Jurnalista Elena Stancu, co-fondatoare a proiectului independent Teleleu, alături de partenerul său, fotograful Cosmin Bumbuț, este una dintre cele două câștigătoare ale Bursei Persephone Miel, acordată de Centrul Pulitzer.

Elena Stancu va primi o bursă de călătorie în valoare de 5000 de dolari și va participa la un workshop de două zile. Reportajele cu care a convins juriul fac parte din seria Plecat, care documentează viața românilor plecați la muncă în Europa.

Cele trei materiale sunt: “Nu ai ce să muncești în România”, Istoria din câmpurile de căpșuni din Spania este istoria noastră, a românilor” și “Când dă prima zăpadă vine tati meu acasă”.

Cu bursa câștigată, Elena dorește să documenteze efectele Brexitului asupra românilor din Marea Britanie, precum și cum i-a afectat pe aceștia criza coronavirus.

Conform site-ului teleleu.eu, Elena Stancu a lucrat aproape șase ani la revista Marie Claire, unde a fost întâi features editor, apoi redactor-șef adjunct.

La începutul anului 2013, a câștigat premiul III în cadrul programului Balkan Fellowship for Journalistic Excellence cu o investigație despre corupția din sistemul medical românesc, care a fost publicată în The Independent, Der Standard, Neue Zürcher Zeitung şi Süddeutsche.de.

În 2014, a fost finalistă la competiția internațională de jurnalism Kurt Schork Awards, iar în 2016 a fost nominalizată la competiția European Press Prize, categoria Distinguished Writing Award.

De 8 ani, ea și partenerul său, fotograful Cosmin Bumbuț, locuiesc într-o rulotă, călătoresc prin Europa și realizează reportaje despre românii plecați.

“În noiembrie 2013, am renunțat la garsoniera închiriată din București, ne-am mutat într-o autorulotă și am plecat teleleu ca să vedem cum trăiește România din afara bulei noastre.

Publicațiile mainstream din România nu erau dispuse să investească timp și resurse în proiecte jurnalistice de lungă durată, pentru care e nevoie de săptămâni sau luni de documentare. Așa că cea mai la îndemână soluție pentru noi a fost să ne mutăm într-o autorulotă și să ne reducem costurile: dormim în mașină și ne cumpărăm mâncare din supermarketuri.” – povestește Elena Stancu pe teleleu.eu

Anul acesta, fragmente din proiectul Teleleu fac parte din expoziția României la Bienala de la Veneția, Fading Borders.

The post Jurnalista Elena Stancu a câștigat o bursă Pulitzer pentru reportajele din seria “Plecat” appeared first on Cultura la dubă.

Alexandra Dariescu este unul dintre cei mai apreciați artiști români peste hotare. Pianista născută în Iași a cucerit întreaga lume cu stilul său fermecător de a mângâia pianul și a cântat pe cele mai mari scene ale lumii, printre care Royal Albert Hall sau Carnegie Hall.

Însă, deși are șansa de a călători pe orice continent, inima sa bate cel mai tare atunci când cântă în România, o țară de care nu se dezice în fața colegilor de breaslă, din contră, se mândrește cu ea și cu valorile pe care le-a dat.

A plecat din România la 16 ani, cu o bursă de studiu în Marea Britanie. Britanicii i-au remarcat talentul și au făcut tot posibilul să o păstreze. A urmat o altă bursă, la Conservatorul din Manchester și una la master, iar decizia de a se muta la Londra a venit ulterior natural.

Dincolo de viața dedicată pianului, luptă pentru egalitatea de șanse, pentru promovarea femeilor compozitoare și dirijoare, merge cu bicicleta și face prăjituri delicioase.

Anul pandemiei i-a schimbat perspectiva asupra propriului program și asupra viitorului. A avut 55 de concerte anulate, iar recent a reauzit aplauzele publicului live.

Interviul a fost realizat pe Skype, pe când Alexandra era izolată în camera sa de hotel din Oslo, înainte de a avea primul concert cu public, în pandemie.

