscrise.

Acordă rar interviuri, dar a acceptat să deschidă pentru Cultura la dubă o fereastră către sine, de la străzile copilăriei la legătura cu grupul intelectualilor care au constituit prima organizație a societății civile după căderea comunismului, de la Istoria Artei la Filosofie, trecând prin ideile care îi ghidează existența și ne fac pe noi înșine să ne întrebăm cine suntem.

***

Este duminică dimineață și abia s-a deschis la Capșa. Ne așezăm la cea mai retrasă masă din acest local istoric al scriitorilor români și descoperim pe o plăcuță că acolo obișnuia să stea Arghezi. Dar pentru Anca Vasiliu, Capșa este mai degrabă madlena lui Proust. Privește pe fereastră și spune: „Aici veneam cu mama în copilărie. Să fie vreo 50 de ani de când nu am mai fost aici.”

Este o prezență elegantă, discretă și caldă. O privire pătrunzătoare îi însoțește gândurile și cuvintele care croiesc povești fascinante.

A copilărit pe Calea Victoriei, în Cișmigiu și pe lângă Mănăstirea Antim, unde avea școala generală. „Din clasă priveam turlele de la Antim”. Se întâmpla înainte de demolările care au schimbat iremediabil orașul.

Cu mama economist și tatăl inginer agronom, Anca Vasiliu a crescut înconjurată de cărți.

“Interesul pentru artă cred că a fost întotdeauna în mine. Am făcut liceul Nicolae Bălcescu, care în prezent este Colegiul Sfântul Sava. Și am avut șansa de a avea o profesoară de limbă română care era mai mult de atât. Maria Pavnotescu a fost o inițiatoare în cultură, în filosofie, în artă. Ca să facem Miorița treceam prin studii de etnografie și istoria religiilor, pentru a face Eminescu treceam prin cursuri despre Nietzsche și Shopenhauer.

Am știut că voi urma o cale umanistă, dar nu literară, ci mai degrabă de cultură și filosofie.

Filosofia era greu de realizat în acea vreme pentru că era orientată ideologic, ceea ce nu corespundea cu opiniile părinților mei și ale mele. Și am ales calea Istoriei Artei printr-o serie de întâlniri fortuite.

Ceea ce am învățat din Istoria Artei e mai puțin important decât ceea ce am învățat la orele de practică artistică, am făcut pictură, gravură, modelaj, aveam profesori plasticieni importanți de la care am învățat să privesc, să înțeleg ce înseamnă vizibilitatea lumii și gestul artistic, care nu înseamnă copierea, evident. A fost esențial în profesia ulterioară, cea teoretică, filosofică.”

În anii ‘80 a lucrat ca cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române. Îar încă dinainte de Revoluție, a făcut parte din grupul intelectualilor români care au încercat să conteste regimul lui Ceaușescu.

“Revoluția, să îi spunem așa că e mai simplu, dar știm ce a fost, a fost un moment pe care îl așteptam cu toții, generația mea.

În ‘89 au fost mai multe proteste timide, văzute acum, dar atunci destul de curajoase, printre care și o scrisoare de protest a unor tineri intelectuali, care protestau în favoarea lui Andrei Pleșu, care era în reședință supravegheată undeva la Tescani, în nordul țării.

Am semnat acea scrisoare, a ajuns la Europa Liberă și s-a citit. Eram 17 colegi din generația mea, istorici de artă și scriitori. Printre ei, Andrei Cornea, Magda Cârneci, Stelian Tănase.

Ceea ce este emoționat e că după aceea, când am ajuns la Paris, am întâlnit-o pe Monica Lovinescu, care citise acea scrisoare și eram prima de pe acea listă pe care o întâlnea. Mi-a dat hârtia care ajunsese la ea, cel mai probabil prin serviciile secrete franceze.

Am la Paris acea hârtie bătută la mașină, cu notițe ale Monicăi Lovinescu.

Era o scrisoare timidă prin care încercam să ne liniștim propria noastră conștiință, că nu stăm pasivi într-o situație care era din ce în ce mai inaceptabilă. Când acea scrisoare a fost citită la Europa Liberă, părinții mei au ascultat și știau foarte bine ce riscuri sunt. Dar ei mi-au spus: suntem mândri de tine. Faptul că ei au avut acest sentiment de mândrie, pentru mine a fost extrem de important.”

Vizibil emoționată când vorbește despre părinți, spune “nu știu de ce vă povestesc aceste lucruri”.

Scrisoarea de susținere a lui Andrei Pleșu, la vremea aceea coleg la Institutul de Istoria Artei, le-a adus semnatarilor interdicția de a mai publica articole, dar și urmăriri până în scara blocului. Însă inevitabilul s-a produs, iar revoluția a surprins-o pe străzi.

“Când am auzit că se întâmplă ceva în Piața Universității am fost acolo cu tata până când am dat nas în nas cu scutierii și nu am insistat, ne-am întors acasă.

