“Este, fără îndoială, un pisoiaș neîncrezător. Geaca lui e încă pătată cu sânge, după ce mașina în care se aflau a fost ciuruită de parașutiștii ruși, de la mică distanță. Și ei, în fond, tot niște copii – cu vreo zece ani mai mari decât Ihor.

Ihor – sau Ihoriok, cum îl numește tatăl lui – abia a împlinit 8 ani. Nu-mi pot imagina cu adevărat prin ce a trecut băiatul acesta. Nu pentru că nu i-aș înțelege cuvintele. Nu pot să cred pe deplin că așa ceva e posibil în anul 2022, când există realitate augmentată, procesarea limbajului natural cu ajutorul inteligenței artificiale, bitcoini și NFT-uri.

În zilele noastre, oamenii încă se omoară unii pe alții cu gloanțe, cuțite, explozibili, ba chiar și cu mâinile goale – și numesc asta dreptate. (…)

Ihor cel mic a fost singurul care a scăpat nevătămat în urma atacului. Sora lui, Katia, l-a acoperit cu trupul ei, ferindu-l de gloanțe. Doar ursulețul de pluș și-a pierdut un ochi de nasture, iar căciula lui Ihor a rămas fără pampon. În gând, el se întoarce iar și iar la acel moment. Rememorează cum a urlat la parașutiștii din Pskov: ce faceți?! Îmi omorâți mama și sora!” Vocea copilului i-a sfâșiat pe ucigași. Realizând că ciuruiseră o mașină civilă, comandantul grupului s-a apropiat de șofer și a spus doar: <Scuzați-ne!>.

Un călău politicos. Le-a cerut iertare victimelor pentru crima comisă.”

Aceasta este doar una dintre zecile de mii de povești înfiorătoare de pe frontul ucrainean. Scriitorul ucrainean Pavlo Matiușa a așternut-o într-un volum colectiv – Mecanisme de apărare – publicat recent de către Editura Muzeelor Literare, la Iași, în cadrul FILIT – cel mai important festival de literatură din țara noastră. Printre invitații speciali de anul acesta s-au numărat mai mulți poeți ucraineni, unii dintre ei veniți chiar de pe front. Într-un performance emoționant, la Noaptea Albă a Poeziei, alături de poeți români, Pavlo Matiușa și Olena Herasymiuk au citit poemele scrise de alți autori ucraineni, uciși în ultimii ani de război.

“Este foarte important să nu uităm de cei care au dat cel mai valoros lucru al lor, viața însăși. Dacă se întâmplă asta, atunci cred că lupta devine inutilă.”, spune Matiușa, într-un interviu acordat la FILIT pentru Cultura la dubă.

Pavlo Matiușa are 42 de ani și este specializat în strategie de business, dar totodată e poet, prozator și doctor în filologie. S-a înrolat voluntar în Forțele Armate ale Ucrainei la începutul invaziei rusești din 2022, cu gradul de căpitan, unde s-a ocupat de instruirea unităților de luptă.

Povestea băiețelului Ihor l-a determinat să plece pe front, deși la rândul său este tatăl pentru 4 copii. Lăsându-și soția singură cu cei 4 copii a fost felul său de a încerca să-i apere.

A activat în război un an și jumătate, apoi s-a întors la familie. Locuiește și lucrează acum când în Kiev, când la Paris, în strategie de afaceri. Dar sentimentul de vinovăție continuă să penduleze între dilema dacă locul său este pe front, cu „frații în arme”, sau cu cei apropiați. Ceea ce duce, firesc, la întrebarea, cum își poate arăta mai bine iubirea?

Interviul cu Pavlo are loc într-un cadru suprarealist. Căutând liniște, ne-am așezat în sala de evenimente a Hotelului Unirea din Iași, unde în seara respectiva urma să aibă loc petrecerea Universității Alexandru Ioan Cuza, cu ocazia aniversării a 165 de ani de existență. Am ocupat cuminți două scaune la masa decorată ca pentru nuntă, promițându-le chelnerilor că nu vom deranja nimic. Și am început să vorbim despre războiul care se desfășoară la doar câteva sute de kilometri distanță.

Din când în când, poveștile lui Pavlo de pe front erau întrerupte de muzicanții care faceau probe de sunet.

A fost doar un mic colț din lumea plină de contraste a vremurilor noastre.

***

Pavlo, ești pentru prima dată la FILIT, tu și colegii tăi ați primit scena principală în prima seară, iar la Noaptea Poeziei ați susținut, alături de poeții români, un performance emoționant.

Ce înseamnă pentru tine să fii invitat la un mare festival de literatură din România ca artist, dar și să ai o platformă publică pentru a vorbi despre război?

În primul rând, înseamnă un sprijin uriaș din partea României. Iar artiștii români și organizatorii au răsplătit cumva în acest fel Ucraina pentru lupta pe care Ucraina o duce deja de trei ani și jumătate. Suntem cei mai apropiați vecini și devenim totodată cei mai apropiați prieteni.

Până acum, după prăbușirea comunismului, atât noi, ucrainenii, cât și voi, românii, priveam mereu în altă parte, către câteva mari țări europene, către America, spre tot restul lumii, dar cel mai puțin priveam unii la alții.

Acum începem să ne privim unii pe alții și înțelegem că suntem foarte asemănători, am trăit aici de secole, de milenii, avem această istorie uriașă între noi și putem să ne susținem unii pe alții. Avem tradiții similare, glume similare, un trecut similar, așa că ar fi mai bine să construim ceva împreună și chiar putem să o facem.

Este un simbol uimitor și un privilegiu să fim aici, totodată e un semn puternic pentru viitor, nu doar pentru noi, ci și pentru alții. Mi-ar plăcea să pot invita și eu artiștii români la Kiev sau Lviv, în timpul festivalurilor noastre. Este foarte important să facem acest schimb. Sincer, este destul de  ciudat că în tot acest timp am avut atât de puține traduceri între noi, atât de puține schimburi culturale.

Da, așa cum ai spus, venind din Est, eram atât de interesați de Occident, de ceea ce fac francezii sau americanii și nu ne uitam la vecini. Ne disconsideram doar pentru că suntem la fel, nu?

Da, exact.

E această idee că nu avem nimic de învățat de la cineva care se află în aceeași condiție ca noi.

Da, știu, iar asta este greșit.

Pentru că arta grozavă poate veni din orice loc.

Da. Și cred că ambele națiuni ar putea produce, și deja fac asta, cele mai bune exemple de artă, în orice tip de artă, nu doar literatură, ci și în muzică, cinema, etc. Sincer, cred că festivalurile noastre vecine sunt mai importante decât, de exemplu, a fi reprezentat la Frankfurt, unde ai putea fi pur și simplu pierdut în mijloc. Corect? Aici chiar faci acele conexiuni care vor conta în viitor. Este ceva foarte, foarte prețios. Aș spune chiar neprețuit.

Te rog să-mi spui mai multe despre tine. Ce profesie ai? Cum ai început să scrii literatură?

M-am născut în Rivne, un orașul din nord-vestul Ucrainei. Majoritatea vieții mele am petrecut-o în Kiev. Bunica mea a fost profesoară de ucraineană la școală și poate de la ea am primit un gust pentru literatură, care a evoluat destul de încet.

Sunt militar prin prima mea educație, de asemenea am obținut o educație în afaceri în Franța și ceva experiență de muncă în Franța. Apoi m-am întors cu familia mea în Ucraina. Atunci totul a început: COVID și război, totul.

Ai lucrat și în diplomație pentru parlamentul ucrainean. Ce a presupus slujba ta?

Da, a fost diplomație interparlamentară. Am fost secretarul delegației ucrainene la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, la Adunarea Parlamentară a OECD, Uniunea Interparlamentară. Am lucrat, de asemenea, cu Uniunea Europeană, ca diplomat.

Și apoi, de fapt, am schimbat jobul și am intrat în zona de business, am vrut să am această experiență, rezultate tangibile, de asemenea, am obținut pregătirea specializată, am terminat un master în administrarea afacerilor.

Iar pentru că sunt ofițer prin prima mea educație, m-am înrolat în armată încă de la începutul acestui război. Și pentru că sunt tatăl unei familii numeroase, am patru copii cu soția mea, am părăsit armata la sfârșitul lui 2023 pentru că se lupta foarte mult singură cu copiii.

Nu a decurs așa cum ne-am dorit, ca războiul să se încheie repede. Am părăsit armata, unde am activat un an și jumătate, dar acum am deja mai mult timp de când nu am mai fost în armată, așa că aș putea poate să mă întorc.

