Adrian Văncică a fost desemnat aseară cel mai bun actor la Festivalul Internațional de la Sarajevo, pentru rolul principal din filmul Nu e locul tău aici”, regizat de Florin Șerban, premiat cu Leopardul de Aur la Locarno.

„Pentru o interpretare marcată de tenacitate şi rigoare discretă, în care actorul este în permanenţă în slujba unei poveşti regizate prin cadre lungi şi largi, premiul Heart of Sarajevo pentru cel mai bun actor îi revine lui Adrian Văncică pentru filmul “Nu e locul tău aici/ You don’t belong here.”, menționează motivația juriului.

„Nici nu s-a stins bine în mine bucuria de la Locarno pentru Leopardul de Aur și a venit încă un premiu de la Sarajevo. E un premiu important care, bineînțeles că mă bucură și mă onorează, nivelul filmelor care au fost în competiție fiind ridicat, iar juriul alcătuit din profesioniști pe care îi admir, în frunte cu Emily Watson.  E un premiu care e al meu și nu-i al meu… pentru că fără Florin Șerban n-ar fi existat.

Țin să îi mulțumesc lui Florin pentru tact, inspirație și răbdare, precum și colegilor actori și echipei pentru tot sprijinul. A fost o muncă grea, dar frumoasă. Dar să știți că emoțiile pe care le am pentru întâlnirea dintre filmul “Nu e locul tău aici” și publicul din România nu s-au făcut mai mici. Aș zice că dimpotrivă. În noiembrie vă aștept la premieră.”, a declarat Adrian Văncică.

Cu Adrian Văncică în rolul principal, un medic chirurg a cărui lume se transformă peste noapte, după ce află că fiul său adolescent (interpretat de Teodor Butănescu) este suspectat de crimă și apartenență la o organizație extremistă, filmul a impresionat juriul, publicul și criticii prezenți la festivalurile Sarajevo și Locarno.

Alături de Alex Conovaru, Cristina Richter, Janir Izdrăilă, din distribuția filmului mai fac parte 18 cursanți de la Școala de Film, instruiți de Florin Șerban.

„Nu e locul tău aici” și-a început parcursul internațional în competiția Festivalului Internațional de Film de la Locarno, unde a fost premiat săptămâna trecută cu: Leopardul de Aur, Premiul Europa Cinemas Label, Premiul Juriului Tânăr și o Mențiune specială pentru interpretare, acordată debutantului Teodor Butănescu. 

Filmul are ca temă relația dintre un părinte și copilul său, derulată pe fundalul unui oraș de provincie, unde un grup de tineri care vandalizează mașini parcate ilegal ajung să ucidă un cetățean de etnie romă care îi admonestează.

Personajul principal, chirurgul Marius Călimănescu, interpretat de Adrian Văncică, este pus în situația de a căuta, în limitele legii, o soluție pentru a ajuta rudele celui decedat, neștiind că fiul său e rănit sau că ar avea vreo legătură cu crima. Parcursul anchetei se surprapune cu investigație interioară a celor doi despre propriile alegeri, așteptări, principii și dezamăgiri.

Imaginea filmului este semnată de Liviu Mărghidan. De scenografie s-a ocupat Bogdan Ionescu, iar de costume Cosmina Croitoru. Muzica originală a fost compusă de Marius Leftărache și Nikita Dembinski.
Filmul este produs de Florin Șerban, iar producător executiv este Minodora Șerban.
Florin Șerban semnează scenariul, regia și montajul.

După debutul cu multipremiatul titlu „Eu când vreau să fluier, fluier” (Ursul de Argint/ Premiul Special al Juriului și Premiul Alfred Bauer pentru inovație în cinema la Berlinale, 2010), Florin Șerban a fost prezent în numeroase festivaluri cu „Box” (2015, Premiul FIPRESCI la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary), „Dragoste 1. Câine” (2018, Cinema Award și Cineuropa Award la Festivalul Internațional de Film de la Sarajevo), „Dragoste 2. America” (2018).

Adrian Văncică, unul dintre cei mai cunoscuți actori români, este câștigătorul Premiului Gopo 2025 pentru cel mai bun actor în rol principal pentru „Anul Nou care n-a fost” (r. Bogdan Mureșanu). Palmaresul său se leagă strâns de succesul internațional al scurtmetrajului „Cadoul de Crăciun” (r. Bogdan Mureșanu), cel mai premiat scurtmetraj românesc, cu peste 70 de trofee la nivel mondial, inclusiv Premiul European de Film pentru cel mai bun scurtmetraj și Marele Premiu la Clermont-Ferrand, alături de selecția pe lista scurtă pentru Oscar 2020. Continuarea acestei povești, lungmetrajul „Anul Nou care n-a fost”, a acumulat zeci de premii internaționale și a fost nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film în 2024 (Prix Discovery).
  

„Nu e locul tău aici” este un film de lungmetraj realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei din România.

Produs de Fantascope Films, în colaborare cu Scharf Film Production, Avanpost, Adrian Văncică, Earlybird și Școala de Film, filmul este reprezentat internațional de Reason8 Films.

The post Adrian Văncică a câștigat premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de Film de la Sarajevo appeared first on Cultura la dubă.

Filmul românesc „Nu e locul tău aici”, regizat de Florin Șerban, cu Adrian Văncică în rolul principal, este marele câștigător al Festivalului Internațional de Film de la Locarno.
Lungmetrajul lui Florin Șerban  a câștigat patru premii: Leopardul de Aur, Premiul Europa Cinemas Label, Premiul Juriului Tânăr și o Mențiune specială pentru interpretare, acordată debutantului Teodor Butănescu.

Președintele Juriului competiției internaționale, Fabrice du Welz, a asemănat tema filmului cu cea potrivită unui roman al scriitorului belgian Georges Simenon, despre colapsul moralei, care însă, se transformă aici, de la o idee originală la „cinema pur, de cel mai înalt nivel”, în care regizorul „construiește cu precizie o poveste care implică activ spectatorul, îl face să aibă întrebări și interpretări, nu doar să urmărească acțiunea. Pentru scenariul și unicitatea viziunii, construcția tuturor personajelor și limbajul cinematografic, suntem mândri să acordăm filmului „Nu e locul tău aici”, regizat de Florin Șerban, premiul Leopardul de Aur pentru cel mai bun film”, a menționat Fabrice du Welz.

„Mă bucur mult să fiu aici, e o mare onoare pentru mine să primesc acest premiu, mai ales la acest festival, fiindcă am visat mereu să primesc un premiu la un festival care răsplătește cinemaul pur, prin urmare mulțumesc mult comitetului de selecție și juriului care a apreciat filmul. De asemenea, vreau să mulțumesc tuturor actorilor, începând cu Adrian Văncică, actorul din rolul principal, care a trecut prin iad pentru acest rol, a avut totală încrederea în această poveste și m-a făcut să simt că am un partener adevărat în tot acest timp, precum și lui Teodor Butănescu, pentru spiritul de echipă și sprijinul său excepțional.”, a declarat regizorul Florin Șerban pe scena festivalului.

„E minunat ce se întâmplă cu filmul ăsta, încă de la începutul proiectului, de acum 8 ani. Leopardul de Aur e un premiu foarte important pentru mine personal, e premiul pentru cinema pur.  Iar pentru film… alături de celelalte premii de la Locarno, sunt sigur că îi va asigura expunerea pe care o merită.”, a menționat regizorul.

Filmul face parte și din competiția internațională a Festivalului Internațional de Film de la Sarajevo, unde va fi proiectat pe 20 și 21 august.

„Cele patru premii obținute la Locarno — Marele Premiu, Europa Cinemas Label, Premiul Juriului Tânăr și Mențiunea Specială pentru interpretare acordată lui Teodor Butănescu, student la Școlii de Film — reprezintă nu doar o mare bucurie pentru întreaga echipă și o deosebită onoare pentru mine, ca regizor, ci și un nouă dovadă că filmul românesc stârnește interes și apreciere în cele mai competitive festivaluri din lume. Sunt recunoscător juriilor și organizatorilor festivalului, publicului care ne-a primit cu căldură și curiozitate, tuturor celor implicați în realizarea acestui film.”, a mai spus Florin Șerban.

Cu Adrian Văncică în rolul principal, alături de o distribuție din care fac parte 19 tineri actori debutanți de la Școala de Film, instruiți de Florin Șerban, lungmetrajul „Nu e locul tău aici”/ ”You Don’t Belong Here”,finanțat cu ajutorul CNC, a impresionat publicul la premiera mondială din cadrul Festivalului Internațional de Film de la Locarno, unde a concurat, alături de alte 16 producții internaționale, în competiția oficială.

„Fericit că am făcut parte din acest proiect e prea puțin spus. Câteodată nu mai e nevoie de argumente sau vorbe… la mijloc sunt energii cu care rezonezi sau nu. De data asta, în acest proiect, „Nu e locul tău aici”…. s-au întâlnit niște energii greu de explicat. Și toate de bine. De foarte bine. Aștept să văd ce va spune publicul din România despre acest film la care îi aștept să vină cat mai mulți.”, a declarat actorul Adrian Văncică.

Dincolo de aplauze îndelungate, filmul a primit și numeroase aprecieri pozitive din partea unor reputați critici de film, care l-au întâmpinat cu interes, considerându-l „un film puternic și precis, care nu se teme să dezvăluie latura grotescă a unei masculinități aflate în criză, agățându-se stângaci de valori patriarhale care nu fac decât să genereze suferință” (Cineuropa), „o fabulă morală captivantă și necruțător de tulburătoare” (International Cinephile Society), „un nou film românesc de anvergură, care analizează profund a responsabilitatea unei generații față de cea următoare” (Close-up).

„Nu e locul tău aici” urmărește povestea unui respectat chirurg dintr-un oraș de provincie, Marius Călimănescu (interpretat de Adrian Văncică), care descoperă că fiul său Ioan (Teodor Butănescu), un adolescent introvertit și enigmatic, e suspect de crimă, alături de alți tineri membri ai unei organizații de extremă-dreapta. Filmul este o investigație ce trece dincolo de clasica ruptura între generații și chestionează modul în care poate părinte cel care, la vremea lui, a vrut să schimbe lumea, iar acum este nevoit să facă alegeri care îi contrazic propriile principii.

Tânărul Teodor Butănescu, răsplătit  pentru prima sa prestație într-un lungmetraj de ficțiune cu Mențiunea Specială a juriului Festivalului Internațional de la Locarno, s-a pregătit la Școala de Film (www.scoaladefilm.com), devenind un nou exemplu de succes, precum George Piștereanu, protagonistul filmului „Eu când vreau să fluier, fluier”.
Juriul de la Locarno i-a acordat lui Teodor Butănescu o Mențiune specială pentru intepretare, impresionat de „o prestație autentică și tulburătoare care arată cât de plină de singurătate și confuzie poate fi adolescența”.

Imaginea filmului este semnată de Liviu Mărghidan. De scenografie s-a ocupat Bogdan Ionescu, iar de costume Cosmina Croitoru. Muzica originală a fost compusă de Marius Leftărache și Nikita Dembinski. Producător executiv: Minodora Șerban.

„Nu e locul tău aici” este cel de-al cincilea lungmetraj regizat de Florin Șerban și primul său film selectat la Locarno, unul dintre cele mai vechi și mai prestigioase festivaluri de film, aflat la ediția 79, locul unde au avut premiere mondiale regizori importanți precum Roberto Rossellini, Michelangelo Antonioni, John Ford, Spike Lee și Radu Jude.

