„Mă aflu într-un loc în care emoția a căpătat, într-o anume zi de decembrie, culoarea și puterea focului. Este o emoție care mi-a revenit când am realizat că voi vorbi aici, unde acum 35 de ani vedeam flăcări.”

Într-un București ticsit de panouri publicitare care ne invită să ascultăm în conferințe diverse minți “iluminate”, o prezență cu adevărat relevantă a trecut aproape neobservată.

Anca Vasiliu este unul dintre cei mai importanți filosofi români în viață. În 2022, Academia Franceză i-a acordat Marele Premiu pentru Filosofie pentru întreaga sa operă.

De mai bine de 30 de ani locuiește la Paris, unde activează la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice și este cercetător principal în cadrul Centrului Léon-Robin de filosofie antică, afiliat Facultăţii de Filosofie a Universităţii Paris IV Sorbonne. Este doctor în filosofie, coordonează doctorate în Franța, însă statul român, condus de oameni care au ridicat plagiatul la grad de normalitate, nu i-a recunoscut doctoratul timp de 27 de ani.

Recent a fost prezentă la București, în cadrul Festivalului Internațional de Poezie organizat de Muzeul Literaturii Române. În fața unui public restrâns, a susținut la Biblioteca Centrală Universitară o conferință profundă despre emoție, în locul în care în decembrie 1989 au ars cărți și manuscrise.

Acordă rar interviuri, dar a acceptat să deschidă pentru Cultura la dubă o fereastră către sine, de la străzile copilăriei la legătura cu grupul intelectualilor care au constituit prima organizație a societății civile după căderea comunismului, de la Istoria Artei la Filosofie, trecând prin ideile care îi ghidează existența și ne fac pe noi înșine să ne întrebăm cine suntem.

***

Este duminică dimineață și abia s-a deschis la Capșa. Ne așezăm la cea mai retrasă masă din acest local istoric al scriitorilor români și descoperim pe o plăcuță că acolo obișnuia să stea Arghezi. Dar pentru Anca Vasiliu, Capșa este mai degrabă madlena lui Proust. Privește pe fereastră și spune: „Aici veneam cu mama în copilărie. Să fie vreo 50 de ani de când nu am mai fost aici.”

Este o prezență elegantă, discretă și caldă. O privire pătrunzătoare îi însoțește gândurile și cuvintele care croiesc povești fascinante.

A copilărit pe Calea Victoriei, în Cișmigiu și pe lângă Mănăstirea Antim, unde avea școala generală. „Din clasă priveam turlele de la Antim”. Se întâmpla înainte de demolările care au schimbat iremediabil orașul.

Cu mama economist și tatăl inginer agronom, Anca Vasiliu a crescut înconjurată de cărți.

“Interesul pentru artă cred că a fost întotdeauna în mine. Am făcut liceul Nicolae Bălcescu, care în prezent este Colegiul Sfântul Sava. Și am avut șansa de a avea o profesoară de limbă română care era mai mult de atât. Maria Pavnotescu a fost o inițiatoare în cultură, în filosofie, în artă. Ca să facem Miorița treceam prin studii de etnografie și istoria religiilor, pentru a face Eminescu treceam prin cursuri despre Nietzsche și Shopenhauer.

Am știut că voi urma o cale umanistă, dar nu literară, ci mai degrabă de cultură și filosofie.

Filosofia era greu de realizat în acea vreme pentru că era orientată ideologic, ceea ce nu corespundea cu opiniile părinților mei și ale mele. Și am ales calea Istoriei Artei printr-o serie de întâlniri fortuite.

Ceea ce am învățat din Istoria Artei e mai puțin important decât ceea ce am învățat la orele de practică artistică, am făcut pictură, gravură, modelaj, aveam profesori plasticieni importanți de la care am învățat să privesc, să înțeleg ce înseamnă vizibilitatea lumii și gestul artistic, care nu înseamnă copierea, evident. A fost esențial în profesia ulterioară, cea teoretică, filosofică.”

În anii ‘80 a lucrat ca cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române. Îar încă dinainte de Revoluție, a făcut parte din grupul intelectualilor români care au încercat să conteste regimul lui Ceaușescu.

“Revoluția, să îi spunem așa că e mai simplu, dar știm ce a fost, a fost un moment pe care îl așteptam cu toții, generația mea.

În ‘89 au fost mai multe proteste timide, văzute acum, dar atunci destul de curajoase, printre care și o scrisoare de protest a unor tineri intelectuali, care protestau în favoarea lui Andrei Pleșu, care era în reședință supravegheată undeva la Tescani, în nordul țării.

Am semnat acea scrisoare, a ajuns la Europa Liberă și s-a citit. Eram 17 colegi din generația mea, istorici de artă și scriitori. Printre ei, Andrei Cornea, Magda Cârneci, Stelian Tănase.

Ceea ce este emoționat e că după aceea, când am ajuns la Paris, am întâlnit-o pe Monica Lovinescu, care citise acea scrisoare și eram prima de pe acea listă pe care o întâlnea. Mi-a dat hârtia care ajunsese la ea, cel mai probabil prin serviciile secrete franceze.

Am la Paris acea hârtie bătută la mașină, cu notițe ale Monicăi Lovinescu.

Era o scrisoare timidă prin care încercam să ne liniștim propria noastră conștiință, că nu stăm pasivi într-o situație care era din ce în ce mai inaceptabilă. Când acea scrisoare a fost citită la Europa Liberă, părinții mei au ascultat și știau foarte bine ce riscuri sunt. Dar ei mi-au spus: suntem mândri de tine. Faptul că ei au avut acest sentiment de mândrie, pentru mine a fost extrem de important.”