În cartea lansată la FILIT, scrisă de voi, 12 autori ucraineni, spui povestea unui băiat de 8 ani, a cărui familie a fost mitraliată în timp ce se afla în mașină. Acesta a fost motivul principal care te-a făcut să te înrolezi?

A fost un simbol puternic care m-a determinat. Dar eu oricum sunt un militar prin prima mea educație, așa că cine trebuie să meargă la război dacă nu noi, care aveam pregătire?

Dar a fost obligatoriu sau te-ai oferit voluntar?

A fost voluntar pentru că aveam deja 4 copii și puteam să aleg să nu merg, cel mai mic dintre copii avea 2 ani. În 2014, când, de fapt, acest război a început în est, nu am participat pentru că soția mea era însărcinată cu al treilea copil pe atunci. Am decis să rămân cu ea, să o susțin atunci.

Scriitorii și poeții mei colegi, mulți dintre ei s-au înrolat, cu toții am fost destul de conectați în primele zile ale războiului. Iar știind că acela a aderat deja, că acela se alătură, acesta se gândește să o facă, pentru mine a fost doar o chestiune de timp, știam și eu că trebuie să fiu acolo.

Din exterior, avem această impresie că artiștii sunt persoane foarte sensibile și nu imaginăm chiar imediat un artist mergând la război. Dar, așa cum ai spus, mulți artiști ucraineni au făcut asta. De ce crezi?

De fapt, poate că este invers, pentru că sunt atât de sensibili la nedreptate, toți au mers acolo. Și cei care nu au făcut-o, nu spun că nu îi respect, dar…mulți s-au alăturat, poate doi sau trei ani mai târziu. Ei se alătură încă.

Poate că trăiau un fel de vinovăție.

Sunt destul de sigur. Acum și eu trăiesc un fel de vinovăție pentru că am renunțat la armată.

Îmi imaginez că este foarte dificil să descrii ceea ce înseamnă războiul atunci când el este în continuă desfășurare. Poți oare să ne spui cum a fost această experiență timp de un an și jumătate? Cum au fost zilele tale pe front?

Este foarte mult despre rutină, pentru că te predai sistemului, iar sistemul este armata. Armata îți spune unde să dormi, când să mănânci, ce să mănânci, unde să mergi, ce să faci. Asta a fost în regulă pentru mine, pentru că eram obișnuit cu asta când serveam în anii mei foarte tineri.

În ceea ce privește colegii cu care eram, grupul era format din personalități de toate felurile, toate tipurile de profesii, de medii sociale, oameni care nu au văzut niciodată ce este armata sau oameni cu o anumită experiență militară anterioară care s-au reîntors, pentru că mulți au servit în 2014.

Nu ești tot timpul în tranșee. De exemplu, primul lucru pe care a trebuit să-l facem a fost instrucția.

Eu sunt cu adevărat mândru pentru că eu sunt cel care a format și a instruit brigada care a fost mai târziu angajată în poate cel mai rău atac sau unul dintre cele mai rele, acum nu mai există, de fapt, cel mai rău, totul este rău, în sudul regiunii Zaporije.

Îți dedici timpul și viața pentru perioada în care ești în armată obiectivelor pe care armata le definește pentru tine sau poate unor obiective mai mari. Pentru motivație, este foarte important ce și de ce faci. Uneori pare fără sens pentru că, după cum spun americanii, armata este despre a te grăbi și a aștepta.

Se poate ca tu să te trezești la 5 în dimineața și nimic nu se întâmplă până la 10:30 dimineața. Așa că în cele cinci ore doar aștepți, dar apoi ceea ce se întâmplă se întâmplă în secunde. Cât pocnești din degete. Cam așa este…

Eu am făcut traininguri în Ucraina, de asemenea am coordonat trainingurile noastre în străinătate, am fost cu frații mei de arme pe linia frontului.

Ați avut contact direct cu inamicul?

Eu, personal, nu am făcut contact direct cu inamicul. Pentru că m-am ocupat mai mult de unitatea de antrenament din cadrul brigăzii. Au fost câțiva ofițeri, câțiva sergenți și instructorii. Instructorii noștri au fost implicați direct în atacuri. Dar eram cu toții împreună.

De exemplu, noaptea ei trebuie să se pregătească pentru atacul nocturn, iar dimineața următoare fumezi o țigară cu băieții.

Poate…

Da, poate. Așa este. Poate că mergi la spital, pentru că mulți au fost răniți și aceste atacuri au ucis oameni.

Uneori cineva apare cu o cicatrice uriașă pe față, cineva apare fără un deget, dar a doua zi tot merge pe front.

Ai spus că înțelegi că îți pierzi prietenii. Cum ajungi la acest punct de înțelegere și, nu știu, de acceptare că acest lucru se întâmplă?

Aceasta este războiul. Și războiul este despre a ucide, de fapt. Și trebuie să accepți două lucruri. Unul este că trebuie să te ucizi pe tine, pentru că și tu comiți crime, acesta este războiul. Și al doilea lucru, că s-ar putea să fii ucis și tu. Sau prietenii tăi.

Este greu. Noi, oamenii, nu suntem născuți pentru asta, nu? Dar cumva subestimăm ceea ce suntem capabili să facem, din păcate, nu știu, este regretabil că într-adevăr putem să o facem, să ucidem.

Problema este că după aceea este imposibil să te întorci complet de acolo. Cumva rămâi acolo și continuă să revină toate acele amintiri, toți acei oameni, situații, și depinde doar de cât de profund ai fost afectat. Depinde de situațiile prin care ai trecut, depinde de psihologia ta, cum este posibil să îți străpungi, aș spune, apărările psihologice.

Ai avut vreo ancoră care ți-a ținut mintea ta puternică în tot acest timp? Poate, nu știu, să citești, să asculți muzică sau să vorbești cu soția ta?

Am avut un moment foarte dificil în familia mea, iar asta se reflectă, de fapt, într-o carte apărută în Franța. Am schimbat scrisori cu soția mea, eu fiind aproape de Zaporije, ea era în Paris. S-a întâmplat în timpul războiului și în timpul propriului nostru moment dificil. Așadar, a fost pentru mine o presiune dublă.

Scrisorile au fost de foarte de mare impact pentru mine și profunde. La un moment dat pur și simplu nu am putut să mă opresc din scris. Așa că a fost poate modul meu de a face față. Ea nu a răspuns la fiecare scrisoare pe care am scris-o.

Dar a răspuns la multe dintre ele. Așadar, au fost în total 50 și ceva de scrisori și a devenit o carte, publicată de un jurnalist în Franța, care va apărea și în România, la Editura Spandugino. Se numește Scrisori de Dragoste și Război.

Apoi, pe lângă asta, desigur, faci niște exerciții fizice, ai o rutină. Rutina este ceva foarte important. Stresul este ceva chimic. Așadar, pentru a scădea această problemă din organismul tău fie faci exerciții, fie iei pastile. Nu funcționează doar că îți spui tu ție: voi depăși asta.

Faci unele lucruri să diminuezi stresul, acestea sunt bine cunoscute: sport sau alcoolul, de exemplu, dar eu zic că sportul e mai bun decât alcoolul. Dar din nou, e bine când poți să o faci. Uneori pur și simplu nu poți face asta.

Și este foarte important să înțelegem. Noi, oamenii, nu știm unde sunt limitele. Dar, în același timp, există limite foarte clare.

Așa că nu putem doar să trimitem pe cineva pe linia întâi și să-l ținem acolo timp de trei, patru, cinci ani până moare. Și apoi ne vom plânge și vom spune: „Oh, dragul meu, el a fost un astfel de erou.” Dar în acel timp, tu doar rămâi în confort și spui: ‘Sunteți eroi.’

Eu cred în această rotație, un an jumate am fost eu, am ieșit, dar probabil mă voi întoarce. Așa și alții.

Crezi că în această rotație ar trebui să vină și soldați străini?

Cred cu tărie că soldații străini ar trebui să vină. Nu cred că ceea ce facem este doar pentru Ucraina. Dacă Ucraina cade, ești doar următorul. În special statele baltice.

Și cred că România, de asemenea, Moldova, de asemenea.

Așadar, dacă nu vrei să ai război pe teritoriul tău, noi de asemenea nu vrem, dar deja îl avem. Așa că poate că este mai bine să ne susțineți și nu doar cu vorbe bune, ci cu putere reală. De exemplu, problema contraofensivei noastre a fost că am primit acele arme puțin câte puțin și nu concentrate într-un anumit moment al timpului, într-un anumit punct al spațiului pentru a străpunge apărările.

De exemplu, acele sisteme HIMARS de artilerie noi le-am primit doar la sfârșit, cred, de 2022. De ce nu ar fi fost acolo de la început? Bine, pentru că au crezut că Ucraina va cădea și că aceste arme vor ajunge pe mâna rușilor. E ceva foarte, foarte ipocrit.