Apoi a fost acea adunare la sediul PCR și eram acolo când s-a ridicat elicopterul și au început să cadă literele Partidului Comunist, pe seară au început împușcăturile și flăcările. Muzeul de Artă era în flăcări, ceea ce a fost o panică pentru mine și colegii mei.

Apoi am văzut flăcările de la BCU și nu am să uit acea imagine niciodată. Știam că acolo sunt manuscrise extrem de valoroase. Două-trei zile mai târziu am intrat la BCU și era un strat mare de cenușă, cenușa cărților.

A ajunge, 35 de ani mai târziu, să țin o conferință acolo, a fost un moment de emoție pe care nu am putut să nu îl evoc.”

După Capșa, ne îndreptăm către Piața Universității. Pe zidul Facultății de Arhitectură, lângă plăcuța memorială a Revoluției, un drapel pictat cu spray-ul în grabă încearcă să evoce un spirit uitat de unii, netrăit niciodată de alții.

Peste drum, Anca Vasiliu observă clădirea Intercontinental și își amintește că era acolo când s-a înfăptuit Grupul pentru Dialog Social, pe 31 decembrie 1989. Este unul dintre membrii fondatori, alături de Doina Cornea, Andrei Cornea, Petru Creția, Alexandru Paleologu, Andrei Pleșu sau Mihai Șora, câțiva dintre intelectualii care sperau să contribuie la schimbare.

“În ianuarie Andrei Pleșu a devenit ministrul Culturii și ne-a chemat pe unii dintre noi să facem echipă și să schimbăm lucrurile. Am mers acolo și era foarte multă confuzie, erau minerii care veneau, nu au venit doar în iunie, ci și în ianuarie și februarie.

Era o luptă internă în spatele ușilor închise, dusă de facțiunea care de fapt pusese la cale această revoluție, zisă Revoluție.

Am rămas în preajma lui Andrei Pleșu, el dorea să îmi dea posibilitatea să organizez un Muzeu de Artă Sacră, Horia Bernea înființa Muzeul Țăranului Român, dar toate lucrurile se întâmplau într-o stare de confuzie, nu aveam toate reperele necesare, nimeni nu era, de fapt, pregătit să preia niște responsabilități la acest nivel. Sigur, Andrei Pleșu a făcut-o magistral, dar era din altă generație decât mine.

Mi-a propus să mă ocup de patrimoniu, dar i-am spus că nu mă simt capabilă să preiau o asemenea responsabilitate.

Este un om pe care îl respect enorm și ne leagă o prietenie foarte veche, chiar dacă ea acum s-a rărit ca momente de întâlnire.”

A ales calea doctoratului în Franța, iar de atunci s-a dedicat cercetării în filosofie. A ajuns în Franța cu o bursă a guvernului francez și a avut șansa să lucreze cu Jean-Luc Marion, acum unul dintre cei mai mari filosofi francezi în viață, atunci tânăr profesor.

A devenit doctor în filosofie în 1996, cu lucrarea Despre diafan, o cercetare complexă care implică atât studii de filosofie, cât și literare și de optică.

“Diafan este un cuvânt de origine grecească – diaphanes – care înseamnă apariția a ceva printr-un mediu proprice apariției. Aristotel spune: ca să putem vorbi despre vedere, trebuie să spunem ce este lumina. Și răspunde: este diafanul.

Situația provine din dialogul Timaios, al lui Platon, în care Timaios povestește formarea universului și constituția omului. Când vorbește despre vedere și posibilitatea de a vedea culorile spune așa: atunci când raza luminoasă a ochiului întâlnește raza luminoasă a obiectului pe care ochiul îl vede, acea rază poate fi mai mică una față de cealaltă sau invers, iar în funcție de proporția dintre raza oculară și raza obiectului vizibil, se produc diferite culori.

Când ele sunt egale, se produce diafanul, adică vederea perfectă a lucrului. Acolo unde diafania se oprește, se produce o culoare.”

Nu avea în plan să se stabilească neapărat în Franța, dar când a venit în România să își echivaleze diploma, a realizat că locul său firesc nu mai este aici.  

“Andrei Pleșu a scris un raport pentru echivalarea diplomei, am depus dosarul cu toate cele necesare, nu primeam niciun răspuns, am întrebat ce se întâmplă și mi-au spus că s-a pierdut dosarul.

Am depus încă o dată anul următor, că eram niște termene în care puteam depune, și nu mi-a fost echivalată diploma.

Nici până azi?

Nu.

Adică în România nu sunteți recunoscută ca doctor în filosofie?

Ba da, doar pentru că anul trecut am primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. (zâmbește) Deci pot conduce doctorate, dar doar la Cluj.

Revenind la povestea cu dosarul, nefiindu-mi recunoscută teza, am rămas cumva în vid, trebuia să mă întorc la Institutul de Istoria Artei, dar eu nu mă mai ocupam de Istoria Artei, între timp.”

A intrat, în schimb, la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Paris în 1998, și a început un proiect de cercetare pe termen lung.

