Afișul oficial al actualei ediții de la Cannes cuprinde o scenă din filmul Thelma & Louise, din 1991, cu Geena Davis și Susan Sarandon. La dezvăluirea imaginii, festivalul a transmis: “Aceste două luptătoare de neuitat au răsturnat ordinea stabilită și au spulberat câteva stereotipuri cinematografice și politice; au întruchipat libertatea absolută și o prietenie neclintită; au arătat calea spre emancipare atunci când aceasta devenea vitală. A ne aminti astăzi de acest lucru înseamnă să celebrăm progresul realizat, fără a ignora ceea ce mai rămâne de făcut.”

Paul Laverty, scenaristul a două filme câștigătoare de Palme d’Or, I, Daniel Blake (2016, regia Ken Loach) și The Wind That Shakes the Barley (2006, regia Ken Loach), membru al juriului de la Cannes, a transmis la conferința de presă susținută ieri:

“Festivalul de Film de la Cannes și are un poster minunat absolut, absolut iconic, strălucitor. Nu este fascinant să vezi pe cineva ca Susan Sarandon? ea, Javier Bardem, Mark Ruffalo au fost puși pe lista neagră din cauza opiniilor lor împotriva uciderii femeilor și copiilor din Gaza. Rușine oamenilor de la Hollywood care fac asta. Așadar, respectul și solidaritatea mea totală față de ei. Sunt cei mai buni dintre noi și mult noroc lor. Și sper doar să nu fim bombardați acum pentru că avem acest poster la Cannes.”

Susan Sarandon este una dintre cele mai puternice voci de la Hollywood care militează pentru încetarea atacurilor asupra Gazei și acordarea de ajutoare umanitare palestinienilor. Aceasta s-a îmbarcat în demersul umanitar Global Sumud Flotilla, oprit pe parcurs de forțele israeliene.

Actrița câștigătoare a unui premiu Oscar și numeroase alte premii de prestigiu a declarat că a fost concediată și exclusă din proiecte de la Hollywood ca urmare a poziționării sale față de războiul din Palestina.

“În prima lună noiembrie am fost concediată de agenția mea, specific pentru că am protestat și am vorbit deschis despre Gaza, pentru a cere un armistițiu. Și a devenit imposibil pentru mine să fiu chiar și la televizor. Nu am putut face niciun film major. Orice legat de Hollywood. Am găsit agenți, în cele din urmă, în Anglia și în Italia. Și am lucrat acolo. Am făcut un film în Italia și am jucat într-o piesă la Old Vic timp de câteva luni. Dar acestui regizor italian care tocmai m-a angajat i s-a spus să nu mă angajeze. Așa că asta este încă recent. El nu a ascultat. În acest moment, mă specializez în filme mici cu regizori care nu au regizat niciodată. Sunt filme independente din Europa. Așa că acesta este principalul motiv pentru care nu am lucrat atât de mult.” a declarat Susan Sarandon.

Paul Laverty s-a poziționat, de asemenea, împotriva giganților din tehnologie și a modului de răspândire a inteligenței artificiale:

“Este vorba despre concentrarea puterii. Cine deține aceste mari corporații, oameni ca (Peter) Thiel, știi, care nu are multe lucruri pozitive de spus despre demnitatea umană, nu-i pasă de egalitate. Nu-i pasă cine are acces. Trebuie să ne uităm la primul lucru și să vedem cine îl deține, pentru că ei decid. Ei decid asupra algoritmilor care ne afectează viețile în cel mai profund mod.

Și ceea ce mi se pare absolut incredibil este că ei o fac. Și apoi presupun că restul lumii va urma și va înghiți asta, indiferent de consecințe. Privește întreaga criză acum în fabricile de date, afectând sustenabilitatea, apa, afectând populațiile, și cred că oamenii încep să-și dea seama că nu ar trebui să lăsăm acești tech bros, miliardari, care sunt în mare parte libertarieni de dreapta, să dicteze cum ne trăim viețile.

Care este efectul asupra lucrătorilor dincolo de artiști, lucrătorii obișnuiți din societate și copiii noștri? Așadar, trebuie să examinăm cine îl deține. Și trebuie să o facem transparent. E mult prea important să-l lăsăm pe seama acestor tipi.” – a declarat Laverty.

Regizorul Park Chan-wook prezidează juriul din care mai fac parte Demi Moore, Chloé Zhao, Stellan Skarsgård, Ruth Negga, Laura Wandel, Diego Céspedes, Isaach De Bankolé și Paul Laverty.

România e reprezentată la această ediție de Fjord, cel mai nou lungmetraj regizat de Cristian Mungiu – în Competiția Oficială (Palme d’Or); Jurnalul unei cameriste, regia Radu Jude – în secțiunea Quinzaine des Cineastes; Atlasul Universului, regia Paul Negoescu – în secțiunea Ecrans Juniors și Titanic Ocean, regia Konstantina Kotzamani – în secțiunea Un Certain Regard.

În competiția oficială vor fi prezenți cineaști de renume, precum Pedro Almodovar, László Nemes, Paweł Pawlikowski, Asghar Farhadi sau Andrei Zviagintsev.

Considerat cel mai important eveniment cinematografic din lume, Festivalul de Film de la Cannes are loc anul acesta între 12 și 23 mai.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Scenaristul Paul Laverty, membru al juriului la Cannes: “Rușine celor de la Hollywood, i-au pus pe lista neagră pe Susan Sarandon, Mark Ruffalo și Javier Bardem pentru că s-au poziționat împotriva uciderii copiilor și femeilor din Gaza” appeared first on Cultura la dubă.

România e reprezentată la această ediție de Fjord, cel mai nou lungmetraj regizat de Cristian Mungiu – în Competiția Oficială (Palme d’Or); Jurnalul unei cameriste, regia Radu Jude – în secțiunea Quinzaine des Cineastes; Atlasul Universului, regia Paul Negoescu – în secțiunea Ecrans Juniors și Titanic Ocean, regia Konstantina Kotzamani – în secțiunea Un Certain Regard.

În competiția oficială vor fi prezenți cineaști de renume, precum Pedro Almodovar, László Nemes, Paweł Pawlikowski, Asghar Farhadi sau Andrei Zviaguintsev.

***

Fjord va avea premiera mondială la Cannes, luni, 18 mai, de la ora 20.00 (ora României). Din distribuție fac parte superstarurile Sebastian Stan și Renate Reinsve. Este primul film în limba engleză realizat de Cristian Mungiu și totodată primul film în care Sebastian Stan joacă în limba română.

România a câștigat Palme d’Or o singură dată, în 2007, prin filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, regizat de Cristian Mungiu.

“Fjord este, în mai mare măsură decât oricând în cariera mea, rezultatul unui efort colectiv, al unei coproducții extinse și a unei distribuții internaționale care au acționat împreună în cel mai solidar mod cu putință. A fost o bucurie să lucrez cu un grup de actori formidabili, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve, și le mulțumesc tuturor pentru efortul de a mă fi urmat, cu atâta generozitate, în felul meu de a face filme. Cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi pentru eforturile noastre este această selecție la Cannes, locul în care cinematograful este respectat, apreciat și așteptat ca nicăieri altundeva în lume.”, declară Cristian Mungiu.

Fjord a fost turnat preponderent în Norvegia, în primăvara anului 2025 și reunește actori care vorbesc engleză, norvegiană, suedeză, dar și română.

Filmul este inspirat din cazul real al familiei Botnariu și alte povești asemănătoare, în care familii de români au fost acuzate de serviciile sociale din Norvegia de neglijență și rele tratamente aplicate copiilor. Sebastian Stan joacă rolul tatălui român, iar Renate Reinsve rolul lui Lisbet, soția norvegiană.

“Sunt încântat să mă întorc la Cannes cu această poveste importantă și universală despre familie și despre felul în care ea poate fi ea pusă la încercare atunci când valorile și viziunile asupra lumii diferă. Să lucrez împreună cu un cineast reputat precum Cristian Mungiu pe o poveste românească, într-o coproducție românească și alături de o echipă incluzând mulți români a fost o mare bucurie pentru mine și împlinirea unei dorințe pe care o aveam de ani de zile. Abia aștept să împărtășesc acest film cu exigenții spectatori de la Cannes, dar și cu cei din întreaga lume.”, spune Sebastian Stan.

Despre experiența de lucru la Fjord, Sebastian Stan a vorbit pe larg, în exclusivitate pentru Cultura la dubă. Interviul poate fi citit AICI.

Alături de Sebastian Stan și Renate Reinsve, filmul îi are în distribuție pe Lisa Loven (Force Majeure) și Lisa Carlehed (The Emigrants), dar și pe actorii români Adrian Titieni, Ana Bodea, Alin Panc, Giulia Nahmany, Vanessa Ceban și Jonathan Breazu.

Renate Reinsve dă viață unei mame aflate între două culturi, preocupată să înțeleagă ce este mai bine pentru copiii ei.

Fjord este cel de-al cincilea film consecutiv cu care regizorul Cristian Mungiu este selectat în competiție la Cannes, după RMN (2022), Bacalaureat (premiul pentru cea mai bună regie, 2016), După dealuri (premiile pentru cele mai bune actrițe și cel mai bun scenariu, 2012) și 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (Palme d’Or și premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor, 2007). În 2013, Cristian Mungiu a fost prezent la Cannes în calitate de membru al juriului festivalului.

Fjord a fost produs de o echipă internațională, având în componență pe Tudor Panduru ca director de imagine (RMN, Malmkrog, The President’s Cake), scenografa Simona Pădurețu (Bacalaureat, Tatăl mută munții, Jaful secolului), montorul Mircea Olteanu (După dealuri, Un pas în urma serafimilor, Cravata galbenă), mixeurul Kristian Eidnes (Nymphomaniac, Antichrist), directorul de film Adrian Moroca (Amintiri din Epoca de Aur, Boss, Subteran) și producătorul executiv Tudor Reu (RMN, Jaful Secolului, The Sisters Brothers).

Fjord este o coproducție România, Franța, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda. Fjord a fost achiziționat încă înainte de filmare de distribuitori din peste 50 de teritorii din întreaga lume, fiind reprezentat de agentul internațional de vânzări Goodfellas.