Cum te-ai simțit când ai văzut covorul roșu desfășurat în fața lui Putin și salutul generos pe care Trump i l-a dat?

Aș folosi doar cuvântul dispreț. Lipsă de respect. Nu este ceva ce un președinte american sau, în general, un președinte al oricărei țări libere ar trebui să facă acestei persoane. Această persoană trebuie să răspundă în fața Tribunalului Internațional.

Când spui lipsă de respect, crezi că a fost un fel de lipsă de respect pentru poporul ucrainean?

Nu, doar pentru el însuși.

Pentru Trump?

Da, pentru președintele american. Și sper foarte tare că a fost sfătuit de cei mai apropiați consilieri ai săi să recâștige, nu știu, autoritate și putere, aș putea doar să-mi imaginez cât de fericiți, aroganți și mândri au devenit rușii după aceea.

Acum, cu următorul pachet de sancțiuni, este oarecum o întoarcere a situației. Dar din nou, cred că 19 pachete de sancțiuni sunt ceva stupid. Ar fi trebuit să fi fost doar un singur pachet de sancțiuni la început, concluzionând toate cele 19 și poate 25 de pachete, dar deodată. Până acum, această economie ar fi putut să nu mai funcționeze și poate s-ar fi oprit, nu?

Dar așa se adaptează puțin câte puțin. Ei au și aliații lor, nu-i așa? Cred că ceea ce face vestul colectiv sunt jocuri copilărești. Cred că avem deja lecții în istorie, dar pur și simplu repetăm erorile.

Așadar, în această privință, simt foarte multă amărăciune.

Pe de altă parte, pentru că suntem aici, la Iași, m-am simțit foarte mândru și mulțumit că nu a fost un covor roșu propriu-zis, ci un covor roșu simbolic pentru noi aici, în România.

Dar, din păcate, trebuie să-ți spun că aceasta este o bulă, o bulă intelectuală. În realitate, există și români, chiar partide politice de extremă dreapta, care spun: de ce dați bani copiilor ucraineni când copiii noștri sunt flămânzi? Așadar, există și acest tip de discurs împotriva poporului ucrainean. De asemenea, liderii acestor partide spun că Putin este un mare lider pentru că face lucruri curajoase pentru țara sa.

Da, își ucide propriul său popor.

Cum îți explici că oamenii continuă să creadă în narațiunea rusă când vedem imaginile, vedem locurile de joacă din Ucraina bombardate? Acum o zi am văzut la știri că într-un oraș au murit 6 oameni, printre care și un bebeluș de șase luni. Sau că o grădiniță a fost bombardată. Sau un spital de copii.

Aceasta este bătălia narațiunilor. Și bătălia narațiunilor are o importanță uriașă, de asemenea, în plus față de lupta reală pe care o avem chiar acum pe pământurile ucrainene. Propaganda rusă este adânc înrădăcinată în multe țări.

Am spus studenților de aici, din Iași, că înainte ca rușii să trimită tancurile, trupele și rachetele, mai întâi au trimis informații. Și ei au trimis informația că literatura rusă e mare, muzica mare, baletul mare și mari personalități culturale. Asta îi umanizează și apoi aceste creaturi, de fapt inumane, vin să violeze, să ucidă tineri, bătrâni, să distrugă, să răpească, să tortureze.

Crearea acestei distanțe între ceea ce vor să pară și ceea ce sunt cu adevărat este propagandă.

E nevoie ca jurnaliștii, câinii de pază, intelectualii societății să fie foarte atenți. Acele unități avansate sunt deja aici, pe teritoriul tău, și sunt invizibile. Nu sunt soldați, ci mai întâi e informația. De aceea cred că în astfel de momente nu există o mare cultură rusă. Nu există deloc cultură rusă. Există doar invadatori ruși care încearcă să folosească cultura prin mecanismul de propagandă, ca un scut în timp ce se apropie de tine. Este foarte periculos. Este foarte periculos pentru că este deghizat în ceva nevinovat.

Și acei oameni care chiar cred că alocarea a 3-4% din PIB pentru apărare este prea mult, trebuie să știe că vor plăti mult mai mult de trei-patru procente, vor plăti 30-40% din PIB și va fi cu adevărat dureros, pentru că acum Ucraina cheltuiește 30-40% din PIB-ul nostru pentru a susține acest război.

Așadar, le-aș spune acelor oameni că este mai bine să fie înțelepți acum și să plătească mai puțin acum. E un fel de asigurare.

Pentru că atunci când e cazul, când războiul se întâmplă, vei fi copleșit și poate vei fi distrus fizic, psihologic, economic etc. Cea mai bună soluție în acest moment este să te gândești poate cu cinci, zece ani în avans și, având Ucraina la est, poate că aceasta este cea mai bună carte de joc pe care ai putea-o avea. E ca și cum ai câștiga la loto, fără a fi tu însuți în acest loc.

Și te rog să te gândești la cum se simt acele familii, orașe, regiuni din Ucraina. Desigur, fiecare durere este semnificativă. Nu este ca și cum durerea ta nu este.

Dar, te rog, încearcă să te gândești la asta ca la o investiție în tine. Nu este o investiție în ucraineni. Este o investiție în tine însuți. Pentru că ucrainenii, odată ce totul va fi bine și vom opri această intruziune, nu vor dori să-ți fure locurile de muncă și nu-ți vor fura viața. Vor fi fericiți în propriile lor speranțe. Să trăiască în propria lor țară.

Și acele voci, niciodată nu știi dacă au fost plătite. Ar putea fi active rusești sau poate că sunt ceea ce unii numesc idioți utili. Ei cred în acele voci rele, dar acele voci sunt cu adevărat rele!

Dacă nu îți iubești țara, pur și simplu îi vei lăsa să vină. Și dacă lași Ucraina să cadă, vor veni la tine. Nu e ca și cum s-ar opri.

Știi, ai spus, dacă îți iubești țara. Această frază este exact argumentul propagandei extremei drepte, iubește-ți țara! Ei o folosesc ca pe o armă politică.

Ce crezi că mai înseamnă să–ți iubești țara acum? Pentru că aici în România, nu știu dacă știi, dar am fost aproape să avem un președinte pro-Putin. Mulți oameni cred că a-ți iubi țara, a iubi România, înseamnă să fii interesat doar de țara ta, nu de Ucraina. Ei nu înțeleg lumea ca pe un întreg. Deci, ce înseamnă, de fapt, să–ți iubești țara?

Acum 800 de ani, mongolii atacau Europa din est, iar Kievul era în drum lor. Și prințesa Kievului nu voia să se predea, așa că pur și simplu mongolii au ucis pe toată lumea. Se ascundeau în biserica prințesei din centrul orașului Kiev. Așa că au ucis pe toată lumea, 800 sau 1.000 de persoane.

E cam la fel cu ceea ce au făcut în Mariopol, când au aruncat bomba asupra teatrului din Mariopol unde se ascundeau aproximativ 500 de oameni. Toți au murit. Este inuman, pur și simplu inuman! Și este foarte similar cu ceea ce faceau acele triburi nomade, barbare acum 800 de ani. Așadar, metodele sunt încă asemănătoare cu cele din era războaielor medievale crude.

Singurul lucru este că suntem deja în secolul 21 și poate ar trebui să evoluăm. Și dragostea pentru țara ta nu este așa cum era acum 1.000 de ani. Lumea de astăzi este foarte conectată.

A fi de succes în această lume nu înseamnă să te închizi în tine, ci să te deschizi către ceilalți, să creezi alianțe și să fii de succes împreună cu cineva. Este imposibil să creezi o economie închisă care să prospere în această lume.

Așadar, a iubi țara ta înseamnă, de asemenea, a crea relații, parteneriate solide și durabile, inclusiv parteneriate de apărare. Dacă cineva crede că fie Ucraina, fie România, fie Franța ar putea avea succes pe cont propriu, este o mare greșeală. Este doar o mare greșeală.

Și nu știu dacă sunt suficient de clar. În fiecare țară există acei oameni de dreapta care încă trăiesc în acele timpuri medievale. Ei trebuie doar să înțeleagă că lumea este altceva în acest moment.

Iar rușii, ei folosesc aceată mentalitate medievală, nomadă, care este atât de obosită, și doar încearcă să rămână în aceeași idee despre izolare. Dacă răspunzi la această mentalitate medievală cu o altă mentalitate medievală, asta este pentru mine o formă de degradare.

Este anti-civilizațional. Așadar, gândește-te la țara ta ca la un sistem interdependent în care, desigur, oamenii sunt în centrul atenției, dar e și factorul economic, e securitate culturală, științifică și sunt multe alte conexiuni cu restul lumii, toate aste pot fi dezvoltate în beneficiul țării tale. În această lume, Ucraina este în beneficiul țării tale, de fapt.