De la debutul cu multipremiatul titlu „Eu când vreau să fluier, fluier” (Ursul de Argint/ Premiul Special al Juriului și Premiul Alfred Bauer pentru inovație în cinema la Berlinale, 2010), Florin Șerban a fost nominalizat și premiat în festivaluri internaționale și naționale, cu următoarele sale filme „Box” (2015, Premiul FIPRESCI la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary), „Dragoste 1. Câine” (2018, Cinema Award și Cineuropa Award la Festivalul Internațional de Film de la Sarajevo), „Dragoste 2. America” (2018).
 

Produs de Fantascope Films, în colaborare cu Scharf Film Production, Avanpost, Adrian Văncică, Earlybird și Școala de Film, filmul „Nu e locul tău aici” este un film de lungmetraj realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei din România.

Filmul va putea fi văzut în România din luna noiembrie.

***

The post Florin Șerban a câștigat Leopardul de Aur la Locarno, pentru filmul “Nu e locul tău aici” appeared first on Cultura la dubă.

“Mă simt onorat şi mă bucur de reîntâlnirea cu publicul newyorkez.”, a transmis cineastul.

“Fie că se confruntă cu istoria întunecată a propriei națiuni, fie că evocă primele sale întâlniri magice cu Beatles și fotbalul de la Cupa Mondială, Ujică – care va fi prezent pentru a introduce multe dintre proiecții – interoghează politica creării imaginii și a scrierii istoriei, precum și modurile în care cultura populară a cântecelor, sportului și filmelor se insinuează în inconștientul nostru colectiv, definește identitățile noastre naționale și ne modelează amintirile, dorințele și înțelegerea despre noi înșine și despre lumea din jurul nostru. Aflându-ne pe prăpastia schimbării revoluționare – schimbare adusă de inteligența artificială, o dietă constantă de videoclipuri TikTok și consolidarea și complicitatea mass-media cu agenții puterii – Ujică oferă onestitatea intelectuală și balastul moral necesare pentru a contracara confuzia și neîncrederea noastră actuală în ceea ce vedem și ceea ce ni se spune.

Printre momentele importante se numără prezentarea de către cineast a unui fragment în curs de realizare din cel mai recent film al său, Matches and Days , o meditație asupra modului în care fotbalul de la Cupa Mondială a modelat ritmurile vieții sale și ale fiului și nepoților săi. Ujică prezintă, de asemenea, cel mai recent lungmetraj al său, TWST/Things We Said Today (2024), o reminiscență personală, creată în colaborare cu scriitorul Geoffrey O’Brien, despre un moment cultural și politic de cotitură, sosirea trupei Beatles la New York pentru concertul lor din august 1965 de pe stadionul Shea. Și acesta a marcat un punct de inflexiune în viața lui Ujică, aadolescent, într-un sat românesc de la granița cu Iugoslavia, oferind o privire transformatoare asupra libertății dincolo de Cortina de Fier și o epifanie despre puterea artei de a transcende corvoadele, minciunile, temerile și pedepsele vieții sub o guvernare autoritară.

În centrul așa-numitei sale trilogii despre prăbușirea bruscă a Uniunii Sovietice, magistrala lucrare a lui Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010), îmbină 24 de ani de imagini de propagandă de stat cu dictatorul român și soția sa într-o viziune amplă a unei națiuni aflate în sclavia – și la mila – unui lider de cult. Bazându-se pe materiale de arhivă nevăzute, Ujică scoate la iveală fisurile și tensiunile care aveau să ducă la căderea lui Ceaușescu în decembrie 1989.

În colaborarea sa fundamentală cu Harun Farocki, Videogramele unei revoluții (1992), transmisiunile oficiale ale domniei de fier a dictatorului par o farsă neputincioasă în fața relatărilor martorilor oculari de la fața locului despre dispariția sa dramatică, transmise de cetățeni obișnuiți care mânuiau camere video. „Out of the Present” (1995) relatează izolarea orbitală de 10 luni a unui cosmonaut rus la stația spațială Mir, în timp ce, acasă, Uniunea Sovietică a implodat și a izbucnit o petrecere rave la Pavilionul de Cosmonautică al Târgului de la Moscova în ajunul Anului Nou din 1991.

Retrospectiva prezintă și „2 Pasolini” (2000), care folosește documentarul lui Pier Paolo Pasolini, „Sopraluoghi in Palestina” , și un cântec al lui Tupac Shakur pentru a interoga crearea și refacerea istoriei; și „Unknown Quantity” (2005), o versiune teatrală a unei instalații într-o galerie în care filosoful și teoreticianul cultural francez Paul Virilio și laureata belarusă a Premiului Nobel Svetlana Alexievich, autoarea cărții „ Voci din Cernobîl: Cronica viitorului” , se confruntă cu tragedia provocată de om a catastrofei nucleare și implicațiile acesteia asupra iraționalității și fricii în procesul decizional și al inovației tehnologice.”, se arată în comunicatul de presă transmis de MoMA.

Retrospectica este curatoritată de Joshua Siegel, iar Olivia Priedite este coordonatoare de program, de la Departamentul de Film, Muzeul de Artă Modernă.

Sprijinul pentru Andrei Ujică este asigurat de Institutul Cultural Român.

Expoziția de film de la MoMA este posibilă datorită CHANEL .

Sprijin suplimentar este oferit de Fondul Anual pentru Film. Sprijinul conducerii pentru Fondul Anual pentru Film este asigurat de Consiliul pentru Arte Contemporane al Muzeului de Artă Modernă, Agnes Gund prin intermediul Consiliului Internațional al Muzeului de Artă Modernă, Asociației Producătorilor Comerciali Independenți (AICP) și Consiliului Tinerilor Patroni ai Muzeului de Artă Modernă.

Finanțarea pentru restaurările de filme este asigurată de Fondul Lillian Gish pentru Conservare.

***

The post MoMA îi dedică o retrospectivă integrală regizorului Andrei Ujică appeared first on Cultura la dubă.

Știrea despre desființarea trupei de la Focșani a fost publicată în exclusivitate de Cultura la dubă la scurt timp după votul inițial și a stârnit un val puternic de reacții din partea oamenilor de cultură și a cetățenilor, care au criticat decizia de desființare a trupei.

PNL Vrancea, care votase proiectul alături de PSD, a cerut azi, într-un comunicat de presă, revocarea deciziei. De asemenea, a anunțat că nu va mai vota niciodată proiecte care schimbă organizarea unor instituții, puse pe lista suplimentară a ordinii de zi, așa cum s-a întâmplat în cazul teatrului.

În plus, un consilier local PSD a cerut în timpul ședinței extraordinare ca managerul interimar, Constantin Mîndrilă, să fie revocat din funcție, pe motiv că ar fi adus un prejudiciu de imagine PSD-ului. Și actorii teatrului au cerut același lucru. Momentan primarul nu a anunțat o decizie în acest sens.

Cristi Valentin Misăilă, primarul PSD al Focșaniului, i-a propus actorului Adrian Damian să preia funcția de director artistic. Acesta a refuzat, spunând că nu poate lucra cu un manager condamnat penal.

Actorii cer demiterea interimarului și numirea unui interimar din interiorul breslei, până la organizarea unui concurs public pentru ocuparea funcției de manager, așa cum prevede legea.

Cazul de la Focșani reprezintă un moment de cotitură în istoria recentă a teatrului românesc, stârnind numeroase reacții ale artiștilor și ale spectatorilor, care au realizat cât de importantă este pentru o comunitate existența unui teatru de repertoriu, dar și cât de fragilă a devenit ea, în actual context politico-economic.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Consiliul Local Focșani a revocat în unanimitate decizia de desființare a trupei de teatru, ca urmare a reacțiilor din societatea civilă appeared first on Cultura la dubă.

Lia Olguța Vasilescu, primarul Craiovei, anunță că au început lucrările la Grădina de vară a cinematografului Patria și, cu ocazia zilei de naștere a cântărețului Tudor Gheorghe, îi face acestuia cadou numele viitorului spațiu modernizat.

Muzicianul Tudor Gheorghe este un cunoscut susținător al PSD, participând activ la campania electorală pentru Victor Ponta în 2014.

***

La 30 de ani de la Revoluția din 1989, acesta a susținut un spectacol la Sala Palatului în care a propagat mesaje anti-europene și a criticat procurorii români. Spectacolul s-a numit “Tot degeaba 30” și a stârnit atunci critici în spațiul public – potrivit unui amplu articol scris de Europa Liberă.

Tudor Gheorghe a declarat într-un interviu că în perioada comunistă „Oamenii deştepţi din Securitatea Statului m-au ocrotit“. Din 1990, el a fost un apropiat al președintelui Ion Iliescu, pe care l-a reprezentat din 1992 până în 2000 în Consiliul Național al Audiovizualului.

În 2008, Tudor Gheorghe a fost primit 300.000 de lei de Fundația Dan Voiculescu, pentru că „a schimbat în bine imaginea României”. Ulterior, când patronul Atenelor a fost condamnat la închisoare pentru că a prejudiciat statul cu 60 de milioane de euro, muzicianul a spus că este un moment de “mare tristețe”.

Lia Olguța Vasilescu: “La mulți ani, maestre! Sperăm să vă placă și cadoul Craiovei pentru dvs!”

“A început lucrul la Grădina de vară Patria. Încercăm să o finalizăm până anul viitor în această perioadă, pentru că pe 1 august este ziua maestrului Tudor Gheorghe și intenționăm să îi dăm numele lui. Mai jos aveți imagini cum arată ea acum și cu proiectul ca să vă faceți o idee despre cum va arăta. Ea va fi folosită pentru serbările elevilor, seri dedicate minorităților, pentru piese de teatru și cinematograf în aer liber. La mulți ani, maestre! Sperăm să vă placă și cadoul Craiovei pentru dvs!” – a anunțat primarul Craiovei pe pagina oficială de facebook.

Din imaginile publicate de primar se vede că grădina de vară va avea un concept de restaurant-cafenea, cu fântâni în fața scenei.

Inaugurată în 1950, grădina de vară a cinematografului Patria a fost trecută din proprietatea RADEF în proprietatea primăriei Craiova, cu scopul renovării spațiului, care ajunsese o ruină. Între 1959 – 2004 aici aveau loc proiecții de filme. Proiectul de modernizare va costa peste 5 milioane de euro și va fi finanțat cu bani publici.

Acesta este locul în care trupa Pheonix a susținut ultimul concert înaintea plecării din România comunistă.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Lia Olguța Vasilescu va redenumi Grădina de vară a cinematografului “Patria” din Craiova – “Tudor Gheorghe”, cântărețul fiind un cunoscut susținător PSD appeared first on Cultura la dubă.

Consiliul Local Focșani, la inițiativa primarului PSD Cristi Valentin Misăilă, a votat azi, în regim de urgență, desființarea trupei de actori a Teatrului Municipal “Maior Gh. Pastia” din Focșani, prin reorganizarea instituției, din teatru de repertoriu în teatru de proiecte. Astfel, 20 de posturi ale teatrului vor fi desființate.

Desființarea trupei de actori a început, în realitate, acum aproximativ 15 ani, spun artiștii focșăneni cu care am stat de vorbă. Treptat, primăria a renunțat la posturi până când, în prezent, mai erau angajați doar 4 actori: Adrian Damian, Adrian Rădulescu, Cristiana Cristian și Roxana Lupu, care câștigase recent un proces împotriva primăriei, după ce fusese concediată abuziv.

Teatrul Municipal din Focșani este condus de mai bine de un an de interimarul Constantin Mîndrilă, condamnat penal în 2020 pentru că a prejudiciat Spitalul Județean Focșani, din funcția de manager, dar și în 2008, pentru că a furat din rezerva statului conserve cu carne de porc, dedicate sinistraților.