În Statele Unite, filmul urmează să fie distribuit de Neon, compania care a reprezentat ultimele șase filme câștigătoare ale Palme d’Or și a obținut premii Oscar cu filmele Parasite (2020), Anatomy of a Fall (2024), Anora (2025) sau Sentimental Value (2026).

Radu Jude, în secțiunea Quinzaine des Cinéastes cu “Jurnalul unei cameriste”

“Jurnalul unei cameriste”/ “Le journal d’une femme de chambre“, cel mai recent film regizat de Radu Jude, va avea premiera la Cannes, în cadrul secțiunii Quinzaine des Cinéastes. Acesta este primul film realizat de Jude în afara României, cu o echipă mixtă, de români și francezi. Filmările au avut loc în Franța și România. În rol principal joacă actrița Ana Dumitrașcu.

Filmul este produs de un cunoscut producător francez, Saïd Ben Saïd. Despre proiect și colaborarea cu acesta, Radu Jude a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat în august 2025.

“E un film care amestecă diverse teme – emigrația, sărăcia, raportul dintre Est și Vest, raportul dintre teatru, literatură și cinema etc. – totul turnat într-o formă pe care mi-o doresc, dacă nu originală, cel puțin unică, în măsura în care e gândită special doar pentru acest film.”, a declarat Radu Jude.

Din distribuție fac parte actorii Ana Dumitrașcu, Vincent Macaigne, Mélanie Thierry, Amélie Prévot, Louve Proust, Louen Bouteiller, Ilinca Manolache, Sofia Ioana Dragoman, Liliana Ghiță

Imaginea este semnată de Marius Panduru (RSC), iar montajul este realizat de Cătălin Cristuțiu. Producătorul din partea României este Alexandru Bogdan, producător executiv Carmen Rizac, coproducător Vlad Rădulescu, iar manager de producție Bogdan Diaconu.

Atlasul Universului – prezentat în secțiunea Ecrans Juniors

Atlasul Universului, regizat de Paul Negoescu și premiat la Berlinale 2026, este prezentat într-o secțiune dedicată copiilor și adolescenților. Filmul urmărește călătoria unui băiat de zece ani în căutarea pantofului stâng pierdut, oferind publicului tânăr o poveste despre curaj, prietenie și descoperirea de sine. Din distribuție fac parte: Matei Donciu, Johanna Mild, Călin Petru, Sofia Marinescu, Marin Grigore.

Titanic Ocean – prezentat în secțiunea Un Certain Regard

Lungmetrajul Titanic Ocean, regizat de Konstantina Kotzamani (Grecia), filmat în România și Japonia și coprodus de compania românească deFilm, explorează identitatea, mitologia și imaginarul generației digitale, fiind selectat în secțiunea Un Certain Regard, dedicată cinemaului inovator și emergent.

Considerat cel mai important eveniment cinematografic din lume, Festivalul de Film de la Cannes are loc anul acesta între 12 și 23 mai. În competiția oficială sunt selecționate cele mai bune 22 de filme din cele peste 2900 care au fost trimise la preselecție în acest an.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post A început Festivalul de Film de la Cannes. Cristian Mungiu e în competiția pentru Palme d’Or cu “Fjord” appeared first on Cultura la dubă.

Spahiu a povestit la Premiile Gopo că a filmat direct cu Leonardo DiCaprio, pe care l-a numit “un foarte bun partener”.

“Este un tip foarte generos, foarte profesionist. Eu am fost extrem de emoționat, iar el m-a relaxat. Este profesionist, se gândește la film, nu la el, este super concentrat, muncește foarte mult. A crescut în ochii mei”, a spus Gabriel Spahiu în interviul realizat de Amalia Enache.

Potrivit siteului imdb, Spahiu interpretează rolul unui taximetrist, iar din distribuție mai fac parte Mads Mikkelsen, Patricia Clarkson și Jared Harris.

Spahiu a primit Premiul Gopo pentru cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul din Kontinental ’25. De asemenea, interpretează rolul principal în Dracula.

Filmările au avut loc la Praga și în Statele Unite ale Americii.

Martin Scorsese, un admirator al filmelor românești și în special al lui Radu Jude, i-a remarcat pe Ilinca Manolache și pe Gabriel Spahiu în filmele lui Jude. Ilinca Manolache joacă rolul principal în Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, rol pentru care a primit numeroase nominalizări și premii internaționale.

Declarația lui Scorsese despre filmele românești a făcut înconjurul lumii.

What Happens at Night urmărește un cuplu american, jucat de Leonardo DiCaprio și Jennifer Lawrence, care ajunge într-un orășel european izolat și acoperit de zăpadă pentru a adopta un copil. Cei doi se cazează într-un hotel aproape pustiu, unde întâlnesc personaje bizare și amenințătoare, iar realitatea începe să devină tot mai ambiguă.

Filmul este adaptat după romanul lui Peter Cameron – What Happens at Night, publicat în 2020.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Gabriel Spahiu și Ilinca Manolache joacă în noul film al lui Martin Scorsese, cu Leonardo DiCaprio și Jennifer Lawrence appeared first on Cultura la dubă.

“Noul sediu, situat pe Strada Secerei nr. 14, devine, începând din această lună, locul în care publicul este invitat să regăsească atmosfera intimă și sinceră care a definit, timp de 15 ani, unul dintre cele mai importante spații independente din România.

Sub semnul campaniei „mai acasă. mai unteatru”, această etapă nu înseamnă doar o mutare, ci o reconectare — cu publicul fidel, cu energia care a construit acest proiect și cu dorința de a aduce aproape noi spectatori.

Noul spațiu a fost adaptat pentru a primi publicul în cele mai bune condiții, deși nu este încă finalizat complet. Sala Mare urmează să intre într-un amplu proces de renovare, iar în curtea actualului sediu a fost construită o nouă Sală Studio, care va fi inaugurată în perioada următoare.

De asemenea, această revenire este marcată, în luna mai, și prin două premiere: „Antigona”, în regia și dramaturgia lui Alin Uberti, și „Cântec de departe”, în regia Andrei Grosu și Andreea Grosu.

„Cântec de departe”, text semnat de Simon Stephens și Mark Eitzel, îi aduce pe scenă pe Ionuț Vișan și Mihai Dobre, într-un spectacol construit la granița dintre teatru și concert, despre memorie, fragilitate și apropiere umană. Scenografia este semnată de Vladimir Turturică.

Noua producție „Antigona” continuă direcția prin care unteatru susține noile generații de artiști și formulele contemporane de expresie teatrală, într-un dialog viu cu textele clasice.

Cele două premiere se alătură unor spectacole deja consacrate din repertoriul unteatru: „Domnișoara Iulia” și „MASS”, ambele în regia lui Andrei și Andreea Grosu, „Tot ce-i minunat în lume”, în regia lui Nicolae Constantin Tănase, dar și „(IN)dependenții”, în regia Catinca Drăgănescu — un spectacol definitoriu pentru scena independentă, care aduce în discuție realitățile și fragilitățile acestui mediu.

După spectacol, publicul este invitat la un tur ghidat al actualului și viitorului sediu unteatru. Spectatorii vor putea intra în culise, vor descoperi cum se construiește noul spațiu, vor putea adresa întrebări echipei și vor afla cum arată, în mod real, viața unui teatru independent. Va fi o întâlnire despre provocări, libertate, comunitate și speranță — o experiență prin care oricine poate înțelege ce înseamnă să fii „(in)dependent”.

Un gest cu o puternică încărcătură simbolică marchează această nouă etapă: Sala Mare a noului sediu va purta numele Constantin Cojocaru — artist profund legat de spiritul și istoria unteatru.

În paralel, unteatru continuă să fie prezent și în țară prin programul „unteatru călător”, participând în luna mai la Festivalul de Teatru Piatra Neamț – ediția 37, Festivalul Internațional de Teatru „Povești”, Jidvei Weinland Trails, dar și prin reprezentații susținute la Teatrul Național „I. L. Caragiale” București.

Revenirea în propriul spațiu reprezintă și o reafirmare a misiunii unteatru: aceea de a rămâne un loc de creație și dezvoltare pentru artiști, în special pentru noile generații. În prezent, echipa lucrează la trei noi producții semnate de regizori tineri și deja apreciați — Vlad Bălan, Eugen Jebeleanu și Alexandra Penciuc — spectacole care vor avea premierele în perioada următoare.

Despre unteatru

Lansat în urmă cu 15 ani de Andrei și Andreea Grosu, unteatru a devenit unul dintre cele mai apreciate proiecte culturale independente din România, construind în jurul său o comunitate artistică solidă și un repertoriu recunoscut pentru calitate și consecvență artistică. În 2019, unteatru a primit Premiul de Excelență UNITER, iar în 2021 a fost decorat de Președintele României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler — o recunoaștere importantă a contribuției sale la dezvoltarea scenei culturale independente din România.

Cei care doresc să contribuie activ la dezvoltarea noului spațiu pot susține proiectul și prin donații, prin intermediul platformelor Patreon și Galantom.

unteatru mulțumește partenerilor și sponsorilor săi, în special Jidvei, Centrul de Resurse în Fotografie și Teatrul de Animație Țăndărică pentru susținerea constantă și implicarea în proiecte care contribuie la consolidarea scenei culturale independente.

Programul complet al spectacolelor și biletele sunt disponibile pe site-ul oficial:
www.unteatru.ro

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Unteatru inaugurează luna aceasta noul sediu din București appeared first on Cultura la dubă.

Rusia a fost exclusă de la Bienala de la Veneția după declanșarea războiului din Ucraina, la edițiile din 2022 și 2024. Dar a revenit la ediția de anul acesta.

Iar Israel nu a fost reprezentată în 2024, la un an de la declanșarea războiului din Gaza, după ce artiștii desemnați de Israel au refuzat să deschidă pavilionul pentru că Israel nu înceta atacurile asupra Palestinei.

Bienala va începe pe 9 mai, iar președintele Bienalei, Pietrangelo Buttafuoco, a anunțat că, în urma primirii demisiei juriului, ceremonia de decernare a premiilor va fi mutată de pe 9 mai pe 22 noiembrie. De asemenea, că în absența unui juriu, cei doi Lei de Aur, pentru cel mai bun artist și pentru cel mai bun pavilion, vor fi acordați în urma unui vot al vizitatorilor.