Vizibil emoționată când vorbește despre părinți, spune “nu știu de ce vă povestesc aceste lucruri”.

Scrisoarea de susținere a lui Andrei Pleșu, la vremea aceea coleg la Institutul de Istoria Artei, le-a adus semnatarilor interdicția de a mai publica articole, dar și urmăriri până în scara blocului. Însă inevitabilul s-a produs, iar revoluția a surprins-o pe străzi.

“Când am auzit că se întâmplă ceva în Piața Universității am fost acolo cu tata până când am dat nas în nas cu scutierii și nu am insistat, ne-am întors acasă.

Apoi a fost acea adunare la sediul PCR și eram acolo când s-a ridicat elicopterul și au început să cadă literele Partidului Comunist, pe seară au început împușcăturile și flăcările. Muzeul de Artă era în flăcări, ceea ce a fost o panică pentru mine și colegii mei.

Apoi am văzut flăcările de la BCU și nu am să uit acea imagine niciodată. Știam că acolo sunt manuscrise extrem de valoroase. Două-trei zile mai târziu am intrat la BCU și era un strat mare de cenușă, cenușa cărților.

A ajunge, 35 de ani mai târziu, să țin o conferință acolo, a fost un moment de emoție pe care nu am putut să nu îl evoc.”

După Capșa, ne îndreptăm către Piața Universității. Pe zidul Facultății de Arhitectură, lângă plăcuța memorială a Revoluției, un drapel pictat cu spray-ul în grabă încearcă să evoce un spirit uitat de unii, netrăit niciodată de alții.

Peste drum, Anca Vasiliu observă clădirea Intercontinental și își amintește că era acolo când s-a înfăptuit Grupul pentru Dialog Social, pe 31 decembrie 1989. Este unul dintre membrii fondatori, alături de Doina Cornea, Andrei Cornea, Petru Creția, Alexandru Paleologu, Andrei Pleșu sau Mihai Șora, câțiva dintre intelectualii care sperau să contribuie la schimbare.

“În ianuarie Andrei Pleșu a devenit ministrul Culturii și ne-a chemat pe unii dintre noi să facem echipă și să schimbăm lucrurile. Am mers acolo și era foarte multă confuzie, erau minerii care veneau, nu au venit doar în iunie, ci și în ianuarie și februarie.

Era o luptă internă în spatele ușilor închise, dusă de facțiunea care de fapt pusese la cale această revoluție, zisă Revoluție.

Am rămas în preajma lui Andrei Pleșu, el dorea să îmi dea posibilitatea să organizez un Muzeu de Artă Sacră, Horia Bernea înființa Muzeul Țăranului Român, dar toate lucrurile se întâmplau într-o stare de confuzie, nu aveam toate reperele necesare, nimeni nu era, de fapt, pregătit să preia niște responsabilități la acest nivel. Sigur, Andrei Pleșu a făcut-o magistral, dar era din altă generație decât mine.

Mi-a propus să mă ocup de patrimoniu, dar i-am spus că nu mă simt capabilă să preiau o asemenea responsabilitate.

Este un om pe care îl respect enorm și ne leagă o prietenie foarte veche, chiar dacă ea acum s-a rărit ca momente de întâlnire.”

A ales calea doctoratului în Franța, iar de atunci s-a dedicat cercetării în filosofie. A ajuns în Franța cu o bursă a guvernului francez și a avut șansa să lucreze cu Jean-Luc Marion, acum unul dintre cei mai mari filosofi francezi în viață, atunci tânăr profesor.

A devenit doctor în filosofie în 1996, cu lucrarea Despre diafan, o cercetare complexă care implică atât studii de filosofie, cât și literare și de optică.

“Diafan este un cuvânt de origine grecească – diaphanes – care înseamnă apariția a ceva printr-un mediu proprice apariției. Aristotel spune: ca să putem vorbi despre vedere, trebuie să spunem ce este lumina. Și răspunde: este diafanul.

Situația provine din dialogul Timaios, al lui Platon, în care Timaios povestește formarea universului și constituția omului. Când vorbește despre vedere și posibilitatea de a vedea culorile spune așa: atunci când raza luminoasă a ochiului întâlnește raza luminoasă a obiectului pe care ochiul îl vede, acea rază poate fi mai mică una față de cealaltă sau invers, iar în funcție de proporția dintre raza oculară și raza obiectului vizibil, se produc diferite culori.

Când ele sunt egale, se produce diafanul, adică vederea perfectă a lucrului. Acolo unde diafania se oprește, se produce o culoare.”

Nu avea în plan să se stabilească neapărat în Franța, dar când a venit în România să își echivaleze diploma, a realizat că locul său firesc nu mai este aici.  

“Andrei Pleșu a scris un raport pentru echivalarea diplomei, am depus dosarul cu toate cele necesare, nu primeam niciun răspuns, am întrebat ce se întâmplă și mi-au spus că s-a pierdut dosarul.

Am depus încă o dată anul următor, că eram niște termene în care puteam depune, și nu mi-a fost echivalată diploma.

Nici până azi?

Nu.

Adică în România nu sunteți recunoscută ca doctor în filosofie?

Ba da, doar pentru că anul trecut am primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. (zâmbește) Deci pot conduce doctorate, dar doar la Cluj.