“A vorbi despre identitate și despre gen este o știință. Ai nevoie să îți domini pasiunile sufletului, dar și expresia sufletului, care este limbajul.”

“Tema mea de cercetare a fost aceea a statului imaginii în discursul filosofic al Antichității și Evului Mediu. Dar imagine nu înseamnă pictură sau fotografie, ci tot ceea ce determină raportul nostru cu lumea. Noi nu avem un raport direct cu obiectele sau cu lumea, ci o imagine mentală, de tip literar, lingvistic, pe care o dăm lumii pe care o vedem. Imaginea este vizuală, dar nu numai vizuală, ci una în primul rând mentală.

Plecând de la vocabularul grecesc, care e foarte bogat în a desemna diferitele tipuri de imagine, cele mai cunoscute sunt eidolon, care a dat idol și eikon, care a dat icoană, dar sunt multe care desemnează raportul imaginal cu lumea.

De la problema aceasta a imaginii, tot ceea ce este legat de distincția între a vedea și a privi, vederea fiind exact funcția ochiului, deci a unui organ senzorial, privirea fiind un act mental.

Am lucrat în primul rând pe un text extrem de important pentru problema imaginii, care este Sofistul lui Platon. În Sofistul, străinul care vine din Elea este întrebat de Socrate cine este el? Un retor, un sofist, un filosof sau un om politic?

Pentru a răspunde la întrebarea cine sunt?, o întrebare homerică, el definește raportul pe care un sofist îl are cu lumea și definește problema imaginii înainte de a defini genurile ființei, ceea ce este identitate și alteritate, ceea ce este în mișcare sau în stază, în imobilitate.

Acest dialog platonician este unul dintre cele mai importante pentru determinarea genurilor ființei și fondator al ontologiei, prima știință a filosofiei.

Cât de pregătiți sau de nepregătiți suntem să avem discuțiile care sunt purtate azi în spațiul public despre identitate și gen? Acum pare că identitatea și genul sunt ceva foarte volatil, credeți că reprezintă o nouă provocare și pentru filosofi?

Da. Eu n-am ales întâmplător tema de cercetare.

Pe mine mă interesează în mod special condiția străinului. Eu cunosc această condiție, am cunoscut-o în Franța și o cunosc acum în România.

Nefiind în permanență aici, am perspectiva unui om care e străin în propria țară, e firesc.

Deci am ales acest dialog pentru că vorbește despre condiția străinului, dar nu în sensul anecdotic, ci în sensul în care Ulise este străinul care traversează lumea pentru a se întoarce la el.

Cunoașterea de sine perfectă este a celui care a atins axa propriului său eu. Or, atingerea axei propriului eu este exercițiul filosofic suprem.

Faptul că unii oameni nu se pot identifica cu un anumit gen, masculin sau feminin, vine din această lipsă de cunoaștere a propriului eu?

Cred că este o plasare a eului în câmpuri neaxiale. Eul este dincolo de gen. Determinarea prin gen este anecdotică, accidentală – cum spune Artistotel. Sigur că există o determinare, dar ea este socială.

Societatea și sistemul ei de practici sociale și culturale determină povestea cu fetița în roz și băiatul în bleu, iar aceste lucruri trebuie depășite. Să fii gen masculin sau feminin nu este determinarea ultimă a eului.

Eu n-am lucrat pe probleme de acest fel, dar ele se pun acum. Ele nu se puneau neapărat cu Ulise, dar Ulise își are un dublu – Telemac, fiul lui, un alt dublu – Penelopa, cu care împărtășește anumite proprietăți comune și un alt dublu – Atena, care îi spune: ai aceleași calități ca și mine, adică ești foarte șiret. Numai că la tine este mai puțin perfectă șiretenia decât este la mine. Este o problemă a eului și a dublului în care te poți regăsi, fie că el este feminin sau masculin, uman sau divin.

Eul este unul și acest unu trebuie regăsit, filosoful Plotin spune că perfecțiunea o atingi atunci când intelectul se întoarce către unul, intelectul fiind stadiul cel mai înalt al desăvârșirii ființei.

Filosofia a fost dintotdeauna și este și în prezent un domeniu dominat de bărbați. De ce sunt atât de puține femei filosof?

Filosofia este foarte grea. Formarea în filosofie o trăiești ca pe o vocație de tip monastic.

În momentul în care intri și vrei să o faci mai mult decât ca pe o știință și vrei să ai un raport filosofic cu textele filosofice, îți trebuie o anumită disciplină, care îți impune să lucrezi tot timpul, la foc continuu. Ești în permanență cu un text pe care l-ai citit. Îl aduci atât de aproape de tine încât încerci să îl duci mai departe, cu propria ta posibilitate de a-l gândi.

Nu poți face meseria asta de la ora D la ora D și apoi pleci în vacanță. În absolut orice activitate pe care o ai trebuie să continue raportul filosofic.