Ce vei face tu acum? Nu mai ești în armată, dar spuneai că simți un fel de vinovăție. Rămâi cu familia ta sau te întorci pe front?

Acum am loc de muncă, fac strategie de afaceri. Scriu poezie, scriu povestiri scurte, vreau în sfârșit să scriu un text lung, un roman, dar ai nevoie cu adevărat de o distanță pentru a reflecta asupra a ceea ce s-a întâmplat.

Sunt un autor, sunt tată, sunt om de afaceri și sunt încă militar pentru că nu știu ce s-ar putea întâmpla cu toți noi. Și, desigur, ar trebui să fiu pregătit să mă întorc și sunt. Sunt.

Înțeleg că la un moment dat unii pleacă, alții vin. Este foarte important acest concept de rotație.

La Noaptea Albă a Poeziei ați avut un performance alături de poezii români. De ce e important acest moment pentru tine și pentru poeții ucraineni?

Suntem foarte, foarte recunoscători pentru acest eveniment, iar poeții români au fost foarte generoși cu noi, Dan Coman și Radu Vancu au fost alături de noi pe scenă și am citit împreună cu alți poeți români versiunea în română a poemelor scrise de colegii noștri, poeți ucraineni, acum morți.

Am creat acest moment pentru a face ca vocile și numele lor să dăinuie. Este foarte important să nu uităm de cei…(n.r. vizibil emoționat, Pavlo Matiușa își abține cu greu lacrimile) care au dat cel mai valoros lucru al lor, viața însăși. Dacă se întâmplă asta, atunci cred că lupta devine inutilă.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Cum ne mai iubim azi țara? Pavlo Matiușa, scriitor și căpitan în armata ucraineană: “Dragostea pentru țară nu mai poate fi așa cum era acum 1.000 de ani.” appeared first on Cultura la dubă.

Ediția a 15-a a Festivalului Internațional de Poezie București, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române, cu sprijinul Primăriei Capitalei și al Ministerului Culturii, va avea loc între 15 – 21 septembrie 2025 la București. Printre invitați se numără poetul american Denver Butson, poetul italian Luigi Colagreco, poeta Iria Fariñas din Spania, Ana Blandiana, Magda Cârneci, Dan Coman, Radu Vancu sau Teodor Dună.

În total, poeți din 30 de țări vor susține lecturi publice și vor participa la discuții. Accesul publicului este liber la majoritatea evenimentelor.

Denver Butson, originar din Brooklyn, New York, va fi prezent la deschiderea festivalului, pe 15 septembrie, de la ora 18.00, la Biblioteca Centrală Universitară. Este unul dintre cei mai apreciați poeți americani ai momentului, publicând până acum 4 volume de poezie. Acesta împletește deoseori poemele sale cu muzica și artele vizuale, prin colaborări cu diverși artiști.

Programul complet poate fi consultat AICI.

Festivalul Internațional de Poezie București (FIPB) este un proiect fondat în 2010 de Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR). Festivalul reunește anual la București nume importante ale poeziei de astăzi de pe întreg mapamondul, într-o succesiune variată de evenimente, în cadrul cărora scrisul este sărbătorit ca artă, alături de tonalitățile muzicii, nuanțele și viziunile picturale sau bucuria unui spectacol teatral ori cinematografic.

FIPB a crescut exponențial de la un an la altul, devenind astăzi unul dintre cele mai importante festivaluri de gen din România și unul dintre cele mai urmărite din Europa Centrală și de Sud-Est.

Ajuns la cea de-a XV-a ediție în 2025, Festivalul Internațional de Poezie București face parte din acest amplu proiect de reinventare și „punere în scenă” a literaturii ca spectacol, ca experiență, ca expresie a vitalității. (www.mnlr.ro)

Festivalul Internațional de Poezie București este un proiect cultural organizat de Primăria Municipiului București prin Muzeul Național al Literaturii  Române, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Poetul american Denver Butson vine la Festivalul Internațional de Poezie București appeared first on Cultura la dubă.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, scriitorul Matei Vișniec explica de ce este esențial ca un copil să fie apropiat de cărți, nu de ecrane.

“Dacă educi un copil numai prin imagini, dispar mecanismele de creare a conceptelor și de reflecție pe bază de concepte. Atunci când citești o poveste, tu îți imaginezi ce vrei.

Dacă 2 milioane de copii văd “Albă ca zăpada”, un film făcut de Hollywood, 2 milioane de copii vor avea aceeași imagine despre “Albă ca zăpada”.

Dacă 2 milioane de copii vor citi “Albă ca zăpada”, vor fi 2 milioane de oameni cu viziuni diferite. Asta este diferența între a te lăsa îndoctrinat de Hollywood și a citi și a lăsa mintea să zburde.“

Sigur că accesul copiilor la cărți, care nu sunt deloc ieftine, depinde de adulții din viața lor. Câți români au oare posibilitatea să includă în cheluielile lunare măcar un volum? Și câți dintre cei cu posibilități aleg să facă o astfel de achiziție pentru ei sau pentru cei mici?

Potrivit celor mai recente date Eurostat, România se află în continuare pe ultimul loc în Europa la consumul de carte. 30% dintre români declarau că au citit măcar o carte în 2022. În Elveția, țara situată pe primul loc, 80% dintre cetățeni au citit.

Dar este nedrept să arătăm “românii” cu degetul pentru că nu citesc. Într-o țară care a schimbat 32 de miniștri ai Educației în ultimii 35 de ani și o țară în care mii de sate și comune nu au nici măcar o bibliotecă, nu cetățenii sunt vinovați pentru că nu au deprins obiceiul de a citi.

Pentru cei care au, totuși, această plăcere, ori pentru cei care vor să înceapă de undeva, am rugat mai mulți scriitori români să ne recomande câte un volum preferat.

Sperăm că lista de mai jos o să vă stârnească dorința de a intra curând într-o librărie, de a comanda o carte online sau a face un cadou. Iar dacă aveți deja în biblioteca personală unul dintre aceste volume, împrumutați-l unui prieten.

Farmecul cărților este și acesta: să ne aducă împreună.

***

RADU VANCU: Theodoros, de Mircea Cărtărescu

Cum Mircea Cărtărescu tocmai a fost respins de Academia Română, profit de ocazia asta tristă (“samavolnică” ar fi un cuvânt mai exact) pentru a recomanda romanul lui cel mai recent, “Theodoros”. E, probabil, cea mai extinsă declarație de dragoste pentru limba română pe care o avem în întreaga noastră literatură.

E atâta culoare în cuvintele lui încât aproape că te dor ochii – ca-n fața unor pânze cu exces genial de culoare. Unul dintre romanele mari care justifică nu doar o literatură – ci o limbă întreagă.

Radu Vancu este unul dintre cei mai relevanți autori ai literaturii române contemporane. A publicat 9 volume de poezie, romanul „Transparența”, precum și o serie importantă de jurnale. Volumul „Psalmi” a fost ales Cartea Anului 2019 în România, iar “Kaddish” a fost desemnat Cartea de Poezie a anului 2023.

MATEI VIȘNIEC: Sfîrșit de sezon, de Marius Chivu

Cartea care m-a încântat cel mai mult anul trecut este Sfîrșit de sezon, de Marius Chivu. Îl consider pe Marius Chivu un scriitor de mare forță, prin tematica și stil.

Stilul său narativ este captivant, el știe să combine în prozele sale sinceritatea cu suspansul. Proza sa “curge” în mod natural, incită de la primele rânduri, este genul de autor pe care “nu-l mai lași din mână”. Dincolo de aparenta sa manieră clasică de a povesti se află, însă, multă subtilitate stilistică, simți că autorul își stăpânește bine mijloacele și “conduce” el povestea (altfel spus, nu se lasă el condus de limba și de flux narativ, cum se întâmplă la alți scriitori).

Am observat că de multe ori în romanele sau prozele unor scriitori români divagațiile sunt abundente, semn că limba română (care este vulcanică și “nedisciplinată”) scrie ea pentru ei. Marius Chivu stăpânește, însă, el limba, o strunește și o obligă să-i servească povestea și intențiile.

El știe cum să procedeze pentru ca limba să nu “o ia razna”, ceea ce îi conferă lui Marius Chivu, din punctul meu de vedere, un statut de mare prozator, de maestru al narațiunii.

Matei Vișniec este cel mai important dramaturg român în viață, piese sale fiind montate în întreaga lume, la festivaluri de prestigiu precum cele de la Avignon sau Edinburgh. A publicat, de asemenea, volume de poezie și proză. Este Cavaler al Artelor în Franța, acolo unde locuiește de peste 35 de ani. Teatrul din Suceava îi poartă numele.