Revenind la povestea cu dosarul, nefiindu-mi recunoscută teza, am rămas cumva în vid, trebuia să mă întorc la Institutul de Istoria Artei, dar eu nu mă mai ocupam de Istoria Artei, între timp.”

A intrat, în schimb, la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Paris în 1998, și a început un proiect de cercetare pe termen lung.

“A vorbi despre identitate și despre gen este o știință. Ai nevoie să îți domini pasiunile sufletului, dar și expresia sufletului, care este limbajul.”

“Tema mea de cercetare a fost aceea a statului imaginii în discursul filosofic al Antichității și Evului Mediu. Dar imagine nu înseamnă pictură sau fotografie, ci tot ceea ce determină raportul nostru cu lumea. Noi nu avem un raport direct cu obiectele sau cu lumea, ci o imagine mentală, de tip literar, lingvistic, pe care o dăm lumii pe care o vedem. Imaginea este vizuală, dar nu numai vizuală, ci una în primul rând mentală.

Plecând de la vocabularul grecesc, care e foarte bogat în a desemna diferitele tipuri de imagine, cele mai cunoscute sunt eidolon, care a dat idol și eikon, care a dat icoană, dar sunt multe care desemnează raportul imaginal cu lumea.

De la problema aceasta a imaginii, tot ceea ce este legat de distincția între a vedea și a privi, vederea fiind exact funcția ochiului, deci a unui organ senzorial, privirea fiind un act mental.

Am lucrat în primul rând pe un text extrem de important pentru problema imaginii, care este Sofistul lui Platon. În Sofistul, străinul care vine din Elea este întrebat de Socrate cine este el? Un retor, un sofist, un filosof sau un om politic?

Pentru a răspunde la întrebarea cine sunt?, o întrebare homerică, el definește raportul pe care un sofist îl are cu lumea și definește problema imaginii înainte de a defini genurile ființei, ceea ce este identitate și alteritate, ceea ce este în mișcare sau în stază, în imobilitate.

Acest dialog platonician este unul dintre cele mai importante pentru determinarea genurilor ființei și fondator al ontologiei, prima știință a filosofiei.

Cât de pregătiți sau de nepregătiți suntem să avem discuțiile care sunt purtate azi în spațiul public despre identitate și gen? Acum pare că identitatea și genul sunt ceva foarte volatil, credeți că reprezintă o nouă provocare și pentru filosofi?

Da. Eu n-am ales întâmplător tema de cercetare.

Pe mine mă interesează în mod special condiția străinului. Eu cunosc această condiție, am cunoscut-o în Franța și o cunosc acum în România.

Nefiind în permanență aici, am perspectiva unui om care e străin în propria țară, e firesc.

Deci am ales acest dialog pentru că vorbește despre condiția străinului, dar nu în sensul anecdotic, ci în sensul în care Ulise este străinul care traversează lumea pentru a se întoarce la el.

Cunoașterea de sine perfectă este a celui care a atins axa propriului său eu. Or, atingerea axei propriului eu este exercițiul filosofic suprem.

Faptul că unii oameni nu se pot identifica cu un anumit gen, masculin sau feminin, vine din această lipsă de cunoaștere a propriului eu?

Cred că este o plasare a eului în câmpuri neaxiale. Eul este dincolo de gen. Determinarea prin gen este anecdotică, accidentală – cum spune Artistotel. Sigur că există o determinare, dar ea este socială.

Societatea și sistemul ei de practici sociale și culturale determină povestea cu fetița în roz și băiatul în bleu, iar aceste lucruri trebuie depășite. Să fii gen masculin sau feminin nu este determinarea ultimă a eului.

Eu n-am lucrat pe probleme de acest fel, dar ele se pun acum. Ele nu se puneau neapărat cu Ulise, dar Ulise își are un dublu – Telemac, fiul lui, un alt dublu – Penelopa, cu care împărtășește anumite proprietăți comune și un alt dublu – Atena, care îi spune: ai aceleași calități ca și mine, adică ești foarte șiret. Numai că la tine este mai puțin perfectă șiretenia decât este la mine. Este o problemă a eului și a dublului în care te poți regăsi, fie că el este feminin sau masculin, uman sau divin.

Eul este unul și acest unu trebuie regăsit, filosoful Plotin spune că perfecțiunea o atingi atunci când intelectul se întoarce către unul, intelectul fiind stadiul cel mai înalt al desăvârșirii ființei.

Filosofia a fost dintotdeauna și este și în prezent un domeniu dominat de bărbați. De ce sunt atât de puține femei filosof?

Filosofia este foarte grea. Formarea în filosofie o trăiești ca pe o vocație de tip monastic.

În momentul în care intri și vrei să o faci mai mult decât ca pe o știință și vrei să ai un raport filosofic cu textele filosofice, îți trebuie o anumită disciplină, care îți impune să lucrezi tot timpul, la foc continuu. Ești în permanență cu un text pe care l-ai citit. Îl aduci atât de aproape de tine încât încerci să îl duci mai departe, cu propria ta posibilitate de a-l gândi.

Nu poți face meseria asta de la ora D la ora D și apoi pleci în vacanță. În absolut orice activitate pe care o ai trebuie să continue raportul filosofic.

Condiția feminină impune niște rupturi. Nu înseamnă că dacă ai un copil și e greu să îl crești, întrerupi firul gândirii filosofice permanente. Dar îți reduce capacitatea de a avansa în zonă sau, dimpotrivă, îți dă o profunzime mai mare. Am multe colege cercetători, autori, dar e mult mai greu.