Condiția feminină impune niște rupturi. Nu înseamnă că dacă ai un copil și e greu să îl crești, întrerupi firul gândirii filosofice permanente. Dar îți reduce capacitatea de a avansa în zonă sau, dimpotrivă, îți dă o profunzime mai mare. Am multe colege cercetători, autori, dar e mult mai greu.

Determinarea filosofiei ca fiind o profesie a bărbaților este în continuare o evidență, cel puțin în Franța. Cred că lucrurile se schimbă, încet încet. În SUA lucrurile stau altfel, s-a produs un echilibru. În Franța, mai ales la Sorbona, care este un fief conservator, dominația masculină este clară. Vocile feminine sunt destul de rare, dar importante, totuși.

Condiția mea a fost una de marginalitate dublă: pe de o parte pentru că eram străină, nu am ieșit din școlile lor. Când am intrat în învățământ și m-am confruntat cu colegii care veneau de acolo, trebuia să fiu nu doar la fel de bună ca ei, ci mai bună, ca să mă accepte. A fost o provocare.

Dar am avut și marginalitatea condiției feminine care, de asemenea, m-a provocat.”

“Când un om a lucrat 4 ani la o lucrare, iar la final este considerată plagiat, el pierde 4 ani. Nu doar că pierde 4 ani, dar nu se mai poate înscrie niciodată.”

Ca profesoară, Anca Vasiliu încearcă să le aducă studenților săi ceva ce nu pot găsi în cărți sau pe internet, acel ceva care să îi ajute să își găsescă propriul drum, să îi provoace și să le deschidă orizonturile, la fel cum a făcut-o și profesoara sa de română din liceu.

“Niciodată nu apelăm la un student să facă activități de tipul bibliografie sau muncă pentru echipa noastră. Ei au munca lor, de a învăța, noi o avem pe a noastră.

Modul meu de a acționa cu cei foarte tineri, în anul ll sau lll, la licență, este să pun ștacheta foarte sus. Este de preferat ca cei care nu sunt făcuți să facă filosofie să nu piardă timpul până la capăt, să realizeze că există o barieră și să se orienteze către alte direcții.

Punând ștacheta foarte sus le spun: nu veți înțelege totul, dar este provocarea de a vă face să înțelegeți mai departe de ceea ce știți deja. Dacă vă spun ceea ce găsiți pe internet, nu folosește la nimic. Asta însemna o triere și cred că trierea ieșe puțin din această ipocrizie că toată lumea trebuie să facă studii. Dacă nu știi de ce ești la filosofie, mai bine iei altă cale.

Pentru doctoranzi aplic lecția pe care am primit-o de la Jean-Luc Marion, să nu ai teama de a fi original, de a face ceea ce consideri că te reprezintă, cu condiția să argumentezi și să știi foarte bine tot ce s-a făcut până la tine.”

Dacă în România Curtea Constituțională a stabilit că ministrul Educației nu va mai putea retrage titlurile de doctor obținute prin plagiat dovedit de Comisiile de Etică sau de către CNATDCU, ci va trebui să meargă în instanță pentru a dovedi frauda, în Franța, sistemul universitar este adevărata instanță care filtrează plagiatorii de doctori.

„În primul rând, în Franța înscrierea la doctorat e condiționată de obținerea unei burse pentru a avea un contract doctoral, aceste burse fiind extrem de puține, deci cu atât mai mare concurența.

Un doctorat trebuie să ducă la continuarea meseriei la nivelul de sus.

Iar scrierea lucrării se întinde pe minimum 4 ani și trebuie să fie originală. În acești ani, nu ai numai unul sau doi directori de cercetare, ci ai și doi tutori care văd fiecare doctorand fără directorii respectivi. Apoi, doctoranzii trebuie să țină cursuri, să vină la seminarii. Lucrăm foarte mult cu ei, îi vedem săptămânal, lunar, îi dirijăm realmente.

Când lucrarea este terminată, ea este verificată de școala doctorală, apoi pleacă la referenți exteriori. Lucrarea poate fi stopată înainte de susținere. Riscul este imens, nu trece mai departe lucrarea.

Dacă trece, se face susținerea și nu sunt probleme de plagiat, dar, continuând să lucreze, plagiază într-un articol sau două, ori cartea pe care o scrie este considerată plagiat, atunci pierde automat titlul de doctor și este implacabilă decizia. Am avut cazuri și au fost excluși din comunitate.

Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată și mai rapidă, în care ne petrecem timpul în fața ecranelor și nu mai putem păstra privirea asupra unui lucru mai mult de câteva secunde, care mai este acum relevanța filosofiei? De ce este ea importantă?

Filosofia continuă să fie o disciplină a sinelui. Ea nu se oprește la a cunoaște niște date istorice și texte fundamentale, este o disciplină a facultăților sensibile, văzul – cum privim, ce auzim din tot ce ascultăm, e o disciplină a emoției, a memoriei, a imaginației, este o disciplină a cunoașterii de sine și a cunoașterii lumii, la care, evident, avem spiritul critic, puterea de distincție, discernământul între ceea ce este valabil pentru tine, bun pentru lume și ceea ce pot face eu ca să nu las lumea să se dizolve în tropie, în rău, în dispersie.