***

În ultimul timp, de când teatrul fusese comasat cu Ansamblul Folcloric Țara Vrancei și cu Ateneul Popular, în superba clădire istorică a teatrului aveau loc mai mult evenimente private. În schimb, managerul limitase producțiile propriei companii de teatru, astfel încât acum, primăria a invocat lipsa de activitate a actorilor – spun angajații cu care am stat de vorbă.

De altfel, pagina oficială de facebook a instituției ce poartă numele Teatrului Municipal “Maior Gh. Pastia” din Focșani abundă de fotografii de la evenimente folclorice și mai puțin spectacole de teatru.

Proiectul de reorganizare, care cuprinde peste 60 de pagini, a fost introdus pe ordinea de zi în această dimineață, cu scurt timp înainte de a fi suspus la vot.

Actorul Adrian Damian scrisese recent, pe 23 iulie, un text în care anticipa decizia primăriei de a distruge teatrul de repertoriu, numind demersurile din ultimii ani drept “un asasinat cultural”. Astăzi, acesta a scris:

​”Comedia absurdă pe care am anticipat-o a fost jucată cu o precizie chirurgicală:

​Au introdus proiectul pe ordinea de zi în ultimul moment, pe sub ușă, ca nu cumva cetățenii sau publicul să apuce să reacționeze.

​Au folosit drept „notă de fundamentare” propria lor incompetență: după ce ani de zile au blocat repetițiile, au tăiat promovarea și au refuzat să programeze stagiuni proprii, au ieșit la rampă și au votat că „actorii nu produc”!

​ Către cei care au ridicat mâna astăzi în Consiliul Local:

​Ați bifat o victorie politică de o zi. Ați executat un ordin de partid sau o ambiție de moment. Dar votul vostru nu a rezolvat nicio problemă — doar a deschis larg poarta instanțelor de judecată.

​Legea nr. 361/2022 privind Avertizorul în Interes Public, normele de contencios administrativ și Codul Muncii NU se votează în Consiliul Local. Ele se aplică în instanță. Iar acolo, pretextele fabricate peste noapte și antedatările din dosare se prăbușesc unul câte unul.

​Mandatele voastre trec, fotoliile se schimbă, dar pata rușinii de a fi votat desființarea trupei de teatru a orașului rămâne scrisă în procesele-verbale ale Focșaniului. (…)

​Bătălia pentru artă, pentru demnitate și pentru adevăr abia acum începe.”

Schema de trecere a unui teatru de repertoriu la unul de proiecte permite o gestionare diferită a fondurilor publice. Atât timp cât banii nu se mai duc pe salarii fixe, prevăzute printr-un cadru legiferat, libertatea de a jongla cu onorariile colaboratorilor este mult mai mare.

Managerul interimar al teatrului, Constantin Mîndrilă, un apropiat al baronului local Marian Oprișan, a fost condamnat în 2008 la 3 luni de închisoare cu suspendare pentru că în casa sa au fost găsite 150 de conserve cu carne de porc, furate din rezerva de stat, prin intermediul șoferului. Mîndrilă ocupa la momentul furtului, în 2005, funcția de secretar al Prefecturii. După acest caz, acesta a fost poreclit “Conservă”.

În 2020, același Mîndrilă a fost obligat de Curtea de Apel să restituie Spitalului Județean Focșani, pe care îl conducea la acea vreme, suma de 68.941 lei, alături de alți 4 angajați, după un raport al Curții de Conturi care arăta că Mîndrilă a încheiat cu o firmă privată un contract de „prestări de servicii de consultanță privind prevalidarea datelor clinice medicale ale spitalului”, în fapt o cheltuială nejustificată – scrie editiedevrancea.ro

Prima atestare documentară a unei reprezentatii teatrale la Focșani, susținută de trupa lui Matei Millo, datează de la 1851. Actuala clădire a teatrului a fost inaugurată în 1913, cu spectacole ale Teatrul Național din Iași, condus atunci de Mihail Sadoveanu.

Teatrul Municipal Focșani a fost înființat, ca teatru de repertoriu, în 1994 și desființat pe 30 iulie 2026.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Trupa de actori a Teatrului Municipal din Focșani a fost desființată azi prin votul Consiliului Local appeared first on Cultura la dubă.

Ruxandra Racoviță este una dintre marile personalități românești ale dansului contemporan. Balerină, partenera de scenă a lui Gigi Căciuleanu timp de aproape trei decenii, elevă a lui Miriam Răducanu, colaboratoare a Pinei Bausch și a Rosellei Hightower, profesoară la unul dintre Conservatoarele Parisului, Ruxandra poartă și azi, atunci când vorbește, în fiecare mișcare a încheieturii mâinii, geometria unui dans.

Este urmașa familiilor Carp, Suțu, Lahovary și Cantacuzino și locuiește în Franța de peste 50 de ani.

Ne-a primit în apartamentul său din capitala Franței și ne-a vorbit despre bucuria dansului și mai ales despre bucuria vieții.

“Pasiunea a venit în timp, dar total”

Ruxandra Racoviță locuiește în proximitatea Gării Saint-Lazare, alături de soțul său francez, iar casa lor emană iubirea pentru artă, fiind înțesată cu tablouri de artă contemporană și obiecte de ceramică.

Dansatoarea este șarmantă și caldă. Iar emoția unui interviu pentru presa din România este firească. Deși are în spate o carieră excepțională, viața sa nu a fost până acum documentată în profunzime. Ba chiar pe internet poți găsi informații greșite, cum că ar fi moștenitoarea familiei Cesianu-Racoviță. Nu este.

„Eu sunt născută la Iași, într-o casă care i-a aparținut lui Cuza. Bunicul meu a cumpărat-o de la Cuza. Dar am stat doar trei zile de la naștere la Iași. Apoi toată familia a plecat la București, pentru că a venit schimbarea, războiul.

Mama este nepoata de fiu a lui Petre P. Carp, prim-ministrul României. Mama ei, adică bunica mea, membră a familiei Suțu, a fost căsătorită cu primul băiat al lui Petre P. Carp. El s-a prăpădit în 1918 în război, pentru că Petre P. Carp era un mare patriot și și-a trimis toți băieții pe front.

Era o societate în care toată lumea se știa cu toată lumea, aceste familii erau împreună, înrudite. Era și o anumită cultură, mama a primit educație acasă.

Eu am făcut patru clase primare în Dorobanți și apoi am mers la Coregrafie.

La Școala de Coregrafie eu am ajuns întâmplător, pentru că făceam tenis.

Îmi plăcea la nebunie să joc tenis.

Apoi, la un moment dat, doamna care m-a crescut, guvernanta, m-a dus la dans.

Simțeați că vreți să faceți carieră din dans? Ați luat dansul în serios încă de la acea vârstă?

Nu, pasiunea a venit în timp, dar total.

A fost o evoluție evidentă, pentru că părinții mei nu țineau foarte mult să fiu balerină, dar la mine a devenit o certitudine că voi face asta.

Și am copilărit alături de Gigi Căciuleanu de la vârsta de cinci ani. Eram vecini, la colțul străzii.

Dansul clasic mi-a plăcut, dar apoi aveam o profesoară de clasic fete care nu-mi plăcea foarte mult și am făcut toate clasele mele de clasic cu băieții.”

Întâlnirea cu coregrafa Miriam Răducanu, Papa, așa cum îi spuneau elevii, avea să fie pentru ea, la fel ca pentru întreaga sa generație, o revelație.

„Pentru mine a fost o idee de libertate, vizavi de mișcare, și o inteligență extraordinară în ceea ce propunea, în funcție de ceea ce erai. Ea se acomoda în funcție de noi, că suntem foarte diferiți. Și a fost o plăcere enormă, ceva deloc conformist.

Când intram la ea, nu era neapărat o relaxare, cu Papa nu a fost niciodată o relaxare. Dar această pasiune a început să meargă din momentul ăla, pentru mine, spre dansul contemporan. La sfârșitul anului școlar, Papa mi-a creat un foarte bun solo, care a fost o mare reușită și după aia am intrat la Operă.

Mi-a plăcut toată viața să aduc rolurile la maximum în ceea ce zicea rolul, atât în sentimente, cât și în tehnică.

Și la Operă ați dansat balet clasic?

La Operă am fost cinci ani. Am dansat tot, eram în corpul de balet. M-au ajutat foarte mult antrenamentele de acolo.

În paralel am lucrat cu Papa, am făcut spectacole cu Papa, când ea a început să mai ia și alți dansatori, deci nu numai Gigi și ea. Și atunci m-a luat pe mine și pe încă vreo cinci colege. Plecam și la spectacole în străinătate.

Cum ați descrie acum dansul?

Pentru mine, dansul este arta mișcării în care intră sufletul. Mișcarea capătă o altă dimensiune în momentul în care sufletul intră în ea.”

În anii ’70, Ruxandra Racoviță și Gigi Căciuleanu au participat la un concurs internațional de coregrafie, în Germania. Gigi Căciuleanu a povestit experiența într-un interviu pentru Cultura la dubă, tot în cadrul seriei Săptămâna Franței.

Acum a venit rândul Ruxandrei Racoviță să spună propria variantă a acelei aventuri.

„Cu Gigi am plecat în ’71 în Germania, la primul concurs, am dansat pe Maria Tănase. Era foarte caraghios, era singurul concurs de coregrafie, noi nu știam nimic, nu înțelegeam, ne-am dus și am repetat, fără să știm că aia era, de fapt, proba eliminatorie. Și au spus: «Cu excepția cuplului Căciuleanu–Racoviță, care rămâne în concurs».

Noi am fost deziluzionați, triști, când, de fapt, am luat Premiul I.

Și în al doilea an ne-am întors cu Bolero-ul lui Ravel și cu prietenul nostru și marele om de teatru Dan Mastacan, și cu Raluca Ianegic. Și am luat Premiul I.

Gigi a rămas, eu m-am întors, că eram căsătorită pe atunci cu Vlad Georgescu, marele istoric român, un om excepțional.

Apoi, în ’73, Gigi m-a chemat să lucrăm cu Pina Bausch la un spectacol, am plecat și nu m-am mai întors. Fiindcă am cunoscut-o pe Rosella Hightower datorită concursului de la Köln. Ea ne-a audiționat, cred că am dansat pentru ea vreo oră. Și ne-a angajat imediat la Nancy.

Iar după un an Gigi a devenit director la Nancy, iar eu étoile (n.r. stea). Ea avea să aibă o influență extraordinară, fiindcă i-a dat lui Gigi posibilitatea să aibă un centru de dans contemporan, primul din Franța, la Rennes – fapt decis de Ministerul Culturii din Franța, ceea ce pentru noi, plecați din România, era ceva extraordinar.”

Pentru Ruxandra Racoviță a urmat o experiență de 20 de ani la Centrul de Dans Contemporan fondat la Rennes și spectacole cu Gigi Căciuleanu.

„Am călătorit cu dansul prin toată lumea. Pierre Cardin era susținătorul nostru și ne-a ajutat să călătorim.

Cum a fost întâlnirea cu Pierre Cardin?

„Era un om excepțional. Un om care a adorat întotdeauna ceea ce e valabil în artă. El, având un teatru, a putut să aducă acolo ce i-a plăcut. Un vizionar al modei. Un om riguros, extraordinar de precis.

V-a creat vreodată haine pentru spectacole?

Multe. Avea enorm de multe calități, enorm de multe calități. Nu vorbea despre ele. El a făcut enorm de mult bine din punct de vedere artistic pentru foarte mulți oameni.

Cu Pina Bausch ce fel de relație ați avut?

Eram de aceeași vârstă, vorbeam. Pina era un personaj și ce avea ea special era că reușea să extragă de la fiecare dansator ce avea mai bun, dar prin durere.”

Cum vă simțeați când dansați cu Gigi Căciuleanu?