Determinarea filosofiei ca fiind o profesie a bărbaților este în continuare o evidență, cel puțin în Franța. Cred că lucrurile se schimbă, încet încet. În SUA lucrurile stau altfel, s-a produs un echilibru. În Franța, mai ales la Sorbona, care este un fief conservator, dominația masculină este clară. Vocile feminine sunt destul de rare, dar importante, totuși.

Condiția mea a fost una de marginalitate dublă: pe de o parte pentru că eram străină, nu am ieșit din școlile lor. Când am intrat în învățământ și m-am confruntat cu colegii care veneau de acolo, trebuia să fiu nu doar la fel de bună ca ei, ci mai bună, ca să mă accepte. A fost o provocare.

Dar am avut și marginalitatea condiției feminine care, de asemenea, m-a provocat.”

“Când un om a lucrat 4 ani la o lucrare, iar la final este considerată plagiat, el pierde 4 ani. Nu doar că pierde 4 ani, dar nu se mai poate înscrie niciodată.”

Ca profesoară, Anca Vasiliu încearcă să le aducă studenților săi ceva ce nu pot găsi în cărți sau pe internet, acel ceva care să îi ajute să își găsescă propriul drum, să îi provoace și să le deschidă orizonturile, la fel cum a făcut-o și profesoara sa de română din liceu.

“Niciodată nu apelăm la un student să facă activități de tipul bibliografie sau muncă pentru echipa noastră. Ei au munca lor, de a învăța, noi o avem pe a noastră.

Modul meu de a acționa cu cei foarte tineri, în anul ll sau lll, la licență, este să pun ștacheta foarte sus. Este de preferat ca cei care nu sunt făcuți să facă filosofie să nu piardă timpul până la capăt, să realizeze că există o barieră și să se orienteze către alte direcții.

Punând ștacheta foarte sus le spun: nu veți înțelege totul, dar este provocarea de a vă face să înțelegeți mai departe de ceea ce știți deja. Dacă vă spun ceea ce găsiți pe internet, nu folosește la nimic. Asta însemna o triere și cred că trierea ieșe puțin din această ipocrizie că toată lumea trebuie să facă studii. Dacă nu știi de ce ești la filosofie, mai bine iei altă cale.

Pentru doctoranzi aplic lecția pe care am primit-o de la Jean-Luc Marion, să nu ai teama de a fi original, de a face ceea ce consideri că te reprezintă, cu condiția să argumentezi și să știi foarte bine tot ce s-a făcut până la tine.”

Dacă în România Curtea Constituțională a stabilit că ministrul Educației nu va mai putea retrage titlurile de doctor obținute prin plagiat dovedit de Comisiile de Etică sau de către CNATDCU, ci va trebui să meargă în instanță pentru a dovedi frauda, în Franța, sistemul universitar este adevărata instanță care filtrează plagiatorii de doctori.

„În primul rând, în Franța înscrierea la doctorat e condiționată de obținerea unei burse pentru a avea un contract doctoral, aceste burse fiind extrem de puține, deci cu atât mai mare concurența.

Un doctorat trebuie să ducă la continuarea meseriei la nivelul de sus.

Iar scrierea lucrării se întinde pe minimum 4 ani și trebuie să fie originală. În acești ani, nu ai numai unul sau doi directori de cercetare, ci ai și doi tutori care văd fiecare doctorand fără directorii respectivi. Apoi, doctoranzii trebuie să țină cursuri, să vină la seminarii. Lucrăm foarte mult cu ei, îi vedem săptămânal, lunar, îi dirijăm realmente.

Când lucrarea este terminată, ea este verificată de școala doctorală, apoi pleacă la referenți exteriori. Lucrarea poate fi stopată înainte de susținere. Riscul este imens, nu trece mai departe lucrarea.

Dacă trece, se face susținerea și nu sunt probleme de plagiat, dar, continuând să lucreze, plagiază într-un articol sau două, ori cartea pe care o scrie este considerată plagiat, atunci pierde automat titlul de doctor și este implacabilă decizia. Am avut cazuri și au fost excluși din comunitate.

Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată și mai rapidă, în care ne petrecem timpul în fața ecranelor și nu mai putem păstra privirea asupra unui lucru mai mult de câteva secunde, care mai este acum relevanța filosofiei? De ce este ea importantă?

Filosofia continuă să fie o disciplină a sinelui. Ea nu se oprește la a cunoaște niște date istorice și texte fundamentale, este o disciplină a facultăților sensibile, văzul – cum privim, ce auzim din tot ce ascultăm, e o disciplină a emoției, a memoriei, a imaginației, este o disciplină a cunoașterii de sine și a cunoașterii lumii, la care, evident, avem spiritul critic, puterea de distincție, discernământul între ceea ce este valabil pentru tine, bun pentru lume și ceea ce pot face eu ca să nu las lumea să se dizolve în tropie, în rău, în dispersie.

Asta nu înseamnă că toată lumea trebuie să facă filosofie.

“Cred că România și-a câștigat libertatea, ceea ce este imens. Mai are de câștigat ceva în direcția egalității șanselor, a distanței critice față de sine, în primul rând, adică întâi să ne criticăm pe noi și apoi pe celălalt.”

Privind acum către România, la aproape 35 de ani de la momentul în care aveați atâtea speranțe legate de schimbare, cât de mari sunt diferențele între ceea ce așteptați atunci și ceea ce trăim acum?