Asta nu înseamnă că toată lumea trebuie să facă filosofie.

“Cred că România și-a câștigat libertatea, ceea ce este imens. Mai are de câștigat ceva în direcția egalității șanselor, a distanței critice față de sine, în primul rând, adică întâi să ne criticăm pe noi și apoi pe celălalt.”

Privind acum către România, la aproape 35 de ani de la momentul în care aveați atâtea speranțe legate de schimbare, cât de mari sunt diferențele între ceea ce așteptați atunci și ceea ce trăim acum?

Cred că așteptările erau atât de utopice, așteptam o schimbare, dar nu știam cum și ce. România nu se putea transforma brusc în Statele Unite sau Elveția. Ea și-a continuat drumul. Cred că am fost cu toții bulversați de ceea ce s-a întâmplat, apoi ne-am reașezat pe o cale sau pe alta și cred că se întâmplă lucruri bune și rele peste tot, atât timp cât nu se întâmplă catastrofe.

Cred că România și-a câștigat libertatea, ceea ce este imens. Mai are de câștigat ceva în direcția egalității șanselor, a distanței critice față de sine, în primul rând, adică întâi să ne criticăm pe noi și apoi pe celălalt.

România a păstrat o generozitate și o fraternitate, care acum se manifestă altfel decât altădată, dar ea există. Există un spirit de comunitate care se ajută și se unește când este cazul.

Am venit tot timpul aici, nu pentru că îmi era dor, ci pentru că era firesc să vin. Nu am întrerupt niciodată relația cu România. Uneori am venit la câteva luni, alteori la un an, dar nu a trecut niciodată mai mult de un an să nu vin.

Sigur că v-am spus că mă simt străină într-un fel în România, am continuat să vin aici, dar nu am mai funcționat în mediul intelectual din România multă vreme. Nici nu am fost solicitată, nici nu am solicitat. Dar relația cu lumea românească, în sensul larg al cuvântului, a fost neîntreruptă. Drept dovadă, vorbesc limba perfect, deși la Paris nu vorbesc româna cu nimeni, că n-am cu cine.”

“Condiția străinului este condiția omului pe pământ.”

Anca Vasiliu a fost decorată în decembrie 2022 cu Legiunea de Onoare a Franței în grad de cavaler,  prin decretul președintelui Emmanuel Macron.

La Paris locuiește la 5 minute distanță de Place Furstemberg, piața în care a fost realizată celebra fotografie cu Emil Cioran, Eugene Ionesco și Mircea Eliade.

Cărțile sale de filosofie sunt scrise exclusiv în limba franceză. În România sunt traduse și publicate de Editura Polirom.

Când vine la București se cazează de fiecare dată în apartamentul copilăriei de pe Calea Victoriei, o rădăcină care hrănește amintirile de familie și provoacă emoții necesare existenței.

“Emoția este ceea ce ne afectează, grecii spun pathos, patetic, evidența e ceea ce ne clarifică, dar între ele este o relație dialectică, pentru că emoția conduce către a clarifica și a produce o evidență, dar evidența nu poate să acționeze ea însăși dacă nu produce, la rândul ei, o emoție.

Spuneți că v-ați simțit străină în Franța, dar vă simțiți așa și în România. Aceasta devine condiția permanentă a unui om care pleacă din locul în care a crescut și se stabilește în altul, dar nu simte că aparține în totalitate nici unuia dintre locuri?

Condiția străinului cred că este condiția omului pe pământ. Este mai mult decât deplasarea noastră dintr-o lume în alta, lumile se apropie între ele, până chiar a se confunda, dar omul își caută condiția sa proprie până la sfârșit.

Să fii străin nu este o durere, este șansa de a putea privi lucrurile cu puțină distanță și de a încerca să discerni ceea ce se întâmplă în jurul tău, este șansa de a te pune în condiția de a ști cine ești în această lume. Plecarea a provocat această condiție pe care apoi o trăiești. Trăiești cu ea.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Filosof, dincolo de gen. Anca Vasiliu, laureata Marelui Premiu pentru Filosofie al Academiei Franceze: “Să fii gen masculin sau feminin nu este determinarea ultimă a eului.” appeared first on Cultura la dubă.

Povestea ei începe într-un sat din apropierea orașului Ploiești și simbolizează eterna lupta a copiilor din mediul rural pentru simplul drept de a merge la școală. Știe ce înseamnă să faci naveta, știe ce înseamnă sacrificiile părinților pentru educația ei și a profitat de orice ocazie pentru a învăța și a își depăși condiția.

Iubește chimia, iar asta i-a deschis un univers plin de oportunități. A absolvit facultatea în Scoția, la Edinburgh, apoi a terminat masterul în Elveția ca șefă de promoție. În același timp, a fost acceptată la un prestigios stagiu de un an în cadrul celebrei companii farmaceutice Roche.