„Foarte bine”, spune râzând. „Ceea ce era extraordinar este că suntem foarte diferiți, iar pe scenă ne completam perfect.”

Devenită celebră la Rennes, Ruxandra Racoviță a primit totodată șansa de a fonda o școală de dans acolo. Așa și-a început și cariera de profesoară.

„La Rennes m-am dus la primar și i-am zis: «Ce părere aveți să facem o școală?»

El a fost de acord și atunci eu am început să predau în paralel cu dansul. N-am știut la început că o să-mi placă. Pentru că eu eram o dansatoare de scenă, adică eu am adorat scena. Au fost cei mai fantastici ani din viața mea. Pe scenă, deodată devii altceva. E o comunicare extraordinară între artist și public, fără să vorbești.

Ce ați făcut pentru a vă menține corpul puternic în atâția ani de dans și de efort fizic?

M-am antrenat toată viața. Și acum mă antrenez zilnic. E o gramatică a corpului, pe care, dacă o neglijezi, atunci se pierde și se face mai rău.

La început spuneam că nu poți să faci dans contemporan fără clasic, pentru că noi veneam puțin din latura asta. Acum, cu timpul, îmi spun că poți să faci contemporan, dar trebuie să știi gramatica corpului. Iar gramatica corpului revine, totuși, la structura clasică.”

Și spuneați că mai faceți prin casă. Dansați zilnic sau faceți exerciții?

Exerciții, de fiecare dată altfel.

Dar relația cu dansul cum mai este acum? Vă mai vine să dansați pur și simplu?

Să dansez așa? Da, sigur, dar nu pe scenă.”

Din anul 2000, Ministerul Culturii din Franța a deschis pentru Ruxandra Racoviță un curs de dans la Conservatorul de la marginea Parisului – Boulogne-Billancourt.

“Acest conservator are 120 de profesori de muzică. Și a fost pentru mine extraordinar. Dând 20 de ani cursuri acolo, la cel mai înalt nivel al muzicii clasice și contemporane, am atins toate domeniile muzicii și am format foarte mulți oameni.

Eu le-am dat încrederea că, fiind uman, poți să devii mai bun și în artă, și în tot.

Dar cum poți să-ți păstrezi umanitatea într-un mediu artistic competitiv, care uneori înseamnă orgolii puternice?

Un mare artist nu are chestia asta. Adică ai emoții, da. Eu întotdeauna am avut emoții, până la ultimul spectacol. Competiția e favorabilă, în sensul bun.

Dacă scoți din cineva ceea ce e mai bun, își dă tot ce vrei.

Odată stabilită aici, în Franța, ați început să vă simțiți mai degrabă franțuzoaică decât româncă?

Nu. E diferit. În Franța, când am venit la început, mi-a dat o libertate în plus. Libertate.

Deci asta este o filozofie și o poezie a vieții.

În momentul în care am venit în Franța, orice legătură cu un om, cu un poet cu care ne întâlneam, cu o pasăre care cânta, asta era viața. Eu am plecat cu ideea asta și rămân cu asta: că viața îți aduce foarte mult, chiar dacă lucrezi, chiar dacă ești extenuat în fiecare seară. Dar viața merită să o trăiești.”

Ce vă mai leagă acum de România?

Mă întorc întotdeauna în țară cu mare bucurie. Am un nepot cu cinci copii în România, iar aici, la Paris, am o nepoată pe care am crescut-o eu. Ea are doi copii.

Ceea ce constat acum, venind în România, este că teatrul face mari progrese. A fost întotdeauna bun – eu am fost pe scenă cu Clody Berthola, Rebengiuc și cu Liviu Ciulei. Eu aveam nouă ani și făceam figurație pe lângă ei, eram un pom.

Și când mă duc în România văd enorm de mult teatru.

Acolo unde te-ai născut, acolo ești. E o chestie de familie. Totuși, vin dintr-o familie puternică. Rămâi român pentru că te-ai născut acolo. Și când am să mor, tot acolo sunt.

De ce?

Așa e sentimentul omului, cred. Rămâne conectat la rădăcinile lui.”

În peste cinci decenii petrecute în Franța, Ruxandra Racoviță a format generații întregi de dansatori și profesori. A dansat pe marile scene ale lumii, a colaborat cu nume care au schimbat istoria dansului contemporan și a găsit, în pedagogie, o a doua vocație.

Dar, privind în urmă, vorbește mai puțin despre succes și mai mult despre disciplină, umanitate și bucuria de a trăi.

Poate că acesta este și secretul unei vieți dedicate dansului: tehnica se învață, performanța se construiește, dar arta începe abia atunci când sufletul intră în mișcare.

Ce sfat i-ați da unui tânăr care este pasionat de dans și ar vrea să facă o carieră în dans?

Dacă ai talent și dacă vrei să-ți dai viața pentru asta, atunci fă-o! În spatele acestui talent este o muncă pe viață. Îți dai viața pentru dans. Dar eu zic că merită. Merită!

Însă talentul nu e peste tot. Într-o clasă poți să ai unul sau, într-o clasă, poți să n-ai pe nimeni.

Și, ca profesor, cum i-ați îndrumat pe cei pe care îi considerați mai puțin talentați?

Am tratat pe toată lumea la fel. Dar cel care are talent, acela zboară. Nu trebuie să faci tu efort, el vrea să facă efort.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Între rigoare și libertate, Ruxandra Racoviță și-a dansat viața: “Să trăiești cu bucurie este poezia vieții” appeared first on Cultura la dubă.

În impunătorul Auditorium al Radio France, unde lumina cade discret peste lemnul cald al scenei, iar fiecare sunet umple spațiul cu emoție, Teodor Coman își pregătește cu atenție viola.

Este violist solo al Orchestrei Naționale a Franței, unde activează de peste trei decenii, profesor, muzician de cameră și unul dintre românii care și-au construit o carieră remarcabilă în Franța.

Nu are rețete magice pentru o carieră de succes. Ci vorbește despre studiu, răbdare și pasiune. Numește conexiunea dintre oameni drept „transmisie”.

„Suntem pe planeta asta ca să transmitem”, spune el. „Prin orchestră, prin muzică de cameră, prin profesorat. Nu trebuie să păstrăm informația pentru noi.”

***

“Să fii mai mult în ascultare decât în cântare”

Pe Teodor Coman l-am întâlnit într-o după-amiază de duminică la Radio France, la finalul unei repetiții. Este unul dintre cei doi muzicieni români care fac parte din Orchestra Națională a Franței, condusă de un alt român – dirijorul și directorul muzical Cristian Măcelaru.

A crescut într-o familie în care muzica era prezentă zilnic. Tatăl său era profesor de vioară, iar casa vibra a muzică. De la 5 la 14 ani a studiat și el vioara, dar simțea că îi lipsește ceva.

„Căutam o sonoritate mai gravă, o altă vibrație.”

A trecut atunci la violă, ceea ce a reprezentat nu doar o schimbare de instrument, ci descoperirea unei identități.

“Viola este între violoncel și vioară, un fel de ciment. Întotdeauna m-a simțit la fel în relațiile cu oamenii. Am avut această dorință de a cimenta relațiile între ei.”

În 1986, încă student la Conservatorul din București, a câștigat un premiu la Concursul Internațional Maurice Vieux de la Lille. Ar fi putut rămâne atunci în Occident și să scape de regimul dictatorial din România. A primit chiar două oferte de angajare, dar le-a refuzat.  

„Eu voiam să termin Conservatorul.”, ne spune acum, referindu-se cu admirație și respect la școala românească de muzică.

Descrie anii de studiu de la București drept fundamentali pentru formarea lui artistică. Tocmai de aceea s-a întors în România, într-o perioadă în care mulți muzicieni alegeau exilul. Decizia avea, însă, să-l coste: după revenire, autoritățile comuniste au restrâns drastic posibilitatea muzicienilor de a mai ieși din țară.

“Securistul care era mâna dreaptă a Elenei Ceaușescu, pentru că ea semna plecările, a scris într-un raport că unul din doi muzicieni români rămâne în străinătate. Din clipa aia s-a terminat cu plecările.”

Drumul spre Franța avea să se redeschidă în 1989, printr-o succesiune de întâmplări pe care o privește și astăzi ca pe o serie de coincidențe providențiale. A plecat mai întâi în Grecia, unde primise un post de profesor la Salonic, dar pentru că a primit viza prea târziu, s-a trezit că postul său fusese între timp ocupat. Așa că și-a sunat o cunoștință de la Paris și a reușit să concureze și să câștige un concurs la Orchestre National d’Île-de-France pentru postul de alto solo. Cinci ani mai târziu a intrat în prestigioasa Orchestre National de France (Orchestra Națională a Franței), unde cântă și astăzi.

Cine era dirijor principal aici, la Orchestra Franței, când v-ați angajat?

Charles Dutoit. I-am cunoscut de-a lungul anilor pe Charles Dutoit, pe Kurt Masur, Daniele Gatti, Emmanuel Krivine.”

Revoluția din 89 l-a prins la Paris, însă soția rămăsese acasă. “I-au ricoșat gloanțele printre picioare. Eram înnebunit când am văzut imaginile la televizor. Voiam să merg acasă.”

Între timp, Ceaușescu a căzut, iar și soția sa, violonistă, a reușit să ajungă, de asemenea, în Franța și și-a clădit propria carieră muzicală, activând de 35 de ani la Orchestra Filarmonică din Paris. Sunt împreună de 40 de ani.

„România mi-a dat formarea. Franța mi-a confirmat-o și mi-a acordat încredere.”, spune violistul româno-francez.

Cât de dificil este să fii muzician la Orchestra Națională a Franței, unde standardul este foarte înalt?

De exemplu, cântăm cu Cristian Măcelaru niște lucrări contemporane. Există un compozitor pe care îl ador – Thierry Eschies, nu e singurul, dar îl ador. Și avem una din aceste lucrări pe care le vom interpreta.

Nu există referință pentru lucrări contemporane care nu au mai fost interpretate. E prima oară.

Mai avem lucrare a unei americance, creată în 2013 în America.  Acolo există o referință. Poți să găsești pe YouTube înregistrări și să te prinzi care e treaba. Numai că trebuie să vezi notele, să descifrezi aceste lucrări contemporane. Eu eram petrecut ieri patru ore de studiu acasă.

În același timp, nu ești singur. Trebuie să fii atât de detașat de partitură încât să poți să asculți ce se întâmplă, să fii mai mult în ascultare decât în cântare.”

Nu vorbește niciodată despre cele două țări ca despre lumi aflate în competiție, ci mai degrabă despre o completare. Se simte „jumătate român, jumătate francez”.

Iar când revine la București, întâlnirile cu foștii colegi de Conservator sunt aproape ritualice. După zeci de ani și destine răspândite prin întreaga lume, nucleul lor a rămas surprinzător de unit. Alături de alți muzicieni români care activează la orchestre din Europa, formează cvintetul Contempo Paris.

“Cum faceți ca după o carieră vastă să vă păstrați interesul pentru profesie, să nu fie un simplu job la care faceți lucruri repetitive?

Asta este marea provocare a unui muzician – de a nu deveni funcțional, în sensul rău al cuvântului. Este ușor să se întâmple asta. Dar dacă îți propui să faci concerte de muzică de cameră, festivaluri, să înveți copii, să faci profesorat, să-I înveți și pe copiii tăi muzica asta. Deci, dacă tu continui să faci lucrurile pentru care ai venit pe planeta asta, nu ai cum să devii funcțional. Ăsta este singurul secret. Există a doua variantă, pui instrumentul în cui și zici, bun, am intrat la Orchestra Națională a Franței, te culci pe o ureche.

Pentru că dacă nu studiezi o zi, te dai înapoi cu două. Și următoarea zi ai mai mult de recuperat.”