***

Pe 23 aprilie, același juriu scria: “Ca membri ai juriului, avem totodată o responsabilitate față de rolul istoric al Bienalei drept o platformă care leagă arta de urgențele timpului său. Recunoaștem relația complexă dintre practica artistică și reprezentarea statului-națiune care constituie o structură centrală a Bienalei de la Veneția, în special modul în care această relație leagă lucrările artiștilor de acțiunile statului pe care îl reprezintă. La această ediție a Bienalei, dorim să ne exprimăm intenția – să ne manifestăm angajamentul față de apărarea drepturilor omului și față de spiritul proiectului curatorial al lui Koyo Kouoh. Prin urmare, acest juriu se va abține să ia în considerare țările ale căror conducători sunt momentan acuzați de crime împotriva umanității de către Curtea Penală Internațională.

În acest demers, ne solidarizăm cu declarația curatorială a lui Koyo Kouoh:

Refuzând spectacolul ororii, a venit timpul să ascultăm tonalitățile minore, să ne acordăm sotto voce la șoapte, la frecvențele joase; să găsim oazele, insulele, unde demnitatea tuturor ființelor vii este protejată.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Juriul internațional al Bienalei de la Veneția a demisionat în unanimitate appeared first on Cultura la dubă.

O nouă lucrare realizată de Banksy a apărut în centrul Londrei. Artistul a publicat un video pe pagina sa de instagram în care arată cum a instalat sculptura în mijlocul nopții. Este vorba despre statuia unui bărbat pornit într-un marș, al cărui chip este acoperit de un steag – o imagine sugestivă pentru vremurile pe care le trăim, în care ultranaționalismul s-a răspândit în ultimii ani în întreaga lume, iar sub pretextul patriotismului și prin fenomenul fake-news mase de oameni au devenit atât de manipulate încât nu mai pot vedea realitatea.

Sculptura a fost instalată în Piațeta Waterloo din zona Westminster, în apropierea statuii lui Winston Churchil, a lui Edward VII și Florence Nightingale, informează The Guardian.

Cunoscut în general pentru graffitiurile sale, Banksy nu se află la prima sculptură realizată. În 2004 aceasta a instalat tot în Londra o reinterpretare comică a sculpturii lui Auguste Rodin – Le Panseur (Gânditorul), sub numele The Drinker. În 2019, The Drinker a ajuns să coste la licitație 1 milion de lire sterline, dar a fost retrasă în ultimul moment pentru că ar fi fost furată de la proprietarul de drept.

Momentan nu se știe ce vor face autoritățile cu sculptura lui Banksy, instalată ilegal, dar valoroasă din punct de vedere artistic. Purtătorul de cuvânt al Consiliului Local al Westminster a declarat pentru BBC: “În timp ce facem primii pași pentru a proteja această statuie, ea rămâne momentan la dispoziția publicului, pentru a se bucura de ea.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Bărbatul orbit de steag, sculptură instalată de Banksy în mijlocul Londrei appeared first on Cultura la dubă.

Andras Demeter, ministrul Culturii în exercițiu, se află în proces cu ministerul pe care-l conduce, după cum Cultura la dubă a anunțat în premieră în iunie 2025, înainte ca Demeter să devină ministru al Culturii.

Acesta a dat în judecată Ministerul Culturii cu privire la organizarea concursului de management al Teatrului Național de Operetă “Ion Dacian”, la care a participat din postura de candidat, cerând în instanță anularea concursului.

Tribunalul București a decis pe 26 martie 2026 că speța este de competența Curții de Apel, iar dosarul a fost mutat acolo.

În ianuarie 2026, ministrul Culturii declara la emisiunea Insider Politic de la Prima TV că următoarea înfățișare în procesul său va avea loc în luna mai și își va retrage acțiunea. În realitate, următoarea înfățișare era în martie, iar Demeter nu a făcut ce a anunțat public.

***

În octombrie 2024, Andras Demeter voia să devină managerul Teatrului Național de Operetă “Ion Dacian”. A candidat la concursul de management organizat de Ministerul Culturii, condus pe atunci de Raluca Turcan (PNL).

Acesta s-a calificat la proba interviului, însă atât el, cât și un alt candidat, nu s-au prezentat. Cei doi susțin că Ministerul Culturii ar fi schimbat data susținerii interviului și, din acest motiv, Demeter a cerut apoi anularea concursului câștigat de Radu Petrovici.

În martie 2025, Andras Demeter a fost numit secretar de stat în Ministerul Culturii, funcție pe care o mai deținuse și în trecut. Cultura la dubă a cerut atunci un punct de vedere de la Ministerul Culturii, întrebând dacă situația sa este sau nu un conflict de interese.

Ministerul Culturii a răspuns atunci, prin secretara de stat Diana Baciună, că nu poate fi vorba despre conflict de interese dat fiind că departamentul juridic nu i se subordonează secretarului de stat Demeter, dar și că în ipoteza unui potențial conflict de interese, ar fi de datoria acestuia să se abțină de la acte care ar genera un conflict.

Trei luni mai târziu, Andras Demeter devenea ministrul Culturii, iar procesul său cu ministerul continua.

În ianuarie 2026, într-un interviu realizat de jurnalistul Sebastian Zachmann, întrebat de acest proces, Andras Demeter anunța că va renunța la acțiunea în instanță pentru a înlătura orice dubii.

“Povestea de la început e foarte simplă. În calitate de simplu muritor pe acest pământ, mi-am depus candidatura la conducerea Operetei. Am fost vreo 13 ani director de teatru, am cântat, am jucat, am avut mai multe spectacole în acel teatru, cunosc colectivul și… concursul a fost anulat o dată, pe urmă a fost reluat de la zero și au fost niște nemulțumiri, nu numai ale mele, ci și ale unui alt candidat și ne-am adresat instanței de contențios administrativ și aici vreau să ajung.

În contenciosul administrativ nu ține pledoaria, nu ține discursul. În general, în dreptul român nu merge ca în tipul de drept american. Noi mergem pe articol, dar cu atât mai mult în contenciosul administrativ. Nu contează cine ești. Tu, de exemplu, din justițiabil ai devenit reprezentant al părții, al părâtei. Aici contează argumentele. S-a respectat sau nu, indiferent cine o susține și cum o susține.

Deci calitatea mea de ministru nu ar putea să influențeze mersul sau decizia instanței de contencios administrativ. Cu toate acestea, la primul termen, am să renunț pentru că, până la urmă, nu poți explica fiecăruia aceste detalii.

Deci în luna mai o să vă retrageți din acest proces?

O să-mi retrag acțiunea.” a declarat Andras Demeter la Insider Politic în ianuarie 2026.

În realitate, următoarea înfățișare la Tribunalul București era programată pentru luna martie și tot atunci instanța a decis trimiterea dosarului la Curtea de Apel.

După această decizie a tribunalului, l-am întrebat pe ministrul Culturii ce va face în continuare, dacă va merge mai departe la Curtea de Apel sau își va retrage dosarul. Acesta nu și-a retras acțiunea în instanță, susținând totodată că nu poate influența derularea procesului din calitate de ministru și cerând, pentru transparența, o monitorizare a procesului chiar din partea cabinetului premierului Bolojan.

Publicăm punctul său de vedere în integralitate:

“Introducerea acțiunii în justiție a reprezentat exclusiv exercitarea dreptului fundamental de acces liber la justiție, garantat constituțional, simpla împrejurare că ulterior introducerii acțiunii a intervenit numirea în funcția de ministru neputând afecta caracterul legitim al demersului inițial.

În același timp, sunt pe deplin conștient că exercitarea funcției de ministru presupune un standard ridicat de responsabilitate, imparțialitate și integritate, precum și obligația de a evita orice situație care ar putea genera îndoieli cu privire la obiectivitatea actului administrativ. Rolul unui membru al Guvernului este acela de a servi interesul public și de a asigura buna funcționare a instituției pe care o conduce, cu respectarea strictă a cadrului legal și a principiilor constituționale.

Încă de la momentul preluării mandatului de ministru al Culturii, am analizat, împreună cu reprezentantul conventional, inclusiv posibilitatea adoptării unei strategii procesuale constând în renunțarea la judecarea cauzei, ca eventuală modalitate de înlăturare a oricărei aparențe de conflicte de interese. O eventuală renunțare la judecată ar putea produce efecte numai în condițiile prevăzute de lege și în raport cu poziția procesuală a celorlalte părți din dosar.

În măsura în care intervenientul din cauză ar stărui în continuarea judecății, renunțarea la judecată nu ar conduce în mod necesar la încetarea procesului. 

Respect pe deplin rolul puterii judecătorești și principiul separației și echilibrului puterilor în stat, considerând că soluționarea litigiului exclusiv de către instanța competentă reprezintă cadrul firesc și legitim de clarificare a situației juridice deduse judecății.

În acest scop mi-am exprimat deschiderea pentru ca monitorizarea acestui dosar să poate fi realizată la nivelul aparatului de lucru al Guvernului, prin Cancelaria Prim-Ministrului, ori prin desemnarea, la nivelul Ministerului Culturii, a unui demnitar responsabil cu gestionarea cauzei, în raport cu poziția procesuală a Ministerului Culturii, fie în ipoteza renunțării, fie în cea a continuării judecății.

Oricum ar fi să fie, nicio instanță nu va putea pronunța o decizie prin care în sarcina mea să fie identificabile elementele constitutive ale conflictului de interese deoare scopul demersului nu este (re)atribuirea managementului, ci constatarea nulității concursului organizat și dispunerea reorganizării sale în condiții de legalitate deplină.”, a declarat Andras Demeter pentru Cultura la dubă.

Primul termen de judecată la Curtea de Apel este pe 12 iunie 2026.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Procesul ministrului Culturii cu Ministerul Culturii a ajuns la Curtea de Apel. În ianuarie, Andras Demeter declara că va retrage acțiunea din instanță. Nu a făcut-o. appeared first on Cultura la dubă.