Din această toamnă este doctorand la Cambridge, iar studiile sale sunt finanțate de o altă mare companie – Jansen, printr-un parteneriat dintre mediul universitar și cel privat.

De 1 decembrie, Ioana își spune povestea, pe larg, într-un interviu pentru Cultura la dubă.

 ***

Sunt din Găgeni, un sătuc la vreo 10 kilometri de Ploiești. Clasele I-IV le-am făcut la Găgeni, iar din clasa a V-a au insistat ai mei să merg la școală la Ploiești. Nu am fost foarte fericită inițial, dar a început să îmi placă.

Ioana, cum a fost acea perioadă pentru tine, în care mergeai de la Găgeni la Ploiești? făceai naveta zilnic?

Da. Dimineața ne ducea tatăl unei colege, iar la prânz veneam cu microbuzul. Apoi, în liceu aveam microbuz dimineața și microbuz seara. În clasele a 9-a și a 10-a învățam după-amiaza și nu avea cine să ne ducă.

La ce oră ajungeai acasă după cursuri?

Destul de târziu. Începeam pe la 12.00 și uneori ajungeam acasă la 20.00, era deja noapte.

Când a început să te pasioneze chimia?

De când eram mică aveam enciclopedii, totul a început cu geografia și a început să îmi placă partea asta de știință.

Cred că mi-a plăcut chimia dinainte să știu ce înseamnă chimie. Mi se părea mie că sună mișto.

Iar în clasa a VII-a, când am început să fac chimie, am avut noroc de o profă super de treabă, care a fost foarte drăguță cu noi și ne-a învățat de la început cum trebuie. Chimia e o materie foarte complexă, am predat-o și eu la rândul meu unor copii din Scoția.

Dacă nu prinzi de la început, te simți pierdut și se poate foarte repede să nu-ți mai placă deloc. Dar am avut noroc, m-a pasionat de la bun început tabelul periodic. Iar când am și înțeles ce este în spatele lui, deja a fost întâlnirea cu destinul.

De ce ai ales să mergi către cercetare și nu spre medicină, cum fac aproape toți cei pasionați de chimie?

Mi se pare că în România e această presiune de a merge la medicină dacă ești bun la chimie, pentru că altfel mori de foame, nu ai ce altceva să faci. Nu există un traseu de carieră viabil pentru acest gen de competențe.

M-am gândit și eu că o să dau la medicină, dar la un moment dat eram olimpică la chimie și am fost la o școală de vară pentru elevi, unde eram studentă la medicină pentru o săptămână. Mi-a plăcut foarte mult experiența, doar că nu de o singură dată m-am strecurat la cursurile de la Farmacie și îmi plăcea foarte mult să văd, mai ales ce făceau în laborator.

Și discutând cu studenți de acolo, am ajuns la concluzia că poate medicina nu e pentru mine, fiindcă mie îmi place foarte mult chimia și vreau să fac chimie. Iar la medicină faci chimie poate un semestru.

Apoi, pentru că intrasem în bula Consiliului Național al Elevilor, să rămân în România era încă o alegere viabilă pentru mine.

Dar am aplicat la mai multe universități din UK, am zis să văd ce iese, să văd dacă mă acceptă, să văd care îmi este nivelul. Am aplicat la Edinburgh, la Londra – UCL, la Nottingham, la Manchester – m-au acceptat la toate și am fost foarte fericită.

Am ales Edinburgh, știam că e o universitate foarte bună, iar la momentul acela, ca student în UE aveai foarte multe beneficii. Guvernul scoțian îți finanța studiile printr-un împrumut nerambursabil. Eu am terminat facultatea având zero lire datorie.

Ce s-a întâmplat mai exact acolo, cum a fost experiența în facultate?

Din prima săptămână am avut laboratoare, totul era organizat foarte bine, iar pe lângă asta am avut și o componentă de consiliere. Fiecărui student îi era alocat un cadru didactic apropiat de specializarea lui, eu aveam chimie medicală și biologică. Persoana aceasta se numește personal tutor, eu m-am înțeles foarte bine cu el de la început.

Aveam o întâlnire o dată pe semestru și își lua notițe, dacă spuneam că sunt obosită, se preocupa, își arăta grija. Nu contau doar notele, ci și să te simți bine pe parcursul anului.

Dincolo de ceea ce făceai în școală, ai mai făcut stagii de școală?

Am făcut un stagiu în cadrul căruia am studiat chimia materialelor la Institutul de Fizică de la Măgurele.

Apoi, marile facultăți au foarte multe parteneriate cu mediul privat, iar dacă ești student poți să alegi să faci stagii la facultăți partenere sau în industrie. Eu am plicat în industrie, la Roche, una dintre cele mai mari companii farmaceutice. Îmi doream să văd cum funcționează partea de chimie medicală în industrie, aplicat apoi 100% în societate.