Alexandra, cum ai trăit tu anul pandemiei până acum, cum te-a afectat?

Din martie până acum a fost o tăcere adâncă. În martie, eu venisem după un turneu foarte mare, fusesem în Australia, Noua Zeelandă și Canada, a fost un val-vârtej în jurul lumii, iar peste o săptămână ajunsesem acasă, în Marea Britanie, s-au închis granițele și am considerat momentul ca pe un respiro.

Dar asta a durat vreo două-trei săptămâni. Începuse să vină frica aceea în toată lumea, iar pentru mine a durat cam 5-6 săptămâni până când am realizat că treaba asta va fi de foarte mare durată.

Încă am concerte anulate anul viitor, nu se știe nimic. Până la momentul acesta am avut 55 de concerte anulate.

Aveam turneu în China, de 20 de concerte, trebuia să merg în America de două ori, în toată Europa, bineînțeles.

În iulie am reușit să am primul concert, fără public, la Berlin. Mi-a fost frică pe avion, sincer. Dar am ajuns la Berlin și am avut una dintre cele mai frumoase și spirituale experiențe din viața mea. Erau vreo 10 camere și microfoane peste tot. Am terminat de cântat fiecare piesă și era liniște, o liniște din aia care te apasă direct pe inimă.

“Când am intrat la Royal Albert Hall erau 6000 de oameni. Și pe scena aceea au cântat toți idolii noștri! A fost ceva extraordinar.”

Alexandra Dariescu, pianistă

Cum te-a schimbat pandemia?

Mă gândesc că am fost din Australia în Canada înainte și că a devenit prea ușor să călătorim. Și toată plimbarea asta, de pe un continent pe altul, trebuie să se mai oprească, trebuie să ne gândim și la planeta noastră.

Și ți-ai regândit cumva viața, din punctul acesta de vedere?

După debutul meu, la 9 ani, am zis că eu vreau să fac asta toată viața. Și asta e sigur, vreau să cânt toată viața, să am concerte. Nimic nu se compară cu ceea ce simt pe scenă, nici nu am cuvinte să descriu.

Dar, bineînțeles, trebuie să regândesc anumite chestii. Cel puțin călătoritul mă doare, fiindcă mă gândesc la situația planetei și cred că toți avem o responsabilitate socială, să o păstrăm pentru generațiile care vin.

Tu cum ai ajuns să cânți la pian?

Mama mea învățase să cânte la pian după ureche și tot timpul, când eram eu micuță, a economist bani ca să cumpere o pianină. Voia să învăț să cânt la pian, fiindcă era un lucru frumos, deosebit. Încă avem pianina acasă, la Iași.

Apoi am mers la Liceul de Arte, iar acolo am avut o profesoară foarte bună.

Ce le-ai zice unor copii care ar vrea să urmeze o carieră în muzică?

Că este nevoie de multă muncă, perseverență și răbdare. Niciodată nu te oprești din a învăța.

Tănăra generație este foarte preocupată acum de a deveni faimos, e generația insta, youtube. Dar cel mai mult contează calitatea în absolut tot ce faci.

Iar dacă viața ta e muzica, te vei lupta oricât pentru a ajunge acolo unde îți dorești. Însă trebuie foarte multă răbdare, nimic nu vine foarte ușor.

Ai cântat pe cele mai mari scene ale lumii, alături de cele mai importante orcheste. Dar aș vrea să te întreb dacă e un concert anume care ți-a rămas în suflet.

Bineînțeles, e debutul la Royal Albert Hall în 2013, am fost prima pianistă din România care a concertat acolo.

Când am intrat acolo, erau 6000 de oameni. Și pe scena aceea au cântat toți idolii noștri! A fost ceva extraordinar.

Și debutul la Carnegie Hall a fost foarte special. De asemenea, prima dată când am mers în Australia.

Dar fiecare concert e o provocare, mai ales când cânt cu o orchestră, fiindcă fiecare are sunetul ei unic.

Există un concert anume pe care îți place mai mult să îl cânți?

Probabil Spărgătorul de nuci.