Teatrul Național de Operetă “Ion Dacian”, una dintre cele mai importante instituții de teatru liric din România, produce un spectacol dedicat trupei de fete ASIA, formată în 1999. Evenimentul este realizat din fonduri publice, instituția fiind în subordinea Ministerului Culturii.

Potrivit unui comunicat de presă transmis de instituție, „Dă-mi nopțile-napoi « Povestea A.S.I.A.»” este “un eveniment care aduce în prim-plan una dintre cele mai emblematice trupe din România, într-un format artistic inedit.

Evenimentul transformă scena Operetei într-un spațiu al poveștilor muzicale. Spectacolul propune o atmosferă intimă, „ca între prieteni” în care publicul descoperă istoria trupei, urmărind drumul celor patru soliste de la primele repetiții din studioul de pe strada Mihai Eminescu, până la statutul de simbol al culturii pop.

Anca Neacșu, Sorana Mohamad, Iana Novac și Anemona Niculescu vor urca pe scenă alături de orchestra, corul și baletul Teatrului. Această colaborare continuă parteneriatele de succes dintre muzicienii teatrului și membrele trupei, oferind publicului momente surpriză și prezentări spectaculoase ale hiturilor care au cucerit topurile.

„Să aducem fenomenul A.S.I.A. pe scena Operetei este o mare bucurie și o continuare naturală a proiectelor noastre inovatoare. Poveștile muzicale de suflet se spun cel mai bine aici, într-un format care se apropie de eleganța unui musical. Fuziunea dintre energia concertului pop și forța artistică a orchestrei și baletului nostru transformă această poveste într-un show de neuitat. Este o demonstrație a faptului că teatrul nostru este un spațiu viu, deschis și gata să spună povești care unesc generații”, a declarat dl. Radu Petrovici, managerul instituției.”

La solicitarea Cultura la dubă, Teatrul Național de Operetă “Ion Dacian” a transmis că spectacolul a fost produs cu costuri minime, bugetul alocat fiind 45.781 lei, adică 9000 de euro. Afișul poartă logoul Ministerului Culturii.

Spectacolul va avea loc în această seară, 25 aprilie 2026, de la ora 18:00, la sediul teatrului, o a doua reprezentație fiind programată pentru data de 15 mai 2026.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Teatrul Național de Operetă “Ion Dacian” pune în scenă “Dă-mi nopțile înapoi”, un spectacol dedicat formației ASIA appeared first on Cultura la dubă.

ENG Version

“Asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?“

Plecarea. Pentru un copil de 8 ani, plecarea poate fi o noțiune asimilată mult prea devreme, mai ales dacă se întreaptă către necunoscut. Devine, totuși, suportabilă atunci când are alături o mamă determinată să-i ofere o nouă viață.

Plecarea este înrădăcinată în povestea vieții lui Sebastian Stan. A părăsit Constanța în copilărie, lăsându-și bunicii îndrăgiți și prietenii de pe scara blocului. A ajuns cu mama sa în Austria, apoi în America, la New York. Pentru ca ulterior cariera de actor să implice alte și alte plecări.

Dar azi nu vom vorbi despre plecare, ci despre întoarcere.

Cu o capacitate extraordinară de transformare, alegând scenarii cât se poate de diferite, Sebastian Stan este acum unul dintre cei mai apreciați actori de la Hollywood, câștigător al unui Glob de Aur și nominalizat la Premiile Oscar. Are dublă cetățenie – americană și română.

Iar în doar câteva săptămâni va putea fi văzut jucând pentru prima dată într-un film românesc, Fjord, regizat de Cristian Mungiu, acolo unde-i stă perfect oricărui artist de cinema – la Festivalul de Film de la Cannes, în competiția oficială.

Ca să te apropii de o celebritate precum Sebastian Stan trebuie să treci, în mod normal, de o armată de agenți, fie impresari, publiciști, fie la propriu, agenți de pază.

Pe platoul de filmare de la Fjord, din Norvegia, lucrurile au stat, însă, altfel. Timp de mai bine de o lună, Stan și-a dat jos pelerina invizibilă de superstar și s-a integrat în diferitele straturi ale echipei de filmare, formată din români, norvegieni, suedezi sau finlandezi.

Tot în mod normal, o astfel de celebritate oferă interviuri rar și doar publicațiilor majore, cunoscute la nivel internațional.

Faptul că Sebastian Stan a decis să acorde primul său interviu în România, de după nominalizarea la Oscar, unei publicații mici, precum Cultura la dubă, spune mult mai multe despre el decât despre noi. Este doar una dintre formele prin care își pune notorietatea în slujba celuilalt, pentru a susține cauze în care crede, cauze care altfel nu se bucură de foarte mult sprijin. Cu același raționament a susținut, în calitate de producător și finanțator,  lungmetrajul de debut al unei regizoare din România – Malul Vânăt, al Andreei Borțun.

Discuția cu Sebastian Stan a decurs cât se poate de natural și a atins subiecte personale, care ne ajută să-l vedem dincolo de cariera de actor. De la căutarile unui copil trezit într-o lume complet diferită, la adultul de 42 de ani care încearcă să-și găsească adevarata identitate și rolul său pe pământ. Toate astea, în contextul pierderii dureroase a tatălui – “cu tata vorbeam doar în română, ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru.”

Ce rol are filmul în toată această poveste? Este arta prin care Stan își poate aduce cel mai autentic contribuția într-o lume măcinată de conflicte. Și este totodată parte din propriile sale căutări.

Interviul a avut loc în Norvegia, în aprilie 2025, într-o pauză de filmare. Sebastian a ales să vorbească în limba română, dar pe alocuri unele idei au fost exprimate în engleză.

Materialul prezintă totodată primele imagini cu Sebastian Stan pe platoul de filmare de la Fjord, surprinse de fotograful Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

***

“Sebastian, suntem în Norvegia, aproape de finalul filmărilor la Fjord. În primul rând ce faci, cum te simți aici?

Nici nu-mi vine să cred că mai avem doar două săptămâni și terminăm. E puțin ciudat aici, ai o altă stare. După atât de mult timp petrecut aici, în izolare, printre munții ăștia sălbatici, parcă nu mai știi dacă gândurile care îți trec prin minte îți aparțin cu adevărat sau sunt ale personajului.

Probabil tocmai această austeritate a peisajului a fost perfectă pentru mine, m-a ajutat să mă deconectez de orice altceva și să mă afund într-o cu totul altă lume, una care pare aproape fără timp.

Să fim în această locație ne-a ajutat mult să înțelegem cum ar fi viața aici pentru această familie din film, cum ar arăta lumea fiecărui personaj. Este cu adevărat un spațiu unde granițele dintre tine și rol se estompează treptat, ceea ce este minunat, nu?

Înainte să plec, nu prea am avut timp să mă gândesc cum va fi aici dintr-o perspectivă obiectivă, fiind o experiență total nouă, până la urmă, este primul meu film cu o echipă formată din foarte mulți români.

Ce te-a făcut să accepți acest proiect și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Mi-am dorit de multă vreme să colaborez cu Cristian. Dacă mă uit la ultimii ani, pot spune că am devenit tot mai dependent de regizori și de poveștile care îmi permit să pătrund în profunzimea personajului.

Îmi place să descopăr în mine și în personaj ceva neașteptat, poate chiar înfricoșător, genul ăla de teamă care te împinge să sapi mai adânc. Frica asta interioară, de a nu fi pe deplin pregătit sau de a eșua în fața unei nuanțe noi, a unui personaj străin mie, este ceea ce caut, cred că este cea care mă ajută să cresc ca actor.

Pe Cristian l-am admirat încă de când i-am văzut primul film. Ne-am cunoscut acum câțiva ani și am tot încercat să găsim un proiect la care să lucrăm împreună. În cele din urmă, l-am găsit pe acesta și sunt recunoscător că s-a concretizat.

Tu ai trăit cea mai mare parte a vieții în afara României și ai avut deja în cariera ta proiecte de film extraordinare. Cum poți explica dorința asta a ta, de a avea o conexiune nu doar personală cu țara în care te-ai născut, ci și una profesională, artistică? Cum și când a apărut dorința sau nevoia aceasta și ce stă de fapt, în profunzimea ei?

România este locul în care m-am născut și unde o parte din ceea ce sunt astăzi s-a format. Și da, de multă vreme îmi doream să mă implic într-un proiect cinematografic românesc.

Primul proiect cu industria cinematografică românească nu este acesta, Fjord, ci filmul regizat de Andreea Borțun, „Malul Vânăt” (A River’s Gaze), în care m-am implicat în calitate de producător și finanțator. M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a fi parte, de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, la primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

A fost nevoie să mă maturizez, să adun experiențe și, mai ales, să-mi cultiv curiozitatea și dorința de a înțelege mai bine de unde vin. Această redescoperire m-a influențat mult încă de la începuturile carierei, realizând că locul de origine și trăsăturile care mă diferențiază sunt, de fapt, părți care mă definesc și mă sprijină în viață – asta după ce o mare parte a copilăriei mi-am dorit doar să mă integrez și să fiu ca ceilalți.

Fiind societăți diferite în care a trebuit să mă adaptez (n.r. Austria, SUA), probabil că e firesc să-ți dorești să aparții.

Cu vârsta, realizezi că unicitatea nu vine din ceea ce ai în comun cu ceilalți, ci tocmai din acele calități și experiențe care îți conturează identitatea proprie și te provoacă să-ți construiești un drum al tău. Diferențele și particularitățile noastre sunt, până la urmă, cele care ne oferă o perspectivă originală asupra lumii și ne permit să trăim detașat de norme, în acord cu cine suntem cu adevărat. Acest aspect contează enorm, mai ales în industria filmului, unde, ca actor, totul pornește de la cum îți găsești vocea.

Succesul cred că ține și de puterea de a te exprima sincer, care adesea vine din propriile tale rădăcini, trăiri și experiențe de viață. Exact asta stă la baza capacității de a înțelege profunzimea personajelor și a poveștilor despre care vorbeam mai devreme, dar și a oamenilor cu care lucrezi, fiecare cu istoria sa unică. Bogăția asta face interpretarea vie, relevantă.