MIRUNA VLADA: Zenobia, de Gellu Naum

Recomand din toată inima volumul Zenobia, de Gellu Naum. E cartea pe care am citit-o în adolescență și care a resetat tot ce credeam eu că e literatură și dragostea. Am recitit-o de mai multe ori, simțind nevoia să revin la acea experiență intensă trăită atunci.

Am retrăit cartea mereu altfel, deci e atât de bogată în sensuri, atât de modernă și de proaspătă de fiecare data, cum puține cărți pot fi.

E o carte în care descoperim originalitatea lui Naum (și te îmbie să îi citești și poeziile), e o carte în care înțelegi ce înseamnă literatură de avangardă și aș îndrăzni să spun că e chiar o perlă a suprarealismului naumian.

E o lectură excelentă pentru a celebra nu dragostea, ci superlativul dragostei. Zenobia, cea căreia i se închină întreaga carte, nu e un simplu personaj ci e însăși un ”pohem de iubire” cum spune Naum. E sălbatică, imprevizibilă, frumoasă, stranie, statornică, e ceva de necontrolat și de necuprins.

Dialogul între scriitor și cititor de-a lungul cărții devine ca un pact secret de o intimitate totală. Nu am simțit acest pact decât cu foarte puține cărți și cu niciuna închinată iubirii, a tuturor fazelor iubirii, inclusiv a celor întunecate și foarte dureroase.

Și cred că puține cărți din literatura română au avut puterea de a crea un asemenea personaj și o asemenea stare de visare conștientă. Mi-aș dori ca toți adolescenții (nu doar biologic, ci și aceia ce se ascund în fiecare dintre voi) să înceapă lecturile despre dragoste cu Zenobia. Simt că am putea trăi într-o lume a cititorilor transformați de cărți mult mult mai bună decât cea de azi.

Miruna Vlada s-a remarcat ca poetă încă de la 18 ani, cu primul său volum – “Poemextrauterine”. A doua sa carte a fost publicată în 2007 – “Pauza dintre vene”.

A fost premiată de Asociația Scriitorilor din București și inclusă în mai multe antologii ale celor mai importanți tineri poeți români. În 2014 a fost premiată la Gala Premiilor Radio România Cultural pentru volumul “Bosnia.Partaj”, considerat cea mai bună Carte de Poezie a anului. În 2022 a fost nominalizată la Gala Premiilor Radio România Cultural, la categoria Poezie, pentru cartea Prematur (2021).

DAN COMAN: Sursele obscure, de Ștefan Manasia

Mă încântă poezia lui Manasia. Universul lui atât de special, limbajul luxuriant, muzicalitatea stranie, atmosfera hipnotică și structura sofisticată – amprente ale unui poet extraordinar care reușește, cu fiecare nouă carte, să își personalizeze și mai mult discursul și să contureze poate cel mai original și mai inteligent proiect poetic al generației 2000.

Dan Coman este unul dintre cei mai apreciați poeți români ai ultimilor 20 de ani. Primul său volum de poezie, “Anul cârtiței galbene”, a primit în 2004 Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. “Insectarul Coman” a primit Premiul Radio România Cultural, Premiul Observator Cultural și Premiul Cartea de poezie a anului 2017 la Gala tinerilor scriitori. În proză s-a remarcat cu romanul “Parohia”. Câteva dintre textele sale au adaptate în teatru de către regizorul Radu Afrim.

RADU PARASCHIVESCU: Fado Alexandrino, de Antonio Lobo Antunes

Vă recomand “Fado Alexandrino” de Antonio Lobo Antunes, în colecţia Raftul Denisei de la Humanitas Fiction, traducere de Cristina Dăscălescu Dordea şi Dinu Flămând. Dacă tot e Ziua Lecturii, iată o deltă epică de 700 de pagini. Nu se poate citi în pat, dar e singurul inconvenient.

Dacă “Lusiadele” lui Camoes au fost epopeea întemeietoare a literaturii portugheze, Lobo Antunes scrie o antiepopee sau o contraepopee a Portugaliei dinaintea, din timpul şi de după Revoluţia Garoafelor.

E un roman în trei părţi, în care patru personaje din armată i se confesează unui al cincilea, într-o serie de discuţii bahice despre micile bucurii şi marile necazuri ale unei ţări la schimbarea de macaz. Portugalia lui Lobo Antunes nu e decorativă şi strălucitoare, ci mucedă, puturoasă şi promiscuă.

Nu e nimic omagial sau glorificator în acest portret de ţară, dimpotrivă. “Fado Alexandrino” e o probă de rafinament scriitoricesc şi deopotrivă traductologic, deschisă de un motto din Paul Simon şi infuzată din loc în loc de stilul lui Joyce. A se citi concentrat, în linişte şi în doze mici, spre a dura cât mai mult.

Radu Paraschivescu este scriitor, jurnalist, traducător și senior editor la Editura Humanitas. A publicat peste 30 de volume, cărțile sale fiind an de an în topul celor mai vândute titluri ale autorilor români. Printre acestea se numără “Fanionul roșu”, premiată în 2005 cu Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului, „Cu inima smulsă din piept” (2008), „Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri” (2012), „Orice om îi este teamă” (2018) sau „Noi suntem români (nimeni nu-i perfect)” (2022).

În 2020 a fost decorat de președintele Iohannis cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, iar în noiembrie 2021 scriitorul a returnat medalia Administrației Prezidențiale, spunând că președintele care a girat coaliția PSD – PNL nu îl mai reprezintă.

IOANA NICOLAIE: Aici locuiește frica, de Dan Liviu-Boeriu; Cartea lui Lucas, de Irina-Roxana Georgescu; Să studiem cu Apolodor furnicile și lumea lor, de Florin Bican

Să scriu despre o carte de proză? Despre una de poezie? Să fie ceva pentru copii? Toate aceste întrebări mi s-au ciocnit în minte, așa că am ales până la urmă trei.

1.”Aici locuiește frica” (Editura Humanitas) de Dan Liviu-Boeriu. Am cumpărat-o din Cărturești după ce-am căutat-o de mai multe ori, fără folos, la raftul cu scriitori români. Am sfârșit prin a întreba la casă și mi-a fost adusă repede de la secția Memorii/Jurnale. E o literatură confesivă, probabil de-aici așezarea pe acel raft.

Volumul are patru părți și-n fiecare e vorba despre un anumit fel de teamă, de la cea tulburătoare a pierderii copilului nenăscut, la cea resemnat-paralizantă a morții mamei, la cea omniprezentă în lumea totalitară în care am trăit până-n 1989 sau la cea furioasă legată de lipsa șanselor de supraviețuire a unui adolescent de 17 ani, diagnosticat în anii 90 cu o malformație cardiacă.

Scheletul biografic pe care crește cartea are o foarte precisă carnație prozastică.

De pildă, paginile în care se recuperează realitatea unui oraș de la graniță în ultimul an de comunism sunt scrise prin identificarea cu felul de-a vedea lumea al unui copil mic care se miră de disparițiile vecinilor (mulți aleg să ”fugă” peste graniță, riscându-și viețile, desigur), se îngrijorează pentru tot felul de ”ciudățenii” ale oamenilor mari sau se bucură de marele eveniment care zguduie școala, apropiata vizită a Conducătorului Iubit, Tovarășul Nicolae Ceaușescu.

E o carte cu pagini foarte frumoase despre ce înseamnă a fi tată, despre lumea copiilor care sunt o prelungire a ta, despre cum, când ești părinte, nu se poate să nu fii locuit și de frică.

2. ”Cartea lui Lucas” cu subtitlul ”Asta e lumea în care copiii noștri vor trăi” (Editura Charmides) de Irina-Roxana Georgescu. În retrospectivele despre poezia anului 2024 ar fi trebuit să apară și acest volum impecabil scris, cu multă asumare și multă frumusețe în el.

Micuțul Lucas vine pe lume, iar cei mari, mama, tata, buni, bunicul devin sateliții care-i ghidează primul an de viață. ”Oare o să mai ții minte ceva din ceea ce trăiești acum?” e unul dintre versurile cărții. Poeta impresionează prin precizia cu care decupează miezul poetic din evenimente cotidiene, din situații comune, din avalanșa de stări interioare. Mi-a plăcut mult volumul Irinei-Roxana Georgescu.