A fost prima dată când am fost producătoare la un nou format de recital, pentru prima dată în lume – pian, balerină și animații digitale.

Ceea ce am făcut a fost să comisionez mai multe aranjamente, în loc să fie toată orchestra, a fost doar pian, în loc să fie 70 de balerini, a fost doar o balerină, în rolul Clarei, iar toate celelalte personaje au fost animate, arată ca niște holograme.

Iar când vezi prințul animat, care dansează cu Clara, efectiv nu îți mai dai seama ce e animat și ce e real.

Am mers cu el în toată lumea, am avut peste 75 de concerte în 2 ani, în China, Australia, America, Europa, Emirate. Am vrut să atrag generația tânără în sala de concerte și am reușit să am chiar 3 generații prezente la spectacole.

“Unul dintre proiectele mele e să promovez femei compozitoare. Fiindcă toți am crescut ascultând Bach, Mozart, Ravel. Dar spun că mare rușine că am crescut și am avut educație muzicală și nu am auzit niciodată de o femeie compozitoare.”

Ai încercat să aduci producția și în România?

Da, de 3 ori. Total eșuat.

De ce?

Sincer, nu știu. Am încercat pe absolut fiecare plan, cred că erau oameni de nădejde, am și anunțat un turneu, am avut sponsori, dar la un moment dat pur și simplu echipa a zis că nu se poate face.

Nu ți-au dat niciun argument?

Nu. Și am încercat de 3 ori. Chiar îmi doream ca prima dată să aduc acest concert în România, iar apoi să mergem peste tot.

S-a putut peste tot în lume, dar în România încă nu.

În lumea internațională a muzicii, colegii te știu ca fiind din Marea Britanie sau din România?

Din România. Iar noi avem o cultură extraordinară. Când mă întreabă lumea care sunt pianiștii la care te uiți cu admirație și spun dintr-o suflare: Radu Lupu, Clara Haskil și Dinu Lipatti, iar oameni din China, Japonia, America spun exact la fel.

Deci e minunat cum școala românească pătrunde în atât de multe locuri și e extraordinară.

Ai menționat niște scene foarte importante pe care ai cântat. La noi, cel mai important eveniment de muzică, Festivalul Internațional George Enescu, are loc, în continuare, la Sala Palatului, o sală care nu a fost prevăzută pentru concerte. Cum a fost pentru tine să cânți acolo?

Da, am cântat de două ori la Sala Palatului, o dată cu Royal Philharmonic Orchestra, din Londra și o dată cu Orchestra Națională a Franței.

Pentru mine Festivalul Enescu este unul dintre cele mai importante din lume. Și nu numai pentru mine. Cu oricare coleg internațional cu care vorbesc, spune exact la fel. E în top 3 festivaluri din lume.

Parcă e emblema țării Festivalul Enescu.

Dar diferența dintre prestigiul festivalului, al artiștilor invitați și sala în care au loc marile concerte, cum ți se pare?

Fiecare sală are problemele ei. De exemplu, lumea din Marea Britanie se plânge de Royal Albert Hall, care e o bijuterie, dar acustica este foarte grea.

La Sala Palatului, într-un fel, pentru că sunt atât de multe emoții când mergi acolo și vezi marea de lume, mai ales că e acasă pentru mine, uiți de treaba asta.

Știu, festivalul merită să aibă o altă sală mult mult mai bună, dar într-un fel se compensează cu tot ce face Festivalul Enescu.

Cum au fost procedurile pentru participarea la concertul de la Oslo, în contextul pandemiei?

Eu trebuia să stau 10 zile în izolare, fiindcă Marea Britanie e pe lista roșie pentru Norvegia. Dar pentru că am contract cu Filarmonica, am făcut primul test din aeroport, am mers la hotel, nu am avut voie să ies decât dacă aveam nevoie la farmacie, mesele sunt aduse în cameră, de către un domn cu mănuși, le lasă la ușă.

M-am testat vineri, am primit rezultatul luni și am făcut al doilea test. După ce a ieșit și al doilea negativ, am avut voie să merg la repetiții.