În discursul lui Teodor Coman apare constant ideea că școala românească de muzică are ceva imposibil de definit în cuvinte. Se referă la o sensibilitate comună, la un fel de a asculta și de a respira muzica – ceva ce a regăsit mereu atunci când a cântat alături de alți muzicieni români.

Această sensibilitate și-a pus amprenta pe întreaga Orchestră Națională a Franței, odată cu venirea la conducere a maestrului Cristian Măcelaru – spune Teodor Coman.

„Noi îi spunem Cristian, că avem o relație foarte deschisă cu maestrul.

Cristian a diminuat foarte mult nivelul corzilor, pentru ca în clipa în care un solist de instrumente de suflat are un solo, să nu fie obligat să forțeze. Din această îmbinare reiese un sunet diafan.

Cum ați descrie mandatul lui Cristian Măcelaru la Orchestra Națională a Franței?

Ca pe o evoluție incredibilă a orchestrei. S-au și înnoit foarte multe posturi, au fost multe ieșiri la pensie. Iar nivelul tinerilor este absolut fantastic. Acești tineri ar fi putut fi la vremea mea soliști internaționali.”

“E bizar că există bani pentru Festivalul Enescu, dar pentru manuscrisele lui Enescu nu.”

În ultimii ani, unul dintre proiectele ale Orchestrei Naționale a Franței a fost înregistrarea integralei lucrărilor lui George Enescu, sub conducerea lui Cristian Măcelaru. Violistul descrie experiența aproape ca pe o cercetare microscopică.

„Am ajuns să zoomăm pe fiecare peisaj muzical, pe fiecare notă. Este extraordinar ce a făcut Cristian Măcelaru cu Enescu.

Și colegii francezi cum s-au raportat la muzica lui Enescu? Știu că sunt muzicieni care spun că Enescu este dificil de interpretat, că necesită mult studiu.

Foarte bine s-au raportat. Pentru ei e de fiecare dată o plăcere să meargă în România, la Festivalul Enescu.

Enescu e atât de genial încât ar fi putut scrie în orice stil, de altfel, ceea ce a și făcut. El a fost foarte diferit de la o lucrare la alta. El este undeva sus acolo, îl atingem, îl palpăm, dar nu-l putem prinde cu două mâini.

De ce?

Pentru că nu are un stil personal. De exemplu, sunt compozitori care scriu tot timpul în același stil. Asta este marca lor. Cu asta sunt recunoscuți pe toată planeta. Dar Enescu, ăsta e geniul lui, el putea scrie în orice stil dorea. Și fiecare lucrare este cu totul și cu totul altceva. De asta e dificil de interpretat.

Altfel, știu de povestea cu manuscrisele lui Enescu, am văzut investigația dumneavoastră. Ceea ce mi se pare bizar e că există bani pentru Festivalul Enescu, dar pentru manuscrisele lui Enescu nu. Cum e posibil? Vorbim despre același lucru, despre cultură.”

În timp ce manuscrisele lui George Enescu sunt în continuare depozitate în containere, după cum am arătat pe Cultura la dubă, marile orchestre ale lumii îi cântă muzica din ce în ce mai des, mai ales după ce anul trecut s-au împlinit 70 de ani de la dispariția compozitorului, iar accesul la drepturile de interpretare a muzicii lui a devenit mai facil.  

Teodor Coman spune că speră să trăiască ziua în care va reveni la Festivalul Enescu și va cânta într-o sală nouă de concerte, așa cum Bucureștiul merită să aibă.

“La Sala Palatului oamenii s-au luptat să îmbunătățească acustica. Eu știu că tata a lucrat la televiziune, îi cunoșteam pe cei din staff, știu ce muncă au dus acolo. Dar e o sală de vorbit în e ea, de concres. Ateneul e fantastic, dar e prea mic, nu putem împinge pereții.

Sala exacerbează ceea ce noi facem pe scenă, reacționează ca un amplificator. Noi trimitem energiile într-o sinergie care se duce în sala.  Nu o primești la fel ca într-o catedrală. De exemplu, într-o catedrală rezonează prea mult. Sună ca o sală de baie.

Sunetul se plimbă și nu te pătrunde la fel ca într-o sală de concert. Și, practic, acest impact pe care îl are sunetul într-o sală de concert asupra omului, îl face pe om să se reîntoarcă.”

În Franța, accesul la concertele de muzică clasică este din ce în ce mai relaxat, cu mai puține norme. Mulți francezi merg în sala de concert direct de la muncă, îmbrăcați în blugi și cămașă, iar asta nu reprezintă nicio problemă.

„Să vină și frumos îmbrăcați, să vină și în blugi, important este să vină și să aprecieze muzica. Pentru că este limbajul care ne unește pe toți, oricum am fi îmbrăcați.”

Copilul care a început să studieze vioara la 5 ani a dedicat deja peste 50 de ani muzicii. Speră să transmită bucuria de a cânta și noilor generații, indiferent că este vorba despre o carieră sau despre studiul unui instrument pentru dezvoltarea minții.

“Studiul unui instrument este similar cu yoga. Este o cunoaștere de sine. Îți împinge limitele până acolo unde nici nu credeai că ești capabil. Este o luptă mentală. Totul se petrece într-un metru pătrat de 2-8 ore pe zi. Eu studiam și 8 ore pe zi înainte să intru la Conservator.

Este o călătorie interioară. Înveți să respiri, să reglezi respirația, să vezi care sunt posibilitățile tale de expresie, este ceva vast, fără limită.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Teodor Coman, violist solo al Orchestrei Naționale a Franței: “Studiul unui instrument este similar cu yoga. Îți împinge limitele până acolo unde nici nu credeai că ești capabil.” appeared first on Cultura la dubă.

Plecată din România în timpul doctoratului, aproape convinsă că nu va reuși să profeseze ca directoare de imagine în industria de film, după ce s-a lovit de misoginismul românesc, Diana Vidrașcu a ajuns la Paris în 2013, studiind la Sorbona, iar Franța i-a oferit șansa de a face ceea ce visa. 

I-a îmbogățit universul cultural și nu doar că acum activează ca directoare de imagine, dar lucrează și ca restauratoare de peliculă și a participat cu filmele ei, în calitate de regizoare, la festivaluri importante, precum Locarno, Berlinale, Rotterdam IFFR sau Chicago IFF. 

O artistă curioasă și determinată să se exprime prin imagine, Diana Vidrașcu continuă să se lupte zilnic într-o breaslă dominată de bărbați, care încă pune la îndoială capacitatea unei femei de a ține o cameră de filmat pe umăr. 

„E la fel de greu pentru mine să fac un cadru stabil, frumos sau mișcat într-un anumit fel pe camera respectivă, de 16 kilograme, cât îi este și unui bărbat. Pentru că e vorba despre conținutul cadrului și despre cum creezi lumea ca imagine.”, spune Diana. 

***

Pe Diana am întâlnit-o prima dată în toamna lui 2025, la retrospectiva lui Radu Jude de la Centrul Pompidou x Biblioteca MK2 din Paris. Am aflat despre munca sa de directoare de imagine și mi-am propus să descopăr povestea sa pe larg, în cadrul proiectului Săptămâna Franței. 

Ne-am reîntâlnit în iunie. Era o după-amiază ploioasă la Paris, iar Diana se afla într-o scurtă pauză dintre filmările sale. 

Diana Vidrașcu s-a născut la Iași și a crescut acolo până la 14 ani, când tatăl său a primit un post la Timișoara, așa că s-a mutat cu familia în Banat. La liceul din Timișoara a început să lucreze cu fotografia, dar înclinații către această artă existau deja în familie.

“Bunicul meu și mama erau amandoi pasionați de fotografia pe peliculă. Aveam un mic laborator improvizat acasă, astfel că am văzut materia încă de la început. Iar la Timișoara am început să frecventez clubul de fotografie al studenților – Iris, care era în aceeași clădire cu liceul nostru – Colegiul Bănățean. Cred că asta m-a făcut foarte curioasă, astfel încât m-am apropiat de fotografie. 

Mi-am făcut apoi contacte în diverse domenii artistice și a început să-mi surâdă ideea să dau la un UNATC, la Imagine. Știam că nu vreau să fac neapărat fotografie clasică, ci să încerc ceva care se apropie de film, de cinema.

Am intrat la Imagine din prima și m-am mutat la 18 ani singură în București. 

Primul an s-a dovedit a fi foarte greu, iar în al doilea an de facultate am început să am așa o perioadă mai tristă, în care îmi puneam serios problema dacă o să fac sau nu o carieră în domeniul ăsta. 

Eu eram singura fată de la mine din clasă, din vreo 10 studenți. La început atmosfera nu era foarte prietenoasă din direcția profesorilor, ca să zic așa. Chiar am primit un comentariu ciudat în prima zi de școală, că <<asta nu e o meserie pentru femei și nu o să reziști mai mult de un semestru.>>

Toate experiențele astea sunt marcante, mai ales la vârsta asta, când te compari inevitabil cu ceilalți. Până la urmă am supraviețuit, am luat note bune, am terminat printre primii și am făcut foarte multe filme, ceea ce cred că a contat cel mai mult. Când revin și vorbesc despre anii mei de școală, pot spune că am făcut o facultate relativ bună, am avut o educație foarte solidă din punct de vedere profesional, dar la nivel uman a fost complicat. 

Cum ai rezistat? îți venea să renunți în anumite momente? 

Cred că am fost foarte mult susținută de anturajul meu, de părinții mei, care chiar dacă nu înțelegeau foarte bine opțiunea mea de carieră, mi-au respectat alegerea, m-au susținut și pe plan emoțional și pe plan material. 

În anul 2 am început o a doua facultate la distanță – Comunicare la SNSPA. Așa că până la urmă am absolvit două facultăți, dar pe a doua nu o folosesc deloc și aproape că nici nu o trec în CV.”

În anii de studiu a încercat să lucreze cât mai mult la cameră, însă șansele acordate femeilor în breaslă erau rare. A colaborat cu Radu Gabrea și a mers ca asistentă pe platou la Radu Muntean. Dar pentru că nu avea proiecte, s-a apucat de un doctorat la CESI, studiind teoria imaginii și a comunicării. 

Acel doctorat avea să fie rampa de lansare către Paris, obținând un semestru de studiu la Sorbona în 2013. 

După trei luni petrecute la Paris, a făcut un stagiu la o companie de distribuție de film experimental, unde acum este angajată ca restauratoare de filme vechi, de patrimoniu.

“Am învățat să fac restaurare on the job, apoi am urmat o școală la Bologna. Există acolo școala FIAF, destul de respectată, de restaurare de film.

Locul în care lucrez acum e destul de special, pentru că e o companie de distribuție, dar nu în sensul clasic al cuvântului. Avem un catalog foarte divers de filme, dar toate sunt experimentale, deci e cumva foarte nișat. Și în general avem doar drepturi pentru ediții fizice, ediții de colecție Blu-ray, DVD sau VOD.”

Contactul cu pelicula, atât în procesul de restaurare, cât și la filmări, este o componentă esențială în munca Dianei, astfel că acum este deja recomandată în industria franceză de film pentru lucrul pe peliculă. 

“Am făcut mai mult filme pe peliculă, oamenii le-au văzut, m-au căutat pentru a face alte filme cu ei și între timp mi-am construit o reputație în branșă. Dar e clar că filmez și pe digital. Mă bucur să filmez pe digital dacă mi se oferă ocazia și mai ales dacă e cea mai bună opțiune pentru film. 

Și nu sunt ortodoxă în sensul că orice film trebuie să fie filmat pe peliculă. Sunt de părere că scenariul o să-și aleagă singur formatul. Dar într-adevăr mă caută lumea pentru asta. Deci aș putea să zic că a devenit un fel de specializare.”