Cred că așteptările erau atât de utopice, așteptam o schimbare, dar nu știam cum și ce. România nu se putea transforma brusc în Statele Unite sau Elveția. Ea și-a continuat drumul. Cred că am fost cu toții bulversați de ceea ce s-a întâmplat, apoi ne-am reașezat pe o cale sau pe alta și cred că se întâmplă lucruri bune și rele peste tot, atât timp cât nu se întâmplă catastrofe.

Cred că România și-a câștigat libertatea, ceea ce este imens. Mai are de câștigat ceva în direcția egalității șanselor, a distanței critice față de sine, în primul rând, adică întâi să ne criticăm pe noi și apoi pe celălalt.

România a păstrat o generozitate și o fraternitate, care acum se manifestă altfel decât altădată, dar ea există. Există un spirit de comunitate care se ajută și se unește când este cazul.

Am venit tot timpul aici, nu pentru că îmi era dor, ci pentru că era firesc să vin. Nu am întrerupt niciodată relația cu România. Uneori am venit la câteva luni, alteori la un an, dar nu a trecut niciodată mai mult de un an să nu vin.

Sigur că v-am spus că mă simt străină într-un fel în România, am continuat să vin aici, dar nu am mai funcționat în mediul intelectual din România multă vreme. Nici nu am fost solicitată, nici nu am solicitat. Dar relația cu lumea românească, în sensul larg al cuvântului, a fost neîntreruptă. Drept dovadă, vorbesc limba perfect, deși la Paris nu vorbesc româna cu nimeni, că n-am cu cine.”

“Condiția străinului este condiția omului pe pământ.”

Anca Vasiliu a fost decorată în decembrie 2022 cu Legiunea de Onoare a Franței în grad de cavaler,  prin decretul președintelui Emmanuel Macron.

La Paris locuiește la 5 minute distanță de Place Furstemberg, piața în care a fost realizată celebra fotografie cu Emil Cioran, Eugene Ionesco și Mircea Eliade.

Cărțile sale de filosofie sunt scrise exclusiv în limba franceză. În România sunt traduse și publicate de Editura Polirom.

Când vine la București se cazează de fiecare dată în apartamentul copilăriei de pe Calea Victoriei, o rădăcină care hrănește amintirile de familie și provoacă emoții necesare existenței.

“Emoția este ceea ce ne afectează, grecii spun pathos, patetic, evidența e ceea ce ne clarifică, dar între ele este o relație dialectică, pentru că emoția conduce către a clarifica și a produce o evidență, dar evidența nu poate să acționeze ea însăși dacă nu produce, la rândul ei, o emoție.

Spuneți că v-ați simțit străină în Franța, dar vă simțiți așa și în România. Aceasta devine condiția permanentă a unui om care pleacă din locul în care a crescut și se stabilește în altul, dar nu simte că aparține în totalitate nici unuia dintre locuri?

Condiția străinului cred că este condiția omului pe pământ. Este mai mult decât deplasarea noastră dintr-o lume în alta, lumile se apropie între ele, până chiar a se confunda, dar omul își caută condiția sa proprie până la sfârșit.

Să fii străin nu este o durere, este șansa de a putea privi lucrurile cu puțină distanță și de a încerca să discerni ceea ce se întâmplă în jurul tău, este șansa de a te pune în condiția de a ști cine ești în această lume. Plecarea a provocat această condiție pe care apoi o trăiești. Trăiești cu ea.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Filosof, dincolo de gen. Anca Vasiliu, laureata Marelui Premiu pentru Filosofie al Academiei Franceze: “Să fii gen masculin sau feminin nu este determinarea ultimă a eului.” appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

“Eu nu am avut acces la teatru profesionist, am avut acces la teatrul lumii. Venea în oraș circul, eram fascinat de bâlci, de clovni, de film, de tradițiile de la țară, nunți, botezuri, care pentru mine erau un fel de spectacole.

Așa cred că m-am îndrăgostit de teatru.”

În inima frumoasei Bucovine, pe care azi o numește “centrul lumii” sale , un adolescent descoperea farmecul artei, ca formă de salvare spirituală în vremea regimului comunist. Își petrecea zile întregi la cinematograful și la biblioteca din Rădăuți și afla că universul poate fi complet diferit de România lui Nicolae Ceaușescu.

Cărțile lui Sartre, Camus sau Proust l-au apropiat de limba și cultura franceză, dar textele lui Caragiale și Beckett au fost revelațiile care aveau să îi schimbe întreaga viață.

“Când l-am citit prima dată pe Beckett, am rămas uluit de noutatea punerii în pagină a unui text literar. Atunci am realizat că a scrie teatru este o formă de literatură altfel, nu sub formă de poezie sau proză, ci sub formă de replici. Și mi-a plăcut enorm.”

După ce a citit, și-a dorit din ce în ce mai mult să vadă teatru. Și cum în Rădăuți nu exista un teatru, s-a urcat în tren și a oprit acolo unde știa că va găsi ceea ce caută.

“Când eram în liceu, am fugit de acasă ca să văd teatru la București. După aceea, în fiecare vacanță mergeam să văd teatru la București. Eram singur și stăteam la bunica unei colege de școală.”

Matei Vișniec este astăzi unul dintre cei mai importanți dramaturgi ai lumii, iar piesele sale sunt jucate în teatre din zeci de țări și la cele mai mari festivaluri.

Președintele Franței i-a acordat anul trecut titlul de Cavaler al Ordinului Național al Meritului, iar în 2018, Ministerul Culturii din Franța l-a decorat cu titlul de Cavaler al Artelor și al Literelor.