În sală, publicul va fi distanțat, cred că se va ocupa cam 40% din capacitatea sălii.

Ce concert vei cânta?

Cânt un concert în premieră norvegiană, de Nadia Boulanger, una dintre cele mai importante personalități din istoria muzicii. A predat foarte mult, era prietenă cu Dinu Lipatti și cu George Enescu, i-a predat lui Barenboim, lui Piazzolla.

Nadia Boulanger era stâlpul educației, dar a fost și prima femeie dirijoare care dirijat Boston Symphony, care a primit Legiunea de Onoare de la Bruxelles, o femeie extraordinară.

Acum, unul dintre proiectele mele e să promovez femei compozitoare. Fiindcă toți am crescut ascultând Bach, Mozart, Ravel. Dar spun că mare rușine că am crescut și am avut educație muzicală și nu am auzit niciodată de o femeie compozitoare.

Așa că atunci când am descoperit asta, am făcut un pact cu mine însămi și oriunde merg, în recital solo, cânt 50% compozitor și 50% compozitoare și încerc din suflet, mai ales când cânt cu orchestra, să promovez concerte de compozitoare.

E o chestie pe care tu o ceri în contract?

Da.

Și care sunt reacțiile?

Hmm, nu sunt tot timpul bune, îți spun sincer. Chiar s-a făcut un sondaj și lucrările compozitoarelor cântate pe plan mondial sunt în jur de 3,4%. Nu e normal.

Lupt pentru treaba asta, fiindcă trebuie să existe ceva egalitate în muzica clasică. Trebuie să lucrăm împreună. Nu cu forța, dar promotorii trebuie câteodată încurajați să își asume un risc, să accepte ceva nou.

În breasla voastră există ca la Hollywood, diferențe foarte mari între banii încasați de femei și cei încasați de bărbați?

Da, problema e că toți artiștii sunt freelanceri și foarte puțini declară cât câștigă. Dar te uiți pe podium și vezi câte femei sunt. Până acum câțiva ani, Filarmonica din Viena nu a avut niciodată femei în orechestră. Nu se poate în secolul 21 să ajungi la așa ceva.

Dar care crezi că este motivul? Crezi că încă există preconcepția că femeile nu sunt la fel de bune ca bărbații?

Da. Este o preconcepție foarte mare și totul depinde de educație. Eu merg și vorbesc cu copiii în școli, iar odată m-a întrebat o fetiță: dar cum se poate să existe o femeie dirijoare, că eu nu am mai văzut așa ceva?

Totul pornește de la educație. Dacă ei nu văd niște modele, nu vor ști că există așa ceva.

Te gândești să rămâi pentru totdeauna în Marea Britanie?

Niciodată nu poți să spui forever. Nu știu, Brexitul ne-a afectat foarte mult și a afectat cultura din Marea Britanie. Eu sunt pro-europeană, sunt parte din Friends of Europe. EI selectează 40 de tineri sunt 40 de ani, în fiecare an, sub schema Young European Leader, cei mai buni din domeniul lor. Cei mai mulți sunt din politică, jurnalism, sportivi, iar eu sunt prima instrumentistă care face parte din acest grup.

Și ne întâlnim și vorbim despre policy making, egalitate, același drept la plată, e o schemă extraordinară.

Iar eu cred foarte mult în a învăța de la fiecare, nu în naționalismul acesta care promovează egoismul și pune bariere.

Spuneai ceva și despre salvarea planetei. În sensul acesta, faci ceva anume?

Nu avem mașină, e o decizie conștientă, însă avem 5 biciclete acasă, dintre care una e o bicicletă pentru 2, e ca un Ferrari al bicicletelor. Și facem foarte multe călătorii cu bicicleta.

În toată izolarea din timpul verii, cred că asta ne-a ținut sănătoși la minte pe mine și pe soțul meu.

Soțul tău ce naționalitate are?

E german. Ne-am cunoscut la Londra acum 11 ani și ne-am căsătorit în 2014. Amândoi ținem foarte mult la sănătatea mentală, e un subiect care mă pasionează foarte mult și am grijă de asta.