Totuși, realizarea filmelor pe peliculă este în lux în zilele noastre, spune Diana, iar uneori asta provoacă nedreptățirea financiară a altor departamente. 

“Sunt foarte mulți regizori care scriu gândindu-se la cum ar arăta filmul lor pe peliculă, dar adevărul e că de foarte multe ori regizorii, mai ales cei tineri, vor să facă asta aproape dintr-o fetișizare a imaginii, în detrimental posturilor, salariilor anumitor tehnicieni, sunt dispuși să sacrifice decoruri, să sacrifice scene importante din scenariu, provocând dezechilibre importante, pe care eu nu le susțin. 

Nu cred că ar trebui să facem artă pe 35 de milimetri cu orice preț, încât echipa să fie plătită cu nimic și să suferim cu ore suplimentare și cu programe imposibile pentru asta. 

Aici în Franța ai observat un trend din punctul ăsta de vedere, un interes crescut pentru filmarea pe peliculă? 

E clar că de vreo câțiva ani încoace în publicitate, modă și beauty se filmează foarte mult pe peliculă, chiar și pe formate mici, de 16mm și Super 8 – sunt foarte în vogă acum.

Când e Fashion Week, vezi numai oameni cu camere Super 8 care se plimbă prin oraș, iar toate camerele profesionale de 16mm sunt și ele închiriate. Aici chiar cred că e o estetică la modă. Și Parisul se afla de multe ori în avangarda trendurilor de imagine.”

Dincolo de activitatea de directoare de imagine și de restauratoare de film, influențată de lucrul aproape zilnic cu zona experimentală a cinemaului, Diana Vidrașcu a vrut să-și dezvolte propriul limbaj cinematografic, îmbinând fotografia și imaginea de film altfel decât în cinemaul clasic, narativ. 

A participat ca regizoare la London BFI Experimenta în 2017, apoi filmele sale au fost selecționate la numeroase festivaluri, printre care Locarno, Berlinale Forum Expanded, Rotterdam IFFR și Chicago IFF. 

Filmul “Volcano: What Does a Lake Dream?” (2019) este o explorare a activității tectonice din Insulele Azore, Portugalia. Filmul deconstruiește și recompune negative pe peliculă de 16 mm și a fost distins cu premii la festivalurile Image Science New York (2019) și Toronto Images (2024). 

“Le Silence des sirènes” (2019) este o lucrare experimentală inspirată de Kafka, care îmbină documentarul și ficțiunea pentru a reda călătoria unei tinere în Martinica. Iar în “What Time is Made Of” (2017), Diana Vidrașcu explorează memoria copilăriei prin intermediul unei pelicule de 16mm recuperate din mare.

Participarea la marile festivaluri i-au adus Dianei și mai multe colaborări ca directoare de imagine. 

“Faptul că am început să fac filme ca regizor mi-a deschis și noi conexiuni cu alți regizori care la rândul lor fac filme cumva diferite, nu direct experimentale, dar mai puțin clasice, non-narative. 

Îmi place că cinemaul experimental nu e deloc repetitiv, e foarte bogat, chiar dacă e un cinema marginal sau un cinema mai puțin cunoscut de publicul larg, dar în care există foarte multe limbaje, moduri de a lucra, întrepătrunderi cu arta contemporană. 

Cred că a fost o descoperire importantă să vin aici și să aflu, să învăț ce înseamnă un alt tip de cinema decât cel pe care l-am studiat în școală, dar cred că cel mai mult am vrut să plec din mediul profesional de film din România pentru că mi se părea foarte complicat să lucrez în genul ăla de atmosferă, de relații profesionale. Atunci era un mediu destul de agresiv și dificil, mi se părea aproape imposibil să fiu luată în serios, sau să-mi găsesc o voce creativă, să mă dezvolt de vedere profesional sau să-mi fac o echipă stabilă. 

Pentru că până la urmă ca director de imagine ești responsabil de o echipă de X persoane. Pot să fie două persoane sau pot să fie douăzeci. Dar trebuie să ai și capacitatea de a fi lider și oamenii trebuie să te asculte și să aibă încredere în tine.

Ai simțit că e mai ușor aici? 

Da, cu siguranță. Și aici e foarte greu în continuare, trebuie să te lupți de două ori mai mult ca femeie. În continuare e greu în meseria asta, e greu să te impui, întotdeauna sunt probleme cu producătorii.

Dar mi se pare că există totuși o altă etică de lucru și că misoginia nu e exacerbată, cum era cazul în România. 

Nu știu dacă pentru generația mea o să fie bine. Poate pentru generația care vine după mine o să fie mai bine. Eu încerc să mă lupt pentru tehnicienele pe care le am la mine în echipă, și pentru colegele mele, încât să aibă o viață mai simplă decât cea pe care am avut-o eu când aveam 25 de ani. Dar e complicat în continuare.”

Anul acesta o femeie a câștigat pentru prima dată în istorie Premiul Oscar pentru cea mai bună imagine – Autumn Durald Arkapaw, cu filmul “Sinners”. Știrea a făcut înconjurul lumii fiindcă era ceva cu totul inedit. În continuare femeile din această branșă se confruntă cu stereotipuri. 

“Sunt foarte multe femei care au meserii tehnice și nu știu câtă lume le pune la îndoială capacitățile. Mie mi se pare că suferim de un fel de reputație falsă, prin care directorul de imagine ar trebuie să fie o persoană puternică ce știe doar ce e o distanță focală la obiectiv.

Toată industria a contribuit la imaginea asta simplistă a unui post eminamente masculin și tehnic, când, de fapt, munca noastră se bazează mult mai mult pe o educație vizuală pe care o primim, pe o cultură pe care o putem acumula și pe capacitatea de a traduce un text într-o operă vizuală. Mi se pare foarte nedrept să zicem în continuare că un director de imagine e de obicei sau ar fi mai bine să fie bărbat ca să fie capabil sa lucreze cu o cameră grea. 

E la fel de greu pentru mine să fac un cadru stabil, frumos sau mișcat într-un anumit fel pe camera respectivă, de 16 kg, cât îi este și unui bărbat. Pentru că e vorba despre conținutul cadrului și de cum creezi lumea ca imagine.

De fapt, ca femeie te confrunți mereu cu o problemă de imagine de sine, din momentul în care ieși din casă și iei un taxi, până  ajungi la serviciu, te întâlnești cu cineva care e coleg sau nu cu tine, te duci la spital, etc. Sunt interacțiuni problematice la toate straturile din societate, și genul ăsta de discriminare se manifestă în toate industriile, nu e doar în industria de film.

Dar e clar că postul meu e foarte vizat și eu trebuie să fac un efort constant și conștient. Iar în România simțeam că mă luptam cu morile de vânt. N-am avut nicio șansă să fac vreun progres real și asta am simțit-o foarte repede. Iar eu am plecat din România când aveam 25 de ani. 

S-a mai schimbat ceva? 

Poate, nu știu sigur, dar văd acum colege de branșă care au o carieră foarte respectabilă, cum ar fi Ana Drăghici, o persoană pe care o admir foarte mult, sau Boróka Biró și ea e foarte recunoscută și de succes, și sunt foarte fericită pentru ele.”

Ca restauratoare de film, Diana spune că munca ei poate fi comparată cu cea de detectiv, fiindcă prespune căutări și documentare înainte de a ajunge efectiv în contact cu pelicula. 

“Trebuie să avem și înțelegerea contextului întreg, cum a fost făcut filmul, ce fel de producție a fost, cine a lucrat la el. Să știu tot despre cum a fost filmarea respectivă sau tehnicile de efecte speciale sau intervențiile pe peliculă, să înțeleg cum au fost realizate ca să pot să le repar sau să le reproduc.”

Iar ca regizoare vrea să provoace intelectual publicul, într-un mod diferit, mai subtil decât cinemaul clasic, care spune povești prin scenariu. Filmele Dianei Vidrașcu sunt mai degrabă povești spuse prin imagini decât prin cuvinte. 

“Întotdeauna m-am dorit ca publicul să poată să iasă din sală după ce a văzut filmul meu, cu mai multe întrebări decât avea înainte să vină să vadă filmul. Vreau ca filmul să poată să nască întrebări, o dezbatere sau un fel de îndoială în persoana pe care l-a văzut. Și nu neapărat să dea o satisfacție imediată, pentru că cred că asta e ceea ce face filmul narativ. Îți dă satisfacția de a fi înțeles o poveste, de a fi înțeles un parcurs de personaj, în timp ce eu mi-am dorit întotdeauna ca filmul meu să poată semăna niște îndoieli în spectator, mai mult decât o certitudine.

Sunt curioasă cum ești privită printre francezi sau străini, când te prezinți ca fiind cineastă din România?

Cred că trăim într-un moment proprice, ca cineaști din România. În general reacțiile sunt foarte bune și nu neapărat numai în Franța, ci în general în Europa și în State. Cinemaul românesc e foarte cunoscut și apreciat, iar oamenii din branșă îl respectă foarte mult. Toată lumea o să aibă un nume sau două ca referință de regizor sau un film care i-a impresionat foarte mult.

România e privită ca un fel de teren magic de unde ies filme și minți luminate în cinema. 

Și crezi că asta te ajută și pe tine? E ca o carte de vizită pozitivă? 

Sincer, genul ăsta de discuții, de unde vii, ce școală ai făcut, apar într-un punct ulterior. În general contează în primul rând portofoliul tău, ce recomandări ai, cu cine ai lucrat înainte și ce proiecte ai filmat. Și ulterior începem să vorbim despre origini, școala de film, parcursul inițial.”

Diana Vidrașcu spune că face parte dintr-o generație de tineri români care și-au dorit plecarea din România și nu au mai privit prea mult înapoi. Își vizitează rudele de acasă, dar nu simte neapărat dorința profesională de a reveni pe meleagurile românești. Franța i-a deschis mintea și universul creativ, iar Paris a devenit un hub cinematografic internațional, unde are șansa să lucreze cu regizori din diferite colțuri ale lumii. 

“Paris e un fenomen unic în sine. Trăiesc într-un mediu profesional și intim, de prieteni și de relații apropiate, foarte internațional. Nu sunt doar înconjurată de francezi. Partenerul meu e suedez, eu vorbesc și suedeză, am prieteni de multe naționalități, la birou vorbesc franceză și engleză în proporții aproape egale, în timp ce cu partenerul meu vorbesc franceză și suedeză acasă. Viața mea se petrece acum între cel puțin patru limbi.

Parisul e foarte cosmopolit din punctul ăsta de vedere. Și asta se reflectă cu atât mai mult în cotidian, dacă lucrăm în mediul cultural. Acum o să mă duc la un vernisaj, mâine la un alt eveniment cultural. Aici e în continuu așa.

E o viață foarte efervescentă și e clar că acest lucru m-a ajutat enorm și-n viața profesională. Parisul e pur și simplu extraordinar pentru oricine lucrează în artă sau cultură.

Și sunt și oportunități fantastice la nivel de finanțare și suport din punct de vedere instituțional. Finanțările pentru filme nu vin doar dintr-un singur loc, nu e doar CNC-ul. Există galerii, instituții, colecționari privați, etc.

Dar și în Franța toată lumea e foarte îngrijorată de alegerile de la anul și de ce s-ar putea schimba dacă extrema dreaptă ar veni la putere, toate posibilitățile astea de finanțare despre care vorbesc și evantaiul ăsta de diferite surse de susținere s-ar putea schimba drastic sau s-ar restricționa subiectele și destinatarii. 

La marile festivaluri de film s-a tot dezbătut în ultimii ani rolul artistului în raport cu politicul. Tu cum vezi acest rol? Crezi că un artist ar trebui să se exprime politic?