Spune frecvent că România i-a dat rădăcini și Franța i-a dat aripi. Iar aripile sale au început să crească în 1987, atunci când pășea pentru prima dată la Gara de Est din Paris.

“Tata a venit la București, m-a pus pe tren, nu credeam că voi putea trece granița, nu îmi venea să cred că mi se împlinește un vis. Aveam bani doar ca să merg până la Viena, cu trenul. Aveam dreptul să schimb 100 de dolari și am cumpărat un bilet la Viena. Acolo erau doi foști colegi care m-au ajutat să ajung apoi la Paris.”

Plecarea sa norocoasă a venit în urma unei invitații primite de la o fundație de într-ajutorare intelectuală europeană, care i-a oferit și o bursă de 5000 de franci pentru a sta o lună în capitala Franței.

Și a avut șansa de a primi viza într-un context în care România risca să piardă Clauza națiunii celei mai favorizate din partea SUA, astfel că regimul de la București a permis mai multor intelectuali să plece, pentru a arăta americanilor că românii sunt liberi.

“Ajuns la Paris, prima dată m-am dus la Europa Liberă, unde erau liderii exilului românesc – Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma. Iar câteva zile mai târziu mi-am depus cererea pentru a primi azil politic.”

La Paris a găsit o diasporă românească formată doar din intelectuali. A primit loc într-un cămin de imigranți, cu 8 persoane în cameră și era un om fericit.

“Aveam bursa de 5000 de franci și nu puteam să țin banii la cămin. Mi i-a ținut Virgil Ierunca la el acasă, ne întâlneam o dată pe săptămână și îmi dădea 100-200 de franci.

Aveam masa de dimineață și masa de seară asigurate, un pat, birou, dar eram obligați ca la 8.30 să părăsim căminul și să ne căutăm de muncă. Puteam să ne întoarcem după 18.30.

Eu mă simțeam foarte bine acolo, ieșeam pe esplanada Invalizilor, mă simțeam ca un rege, mergeam direct la bibliotecă și citeam toată ziua, coboram la prânz și îmi luam un sendviș de câțiva franci, urcam înapoi la bibliotecă.

Aveam acces la cărți, presă, filme, muzică, era fabulos. Toată ziua stăteam acolo.”

În doar câteva zile, un alt român i-a făcut cunoștință cu fiica lui Eugène Ionesco, Marie-France Ionesco și astfel a ajuns chiar în casa familiei Ionesco.

“Intrând în casă la Eugen Ionesco m-am simțit ca într-un templu. M-am uitat la cărți, la mobilă, la scaunele de acolo.”

Marie-France Ionesco i-a făcut cadou invitații la spectacolele Cântăreața cheală și Scaunele. Era pentru prima dată când tânărul Vișniec vedea teatrul lui Ionesco.

“Am rămas stupefiat, era ca un fel de teatru burghez, dar cu un text care strălucea prin nonconformisul lui.”

Nu l-a cunoscut pe marele dramaturg, fiindcă acesta era plecat în Elveția, dar a mers, în schimb, la o conferință susținută de Emil Cioran.

“Pe Cioran l-am cunoscut, dar nu am insistat să mă apropii de el, avea deja o vârstă. Iar oamenii aceștia îmi dăruiseră deja atât de mult lucruri extraordinare, încât nu puteam să le mai cer ceva.”

Iar Vișniec avea propriul drum de parcurs. A început cu piesele de teatru deja scrise în România, dar pe care nu îndrăznise să le ia în bagaj, de teama de a nu fi confiscate.  

“L-am rugat pe tata să îmi trimită piesele mele, sub formă de scrisori, cam câte 5 pagini pe scrisoare. Începeau cu “Dragă Matei” și continuau cu textele mele. Am primit o mulțime de piese în felul acesta, prin poștă.”

A început să le traducă în franceză și câțiva prieteni francezi l-au ajutat cu corectura. Apoi, prima piesă scrisă în franceză a ajuns pe mâinile unor actori francezi, iar astfel i s-a deschis calea către teatrele mici, independente, din Paris. Acelea au fost primele care i-au înțeles, apreciat și montat piesele.

Între timp, a primit două propuneri de muncă – la Europa Liberă München și la BBC Londra.

A fost curios să descopere teatrul britanic. În 1988 a plecat acolo ca jurnalist, unde relata despre actualitatea internațională și despre ceea ce se întâmpla în Romania cu abuzurile lui Ceaușescu. Ca să nu aibă probleme cu securitatea, semna materialele sale cu pseudonimul Andrei Sireteanu.

“Ceaușescu devenise un dement total și presa internațională scria mult despre el.”

Obținuse un contract de 4 ani la BBC, dar a plecat după mai puțin de un an, fiindcă nu s-a regăsit în Anglia ca dramaturg.

“Teatrul meu era mai avangardist, mai fantastic, mai absurd, era altceva decât teatrul realist pe care îl caută englezii. Eram privit ca un alien. Și am zis că nu e țara cea mai bună. În 6 luni mi-am dat seama că nu acolo erau șansele mele.

Anglia este o țară care a evoluat în afara avangardei europene, este o insulă din toate punctele de vedere. Cu un teatru extraordinar, dar eu m-am simțit mai bine la Paris.”

A revenit la Paris în octombrie ’89 și a început un doctorat. În decembrie, comunismul cădea în România și Matei Vișniec nu mai era un exilat politic, ci un om liber. A primit propunerea de a reveni în România, ca director al Teatrului de Stat din Constanța, însă știa că teatrul său și-a găsit deja locul în Franța.