Iar când călătorim cu bicicleta parcă descoperim distanțele în alt fel. E un hobby al meu. Și îmi mai place foarte mult să fac prăjituri, dar nu mănânc mult, că după aia nu mai încap în rochii, hahahaha.

Când te uiți în urmă la România, cum ți se pare că arată?

România e una dintre cele mai frumoase țări. Și toată lumea care o vizitează spune că oamenii sunt atât de generoși și de primitori.

Avem o cultură extraordinară și prin oameni ca tine reușim să o facem mult mai cunoscută.

Dar cred că mai avem mult de lucru, împreună. Să avem Festivalul Enescu, dar să avem și alte lucruri pe care să le promovăm.

De fiecare dată când vin în România, vin acasă, cu cele mai mari emoții, mai ales atunci când cânt.

The post Pianista Alexandra Dariescu: “Tânăra generație e preocupată de faimă, de Insta, Youtube, dar tot ce contează e calitatea în ceea ce faci.” appeared first on Cultura la dubă.

Această bursă se acordă de către MNAR prin concurs public, pe o durată fixă de doi ani, unui absolvent de învăţământ superior de specialitate în domeniul picturii sau graficii, în vârstă de până la 35 de ani.

Dosarul (arhiva) de înscriere și solicitare a bursei „Micaela Eleutheriade” va cuprinde următoarele documente:

a) Scrisoare de intenţie;
b) Curriculum vitae (format Europass);
c) Copie după actul de identitate;d) Copie/ii după diploma/ele de studii absolvite, autentificate;
e) Două scrisori de recomandare din partea unui specialist / artist din domeniu, dintre care una din partea unei personalități din mediul academic/universitar;
f) Portofoliu: 10 fotografii ale lucrărilor personale, cu specificarea tehnicii, a dimensiunilor şi a datei execuţiei; cataloage de participare la expoziţii şi dosar de presă după caz, alte documente relevante privind activitatea sa.

Bursa se acordă de către un juriu pe baza unei proceduri de evaluare şi selecţie și a unui interviu.
Depunerea dosarelor de înscriere va avea loc până la data de 05 iunie 2020, ora 13:00, în format digital, la adresa de e-mail secretariat@art.museum.ro , iar desemnarea câștigătorului se va face pe data de 25 iunie 2020.
Mai multe detalii despre acordarea acestei burse găsiți în Regulamentul concursului, pe site-ul www.mnar.arts.ro – prima pagină – slider evenimente.

***
Legată de tradiţiile artei româneşti prin însăşi descendenţa ei directă din familia pictorului Gheorghe Tattarescu, Michaela Eleutheriade (1900 – 1982) poseda o temeinică pregătire academică, începută la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, pe care o termină în 1923 – şi continuată la Paris, în atelierul lui Roger Bissière, profesor la Academia Ranson, unde studiază până în 1927.

Debutează în 1926, la Salon des indépendants de la Paris şi la Salonul oficial din Bucureşti, participând apoi cu regularitate la Saloanele oficiale, la expoziţii anuale de stat şi la numeroase manifestări organizate în străinătate. Între 1925 şi 1976, a deschis douăzeci de expoziţii personale, bucurându-se de aprecierea unanimă a publicului şi a criticilor, iar viața sa artistică a parcurs aproape cinci decenii de activitate prolifică.

A făcut parte din grupările artistice moderniste „Criterion” (înfiinţată în 1932), alături de Lucia Dem. Bălăcescu, Margareta Sterian, Corneliu Michăilescu, Marcel Iancu, şi „Grupul Nostru” (1932-1936), printre ai cărui membri îi regăsim pe M.H. Maxy, Mac Constantinescu, Miliţa Pătraşcu, Petre Yorgulescu-Yor.

Muzeul Colecțiilor de Artă prezintă publicului o colecție impresionantă de peste trei sute de piese, donată chiar de artistă în anul 1983.

The post Bursă pentru artiștii plastici din România appeared first on Cultura la dubă.