Clar, mi se pare că orice gest pe care îl facem e politic. Iar arta are o enormă responsabilitate, dacă nu arta este cea care vorbește despre lumea politică, nu știu cine ar trebui să vorbească. Economiștii?! Mi se pare foarte important de menținut un spirit critic și mi se pare că facem filme politice orice am face, prin felul în care filmam, prin metodele pe care le folosim, prin ceea ce spunem. 

Câteodată nu e atât de evident dacă povestea are o anumită încărcătură sau un mesaj, dar felul în care lucrezi în industria asta este, până la urmă, tot o decizie politică. 

Cred că trebuie să avem și un fel de luciditate apropo de cine e în spatele acestor surse de finanțare sau difuzare și de unde vin banii respectivi. În Franța există o dezbatere în momentul de față apropo de imperiul Bolloré. Și nu cred că ar trebui să fim atât de naivi în a susține că banii n-au culoare. Există anumiți artiști care sunt foarte conștienți de asta și decid sau nu să lucreze cu un finanțator.”

Dincolo de ceea ce i-a oferit Parisul, Diana spune că bagajul cultural primit din România este parte din ea și privește cu melancolie către casa părintească din Iași. Între timp, părinții ei s-au mutat de asemenea în Franța, astfel că vizitele acasă s-au rărit. 

“Eu sunt, totuși, mândră când pot spune că am făcut școala de film în România și le vorbesc tuturor despre asta, în ciuda a tot ce am resimtit despre misoginism. Mi se pare că rămâne un bagaj foarte important cultural și istoric și e o parte din ceea ce am devenit astăzi ca persoană.

Sunt foarte melancolică când mă gândesc la Iași, când mă gândesc la casa pe care o avem în familie, de 4 generații. Am o relație foarte intimă cu această casă, cu acest oraș, cu felul în care am crescut acolo. În același timp e un fel de tristețe, îmi dau seama că s-a schimbat enorm totul și că orașul devine o victimă  a societății de consum. 

Foarte multă corupție modifică peisajul imobiliar, peisajul arhitectonic, raporturile umane în societatea românească. Totul devine cumva victima unei corupții sistemice la toate nivelurile și am impresia că noi, ca indivizi, nu avem în continuare multă  putere. 

Mi se pare că e un fel de destin tragic împotriva căruia nu putem să ne revoltăm total și seamănă cu sentimentul pe care îl aveam în studenție, în mica mea lume în care voiam să fac filme ca operatoare de imagine.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Diana Vidrașcu, directoare de imagine, regizoare și restauratoare de peliculă: “Ca femeie, trebuie să te lupți de două ori mai mult”. appeared first on Cultura la dubă.

ENG version

Locuiește de 4 ani ani în partea franceză a Țării Bascilor, la malul Atlanticului, tunde iarba din grădina casei, face cumpărături de la piață și perfecționează scenariul care va deveni la un moment dat “The Costume” – primul său film în limba franceză, finanțat de Fundația Prada. Poartă cu el accentul moldovenesc și umorul cu care a cucerit iubitorii de cinema. Pe străzile stațiunii de lux Biarritz conduce mașina sa cu număr de Suceava și se oprește câteodată la o plajă “secretă”, unde face „oleacă” baie în ocean.

În lumea filmului, Corneliu Porumboiu a reușit să-și clădească un univers artistic distinct, recognoscibil, chiar dacă este la rândul său un exponent al Noului val românesc. Practic, “a făcut revoluție cum a putut”.

La 20 de ani de la premiera A fost sau n-a fost, premiat cu Caméra d’Or la Cannes, filmul continuă să umple sălile de cinema din diferite colțuri ale lumii, cu noile generații care vin să-l descopere pe regizorul român.

Cineastul explorează la rândul său convențiile genurilor cinematografice, având dorința de a nu sacrifica viziunea personală, în ciuda presiunilor comerciale sau a așteptărilor industriei.

Pe de altă parte, spune că perfecționismul l-a făcut de multe ori să stea în loc sau să renunțe la scenarii la care a scris ani de zile.

Revine din când în când la Vaslui, unde joacă fotbal cu foștii colegi de echipă din liceu. De pe plaja din Biarritz ne povestește de ce a renunțat la fotbal, dar și cum a ajuns să facă filme și să nu se mai lase de ele.

Până la urmă, a făcut în așa fel încât fotbalul a devenit infinit.

***

“Am vrut să fac carieră în fotbal până când mi-am dat seama că nu sunt foarte bun”

Ca să ajungem la Corneliu Porumboiu, stabilit într-un sat de lângă orășelul Saint-Jean-de-Luz, am luat TGV-ul de la Paris și am mers cu el aproape 5 ore. Ne-a așteptat la gara din Biarritz și ne-a condus cu mașina spre centrul orașului. “Aici e mare rivalitate între cele două orașe, au și ei Bârladul și Vasluiul lor”, povestește Corneliu râzând.

Soția sa, artista vizuală și scenografa Arantxa Etcheverria, cu care a și colaborat la ultimele filme, este de origine bască și obișnuiau să vină aici, la bunicii din partea ei, cu copiii în vacanțe. De vreo 4 ani încoace, au decis să se mute cu toții în Franța, pentru a fi mai aproape de industria franceză de film. Între timp, Corneliu a devenit și cetățean francez.

„Era un proiect de multă vreme, de familie, voiam să ne mutăm aici, voiam să fac un film în altă limbă, am zis că fetele sunt suficient de mari, una e la facultate, cealaltă intră la liceu acum. Și am zis hai să facem pasul ăsta.

În România ajungi la o limită de buget la un moment dat, e greu să mai faci ceva diferit. Chiar și un buget ca cel pe care l-am avut pentru La Gomera era greu de obținut, fiindcă acela a fost înainte de COVID. Evident că vrei să lucrezi, ca regizor, cu condiții mai bune, și financiare și tot.

E mai ușor să fii conectat la oameni din industrie dacă ești aici. Apoi, fiindcă filmul se petrece aici, era foarte important să stau în zona asta.”

Povestea lui Corneliu Porumboiu începe în 1975, la bloc, în Vaslui. Pe când se năștea el, mama sa era profesoară de română iar tatăl, Adrian Porumboiu, fotbalist, se lăsa de cariera de jucător și o începea pe cea de arbitru, devenind ulterior unul dintre cei mai cunoscuți arbitri români, cu o carieră internațională, dar și om de afaceri în agricultură, apoi patronul echipei FC Vaslui.

Fotbalul a fost o prezența constantă în viața lui Corneliu, care a jucat la rândul său la profesioniști, pe postul de mijlocaș central. De altfel, primele amintiri din copilărie sunt legate de fotbal.

„Am locuit în două cartiere din Vaslui, într-unul până la 7 ani. Apoi ne-am mutat. Îmi aduc aminte că vizavi era o unitate militară și mai jucam fotbal cu cei de acolo. Am vrut să fac la un moment dat carieră în fotbal, până când mi-am dat seama că nu sunt foarte bun, hahaha.

Am fost în echipă la Clubul Sportiv Școlar – CSS din Vaslui. Eram deja la liceu de mate-fizică, iar ceilalți colegi de echipă erau la liceul sportiv. Eu aveam un program mai solicitant la școală și devenise greu cu antrenamentele în fiecare zi, iar în weekend meciuri. Terminam orele la ora 2, aveam antrenament la 3, terminam la 5, cu tot cu duș se făcea târziu, nici nu aveam timp să mănânc, că dacă mâncam înainte nu puteam să fac bine antrenament.

Și la urmă mă întorceam acasă, trebuia să-mi fac temele, începusem să și citesc mult în perioada aia. (n.r. mama sa l-a încurajat să citească). Aveam și o accidentare care tot revenea și am zis, băi, nu e practic.

Dar îmi place și acum foarte mult fotbalul.

Mai joci din când în când?

Foarte rar. Ultima dată când am jucat, la Vaslui, între Crăciun și Revelion, cu foștii colegi de echipă, nu m-am încălzit, m-am pricopsit cu o luptură de ligamente și acum trebuie să fac recuperare. Erau și vreo 0 grade afară, unul mi-a zis: băi, încălzește-te bine! Eu nu, că încep ușor, cu niște pase, nu bag tare, am venit mai mult să-i văd pe băieți. Și am făcut o mișcare bruscă și bam.”

“Un verișor m-a dus la Cinematică. Mi-a plăcut mult și am început să mă duc din ce în ce mai des.”

Pe când se apropia de Bac, a vrut să devină, pe rând, arheolog, sociolog sau să studieze geografia. Până la urmă a dat admitererea la ASE, alături de niște colegi din Vaslui, și s-a mutat la București.

Abia atunci avea să descopere fascinanta lume a filmului.

“Un verișor m-a dus la Cinematică odată. Mi-a plăcut mult și am început să mă duc din ce în ce mai des. Aveau acele luni dedicate unui regizor – o lună Fellini, o lună Antonioni, apoi Capra. Era foarte bună Cinemateca, puteai să-ți faci o cultură.”

Era încă student la ASE când s-a hotărât să dea admiterea la Film, dar a picat în primul an. A terminat ASE-ul și intrat apoi la a doua încercare la UNATC. Și a început să lucreze astfel la filmele sale studențești.

Regizorul Radu Mihăileanu ne-a povestit acum câțiva ani, tot într-un interviu din seria Săptămâna Franței, cum l-a văzut pe tânărul Corneliu pe platoul său de filmare.

„Când am filmat la Vaslui Trenul vieții, stăteam la cel mai important hotel din Vaslui, care aparținea unui om foarte bogat, Adrian Porumboiu, care a venit să mă vadă la cină și mi-a zis: <Nu vă supărați, am și eu un băiat care ar vrea să facă cinema. Poate să vină mâine la filmare?>

Anecdota e fabuloasă. A venit și stătea, săracul, la 100 de metri în spatele aparatului, foarte departe, era tare timid. Și i-am zis asistentului meu francez: <Niciodată nu va face cinema. Stă prea departe.>

Când ne-am văzut, după ce a câștigat Caméra d’Or la Cannes, i-am spus lui Corneliu Porumboiu: Eu am mizat că n-o să faci niciodată cinema. Sunt foarte fericit că m-am înșelat.”

Corneliu ne povestește acum propria perspectivă asupra acelui platoului de filmare.

“Era un cadru de sus, foarte complex, cu multe pregătiri, cu vreo 200 de oameni la figurație și costume, trebuia să treacă trenul, unii să sară din el. Era ceva super greu, o desfășurare de forțe incredibilă. Eu nu eram obișnuit cu așa ceva. Nici până acum nu am turnat o secvență de genul ăla.

Evident că văzând nebunia de acolo mi-am zis ce să mă mai bag și eu? Dacă nu stau bine, poate mai apar și în cadru la contraplan, hahaha. (râde)

Care a fost primul tău scenariu pe care ai vrut să-l transpui într-un lungmetraj?

A fost unul pe care nu l-am mai făcut, l-a făcut apoi adaptat Igor Cobileanski.

Dar de ce nu l-ai mai făcut tu?

Pentru că lucrasem la scenariu vreo 2 ani. Și nu-mi ieșea, la un moment dat se mecanizase. Luasem bani pentru ăla la CNC pentru debut, luasem și rezidență la Cannes cu el, la Paris. Dar ulterior am scris A fost sau n-a fost. Și n-am mai revenit la celălalt, mi se părea prea tehnic.

După aia i-am zis lui taică-meu: mă ajuți să fac filmul ăsta? Că nu puteam să-l fac cu bani de la CNC, că renunțasem la proiectul pentru debut.

A fost sau n-a fost cum s-a născut?