Au fost în jur de 400 de aplicanți pe 18 locuri, am fost aleasă și mi-am scris disertația pe baza cercetării făcute la Roche.

Apoi am fost acceptată la doctorat la Cambridge și în prezent studiez ceea ce îmi place, chimia organică, mai exact un segment al ei care se numește cataliză, adică noi încercăm să găsim metode prin care să eficientizăm anumite reacții chimice, să reducem astfel costurile de producție și, implicit, costurile de pe piață la produse farmaceutice sau orice fel de produse, fiindcă se folosește chimie peste tot.

Doctoratul meu e finanțat de industrie, de o altă companie farmaceutică foarte mare – Jansen – cei care au și Johnson & Johnson, iar la un moment dat, în timpul doctoratului, voi merge la sediul lor din Belgia și voi avea șansa de a folosi echipamentele lor.

Cum a fost până acum viața ta de student, dincolo de studii, ca tânăr român plecat în altă țară?

Pe lângă comunitatea academică există și o sferă socială foarte bine închegată. De exemplu, la Universitatea din Edinburgh există grupuri pentru orice. Eu am fost în grupul de studenți români și în cercul de muzică de la universitatea noastră. Dacă ai un hobby, mai mult ca sigur există o societate pentru hobby-ul tău. Poți să te implici, să organizezi evenimente, escapade de un weekend.

E ceva ce nu prea găsești în România. În România suntem obișnuiți cu asociațiile studențești care în mare parte fac reprezentare, iar partea socială este puțin neglijată.

Sunt curioasă cum îți vezi viitorul, dacă ai un plan bine pus la punct sau mergi pe principiul go with the flow.

Cred că puțin din ambele. Evident, acum 5 ani nici nu știam că o să fac masterul în Elveția sau doctoratul la Cambridge. Știam că o să fac un doctorat, dar atât. Aplicația mea la Cambridge a fost un impuls de moment, apoi s-au aliniat astrele și au mers lucrurile foarte bine.

Nu știu exact ce urmează, știu că în următorii 4 ani voi fi la Cambridge, apoi voi vrea să continui cu studii post-doctorale, iar apoi nu știu dacă voi rămâne în mediul academic sau voi încerca să găsesc un job în industrie.

Ce ți-ar plăcea mai mult?

Cred că fiecare parte are avantajele și dezavantajele ei. În mediul academic ai și șansa de a le preda studenților, mi se pare atrăgător, pe când în industrie ai mult mai multă libertate în ceea ce privește alocarea resurselor.

Spuneai mai devreme că atunci când erai în Consiliul Național al Elevilor erai într-o bulă și că nu era exclus să rămâi în România, ce înseamnă mai exact asta?

Da, noi cei care am activat în reprezentare spunem că există un microb al reprezentării. Foarte mulți se axează apoi pe drept, social. Apoi, eram ca o familie.

Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt în continuare colegi de la CNE. De exemplu Petru, care a fost președinte după mine.

Era cu adevărat o bulă și mi-a fost greu să mă rup fiindcă simțeam că ei rămân acolo și se luptă în continuare, iar eu am fugit.

Acum, privind detașat, ce sentiment ai? Îți pare bine că ai plecat?

Pentru parcursul meu educațional, cu siguranță.

Mi se pare că în România nu se investește deloc în cercetare. Dacă aș fi făcut aceeași facultate în România, poate nu aș fi știut nici jumătate dintre lucrurile pe care le știu acum.

Când facultatea nu îți pune la dispoziție niște facilități minime, atunci ție nu ți se poate cere să ai un anumit nivel de competențe, cel puțin în chimie, unde ne bazăm foarte mult pe practică în laborator.

Ca nivel de sistem educațional, în general, cum ți se pare că stă România acum, comparând cu experiența ta?

În general, mult mai prost. Eu am și predat chimie, am făcut meditații private cu copii din Scoția care se pregăteau pentru examenul lor național, un echivalent al bacalaureatului la noi.

Modul în care abordează ei conținutul este foarte foarte diferit. În cărțile noastre de chimie sunt niște descrieri anoste, rigide, de pagini întregi, nu foarte prietenoase, integrate cu celelalte competențe. La noi materiile sunt fiecare cu bucățica ei, pe când acolo sunt exerciții care puneau accent pe cât de bine știi să gândești, nu cât de multă chimie știi.

Asta i-am învățat și eu pe studenții mei, să învețe să gândească logic.

Din punct de vedere financiar, cum te-ai descurcat în toată această perioadă de studii afară? Au fost de ajuns bursele sau a fost nevoie să și lucrezi?

La universitatea noastră nu au existat niciodată burse. În primul an de facultate, părinții mei m-au ajutat să mă întrețin, iar eu am fost foarte chibzuită, îmi număram și ultima liră în facultate. În al doilea an am aplicat să fiu resident assistant, ca un fel de șef de cămin, ceea ce însemna că poți să stai în cămin și plăteai doar un sfert din chirie, ceea ce a tăiat foarte mult din costuri.