“S-a întâmplat ceva fabulos. Din 1991 am început să fiu jucat la Festivalul de Teatru de la Avignon, aveam câte 2-3 piese, 5-6 spectacole.”

A continuat să scrie timp de 30 de ani teatru în franceză și poezii și romane în limba română.

“Limba franceză m-a ajutat să scriu teatru și proză scurtă, fiindcă am scris mai scurt, mai concis, cu puține cuvinte, dar cu multe efecte.”

De 25 de ani, multe dintre textele sale iau naștere la cafeneaua Contrescarpe, unde obișnuiește să își petreacă fiecare dimineață. Aflată într-o piațetă intimă dintr-o zonă centrală a Parisului, aproape de casa sa, cafeneaua tipic pariziană îi oferă liniște și inspirație. Acolo ne-a dat și nouă întâlnire.

“Când am venit în Paris, veneam des la Biblioteca Sorbonei și apoi vagabondam pe străzi. Așa am descoperit piațeta asta, îmi luam o cafea cu 1 franc 50 și stăteam și citeam. Întâmplarea e că atunci când s-a născut fiica mea, acum 25 de ani, m-am mutat în acest cartier. Mă simt bine în locul ăsta fiindcă văd și fantomele scriitorilor care au trecut pe aici.

Aici a stat Hemingway, aici a scris primul său roman, era și un cabaret în zonă, unde probabil el mergea des. Toate cârciumile pe care le vedeți aici probabil au fost frecventate de Hemingway.

Romanul pe care îl scot acum a fost scris aici. Se numește “Un secol de ceață” și are vreo 800 de pagini. Și Teatru vag a fost scris aici. Mai sunt și altele. Pe mine nu mă deranjează lumea care e prezentă aici, dimpotrivă. Iar când ies de la cafenea, de obicei pe la 12.30, văd studenții care vin și își iau un sendviș și îmi amintesc de perioada mea de studenție.”

Casa lui Hemingway este la doar câțiva pași de cafenea, urmată de imobilul în care a locuit filosoful René Descartes. Ajungem imediat și la casa din care filosoful româno-francez Benjamin Fondane a fost ridicat de naziști și trimis în lagărul de concentrare de la Auschwitz, unde a murit gazat.

Un întreg univers plin de istorie pe care Matei Vișniec și-a pus, la rândul său, amprenta. În același cartier, ne arată apoi Jardin des Plantes, o grădină botanică în care a găsit, de asemenea, inspirație.

“Haideți să vă arăt șobolanii mei!”

Într-un țarc stau câțiva șobolani-canguri, o specie rară de animale, care nu sunt nici șobolani, nici canguri, dar se aseamănă cu aceștia. Caracteristica lor unică în lume este că sunt singurele animale care pot supraviețui fără să bea apă.

“Sunt cele mai bizare animale, care pot oferi niște momente fabuloase de tandrețe între mamă și pui. Einstein spunea că dacă șobolanii ar cântări 30 de kilograme, ar putea conduce lumea. Ei, iată șobolanii de 30 de kilograme.”

Așa au apărut șobolanii în scrierile lui Matei Vișniec – “Regele, Bufonul și Domnii Șobolani”, “Șobolanul Rege”, dar mai ales “Dezordinea preventivă”, care analizează valoarea umană în raport cu cea a șobolanilor.

Dramaturgul Matei Vișniec dă și numele unui nou teatru din Suceava, fondat în 2016 de municipalitate. Vine constant în România pentru a-și vizita familia, participă la Festivalul de Teatru de la Sibiu sau ține conferințe.

Din păcate, vizitele în România nu îi oferă tot timpul bucurii. Una dintre durerile sale este că multe biblioteci din țară au fost închise ori sărăcite. Chiar biblioteca din Rădăuți, care i-a deschis drumul către cultură, a fost recent în mijlocul unei situații nefericite, în care autoritățile au decis să taie din bugetul alocat instituției de cultură.

“E o rușine că în vremea comunismului Biblioteca din Rădăuți era mai bogată și la îndemâna publicului, era în centru, acum e la un etaj, trebuie să o cauți, fiindcă jos s-a făcut un magazin.

Bibliotecile nu trebuie lăsate de izbeliște, ci trebuie reimaginate, reorganizate, iar bibliotecarii pregătiți pentru o nouă strategie de atragere a cititorilor.

De exemplu, în Franța există de 20 de ani un festival care se numește Să citim cu voce tare, la care participă vreo 20.000 de oameni benevol. Și ce fac ei? Se duc în școli și în alte instituții și citesc cu voce tare, ceea ce creează o cu totul altă experiență decât dacă îi spui unui copil să citească, se întâmplă un miracol. E doar un exemplu despre cum poți să-i scoți pe copii din telefoanele lor mobile.

Iar bibliotecile trebuie să devină un spațiu de socializare. În plus, în Franța bibliotecile nici nu se mai numesc biblioteci, se numesc mediateci, fiidcă acolo sunt și filme, muzică și alte activități.

Dacă educi un copil numai prin imagini, dispar mecanismele de creare a conceptelor și de reflecție pe bază de concepte. Atunci când citești o poveste, tu îți imaginezi ce vrei.”

“Dacă 2 milioane de copii văd “Albă ca zăpada”, un film făcut de Hollywood, 2 milioane de copii vor avea aceeași imagine despre “Albă ca zăpada”.