Am văzut o emisiune în care trei personaje povesteau despre revoluție. Eu am luat foc pentru că tot așa era cu 12:08, mă, cum puteți să vorbiți așa? Dar am închis televizorul și după aia mi-a rămas povestea asta, era aproape o glumă, ca un banc. Băi, a fost revoluție la Vaslui dacă au ieșit oamenii după 12:08? Și am zis la un moment dat: ia să scriu povestea asta. Am scris-o foarte repede.

Ca atmosfera generală a filmului, rămâne și acum, foarte puternic în memorie, umorul. De unde vine umorul tău?

Nu știu, eu sunt foarte serios de felul meu. Nevastă-mea zice că nici nu-ți vine să crezi că eu fac astfel de filme, hahaha. Sunt destul de serios. – spune Corneliu râzând.

Din tot procesul de lucru la un film, care este partea care-ți place cel mai mult?

Regia.

Sunt și proiecte pe care nu ne-am făcut până la urmă.

Și nu le-ai făcut pentru că n-ai mai avut tu încredere în ele?

Da, la un moment dat parcă nu mai ținea povestea, știi? Lucrezi, mai încerci, mai greșești, poate nu e ce trebuie, nu trebuie să-ți iasă toate, trece și foarte mult timp de la momentul la care scrii până te apuci efectiv de filmări.

Dar crezi că ești perfecționist de felul tău?

Da. Și în timp am învățat că poate să fie și un defect.

Pentru că simți că te ține în loc?

Da sau uneori poți să ajungi la un soi de rigiditate, atât la scenariu și la cum îl faci efectiv. De exemplu, la Metabolism, un film la care eu și acum râd când îl văd, e comic, cel puțin pentru mine, am repetat enorm cu actorii și în locații.

Sunt multe lucruri de bucătărie internă, să repeți, dar să nu repeți prea mult. Eu încerc să gestionez astfel încât să nu devină totul rigid.

Spuneai că nu îți mai place partea asta de scris, ai vrea să încerci să faci un film pe scenariul altuiva?

Asta da, dacă e posibil, dar oricum cred că trebuie să trec o mână, cel puțin. Mai ales la dialoguri, pentru că eu am un stil de dialog, că de-aia vine și umorul, transacționează prin dialog. De exemplu, la Metabolism m-a ajutat ca ceea ce spune actorul să fie contar cu reacțiile lui.

Pentru că în cinema, când un personaj vorbește, e luat ca un adevăr absolut. E foarte greu să-l reinstitui. Și aia e o chestie cu care îmi place să mă joc, să am un contrast între body language și ce zice ăla. Iar la dialoguri, ca să aibă și umor, la mine dialogurile sunt foarte mult ping-pong.”

După debutul de succes cu A fost sau n-a fost, Porumboiu s-a bucurat de trofeul Un Certain Regard pentru Polițist, Adjectiv! și de Un Certain Talent pentru Comoara, în timp ce cu filmul Când se lasă seara peste București sau Metabolism a fost în competiția oficială la Locarno. Pasiunea pentru fotbal și-a găsit locul ei în filmele documentare Fotbal infinit și Al doilea joc – în care comentează alături de tatăl său derbyul Steaua – Dinamo, din 1988, arbitrat de Adrian Porumboiu. Cu ambele documentare a fost prezent la Berlinale.

La Gomera, filmat în afara României, a reprezentat desprinderea sa evidentă de stilistica Noului val românesc și totodată selecția în competiția oficială la Cannes.

“The Costume” – primul film în limba franceză regizat de Corneliu Porumboiu

Acum Corneliu Porumboiu șlefuiește scenariul filmului The Costume, ce va fi produs de Lumen. Compania fondată de francezul de origine română Marin Karmitz, MK2, cu care Porumboiu a colaborat și la ultimul său film, La Gomera, va fi coproducător alături de compania lui Cristian Mungiu – Mobra Films şi de Komplizen Film din Germania.

Proiectul se sprijină și de o finanțare a Fundației Prada și va avea în rol principal un cunoscut actor francez. Filmările ar urma să aibă loc în zona în care locuiește acum regizorul.

Privind în urmă, admite că premiile obținute l-au ajutat în carieră, dar nu le consideră life-changing și nici nu e de acord cu demersul de a face film cu scopul de a fi selectat la un mare festival. Ba chiar îi descurajează pe tinerii cineaști să mai identifice succesul cu premiile.

“La noi se spune că ultimul film contează. Deci cam asta e în cinema.

Succesul unui film se traduce și în longevitatea lui? În faptul că umple sălile și 20 de ani mai târziu?

Păi ăsta e, de fapt, testul suprem al unui film. Dacă atinge ceva universal care rămâne în el și dincolo de contextul socio-politic al prezentului, cred că asta e cea mai mare miză. În plus, când faci un film, te înscrii într-o anumită tradiție de cinema, până la urmă toți suntem influențați de filme pe care le-am văzut înainte.

Și dacă reușești cumva să adaugi ceva nou, să nu repeți, e o altă miză. Nu spui numai o poveste, că asta poți să o faci și în literatură. Contează cum o spui.

Pe de altă parte, există și o supralicitare a noului. Uau, e nou, deci e bun. Există și reversul.

Și eu mai primesc filme de la tineri regizori, mai discut cu ei, văd uneori variante de montaj, sunt ok. Dar le trebuie timp.

Apoi, dacă faci un film, nu-i deloc sănătos să te gândești doar la festivaluri, pentru că dacă nu ești selectat se creează un soi de frustrare, de neînțelegere.

Un demers onest în cinema pentru ce ar trebui să fie? pentru a răspunde căutărilor interioare ale regizorului, pentru public, pentru festival?

Cred că depinde de perioada în care ești. De exemplu acum pe mine mă interesează foarte mult ca filmul să-mi deschidă publicul cumva. E foarte dificil să faci distribuția unui film românesc. Într-adevăr, un festival mare te ajută, un premiu te ajută și eu cam știu ce cifre am avut cu fiecare film. Dar până la urmă, cinemaul occidental, chiar și cel francez, e un cinema în jurul starului. Deci starul îți aduce finanțare și după aia și public în sală.

În România, de exemplu, oamenii merg la teatru cu Marius Manole pe afiș. E un star system, știi?”

Corneliu locuiește acum într-o casă cu grădină aproape de Oceanul Atlantic, la granița dintre Franța și Spania. “Eu mă duc în Spania să-mi cumpăr țigări, că sunt mult mai ieftine”, ne mărturisește râzând. Merge la cinemaul local să vadă filme și la piață să cumpere alimente proaspete.

„Gătești?

Da, dar nu sunt vreun mare talent. Treaba mișto aici este că și dacă nu te pricepi în mod special la gătit, mâncarea tot iese foarte gustoasă, fiindcă totul este produs local. Carnea de vită are gust, legumele, peștele, fructele de mare. Și la supermarket sunt tot produse locale proaspete.

Altfel, cum s-a schimbat viața ta de când te-ai mutat aici?

Lucrez, sunt mult mai concentrat la lucru, asta e clar. Și după aia, e foarte plăcut aici, după cum vezi. Știu foarte bine zona, de 20 de ani încoace am venit în fiecare vară aici. Soția mea e bască, are familia aici, cunosc lumea.

Cum ai cunoscut-o pe soția ta?

Cred că era prin 98-99, ea lucra în România. A studiat scenografie și costume la Strasbourg și lucra cu teatrul din Iași. Ne-am cunoscut printr-o prietenă actriță. Și după aia am păstrat relația o perioadă la distanță.

Fetele voastre nu sunt interesate de film sau de actorie?

Nu, și n-am forțat, deși au ochii formați pentru artă, dar e ceva ce trebuie cultivat în timp. Apoi, nu vor să facă asta, ne văd pe noi cât de tare ne chinuim, hahaha…și zic lasă! (râde)

Dar de ce e așa chinuitor să faci un film?

Nu mi se pare mie chinuitor, că mie îmi place, dar din afară dacă vezi că unul stă și scrie tot timpul: <ce faci, tată? Scriu. Ce-ai mai făcut proiectul ăla? Dar tu când îl mai faci?> (râde) fac și mișto de mine fetele: <dar tu când o să faci următorul film?>.

Da, ce să zic, a durat mult.

Cum explici oamenilor care vor citi articolul ăsta, de ce durează așa mult să faci un film?

Mai depinde și de ritmul fiecăruia și de perioade, că poți să ai perioade mai accelerate. Depinde de proiect, de buget. Proiectul ăsta la care lucrez, având nevoie de un buget mai mare, a durat ceva timp să obținem bani. Producătorii străini se uită la box office: ia să vedem, cât a făcut ultimul tău film.

Dar despre filmat un film cu telefonul ce părere ai?

Da, poți să faci, dar pe de altă parte, unde îl distribui? Pentru sala de cinema trebuie să fie un anumit tip de produs. Așa e frumos să zici, da domnule, fac cu telefonul, dar de fapt unde se vede ăla cu telefonul?

Până la urmă, spectatorul face un efort să ajungă în sală. Plătește un bilet, își ia din timpul lui, iar sala de cinema e într-un fel condiționată de un anumit tip de spectaculos.

Dar pentru cei care nu reușesc, totuși, să strângă bugetul necesar, poate fi o soluție?

Sigur, decât să nu lucrezi deloc, e important să-l faci și așa. Doar să nu ai mari așteptări. Nu toată lumea e cunoscută ca Radu Jude, el are deja format un public al lui, face asta de multă vreme, a avut filme bune înainte, el filmează cu telefonul, dar de fapt lucrează cu principiile unei camere de 35-16 mm. Asta e altceva.

Îmi povesteai la un moment dat că ai predat la UNATC, dar ai renunțat pentru că studenții erau neserioși și nu veneau la cursuri. Ai mai vrea să predai?

Asta era la un moment dat, dar adevărul e că era foarte solicitant. Pierdeam multă vreme pentru proiectele mele. Aveam două zile pe săptămână de cursuri de 6 ore. După aia îmi trimiteau scenarii, eu făceam note, deci asta îmi mai lua o zi. Și mă mai luau și la mișto, că eram asistent, la un moment dat mă luam de ei, îi întrebam ce au făcut cu scenariul, aveai problema aia de rezolvat și după aceea făceau mișto de mine: a, mi l-a aprobat domnul Laurențiu Damian așa cum era.”

Corneliu Porumboiu a fost celebrat anul acesta la TIFF, unde retrospectiva filmelor sale a fost highlightul ediției. “Retrospectiva mi se pare așa…(râde) eu zic că mai vreau să fac niște filme, nu mi se termină aici cariera, hahaha.”

De fiecare dată când are ocazia, participă la ateliere cu studenții și încearcă să rămână conectat la viitoarele generații de regizori români. Dar rămâne cu regretul că în ciuda succesului cineaștilor români la nivel internațional, sălile de cinema din țara noastră au dispărut, rând pe rând.

“Chiar și dacă se va investi de acum încolo în săli, părerea mea e că e destul de târziu pentru că nu mai există tipul ăsta de consum. Eu am prieteni care au pierdut obiceiul, ei preferă să se ducă la teatru, de exemplu. Deci e foarte greu să mai aduci un tipul ăsta de consum de cinema. Noi am pierdut, de fapt, 2-3 generații.

Și a venit generația mall, dar dacă te duci la mall ți-ai spart capul. Or pentru tipul ăsta de cinema de autor, chiar dacă începi să refaci sălile, cred că e mult mai mult nevoie de o investiție în cultură cinematografică. Ar trebui să vină la pachet cu mai mult. Nu doar să ai sala.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Corneliu Porumboiu, un vasluian în Țara Bascilor: “Dar tu când o să faci următorul film?” appeared first on Cultura la dubă.