Gândurile acestea m-au urmărit mereu și m-au făcut să-mi doresc tot mai mult să mă întorc în locul de unde am plecat, un loc care îmi apare în niște amintiri bizare din timpul Revoluției din 1989, dar mai ales în cele cu bunicii, familia, prietenii de atunci, cu felul în care ‘cei mari’ relaționau între ei și cu situația socială și politică a acelor vremuri.

Toate astea au luat contur prin 2003, când am întâlnit o româncă, pe Alexandra Tînjală, care apoi mi-a devenit prietenă.

Eram în Anglia cu colegii mei de la actorie din America, de la Rutgers – unde mergeam la facultate. Ea era prietenă cu cineva din clasa mea și prietenul acela a zis: hey, tu ești român, ea e româncă, hai să vorbiți. Eu, până atunci, nu mai aveam niciun contact în România. Cu copiii cu care mă jucam în copilărie nu ținusem legătura. Bunicii, sărmanii, muriseră. Nu mai aveam pe nimeni. Toți eram plecați.

Iar datorită Alexandrei am început să redescopăr România, cinematografia românească, regizorii români. Ea m-a introdus noului val românesc – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, apoi filmelor lui Radu Jude și ale altor regizori români. Ea îmi trimitea filme: „Moartea domnului Lăzărescu”, „4,3,2”, „A fost sau n-a fost?”- care rămâne unul dintre filmele mele preferate, și multe altele.

Țin minte că prin 2008 mi-a adus un DVD cu filmul lui Cristian, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe care obținuse autograful lui. Sunt chiar curios dacă îl mai găsesc acasă. Ar fi ceva!

Apoi am început să mă implic în programul de voluntariat al Alexandrei, Our Big Day Out, în calitate de voluntar, care vizează copii din instituții de plasament și oameni defavorizați. Alexandra Tînjală este voluntar și al ONG-ului The Alex Fund, fondat de Leslie Hawke (n.r. mama actorului Ethan Hawke).

Ei, acest ONG, The Alex Fund, avea un eveniment la Lincoln Center, în New York – proiecția filmului lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Și Alexandra m-a invitat la această proiecție, o ocazie perfectă să îl întâlnesc pe Cristian Mungiu, mai ales că locuiam în New York.

Astfel că am luat-o pe mama cu mine, iar la acest eveniment l-am întâlnit pe Cristian prima dată. Nu cred că el știa ceva despre mine atunci. Se întâmpla prin 2016 cred.

Cum s-a dezvoltat după acest moment relația voastră? Ați ținut legătura?

Până în 2018 nu am mai auzit nimic de la el, dar în 2018 Alexandra i-a propus să mă invite la American Independent Film Festival, la București. Acolo am fost invitat cu filmul I, Tonya, în care abia jucasem. În aceeași săptămână l-am întâlnit și pe Corneliu Porumboiu, al cărui fan eram deja de câțiva ani buni. Și abia de atunci pot spune că am ținut legătura mai des și cu Cristian și cu Corneliu.

Spuneai mai devreme că ați avut mai multe încercări să lucrați împreună, dar că abia acum v-ați potrivit. Simți că a venit exact la momentul oportun în cariera ta această colaborare cu un regizor român?

Da, acum, după mai bine de 20 și ceva de ani în businessul ăsta – e foarte interesant să mă aud spunând asta (n.r. zâmbește) – am realizat mult mai mult că, în mod surprinzător, nu poți controla totul, oricât ai vrea.

Mereu îți dorești să lucrezi cu anumiți regizori, să obții roluri specifice, dar pentru mine toate filmele importante,  de la The Apprentice și I, Tonya, A different man și acum, Fjord, au venit exact când nu mă așteptam.

A fost ca și cum m-aș fi lăsat purtat de val, ca și cum mi-am ridicat mâinile în aer și am zis: știi ceva? Dacă o să fie, o să fie, dacă nu, nu. Și tocmai atunci, lăsând lucrurile să curgă natural, s-au legat toate.

Și mă simt extrem de norocos că Fjord s-a concretizat. Vorbeam despre el încă din vara lui 2024 și tot nu eram sigur dacă o să-l facem în decembrie sau ianuarie, dar, până la urmă, iată, s-a nimerit acum, în primăvară. Și da, parcă a fost sortit să fie așa.

Eu mai vorbisem cu Cristian și despre R.M.N. Am încercat și atunci să vedem dacă filmul acela poate să fie potrivit pentru mine, dar nu ne-am sincronizat. Și cred că, până la urmă, Fjord este mult mai potrivit pentru noi.

Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu? Te-ai obișnuit repede cu stilul lui de lucru pe set, cu plan-secvență, cu multe duble?

E fascinantă situația aceasta, să lucrezi cu un regizor care are un stil atât de personal și meticulos. Ce-mi place cel mai mult în meseria asta e că fiecare regizor vine cu propriile metode.

E cumva un moment care nu încetează să mă incite. Ca actor trebuie să fii mereu deschis să absorbi ceva nou de la fiecare proiect – ce a funcționat într-un film, nu înseamnă neapărat că va funcționa în următorul.

În plus, nu-mi place să joc mereu același lucru, devine plictisitor.

Exact această instabilitate face o carieră creativă să se simtă vie. Cumva te obligă să te reinventezi constant, să descoperi tot felul de resurse nebănuite în tine, mai ales cu un regizor care reconstruiește realitatea la milimetru. Recunosc (râde), am nevoie de cineva care să mă ghideze. Cred că încrederea în regizori este crucială.

De când am văzut primele lui filme i-am observat stilul inconfundabil: fiecare scenă e păstrată ca o secvență lungă, uneori de 20 de minute, iar alteori și cu o sută de oameni implicați. Și privești acele secvențele și ai impresia că urmărești un documentar – actorii nu par să joace un rol, ci par să trăiască povestea. Cred că așa situația devine foarte reală, credibilă.

Dar nu știam cât de mult lucrează el la ceea ce vedeam noi, cât de atent este la fiecare detaliu.

De exemplu, el se preocupă la milimetru cum stă un copil într-un colț sau cum flutură un steag, toate sunt gândite minuțios ca să creeze o autenticitate vizuală ireproșabilă.

După ce am văzut toate lucrurile astea, îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, aproape ca pe un pictor. Poți opri filmele lui pe orice cadru și să-l privești ca pe o operă de artă. Și asta nu cred că este întâmplător. Are un ochi extraordinar pentru detalii, ceea ce dă filmelor lui și un nivel estetic rar. Mi se pare că este foarte dificil să realizezi așa ceva și tocmai de aceea mă uimește, mă tot întreb „cum a reușit să gândească tot acest univers?”.

Pentru mine, toate aceste lucruri au fost foarte motivante și m-au împins zilnic să vreau să mă ridic la înălțimea universului pe care îl creează în filmele sale.

Diferența mare între filmele americane și cele europene este că în foarte multe filme americane ai adesea senzația că ți se spune cum să te simți, parcă cineva îți dă cu lingura în gură. În schimb, în filmele europene ți se arată o situație, iar tu, ca spectator, ești cel care trage concluziile, decizi cum să simți, cum să interpretezi personajele și povestea.

Este o abordare mult mai creativă și artistică și, după mine, acesta este impactul pe care filmul ar trebui să-l aibă asupra publicului. Asta este viața, până la urmă, nu există doar alb sau negru, nimeni nu este doar bun sau doar rău, toți încercăm în fiecare zi să trăim și să ne împăcăm cu deciziile noastre, conștienți că suntem supuși greșelilor și că nimeni nu e perfect.

Revenind la lucrul cu Cristian, filmarea unei secvențe de 20-30 de ori este o provocare imensă, ceva se întâmplă. Este și un subiect foarte greu, cuprinde niște scene foarte emoționante. Să încerci să ții emoțiile acelea, ca actor, pentru atât de mult timp, de fiecare dată, de 20-30 de ori, nu este deloc ușor.

Poți simți că ai intrat perfect în starea respectivă la dubla cinci, dar poate ceilalți actori nu au nimerit-o. Totul trebuie să fie sincronizat impecabil.

Într-un fel, stilul ăsta de filmare seamănă cu punerea în scenă a unei piese de teatru: faci repetiții zilnice, ai spectacol de câteva ori în săptămână, trebuie să păstrezi ritmul și intensitatea, dar totuși să găsești mereu nuanțe noi în aceeași structură, chiar dacă repeți același text sau scenă.

E fasciant să te duci din nou și din nou spre acea stare emoțională încercând să o îmbunătățești de fiecare dată, nicidecum să o repeți, ci să te autodepășești.

Pentru acest rol a fost nevoie să îți schimbi radical look-ul. Cum ați ajuns la un acord în această privință? Ți-a fost greu să faci asta?

Nu cred că a fost greu, mai ales după experiențele cu serialul Pam & Tommy, unde am slăbit peste 9 kilograme, sau pentru rolul din The Apprentice, unde m-am îngrășat cam tot atâta.

Cred că adaptarea look-ului ajută enorm și aduce autenticitate personajului. Nu doar în ce vede publicul, ci în cum relaționez eu, ca actor, cu personajul: te comporți altfel, te miști diferit, manierismele se schimbă, anumite instincte par să se reașeze și adapteze automat. Cu cât ești mai aproape de fizicul personajului, cu atât te apropii mai mult de el.

Schimbarea aceasta de look nu o văd ca pe ceva greu, ci mai degrabă necesară dacă asta se impune de către personaj. Dacă mergi la lucru știind exact cum va fi, nu mai ai unde să înaintezi, iar pe termen lung n-ai decât de pierdut.

Cum spuneam, pentru mine disconfortul, teama și necunoscutul sunt cruciale în proiectele în care mă implic. Pentru mine, ele stau la baza libertății și evoluției creative.

Simți că ți-a dat o nouă perspectivă asupra României această colaborare, nu doar cu Cristian, ci cu toată echipa de români? Ai petrecut mult timp cu ei, nici nu știu dacă ai stat vreodată atât de mult timp cu atât de mulți români la un loc.

Da, am vorbit și cu mama zilele trecute la telefon și mi-a spus că româna mea este mult mai bună de când am venit aici.

Să pot să vorbesc în română atât de mult timp a fost fain și foarte bine. Totuși, pentru mine, relația cu România este un proces care încă se dezvoltă și va mai dura ceva timp până să ajung la toate straturile pe care mi le doresc. Sunt încă mulți regizori și oameni din industria românească cu care îmi doresc să lucrez. (n.r. Radu Jude a anunțat pentru Cultura la dubă că va face un film cu Sebastian Stan).