3. ”Să studiem cu Apolodor furnicile și lumea lor” (Editura Arthur) de Florin Bican. De ce o recomand? Pentru că-i despre… furnici. Îmi place și că pinguinul Apolodor se micșorează ca să poată intra cu totul în lumea lor. Dan Ungureanu o ilustrează vesel și atașant. Cum sună versurile? ”Pe un dușman mai mare decât ele:/Știu că-l vor birui până la urmă,/Căci el e unul, ele sunt o turmă,/Și-n turma asta una sunt cu toate.” Să luăm aminte!

Poetă și prozatoare, Ioana Nicolaie este una dintre cele mai cunoscute scriitoare contemporane din România, autoare a ceea ce critica de specialitate a numit „Trilogia nordului” – romanele “Pelinul Negru”, “Tot înainte” și “Cartea Reghinei” conturează universul copilăriei sale, din județul Bistrița, într-o familie cu 12 copii. Cel mai recent roman, Drumul spre Soare-Răsare, dezvoltă povestea unui membru al familiei sale, fratele cel mai mare, într-un context istoric complex.

Romanul “Cartea Reghinei” a fost în 2020 laureat al premiilor Radio România Cultural, Observator Lyceum, Premiul Național de Proză Iași și Premiul Agenția de Carte. “Tot înainte” a fost bestseller Humanitas și finalist la Premiul PEN și la Premiile Seneca în 2022

CEZAR PAUL BĂDESCU: Drumul spre Soare Răsare, de Ioana Nicolaie

Arsenia află că a murit fratele ei Radu și se gândește ”poate stă în puterea celui viu să-l învie pe cel mort (…). Prin amintire.” Și scrie o carte care e despre moarte și despre viață în același timp. Mai exact, despre viața (lui Radu) povestită, revizitată din perspectiva morții, de pe tărâmul acesteia. Arsenia e alter-ego-ul Ioanei Nicolaie și la un moment dat ni se spune clar că ea e autoarea ”Pelinului negru” – acesta fiind primul roman din seria dedicată membrilor unei familii penticostale cu 12 copii care trăiesc într-o stațiune balneară din nordul țării, Văralia.

Văralia e Macondo-ul Ioanei Nicolaie, un spațiu real și fictiv totodată, pornind de la Sângeorz- Băi, localitatea natală a autoarei, și ajungând un topos aparte al literaturii noastre, a cărui hartă este desenată cu povești personale și impresionante, o combinație devenită marcă a Ioanei Nicolaie și care face ca scrisul ei să-mi fie apropiat, drag.

Cezar Paul-Bădescu este prozator, scenarist și jurnalist, autor al cunoscutului roman “Luminița, mon amour”, adaptat de Călin Peter Netzer în filmul „Ana, mon amour”, și al romanelor „Tinereţile lui Daniel Abagiu”, “Frica de umbra mea”.

ELENA VLĂDĂREANU: Cuore puro, de Roberto Saviano

Pentru că este cea mai recentă carte pe care am citit-o și este prima mea lectură în italiană. Și cum nici nu este încă tradusă în română, m-am gândit să recomand Cuore puro de Roberto Saviano. Cine știe, poate vede cineva aceste rânduri și ar vrea să traducă/ publice varianta în română.

Îmi place că fotbalul, în jurul căruia se țes destinele celor patru personaje din carte, este parte aici din structura socială despre care scrie Saviano. Deși prezentat ca un roman despre fotbal, Cuore puro este mai puțin despre fotbal și mai mult despre Napoli și despre lipsa de perspective, despre alegeri și manipulare, despre prietenie.

Sportul este fetișizat, e drept, dar nu în stilul pe care îl știm atât de bine din alte locuri ”uite ce cool sunt eu, sunt și intelectual și microbist”. E vorba mai degrabă despre libertate și iluzia libertății pe care o au cei care joacă. Fără să își dea seama, lovind mingea, copiii nu fac decât să se transforme în mici rotițe ale unui sistem crud și fără scrupule, care îi va înghiți încetul cu încetul și mă refer la mafie.

Mi-au plăcut mai ales paginile de început, o reprezentare aproape lirică a unui cartier din Napoli, cu străzile sale și cu copiii care aleargă după minge, o evocare a unei copilării în care ne regăsim toți cei născuți în anii 80.

Elena Vlădăreanu este poetă, jurnalistă și inițiatoarea Premiilor Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei. A publicat mai multe volume de poezie, printre care “spaţiu privat. a handbook” (2009), “Non Stress Test” (2016), “Bani. Muncă. Timp liber” (2017), “minunata lume disney” (2019).

Mihók Tamás  – Sursele obscure, de Ștefan Manasia – Casa de Editură Max Blecher, 2024

Dacă ești în căutare de poezie deopotrivă cerebral-intelectualistă și afectiv-senzorială, atunci cu Ștefan Manasia mergi la sigur.

Tangaj perfect între avertisment și condamnare, empatie și (post)ironie, melancolie și combativitate, știință și speculație, Sursele obscure reprezintă cel mai recent documentar eco/antropologic în regie lirică autohtonă. „Ele se îndreaptă cu ură spre ei,/ Ei le-au înlănțuit milenii pe ele./ Visez planete conduse teocratic de orhidei,/ Departe și de ei, și de ele.” O poezie atotcuprinzătoare și vie, dincolo de conflictele deseori puerile dintre ideologie și estetism.

Mihók Tamás a câștigat luna trecută Premiul Tânărul scriitor al anului 2024 pentru volumul de poezie “æs alienum”. Este poet bilingv, autorul al volumelor de poezie Șantier în rai (2013), winrar de tot (2015), cuticular (2017; în maghiară publicat sub titlul de cuticulum vitae), biocharia. ritual ecolatru (2020, 2022; în maghiară publicat sub titlul de Rizómazaj, 2021), æs alienum (2024) și al unui studiu de istorie literară.

ANDA DOCEA: Tristul tigru, de Neige Sinno

„Să vorbești înseamnă să arunci în aer celula familială”, scrie Neige Sinno despre consecințele mărturisirilor publice, aducătoare de rușine și de singurătate. La 21 de ani, alege să depună plângere împotriva tatălui vitreg, care o abuzase sexual vreme de cinci ani, de la vârsta de 9 ani.

Procesul este unul public, în fața necunoscuților, nu în spatele ușilor ferecate, așa încât rușinea devine una a tuturor. „Tristul tigru” este, ea însăși, o mărturisire care nu urmărește un fir cronologic, nu se împiedică în convențiile unui gen literar.

Trecutul cu amintirile lui vii, prezentul în care „nici măcar când te salvezi nu te salvezi cu adevărat” și viitorul nesigur, împovărat de gânduri sumbre, se amestecă între ele, fragmentate în carte de scenele de la proces, cu toate detaliile lor sordide, și de nenumăratele referiri la scrieri în care violul și copiii abuzați sunt prezenți, ca și când literatura ar putea fi o consolare – Vladimir Nabokov, Émile Zola, William Faulkner, Toni Morrison, Maya Angelou, Christine Angot.

În literatură sunt prea puține cărți din perspectiva călăului, iar din cea a victimei e ușor să scrii și să atragi simpatia, e de părere Sinno. Tocmai de aceea, ea încearcă să pătrundă în mintea prădătorului, să identifice originile răului, să-i dea acestuia un sens, de parcă în acest mod s-ar putea face dreptate. Tatăl vitreg a fost condamnat în mare parte pentru că și-a recunoscut fapta.

Altfel, ar fi fost dificil de demonstrat totul, în condițiile în care rude și apropiați ai familiei au venit să depună mărturie că este un om de treabă și un cetățean onorabil, iar cei din localitate continuau să îl salute pentru că „lor nu le făcuse nimic”. Frustrarea și furia care apar când citești aceste rânduri te însoțesc pe tot parcursul cărții, despre care n-o să poți spune niciodată că e o „lectură plăcută”, nu e ficțiune, nu e evadare într-o lume mai bună. Dar pe care crezi c-ar fi necesar s-o citească toți, ca să nu joace rolul lui „nimeni” din „Orice mi s-ar fi întâmplat, nu ar fi venit nimeni să mă apere”.

Titlul cărții face referire la un poem al lui William Blake, „The Tyger”, despre un animal amenințător, crud, o figură a morții. Poetul se întreabă cum a fost posibil ca același Dumnezeu să creeze și mielul, și tigrul. Și victima, și călăul. În „Tristul tigru”, Neige Sinno introduce și o ilustrație a acestui poem, în care tigrul e desenat ca un câine bizar, deloc furios, „un animal ciudățel cu chip de om”, un pic stângaci. Uneori, așa arată întruparea răului pe pământ.

Anda Docea este poetă, prozatoare și jurnalistă la Dilema Veche. A publicat în 2022 volumul de poezie “Muzeul convorbirilor întrerupte” și un volum de proză scurtă, “Camere de hotel”, în 2015. A semnat texte în volumele colective “Singuraticele”, “Ficțiuni reale” și “Cele mai frumoase iubiri”.