Apoi am început să dau meditații. Câștigam cam 20-25 de lire pe oră și făceam cam 8-10 ore pe săptămână. Reușeam să mă descurc cu ce câștigam.

Apoi, la Roche am fost și plătită pentru stagiu.

Cum îți petreci timpul liber, dincolo de studii?

În Scoția îmi plăcea foarte mult în societatea de muzică, să cânt la cor, iar apoi am fost și inspirată de persoanele de lângă mine și am început să iau lecții de flaut.

În Elveția a fost mai complicat, pentru că aveam un job de 8 ore pe zi, iar după aceea trebuia să lucrez la disertație și nu am mai avut foarte mult timp pentru mine. Când am avut, am încercat să văd cât mai multe locuri din Europa, iar în Elveția am fost cu colegii mei la ski de câteva ori.

În România, cât de des ai venit în perioada ultimii ani?

De două ori pe an, o dată la Crăciun și o dată vara. În schimb, în perioada COVID am stat acasă destul de mult, cursurile erau doar online.

Ai mai urmărit ce s-a întâmplat cu noua lege a educație sau te-ai detașat complet?

M-am detașat. Am mai urmărit poate un an, iar acum dacă văd o știre, dau skip. Mi se pare că ne învârtim în cerc de foarte mult timp și la un moment dat m-am săturat pentru că vedeam aceleași titluri, aceleași probleme despre care se discuta dinainte să fiu eu președinte al CNE.

Au trecut 5 ani de când nu mai sunt președinte CNE, mai mult de 7-8 ani de când am intrat eu în Consiliul Elevilor și sunt aceleași probleme. Asta mi se pare incredibil de trist și nu îmi place să stau tristă.

Cum îți explici modul în care educație este tratată la nivel decizional în România, de atâția ani încoace?

Mi se pare că e un cerc vicios. Oamenii care sunt în poziții de decizie nu au nivelul de educație pe care ar trebui să îl aibă în pozițiile respective, iar atunci nu au interesul de a se preocupa de binele societății, au interese conexe, personale. E un cerc vicios pentru că perpetuează aceleași comportamente.

Nu reușim să ieșim din această narativă.

La nivel emoțional, cum mai păstrezi legătură cu România?

Toată familia mea e acasă, eu am fost mereu legată de România. Ce m-a motivat să lupt și când eram clasa a 12-a, în CNE, să mă duc cu roaba de semnături la diferite demersuri, bursele pentru elevi, de exemplu, a fost dorința de a schimba ceva în țara mea.

Mereu am avut în minte că poate o să mă întorc. Când m-am mutat din România premisa a fost că plec să învăț, iar apoi mă întorc pentru a le aplica în România, pentru a contribui cu ceva la societatea din România.

În schimb, de la an la an mi se pare că sunt din ce în ce mai departe de acel gând.

Acum simt că am niște competențe care nu ar putea fi valorificate în România, pentru că nu avem o industrie puternică pe domeniul meu, mediul academic are foarte multe alte interese, departe de bunăstarea studenților. Așa că, momentan, sunt destul de fericită unde sunt.

The post A fost vocea elevilor din România, acum este doctorand în chimie la Cambridge. Povestea Ioanei Băltărețu appeared first on Cultura la dubă.

Emilia Șercan a dezvăluit săptămâna aceasta că a fost victima unei acțiuni de kompromat orchestrată de statul român, după ce în luna ianuarie a publicat un material care dovedește că teza de doctorat a premierului Nicolae Ciucă conține porțiuni plagiate. 

„Solicităm demisia imediată a prim-ministrului României, Nicolae-Ionel Ciucă, a ministrului de interne, Lucian Bode, și a inspectorului general al Poliției Române, Benone-Marian Matei.

Cei trei au ignorat recenta campanie de intimidare și ponegrire publică a jurnalistei Emilia Șercan și, mai grav, scurgerea de probe dintr-o anchetă penală în curs chiar din cadrul Poliției Române. Au dat astfel un semnal că instituții chemate să apere interesele cetățeanului se întorc împotriva lui fără să fie sancționate prompt. Considerăm că siguranța jurnalistei este pusă în pericol, la fel ca libertatea de exprimare a presei și a oricărei voci critice din țara noastră.

De aceea vă invităm să vă alăturați în număr cât mai mare protestului nostru”, transmit organizatorii protestului, printre care se numără organizațiile non-guvernamentale Funky Citizens și Declic.

Jurnaliștii care au suferit de-a lungul timpului acte de intimidare din partea autorităților din România sunt invitați să ia cuvântul și să-și povestească experiențele la eveniment. 

Redacția Cultura la dubă este solidară cu Emilia Șercan și se alătură acestui demers.

The post „Alături de Emilia Șercan”. Protest împotriva ignoranței autorităților în fața acțiunilor de intimidare a jurnaliștilor appeared first on Cultura la dubă.