Românii au un mod expansiv de a vorbi, plin de gesticulație, pe de o parte sunt foarte inimoși, pe de altă parte, foarte încăpățânați. Am râs mult cu ei și mi-a plăcut să simt această energie, care, da, îmi apare foarte cunoscută, familiară.

De exemplu, când am filmat o secvență cu Alin Panc, abia mă puteam abține să nu râd – avea un mod de-a fi care mă făcea să mă prăbușesc de râs doar cu o privire! Iar Adrian Titieni, pe care îl văzusem în filmul Bacalaureat, unde a fost nemaipomenit, este un actor incredibil. Am rămas profund impresionat de prezența și profesionalismul lui și sunt foarte recunoscător să lucrez cu el, dar și cu restul echipei de români.

Sincer, am fost puțin speriat să fiu cu ei pe platoul de filmare, a trebuit să îmi regăsesc limba română, am încă accentul pe care îl am, voiam să vorbesc cât mai bine, să fiu cât mai autentic, ca cineva care a plecat din România după mult mai puțin timp decât am plecat eu.

Bine, ei sunt actori 100% români, cu rădăcini adânci în cultura și subtilitățile modului de exprimare, ceea ce, da, m-a intimidat puțin la început. Dar tocmai aceste diferențe au creat o chimie specială atât pe platou, cât și între noi. A fost și rămâne o experiență formidabilă pentru mine!

Dar crezi că, dincolo de aspectul unei colaborări profesionale, tendința noastră de a ne reconecta cu rădăcinile, odată cu înaintarea în vârstă, de a redescoperi poveștile trăite de bunicii noștri, se referă, de fapt, la o nevoie personală de a ne cunoaște cu adevărat identitatea? Parcă altfel vedem lucrurile astea aproape de 40 de ani. Pentru tine cum este?

Este exact cum ai spus tu. Când ajungi la 42 de ani (n.r. râde), cum sunt eu, gândești foarte diferit. Mai ales când pierzi oamenii din viața ta.

Când tata a murit, în 2021, foarte multe s-au schimbat pentru mine. Un astfel de eveniment schimbă complet felul în care vezi viața, de unde vii, ce s-a întâmplat, care e istoria, care sunt rădăcinile, ce te-a făcut, cum te-a făcut, etc.

Și iar mă întorc la cele discutate mai devreme: nu este vorba doar de apropierea de rădăcini sau cunoașterea lor, ci și înțelegerea acestora și compasiunea de care trebuie să dai dovadă pentru a nu te aliena de ele, oricât de șubrede par în anumite momente.

Tatăl meu a murit, din păcate, într-un spital din România. Acele zile în care se zbătea pentru viață, în țara sa natală, într-un loc de unde plecase demult și în care se întorsese doar în vizită, îmi sunt și azi foarte greu de descris.  

Stările prin care am trecut atunci, furia pe care am simțit-o față de acest sistem care părea smuls din vechile povești despre România, neputința în fața bolii și, mai ales, în fața modului în care funcționează acest sistem, lipsa de transparență, barierele de comunicare și relația lipsită de empatie dintre unii medici și pacienți sau aparținători, recunosc, m-au marcat.

Am tot încercat să înțeleg cum faci față unui astfel de mecanism, mai ales că vorbim de sistemul medical.

Și când am citit acest scenariu, am simțit această paralelă: pierderea tatălui meu în meandrele birocrației medicale românești, neputința împărtășită probabil de mulți români care își pierd părinții astfel, seamănă izbitor cu tensiunile din Fjordul lui Mungiu – familia ruptă de distanță, valorile culturale aflate în conflict și lupta mută pentru a păstra ce rămâne din umanitate în fața unui mecanism rece și impersonal.

America a avut mare influență asupra mea, fiindcă acolo am crescut. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să plec atunci când am putut să plec, că am avut-o pe mama, care s-a luptat foarte mult să putem pleca după Revoluție, să avem alte șanse.

Dar această plecare o simt și ca pe o vină cumva. Stai și te gândești că nu foarte mulți au avut aceste oportunități.

Și tot te gândești cum ar fi fost dacă nu plecam, dacă rămâneam acolo. Sau dacă plecam și nu mă mai întorceam deloc, dacă aș fi pierdut româna complet.

La vârsta asta te gândești la toate astea, nu ai cum altfel. Până la urmă, trebuie să accepți. Ăsta a fost drumul tău. Singura cale. Dar trebuie să le recunoști pe toate: și norocul și vina și unde te-ai îndreptat, dar și de unde ai plecat.

Și munca.

Da! Și munca. Eu am încercat să fac ceva cu oportunitatea asta și câteodată nici nu îmi vine să cred că suntem aici și vorbim despre asta acum.

Totuși, când pierzi un părinte, când te gândești la copii, la cât de repede trece viața asta, privești dincolo de tine. Stai și te întrebi: ce poți tu să mai zici și să mai faci? Ce faci cu platforma asta pe care ai clădit-o, pe care o ai?

Ăsta e drumul meu. Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește egoul.

De asta m-am implicat în proiectul Alexandrei de voluntariat, Our Big Day Out, și în filmul Andreei Borțun, (n.r.„Malul Vânăt / A River’s Gaze), fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: pregătirea a presupus patru-cinci ani de cercetare în zone rurale, filmările s-au întins pe patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmările, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.

Deci da, încerc să găsesc mai multe căi prin care să contribui, dar să rămân în același timp cine sunt, să nu pretind altceva decât ceea ce sunt.

O să închei cu ceva cu care trebuia să încep: felicitări pentru Globul de Aur și pentru nominalizarea la Oscar! Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar momentul speech-ului tău a provocat niște emoții puternice în România. Poate unii au spus: de ce ni-l asumăm noi, că România nu are niciun merit. Dar adevărul este că pentru români reușita unui sportiv sau a unui artist român peste hotare aduce un soi de bucurie pe care nu și-o pot lua din altceva.

Mulțumesc mult! Am spus pe scenă exact ce am simțit. Iar legat de România, ce pot să spun acum este că în anii aceia în care eu am plecat, era foarte mult haos pentru mine.

Când ești copil, tot încerci să-ți găsești casa. Ba trăiești aici, ba te duci acolo, apoi în altă țară. Așa cum am spus, când ești copil, vrei să fii ca toți ceilalți. Dar, până la urmă, anii ăia m-au făcut pe mine. Fără tot haosul acela, copilăria în România, plecatul în Austria, pe urmă America, toate astea m-au construit pe mine și altfel nu aș fi fost aici.

Poate că există oameni care au o viață ok, au o familie întreagă, nu li s-a întâmplat nimic rău și devin genii, nu știu, e posibil. Dar fiecare regizor de care eu m-am atașat, fiecare scriitor, scenarist, absolut toți au povești de familie, o copilărie, niște situații care i-au determinat să se întrebe cine sunt, să descopere de ce sunt ei capabili.

Niște traume…

Exact. Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.

Și asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?

Eu înțeleg că poate unii se uită și zic “ăsta a plecat, ce naiba mai are el de spus?”. Dar, totuși, dacă nu aveam momentul ăla acolo (n.r. la câștigarea Globului de Aur), dacă nu spuneam ce am spus…

Puteam să fi fost pe scenă o oră și tot nu aș fi terminat de mulțumit tuturor. Tot timpul visezi la momentele astea, te gândești: dacă ajung acolo, ce o să zic? Până la urmă, momentul acela trebuie să fie “mulțumesc!”. Nu ajungi acolo singur. Ajungi acolo pentru că sute de situații s-au întâmplat, pentru oamenii pe care i-ai întâlnit pe parcurs și pentru că ai muncit foarte mult.

Momentul acela în care ai spus, la final, România, te iubesc!, a fost spontan sau îl aveai pregătit? Și de ce ai vrut să faci acea declarație față de România?

A fost și nu a fost spontan. A fost în primul rând un mesaj pentru mama mea sau, mai bine zis, de la mama mea, care mereu mi-a repetat: „Trebuie să-ți amintești de unde ai plecat”. Pe de o parte, a reprezentat puterea ei de a pleca cu mine, singură, drumul nostru comun.

Pe de altă parte, despre suportul tatălui meu vitreg, care a fost unul necondiționat, și, în egală măsură, despre tatăl meu și relația pe care am avut-o cu el, despre momentele petrecute împreună, în care îmi aducea la viață zeci de povești din și despre România, despre muzica românească pe care o ascultam împreună, despre faptul că vorbeam cu el doar în română – ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru – și până la propriul său drum, care nu a fost deloc unul ușor, dar și despre poveștile despre el descoperite ulterior de la prietenii săi, după ce l-am pierdut.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost neautentic și nejustificat să nu spun ceea ce am spus.

Firește că de-a lungul carierei m-am gândit la clipa asta, să fiu pe scenă și să reflectez la parcursul meu, la originea mea, să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la viața asta. Așa că, într-un fel, nu a fost spontan, în realitate, nu aș fi fost acolo dacă nu aș fi avut drumul și trecutul acesta, care începe și va începe mereu cu România.

A fost felul meu de a recunoaște de unde vin, de a-mi arăta mândria pentru trecutul meu, de a-l accepta pe deplin, pentru identitatea mea și pentru toți oamenii care mi-au fost alături și m-au format, de acolo, din țara în care m-am născut.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sebastian Stan: “Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.” appeared first on Cultura la dubă.

“This is your responsibility – to look at all the parts of yourself, even the ones you don’t like, the questions you’re afraid of, to see who you are, how you were made, and then ask yourself: okay, now what do you want to do with that?”

Departure. For an 8-year-old child, departure can be a concept absorbed far too early, especially when it leads into the unknown. It becomes, however, bearable when accompanied by a mother determined to offer a new life.

Departure is deeply rooted in Sebastian Stan’s life story. He left Constanța as a child, leaving behind his beloved grandparents and his friends from the apartment building stairwell. He arrived with his mother in Austria, then in America, in New York. And later, his acting career would also involve countless other departures.

But today we won’t talk about leaving – we’ll talk about returning.