TEODORA COMAN: Femei la graniță. Ce ne scriem când nu ne citește nimeni, de Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu

“Femei la graniță” este un schimb de “scrisori” atipice între Maria Tănăsescu și Alexandra Rusu, datorită și în pofida conceptului de graniță, cu tot semantismul asociat: mental, emoțional, existențial, statutar, politic, social, artistic-literar, temporal.

De la primele rânduri, te izbește forța unui exercițiu interșanjabil de luciditate în acțiune a două individualități feminine care demistifică puncte nevralgice sau ,,prefabricate” ale vieților proprii, fără să piardă din empatie și compasiune.

Permeabilitatea la influențe, idei (chiar și sub forma ,,contaminării” cu frică) și nucleul dur al rezistenței sau neputinței sunt cei doi poli ai celor două sensibilități feminine, care refuză stratul facil, manierist al psihologizării și cultivă paradoxul esenței sau invers:

,,𝑃𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑛𝑜𝑎𝑠𝑡𝑟𝑎̆, 𝑎 𝑓𝑒𝑚𝑒𝑖𝑙𝑜𝑟, 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑑𝑎̆𝑚 𝑖̂𝑛 𝑛𝑜𝑖. 𝑆̦𝑖 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑙𝑜𝑟, 𝑎 𝑏𝑎̆𝑟𝑏𝑎𝑡̦𝑖𝑙𝑜𝑟, 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑛𝑢-𝑠̦𝑖 𝑑𝑜𝑟𝑒𝑎𝑠𝑐𝑎̆ 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒𝑎.” (Maria Tănăsescu, p. 49). Citatul ăsta a devenit o mantră personală prin forța de sinteză și de revizuire a puterii fiecărui gen. De fapt, niciodată nu am resimțit mai acut atributul feminin al puterii.

Maria Tănăsescu și Alexandra Rusu își confruntă singurătatea, barierele și granițele mai mici (cu triggeri anxioși, amintiri, obsesii sau ,,scutierii minții”) în proximitatea graniței înseși, miza acestei corespondențe devenite carte (nu invers, cum se întâmplă de cele mai multe ori): granița autonomiei încălcate, granița autoprotectoare peste care adevărul trebuie să treacă, legal sau clandestin, ca turist, refugiat sau azilant politic, pentru a fi complet și complex, în continuă testare a substanței și a propriei validități în zone de risc, în adversități și debusolări, în de-zicerile care deturnează zicerile sau tirania așteptărilor.

Scrisul este, dincolo de orice metaforă existențială, o procesare cognitivă și emoțională de cea mai bună calitate, cu acea ,,granulație emoțională” posibilă doar datorită unei conștiințe lingvistice în continuă re-de-finire, cu extensii în film (scena nuntii din “Melancholia” lui Von Trier sau “Cold War”), muzică, literatură (formule, poeme, citate, interpretări, personalități eclatante, incomode precum Angela Marinescu, Clarice Lispector).

O urgență interioară (,,pe viață, pe joacă și pe moarte”) a dus la construirea unui spațiu de intimitate mentală și identitară, cu nevoia generării de sens din mai multe postúri: de soră, de prietenă, de femeie matură, de fiică, de mamă, într-o relație fluidă cu numele: 𝑀𝑎𝑟𝑖𝑎, 𝑀𝑎̆𝑟𝑖𝑢𝑡̦𝑎̆, 𝑑𝑟𝑎𝑔𝑎̆ 𝑀., 𝐴𝑙𝑒𝑥𝑎𝑛𝑑𝑟𝑖𝑡𝑎, 𝑠𝑜𝑟𝑒𝑙𝑙𝑎, 𝑠𝑜𝑟𝑎 𝑚𝑒𝑎, 𝑑𝑟𝑎𝑔𝑎̆ 𝐴𝑙𝑒𝑥, 𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑎𝑙𝑒𝑥𝑎𝑛𝑑𝑟𝑒𝑙𝑒, 𝑀𝑎𝑟𝑒𝑎 𝐺𝑖𝑓𝑖𝑡̦𝑎̆, 𝑠𝑖𝑠, 𝑑𝑟𝑎𝑔𝑎̆ 𝑀𝑎𝑟, cu filtrul metacognitiv și metaliterar activ la maximum, în plină confesiune, consecvent în exersarea viziunii de ansamblu, de racordare la realul problematic și, deci, problematizant.

Rescriu câteva dintre frazele memorabile ale cărții ăsteia, care m-a infuzat cu nevoia și valoarea prieteniei feminine, mai ales că se pare că nivelul de conexiune dintre femei e mai angajant decât cel dintre bărbați, care nu intră în zonele interioare tulburi, riscante pentru buna dispoziție a camaraderiei lor (am citit asta într-o carte de neuroștiințe: Anna Machin, ,,De ce iubim?”, p. 120-121: ,,Dacă bărbaților le place să facă activități împreună cu prietenii, femeile tind să prefere să folosească ocazia pentru discuții intime.”):

“Când ne scriem, e practic singurul moment în care nu îi cresc pe alții.” – Alexandra

“Uneori, cei care rămân sunt hârtia fotografică pe care se păstrează negativul celor care pleacă.” – Maria

“Sunt complet incapabilă să plâng pe cineva. Maică-mea ne-a plâns pe toți deja, dar suntem încă aici. Primiți cu neplânsul?” – Alexandra

“(…) frica poate să înceteze și chiar încetează, iar când încetează mergi pe fundul plin de gropi al acelei foste mări și râzi, și te miri, și studiezi terenul ca un om de știință, ca și cum nu ar fi dosul stomacului tău, ci material didactic” – Alexandra

“iubirea nu că alungă frica, dar o face să pară meschină și tembelă, ca o vedetă pe care o vezi nemachiată și ți-e jenă de cât de mult te-a complexat.” – Alexandra

Teodora Coman a publicat volumele de poezie: “Cârtița de mansard” (2012), “foloase necuvenite” (2017), “soft guerilla” (2019), “Lucy” (2021) și “piesă de rezistență” (2022). Pentru cel din urmă a fost nominalizată la Premiul Radio România Cultural pentru Poezie. Scrie recenzii, eseuri, traduceri din 2011.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

Citește și alte recomandări de carte AICI.

The post 11 scriitori români ne recomandă cărți pe care ar trebui să le citim appeared first on Cultura la dubă.

Totuși, chiar și în România există o bulă miraculoasă a iubitorilor de lectură, cei pe care îi vedem formând cozi la târgurile de carte sau în librării, oameni pentru care cititul este o componentă esențială a vieții lor.

În special pentru acest public am rugat mai mulți scriitori români să ne facă o recomandare de carte, fiind convinși că titlurile de mai jos îi vor inspira pe cititorii Cultura la dubă pentru următoarele achiziții de cărți.

Răspunsurile primite de la autori sunt cu atât mai încărcate cu speranță cu cât în urmă cu două luni, într-un demers asemănător, de Ziua Lecturii, am publicat recomandările politicienilor români.

Diferențele sunt, bineînțeles, uriașe.

***

Lavinia Braniște – “Copiii ecosistemului”, de Ilinca Mănescu, Editura Nemira, 2021

„Pentru că este un roman proaspăt și atipic, scris inteligent și cu o mână sigură (deși e o carte de debut), despre lumină și întuneric, de la concret până la abstract. Și pentru că te face curios, iar apoi te pune pe gânduri.”

Lavinia Braniște este autoarea a trei romane: “Interior zero”, “Sonia ridică mâna” (Premiat cu Premiul Sofia Nădejde) și, cel mai recent, “Mă găsești când vrei”. Scrie, de asemenea, cărți pentru copii.

Radu Paraschivescu – “Două singurătăţi. Despre roman în America Latină”, de Mario Vargas Llosa, Gabriel García Márquez, Editura Humanitas Fiction, 2022

“Cartea este un dialog plin de miez pe care-l poartă, în faţa unei săli ticsite de la Universitatea Naţională de Inginerie din Lima, Mario Vargas Llosa şi Gabriel Garcia Marquez.

E un dialog în două părţi, purtat pe 5 şi 7 septembrie 1967. Discuţia e densă, doldora de idei, nelinişti şi frământări. Vargas Llosa are postura gazdei (suntem în Peru) şi e cel care pune întrebări şi lansează teme de discuţie.

Garcia Marquez este vedeta, în ciuda reticenţei lui de a vorbi în public.

Cei doi discută despre boomul romanului latinoamerican, despre valorificarea tradiţiei costumbriste, despre realitate, irealitate şi realismul magic, despre influenţa lui Faulkner, despre atitudinea faţă de scrisul lui Borges, despre angajare şi viziune, plus o sumedenie de alte subiecte.