Dacă 2 milioane de copii vor citi “Albă ca zăpada”, vor fi 2 milioane de oameni cu viziuni diferite. Asta este diferența între a te lăsa îndoctrinat de Hollywood și a citi și a lăsa mintea să zburde.”

Franța continuă să fie un model al unei societăți care respiră cultură și “o țară generoasă cu străinii”, așa cum o numește dramaturgul român. De exemplu, acum, pentru prima dată în istorie, Festivalul de Teatru de la Avignon a numit un director străin, un portughez.

În România nu doar că nu sunt invitați directori străini, dar directorii români rămân în funcție și 20 de ani, astfel că șanse de reconstrucție nu prea se întrevăd momentan.

“Aici se întâmplă așa doar dacă un regizor își creează teatrul lui, finanțat cu bani publici, dar poate rămâne în funcție pe viață dacă el a pus temelia. În schimb, teatrele naționale își schimbă directorii constant, o dată la 4 ani sau cu posibilitate de prelungire pentru încă 4 ani.

Cred că marea tragedie pentru teatrul românesc nu este că un om rămâne în funcție ani de zile. 

Adevărata dramă pentru teatrul românesc este că nu se creează teatre noi, teatre independente finanțate cu bani publici.

Sălile mici, de 100 de locuri, sunt cele mai minunate ocazii de lansare a unor autori noi. Eu am fost jucat la început doar în săli mici. Într-o sală mare, investiția este mai mare, până se joacă acolo se întreabă de 15 ori directorii dacă vor avea sau nu succes, te programează peste 3 ani. În timp ce în teatrele mici există o mobilitate extraordinară. Te întâlnești azi cu un regizor, îi dai un text, îî place și peste două luni l-a montat.

Ar trebui dată acum o lege de subvenționare a inițiativelor artistice private și o lege a sponsorizării, prin care acești oameni să poată lua bani de la companii.”

Plecat de 34 de ani din țara natală, Matei Vișniec este azi cetățean francez și a rămas cetățean român. Prin textele sale este, însă, universal. Visează la un plan salvator al Uniunii Europene, prin care milioanele de români plecați la muncă peste hotare, “în condiții umilitoare”, să aibă șansa revenirii acasă și a unui loc decent de muncă.

De altfel, cuvântul întoarcere ocupă un loc aparte în cartea sa “Cabaretul cuvintelor”.

“Când plec în călătorie, iau cu mine în valiză un singur cuvânt: cuvântul întoarcere.

Când te văd plecând, îți strecor pe ascuns în buzunarul mantoului un singur cuvânt: cuvântul întoarcere. (…)

Când te întorci tu și îmi spui “m-am întors”, nu pe tine te sărut imediat, sărut înaintea ta cuvântul întoarcere.

Când sunt întrebat “dar te întorci din când în când să-ți vezi părinții? Spun “da, este singurul loc în care crește cuvântul întoarcere.” (…)

Când va fi să mor, îmi voi da sufletul în schimbul unui singur cuvânt: cuvântul întoarcere.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Matei Vișniec, cavalerul român al teatrului francez appeared first on Cultura la dubă.

Ion Marin și-a făcut debutul în 1981, iar de-a lungul carierei de aproape patru decenii care a urmat, s-a remarcat drept unii dintre puținii dirijori recunoscuți atât în aria operei, cât și în cea simfonică. Cunoscut pentru stilul său creativ și energic, el a dirijat numeroase orchestre prestigioase din spațiul francez, dintre care amintim Orchestre National de France, Orchestre Philharmonique de Radio France, Ensemble Orchestral de Paris sau Orchestre de l’Opera national de Paris Bastille.

Mai mult decât atât, potrivit Agerpres, muzicianul a dirijat spectacole de teatru liric la Opera National de Paris Bastille, Theâtre des Champs-Elysees, Opera National de Lyon sau Opera Nice Cote d’Azur și a participat la importante festivaluri de muzică clasică din Franța, precum Le Festival de Paris, Festival Radio France Occitanie Montpellier sau Festival International d’Art Lyrique d’Aix-en-Provence.

Cariera sa nu se rezumă, însă, la activitatea din sfera francofonă. De-a lungul anilor, Ion Marin a dirijat producții inclusiv la Metropolitan Opera (New York), Teatro alla Scala (Milano), Deutsche Oper Berlin, Munich State Opera, Royal Danish Opera sau Teatro La Fenice (Veneția).

În România, țară pe care a părăsit-o în 1986 ca formă de protest față de regimul comunist și în care a revenit ca dirijor în 2007, el a fondat Orchestra de Cameră a Filarmonicii Transilvania. În plus, este director de onoare al Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” și președinte fondator al Programului Național Cantus Mundi România, care își propune să asigure integrarea socială a copiilor și tinerilor prin intermediul activităților culturale.

În toamna anului 2020, Ion Marin a fost numit și profesor la Universitatea Mozarteum, din Salzburg, coordonatorul catedrei de dirijat coral „Claudio Abbado” și conducătorul artistic al activității de concert a acesteia.

Titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor se acordă celor mai importante personalități culturale din spațiul francez, dar și cetăţenilor de alte naţionalităţi, pentru contribuţii remarcabile în îmbogăţirea patrimoniului cultural francez și universal. Printre românii care au primit această distincție în anii anteriori se mai numără actorul Ion Caramitru (1997), artista Sanda Nițescu (2002) sau scriitorul Dan Lungu (2011).

The post Dirijorul român Ion Marin, decorat de Franța cu Ordinul Artelor în grad de Cavaler appeared first on Cultura la dubă.