With an extraordinary ability to transform, choosing vastly different scripts, Sebastian Stan is now one of the most acclaimed actors in Hollywood, a Golden Globe winner and an Academy Award nominee. He holds dual citizenship – American and Romanian.

And in just a few weeks, he will be seen for the first time in a Romanian film, Fjord, directed by Cristian Mungiu – exactly where any cinema artist belongs: at the Cannes Film Festival, in the official competition.

To get close to a celebrity like Sebastian Stan, you would normally have to pass through an army of agents, managers, publicists, or quite literally, security personnel.

On the Fjord set in Norway, however, things were different. For over a month, Stan set aside his invisible superstar cloak and integrated himself into the various layers of the film crew, made up of Romanians, Norwegians, Swedes, and Finns.

Typically, such a celebrity gives interviews rarely and only to major, internationally known publications.

The fact that Sebastian Stan chose to give his first interview in Romania after his Oscar nomination to a small publication like Cultura la dubăsays much more about him than about us. It is just one of the ways in which he uses his notoriety in service of others – to support causes he believes in, causes that otherwise do not receive much attention. With the same reasoning, he supported, as a producer and financier, the debut feature film of a Romanian director – A River’s Gaze, by Andreea Borțun.

The conversation with Sebastian Stan flowed as naturally as possible and touched on personal subjects that help us discover him beyond his acting career. From the search of a child suddenly awakened in a completely different world, to the 42-year-old adult trying to find his true identity and his role on earth. All of this, in the context of the painful loss of his father – “I only spoke Romanian with my father, which created a very special intimacy between us, like an invisible thread that belonged only to us.”

What role does film play in all of this? It is the art form through which Stan can bring his most authentic contribution to a world torn by conflict. And it is also part of his own personal search.

The interview took place in Norway, in April 2025, during a filming break. Sebastian chose to speak in Romanian, though at times some ideas were expressed in English.The material also features the first images of Sebastian Stan on the Fjord film set, captured by photographer Adi Bulboacă for Cultura la dubă.

***

“Sebastian, we’re in Norway, close to the end of filming on Fjord. First of all, how are you, how do you feel here?

I can’t even believe we only have two weeks left and we’re done. It’s a bit strange here, you’re in a different state. After so much time spent here, in isolation, among these wild mountains, it’s like you no longer know whether the thoughts that pass through your mind truly belong to you or to the character.

Probably this very austerity of the landscape was perfect for me, it helped me disconnect from anything else and sink into a completely different world, one that feels almost timeless.

Being in this location helped us a lot to understand what life would be like here for this family in the film, what each character’s world would look like. It really is a space where the boundaries between you and the role gradually blur, which is wonderful, right?

Before I left, I didn’t really have time to think about what it would be like here from an objective perspective, being a totally new experience, after all, it’s my first film with a crew made up of so many Romanians.

What made you accept this project and work with Cristian Mungiu?

I’ve wanted for a long time to collaborate with Cristian. If I look at the last few years, I can say I’ve become more and more dependent on directors and on stories that allow me to go into the character’s depth.

I like to discover in myself and in the character something unexpected, maybe even frightening, that kind of fear that pushes you to dig deeper.
That inner fear, of not being fully prepared or of failing in front of a new nuance, of a character foreign to me, is what I’m looking for, I think it’s what makes me grow as an actor.

I have admired Cristian since I saw his first film. We met a few years ago and kept trying to find a project to work on together. In the end, we found this one and I’m grateful it came together.

You have lived most of your life outside Romania and you’ve already had extraordinary film projects in your career. How can you explain this desire of yours, to have not only a personal connection to the country where you were born, but also a professional, artistic one? How and when did this desire or need appear and what lies, in its depth?

Romania is the place where I was born and where part of what I am today was formed. And yes, for a long time I wanted to get involved in a Romanian cinematic project.

My first project with the Romanian film industry isn’t this one, Fjord, but the film directed by Andreea Borțun, “Malul Vânăt” (A River’s Gaze), where I got involved as a producer and financier. It made me very happy that I had this opportunity to be part of, to support a project by a young director, at the beginning of her journey, on her first feature film.

I think it’s very important, if we can, to support such new voices. Often great careers are born from these first steps. Think of Martin Scorsese, who debuted with Who’s That Knocking at My Door (1967) thanks to the support of producer Roger Corman, opening the road toward masterpieces like Taxi Driver later. I won’t say that my support was just as decisive, just as important, but I tried to be there for her in this effort as much as I could.

My roots are there, even if I left at only 8, and my first return was only at 21. That long break made the return not just physical, but much more revealing, I could even call it spiritual.

I needed to mature, to gather experiences and, most of all, to cultivate my curiosity and my desire to better understand where I come from. This rediscovery influenced me a lot from the start of my career, realizing that my place of origin and the traits that set me apart are, in fact, parts that define me and support me in life – after a large part of childhood I only wanted to fit in and be like the others.

Being different societies I had to adapt to (n.r. Austria, USA), it’s probably natural to want to belong.

With age, you realize that uniqueness doesn’t come from what you share with others, but precisely from those qualities and experiences that shape your own identity and challenge you to build a path of your own. Our differences and particularities are, in the end, what give us an original perspective on the world and allow us to live detached from norms, in accord with who we truly are.
This matters enormously, especially in the film industry, where, as an actor, everything starts from how you find your voice.

I think success also depends on the power to express yourself honestly, which often comes from your own roots, feelings, and life experiences. That is exactly what stands behind the ability to understand the depth of characters and stories I was talking about earlier, but also of the people you work with, each with their unique history. That richness makes the performance alive, relevant.

These thoughts have always followed me and made me want more and more to return to the place I left, a place that appears to me in some bizarre memories from the Revolution of 1989, but especially in those with my grandparents, family, friends from back then, with how “the grown-ups” related to each other and to the social and political situation of those times.

All of that took shape around 2003, when I met a Romanian woman, Alexandra Tînjală, who later became my friend.

I was in England with my acting classmates from America, from Rutgers – where I was going to college. She was friends with someone in my class and that friend said: hey, you’re Romanian, she’s Romanian, talk. I, until then, had no contact in Romania anymore. I hadn’t kept in touch with the kids I played with in childhood. My grandparents, poor souls, had died. I had nobody anymore. We were all gone.

And because of Alexandra I began to rediscover Romania, Romanian cinema, Romanian directors. She introduced me to the Romanian new wave – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, then to Radu Jude’s films and other Romanian directors. She sent me films: “The Death of Mr. Lăzărescu”, “4 months, 3 weeks and 2 days”, “12:08 East of Bucharest” – which remains one of my favorite films, and many others.

I remember that around 2008 she brought me a DVD with Cristian’s film “4 Months, 3 Weeks and 2 Days”, which she had gotten his autograph on. I’m really curious if I can still find it at home. That would be something!

Then I started to get involved in Alexandra’s volunteer program, Our Big Day Out, as a volunteer, which targets children in placement institutions and disadvantaged people. Alexandra is also a volunteer of the NGO The Alex Fund, founded by Leslie Hawke (n.r. Ethan Hawke’s mother).

They, this NGO, The Alex Fund, had an event at Lincoln Center, in New York – the screening of Cristian Mungiu’s film, Graduation. And Alexandra invited me to this screening, a perfect occasion to meet Cristian Mungiu, especially since I lived in New York.

So I took my mom with me, and at this event I met Cristian for the first time. I don’t think he knew anything about me then. It was happening around 2016, I think.

How did your relationship develop after that moment? Did you keep in touch?

Until 2018 I didn’t hear anything from him, but in 2018 Alexandra suggested that he invite me to the American Independent Film Festival, in Bucharest. There I was invited with the film “I, Tonya”, in which I had just acted. In that same week I also met Corneliu Porumboiu, whose fan I already was for a good few years. And only from then on can I say I kept in touch more often both with Cristian and with Corneliu.

You said earlier that you had several attempts to work together, but only now you matched. Do you feel this collaboration with a Romanian director came at exactly the right moment in your career?

Yes, now, after more than 20-something years in this business (it’s very interesting to hear myself saying that), I realized much more that, surprisingly, you can’t control everything, no matter how much you want to.

You always want to work with certain directors, to get specific roles, but for me all the important films, from “The Apprentice” and “I, Tonya”, “A different man” and now, “Fjord”, came exactly when I wasn’t expecting it.

It was as if I let myself be carried by the wave, as if I raised my hands in the air and said: you know what? If it’s meant to be, it’s going to happen, if not, not. And right then, letting things flow naturally, everything came together.

And I feel extremely lucky that ‘Fjord’ came together. We were talking about it back in the summer of 2024 and I still wasn’t sure if we would do it in December or January, but in the end, here we are, it happened now, in spring. And yes, it feels like it was meant to be that way.

I had also talked with Cristian about R.M.N. We tried then too to see if that film could suit me, but we didn’t synchronize.

And I think, in the end, Fjord is much more suitable for us.

What is it like to work with him? Did you get used quickly to his style on set, with long takes, with many takes?

It’s fascinating to work with a director who has such a personal and meticulous style. What I like most in this job is that every director comes with their own methods.

It’s somehow a moment that never stops exciting me. As an actor you have to always be open to absorb something new from each project – what worked in one film doesn’t necessarily mean it will work in the next.

Also, I don’t like to play the same thing all the time, it becomes boring.

This very instability makes a creative career feel alive. Somehow it forces you to reinvent yourself constantly, to discover all kinds of unsuspected resources in you, especially with a director who reconstructs reality down to the millimeter. I admit (laughs), I need someone to guide me. I think trust in directors is crucial.

Since I saw his first films I noticed his unmistakable style: each scene is kept as a long sequence, sometimes 20 minutes, and sometimes with a hundred people involved. And you watch those sequences and you feel like you’re watching a documentary – the actors don’t seem to act a role, they seem to live the story. I think that’s how the situation becomes very real, believable.

But I didn’t know how much he works on what we see, how attentive he is to every detail.

For example, he worries down to the millimeter how a child sits in a corner or how a flag flutters, everything is thought through meticulously to create impeccable visual authenticity.