Garcia Marquez înduioşează când e întrebat de ce scrie şi la ce e bun scriitorul: “Scriu pentru ca prietenii mei să mă iubească mai mult”.

Dialogul este încadrat de impresii, amintiri, mărturii, interviuri şi fotografii de la eveniment. “Două singurătăţi” este o discuţie despre carte şi mecanismele ei lăuntrice, numai bună de citit de Ziua Internaţională a Cărţii.”

Radu Paraschivescu este scriitor, jurnalist, traducător și senior editor la Editura Humanitas. A publicat 27 de volume, cărțile sale fiind an de an în topul celor mai vândute titluri ale autorilor români. Printre acestea se numără “Fanionul roșu”, premiată în 2005 cu Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului, „Cu inima smulsă din piept” (2008), „Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri” (2012), „Orice om îi este teamă” (2018) sau „Noi suntem români (nimeni nu-i perfect)” (2022).

În 2020 a fost decorat de președintele Iohannis cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, iar în noiembrie 2021 scriitorul a returnat medalia Administrației Prezidențiale, spunând că președintele care a girat coaliția PSD – PNL nu îl mai reprezintă.

Andreea Răsuceanu – “Fizica tristeții“, de Gheorghi Gospodinov, Editura Pandora M, 2021

„Imaginea Minotaurului este cea în jurul căreia se construiește cartea lui Gheorghi Gospodinov, un Minotaur care nu e nici pe departe fiara bine-cunoscută din mitologia greacă.

E un băiat însingurat, captiv într-un labirint întunecos de care se teme. Obsesia recuperării timpului consumat, arhivat în forme nebănuite – în texte, fotografii, în case, pe străzi, în imaginație sau în memoria celuilalt -, se conjugă în romanul lui Gospodinov cu cea a conservării identității.

Moartea nu e înainte, ci întotdeauna înapoi, spune naratorul, în timpul care a fost trăit, golit de sensuri, în cele din urmă uitat, deci pierdut pentru totdeauna.

Cum ne putem salva, împreună cu Minotaurul care trăiește în fiecare din noi? Povestind, rememorând, recuperându-ne trecutul, atunci nici măcar uitarea sau moartea nu mai contează. Romanul lui Gospodinov te urmărește zile în șir după ce l-ai închis, te obligă să nu-l uiți.” 

Andreea Răsuceanu este scriitoare, traducătoare și critic literar. Coordonează colecția de literatură română contemporană a Editurii Humanitas. Este interesată de memoria orașelor și relațiile oamenilor cu locurile. Recent a coordonat volumul “Cartea orașelor”.

Printre cele mai cunoscute cărți ale sale se numără “O formă de viață necunoscută”, nominalizată, printre altele, la Premiile „Sofia Nădejde”, Gala Premiilor Radio România Cultural sau Premiile Observator cultural.

“O formă de viață necunoscută” a luat Premiul Revistei Ateneu și Premiul Scriitorul lunii ianuarie, iar romanul “Vântul, duhul, suflarea”, Premiul pentru proz[ al Uniunii Scriitorilor din România.

Dan Coman – “Urmele încercării“, de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Charmides, 2021

„Poezie. Pentru că poezia își face și de data asta efectul: disciplinează și entuziasmează, reface structura de susținere a realității, pune visele în ordine, reactivează plăcerea. Pentru că până și atunci când poezia e “o inimă mică și nefolosită ca un stick de memorie învechit”, o carte de poezie poate acoperi lumina violentă a ecranelor care ne împing cu tot mai mare viteză spre viitor.”

Dan Coman a debutat cu volumul de poezie “Anul cîrtiţei galbene” (Timpul, 2003), urmat de “Ghinga” (Vinea, 2005), “Dicţionarul Mara” (Cartier, 2009) şi “Insectarul Coman” (Charmides, 2017), volum care a primit Premiul Radio România Cultural, Premiul Observator cultural și Premiul Cartea de poezie a anului 2017 la Gala tinerilor scriitori.

A scris în paralel și proză: “Irezistibil” (Cartea Românească, 2010), “Parohia” (Cartea Românească, 2012; Polirom, 2017), “Căsnicie” (Polirom, 2015, 2016) şi “Aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată” (Polirom, 2019), precum și cărți pentru copii.

Miruna Vlada – “Un secol de poezie română scrisă de femei. 1918 – 1944. Vol.3”, de Alina Purcaru, Paula Erizanu, Editura Cartier 2022

“Volumul care completează tripticul unui întreg secol de poezie scrisă de femei, pe care l-au propus Paula Erizanu și Alina Purcaru, e cel mai spectaculos dintre toate.

Chiar cred că nu ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă a iubitorilor de literatură. Este o încercare reușită de recuperare a perioadei interbelice și a unor voci unice, foarte puțin cunoscută publicului.

În România chiar avem mult de recuperat din literatura valoroasă scrisă de femei! Pe lângă poetele mai vizibile (deși nu suficient creditate la adevarata lor valoare) precum Elena Farago sau Otilia Cazimir, volumul conține o serie de surprize absolute – poete de o forță și actualitate admirabile, obscurizate în majoritatea istoriilor literare clasice.

Cele 25 de poete din acest volum au stiluri diferite și biografii deopotrivă de fascinante. dar poemele lor reușesc să ne arate și alte nuanțe ale conștiințelor vii din interbelic. O recomand din toată inima! E o lectură savuroasă!”

Miruna Vlada s-a remarcat ca poetă încă de la 18 ani, cu primul său volum – Poemextrauterine. A doua sa carte a fost publicată în 2007 – “Pauza dintre vene”.

A fost premiată de Asociația Scriitorilor din București și inclusă în mai multe antologii ale celor mai importanți tineri poeți români. În 2014 a fost premiată la Gala Premiilor Radio România Cultural pentru volumul “Bosnia.Partaj”, considerat cea mai bună carte de poezie a anului.

Raluca Nagy – “H2X” de Daniela Hendea, Editura frACTalia, 2021

“Am să recomand o autoare de literatură română, iar poezia mi se pare, în cazul meu, mai nepărtinitoare decât proza. Sunt atâtea poete foarte bune în România, atâtea volume recente excelente…

Cu toate astea, l-am ales pe al Danielei în primul rând pentru că m-a uluit din toate punctele de vedere, începând de la titlu și continuând cu structura, temele de care m-am „izbit” frontal, forma bilingvă.

Ne-a spus Eli Bădică (editoarea cu care lucrez și coordonatoarea colecției n’autor de la Editura Nemira) odată că avem o viziune artistică asemănătoare, dintr-una într-alta am ajuns la „vizuină” artistică, și a rămas asta un inside joke.

Am avut și un parcurs al publicării destul de asemănător până acum și locuim amândouă în străinătate de mulți ani. Una peste alta, e o mare bucurie și onoare să pot avea atâtea lucruri în comun cu o poetă excepțională ca Daniela. Sper ca proza mea să ajungă la fel de bună ca poezia ei.

Și primul volum al Danielei, „Acordor de teremin”, publicat la aceeași editură în 2018, m-a lăsat mută de uimire și admirație.”

Raluca Nagy este de profesie antropolog. În același timp, e autoarea a două romane, “Un cal într-o mare de lebede” (Premiul pentru debut la Premiile „Sofia Nădejde” și Observator cultural) și “Teo de la 16 la 18”, nominalizat acum la Premiile Observator cultural și Premiul Uniunii Europene pentru Literatură.

Tudor Ganea – “Lynch on Lynch”, de David Lynch, Editura Faber & Faber, 2005

„Pentru felul simplu, modest și nepretențios în care Lynch vorbește despre filme, vise și artă, dar mai ales pentru divulgarea metodei sale de a improviza în jurul virajelor onirice, fără să știe unde îl va duce gaura de iepure atâta timp cât găsește acolo emoție brută, neprelucrată.

În locul echilibristicii și prestidigitației exersate, Lynch preferă să se arunce în gol, fără plasă de siguranță. Și îl ador pentru asta.”

Tudor Ganea este de profesie arhitect. În 2016 a debutat în literatură cu “Cazemata”, (Premiul „Tînărul prozator al anului 2016” în cadrul Galei Tinerilor Scriitori; premiul pentru debut al revistei Observator cultural, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor pentru debut).

Au urmat “Miere” (Premiul „Tînărul prozator al anului 2017”) și Porci (lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură 2019).Cea mai recentă carte: “Cântecul păsării de plajă” a fost nominalizată de curând la Premiile Radio România Cultural și Premiile Observator cultural (ambele la categoria Proză).

The post 7 recomandări de carte de la 7 scriitori români appeared first on Cultura la dubă.