After seeing all these things, I look at him now more as a complex artist, almost like a painter. You can stop his films on any frame and look at it like a work of art. And I don’t think that’s accidental. He has an extraordinary eye for detail, which gives his films a rare aesthetic level. It seems to me it’s very difficult to achieve something like that and that’s why it amazes me, I keep asking myself “how did he manage to think up this whole universe?”

For me, all these things were very motivating and pushed me daily to want to rise to the level of the universe he creates in his films.

The big difference between American films and European ones is that in many American films you often feel you’re being told how to feel, like someone is spoon-feeding you. Whereas in European films, you’re shown a situation, and you, as a viewer, are the one who draws conclusions, you decide how to feel, how to interpret the characters and the story.

It’s a much more creative and artistic approach and, in my view, that’s the impact film should have on the public. That’s life, after all, there isn’t only black or white, nobody is only good or only bad, we all try every day to live and make peace with our decisions, aware that we are subject to mistakes and nobody is perfect.

Coming back to working with Cristian, shooting a sequence 20–30 times is a huge challenge, something happens. It’s also a very heavy subject, it contains some very emotional scenes. To try to hold those emotions, as an actor, for that long time, every time, 20–30 times, is not easy at all.

You can feel you entered that state perfectly at take five, but maybe the other actors didn’t hit it. Everything has to be synchronized impeccably.

In a way, this style of filming resembles staging a theater play: you do daily rehearsals, you have shows a few times a week, you have to keep the rhythm and intensity, but still find new nuances in the same structure, even if you repeat the same text or scene.

It’s fascinating to go again and again toward that emotional state trying to improve it each time, not to repeat it, but to outdo yourself.

For this role, you needed to radically change your look. How did you reach an agreement about that? Was it hard for you to do?

I don’t think it was hard, especially after the experiences with the series Pam & Tommy, where I lost over 9 kilograms, or for the role in The Apprentice, where I gained about the same.

I think adapting the look helps enormously and brings authenticity to the character. Not only in what the public sees, but in how I relate, as an actor, to the character: you behave differently, you move differently, mannerisms change, certain instincts seem to adapt automatically. The closer you are to the character’s physicality, the closer you get to him.

I don’t see changing the look as something hard, but rather necessary if the character demands it. If you go to work knowing exactly how it will be, you have nowhere to move forward, and in the long run you only lose.

As I said, to me, discomfort, fear and the unknown are crucial in the projects I get involved in. To me, they are the basis of creative freedom and evolution.

Do you feel this collaboration gave you a new perspective on Romania, not only with Cristian, but with the whole Romanian crew? You spent a lot of time with them, I don’t know if you’ve ever spent so much time with so many Romanians in one place.

Yes, I spoke with my mom on the phone a few days ago and she told me my Romanian is much better since I came here.

To be able to speak Romanian for so long has been nice and very good. Still, for me, the relationship with Romania is a process that is still developing and it will take some time until I reach all the layers I want. There are still many directors and people in the Romanian industry I want to work with. (n.r. Radu Jude told Cultura la Dubă in an interview that he will make a film with Sebastian Stan).

Romanians have an expansive way of speaking, full of gestures, on one side they’re very warm-hearted, on the other, very stubborn. I laughed a lot with them and I liked feeling that energy, which, yes, feels very familiar to me.

For example, when I filmed a sequence with Alin Panc, I could barely stop myself from laughing – he had a way of being that made me collapse laughing with just a look! And Adrian Titieni, whom I had seen in the film Graduation, where he was outstanding, is an incredible actor. I was deeply impressed by his presence and professionalism and I’m very grateful to work with him, but also with the rest of the Romanian team.

Honestly, I was a bit scared to be with them on set, I had to find my Romanian again, I still have the accent I have, I wanted to speak as well as possible, to be as authentic as someone who left Romania after much less time than I left.

Well, they are 100% Romanian actors, with deep roots in the culture and the subtleties of expression, which, yes, intimidated me a bit at first. But precisely these differences created a special chemistry both on set and between us. It was and remains a tremendous experience for me!

But do you think that, beyond professional collaboration, our tendency to reconnect with our roots as we get older, to rediscover the stories lived by our grandparents, is actually about a personal need to truly know our identity? It’s like we see these things differently close to 40. How is it for you?

It’s exactly as you said. When you reach 42 (laughs), as I am, you think very differently. Especially when you lose people in your life.

When my father died, in 2021, a lot changed for me. Such an event completely changes how you see life, where you come from, what happened, what the history is, what the roots are, what made you, how it made you, etc.

And I go back again to what we discussed earlier: it’s not just about getting close to the roots or knowing them, but also understanding them and the compassion you must show so you don’t alienate yourself from them, no matter how shaky they may seem at times.

My father died, unfortunately, in a hospital in Romania.

Those days when he struggled for life, in his native country, in a place he had left long ago and only returned to visit, are still very hard for me to describe.

The states I went through then, the anger I felt toward this system that seemed torn from old stories about Romania, the helplessness in front of illness, but especially in front of the way this system works, the lack of transparency, communication barriers and the lack of empathy of the doctors for the patients or their relatives, I admit, all of that marked me.

I kept trying to understand how you cope with such a mechanism, especially since we’re talking about the medical system.

And when I read this script, I felt this parallel: losing my father in the twists of Romanian medical bureaucracy, the helplessness probably shared by many Romanians who lose their parents like this, resembles strikingly the tensions in Mungiu’s Fjord – the family broken by distance, the cultural values in conflict, and the mute fight to keep what remains of humanity in front of a cold, impersonal mechanism.

America had a big influence on me, because I grew up there. I feel very lucky that I had the opportunity to leave when I could, that I had my mom, who fought very hard so we could leave after the Revolution, to have other chances.

But I also feel this leaving as a kind of guilt. You sit and think that not many had these opportunities.

And you keep thinking what it would have been like if we hadn’t left, if we had stayed there. Or if we left and never returned, if I had lost Romanian completely. At this age you think about all that, you can’t help it.

In the end, you have to accept. This was your road. The only way. But you have to acknowledge all of it: the luck and the guilt and where you headed, but also where you came from.

And the work.

Yes! And the work. I tried to do something with this opportunity and sometimes I can’t even believe we are here and talking about this now.

Still, when you lose a parent, when you think about children, about how fast this life passes, you look beyond yourself. You sit and ask: what can you still say and do? What do you do with this platform you built, that you have?

This is my journey. Through the films I make and the profession I chose I want to contribute in a way that is beyond me, that surpasses personal ego.

That’s why I got involved in Alexandra’s volunteer project, Our Big Day Out, and in Andreea Borțun’s film (n.r. “Malul Vânăt / A River’s Gaze), because there are many women directors in Romania who have something to say.

And she had a story somewhat similar to my story with my mother, there are some small parallels there. And not only that drew me to this project, but also the way it was made: the preparation meant six years of research in rural areas, the filming stretched across four seasons, something quite rare for a fiction feature.

Over 60% of the cast are non-professionals from the regions where filming took place, ordinary people who were given a real chance to play what they live day by day and not just anyhow, but in a feature film. Including one of the main actors, the boy, which I think was a brave bet for a debut director, not many take that on.

So yes, I try to find more ways to contribute, but at the same time remain who I am, not pretend anything other than what I am.

I’ll end with something I should have started with: congratulations on the Golden Globe and on the Oscar nomination! I don’t know if you realized it, but the moment of your speech caused strong emotions in Romania. Maybe some said: why do we claim him, Romania has no merit. But the truth is that for Romanians the success of a Romanian athlete or artist abroad brings a kind of joy they can’t get from anything else.

Thank you so much! I said on stage exactly what I felt. And regarding Romania, what I can say now is that in those years when I left, there was a lot of chaos for me.

When you’re a child, you keep trying to find your home. You live here, then you go there, then to another country. As I said, when you’re a child, you want to be like everyone else. But, in the end, those years made me. Without all that chaos, childhood in Romania, leaving for Austria, then America, all that built me and otherwise I wouldn’t be here.

Maybe there are people who have an ok life, they have a whole family, nothing bad happened to them and they become geniuses, I don’t know, it’s possible. But every director I attached myself to, every writer, screenwriter, absolutely all have family stories, a childhood, situations that made them ask who they are, to discover what they are capable of.

Some traumas…

Exactly. Traumas either destroy you, or they give birth to you, or rebirth you.

And that’s your responsibility, to look at all parts of you, even the ones you don’t like, at the questions you’re afraid of, to see who you are, how you were made and then to ask: ok, now what do you want to do with that?

I understand maybe some look and say “he left, what the hell does he still have to say?”. But still, if I hadn’t had that moment there (n.r. at winning the Golden Globe), if I hadn’t said what I said…

I could have been on stage for an hour and still I wouldn’t have finished thanking everyone. You always dream of these moments, you think: if I get there, what will I say? In the end, that moment has to be “thank you!”. You don’t get there alone. You get there because hundreds of situations happened, for the people you met along the way and because you worked very hard.

That moment when you said, at the end, Romania, I love you, was it spontaneous or did you have it prepared? And why did you want to make that declaration toward Romania?

It was and it wasn’t spontaneous. It was first of all a message for my mother, or rather, from my mother, who always repeated to me: “You have to remember where you came from.” On the one hand, it represented her strength to leave with me, alone, our shared journey.

On the other hand, about the support of my stepfather, which was unconditional, and, equally, about my father and the relationship I had with him, about the moments spent together, where he brought to life dozens of stories from and about Romania, about Romanian music we listened to together, about the fact that I spoke with him only in Romanian – which created a very special intimacy between us, like an invisible thread only ours – and up to his own road, which wasn’t easy at all, but also about the stories about him discovered later from his friends, after I lost him.

From my point of view, it would have been inauthentic and unjustified not to say what I said.

Of course throughout my career I thought about this moment, to be on stage and reflect on my path, on my origin, to thank everyone who contributed to this life. So, in a way, it wasn’t spontaneous – in reality, I wouldn’t have been there if I hadn’t had this road and this past, which begins and will always begin with Romania.

It was my way of recognizing where I come from, of showing my pride in my past, of fully accepting it, for my identity and for all the people who were with me and shaped me, from there, from the country where I was born.

The post INTERVIEW Sebastian Stan: “Trauma either destroys you, or it gives birth to you, or rebirths you.” appeared first on Cultura la dubă.