ENG Version

“Asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?“

Plecarea. Pentru un copil de 8 ani, plecarea poate fi o noțiune asimilată mult prea devreme, mai ales dacă se întreaptă către necunoscut. Devine, totuși, suportabilă atunci când are alături o mamă determinată să-i ofere o nouă viață.

Plecarea este înrădăcinată în povestea vieții lui Sebastian Stan. A părăsit Constanța în copilărie, lăsându-și bunicii îndrăgiți și prietenii de pe scara blocului. A ajuns cu mama sa în Austria, apoi în America, la New York. Pentru ca ulterior cariera de actor să implice alte și alte plecări.

Dar azi nu vom vorbi despre plecare, ci despre întoarcere.

Cu o capacitate extraordinară de transformare, alegând scenarii cât se poate de diferite, Sebastian Stan este acum unul dintre cei mai apreciați actori de la Hollywood, câștigător al unui Glob de Aur și nominalizat la Premiile Oscar. Are dublă cetățenie – americană și română.

Iar în doar câteva săptămâni va putea fi văzut jucând pentru prima dată într-un film românesc, Fjord, regizat de Cristian Mungiu, acolo unde-i stă perfect oricărui artist de cinema – la Festivalul de Film de la Cannes, în competiția oficială.

Ca să te apropii de o celebritate precum Sebastian Stan trebuie să treci, în mod normal, de o armată de agenți, fie impresari, publiciști, fie la propriu, agenți de pază.

Pe platoul de filmare de la Fjord, din Norvegia, lucrurile au stat, însă, altfel. Timp de mai bine de o lună, Stan și-a dat jos pelerina invizibilă de superstar și s-a integrat în diferitele straturi ale echipei de filmare, formată din români, norvegieni, suedezi sau finlandezi.

Tot în mod normal, o astfel de celebritate oferă interviuri rar și doar publicațiilor majore, cunoscute la nivel internațional.

Faptul că Sebastian Stan a decis să acorde primul său interviu în România, de după nominalizarea la Oscar, unei publicații mici, precum Cultura la dubă, spune mult mai multe despre el decât despre noi. Este doar una dintre formele prin care își pune notorietatea în slujba celuilalt, pentru a susține cauze în care crede, cauze care altfel nu se bucură de foarte mult sprijin. Cu același raționament a susținut, în calitate de producător și finanțator,  lungmetrajul de debut al unei regizoare din România – Malul Vânăt, al Andreei Borțun.

Discuția cu Sebastian Stan a decurs cât se poate de natural și a atins subiecte personale, care ne ajută să-l vedem dincolo de cariera de actor. De la căutarile unui copil trezit într-o lume complet diferită, la adultul de 42 de ani care încearcă să-și găsească adevarata identitate și rolul său pe pământ. Toate astea, în contextul pierderii dureroase a tatălui – “cu tata vorbeam doar în română, ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru.”

Ce rol are filmul în toată această poveste? Este arta prin care Stan își poate aduce cel mai autentic contribuția într-o lume măcinată de conflicte. Și este totodată parte din propriile sale căutări.

Interviul a avut loc în Norvegia, în aprilie 2025, într-o pauză de filmare. Sebastian a ales să vorbească în limba română, dar pe alocuri unele idei au fost exprimate în engleză.

Materialul prezintă totodată primele imagini cu Sebastian Stan pe platoul de filmare de la Fjord, surprinse de fotograful Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

***

“Sebastian, suntem în Norvegia, aproape de finalul filmărilor la Fjord. În primul rând ce faci, cum te simți aici?

Nici nu-mi vine să cred că mai avem doar două săptămâni și terminăm. E puțin ciudat aici, ai o altă stare. După atât de mult timp petrecut aici, în izolare, printre munții ăștia sălbatici, parcă nu mai știi dacă gândurile care îți trec prin minte îți aparțin cu adevărat sau sunt ale personajului.

Probabil tocmai această austeritate a peisajului a fost perfectă pentru mine, m-a ajutat să mă deconectez de orice altceva și să mă afund într-o cu totul altă lume, una care pare aproape fără timp.

Să fim în această locație ne-a ajutat mult să înțelegem cum ar fi viața aici pentru această familie din film, cum ar arăta lumea fiecărui personaj. Este cu adevărat un spațiu unde granițele dintre tine și rol se estompează treptat, ceea ce este minunat, nu?

Înainte să plec, nu prea am avut timp să mă gândesc cum va fi aici dintr-o perspectivă obiectivă, fiind o experiență total nouă, până la urmă, este primul meu film cu o echipă formată din foarte mulți români.

Ce te-a făcut să accepți acest proiect și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Mi-am dorit de multă vreme să colaborez cu Cristian. Dacă mă uit la ultimii ani, pot spune că am devenit tot mai dependent de regizori și de poveștile care îmi permit să pătrund în profunzimea personajului.

Îmi place să descopăr în mine și în personaj ceva neașteptat, poate chiar înfricoșător, genul ăla de teamă care te împinge să sapi mai adânc. Frica asta interioară, de a nu fi pe deplin pregătit sau de a eșua în fața unei nuanțe noi, a unui personaj străin mie, este ceea ce caut, cred că este cea care mă ajută să cresc ca actor.

Pe Cristian l-am admirat încă de când i-am văzut primul film. Ne-am cunoscut acum câțiva ani și am tot încercat să găsim un proiect la care să lucrăm împreună. În cele din urmă, l-am găsit pe acesta și sunt recunoscător că s-a concretizat.

Tu ai trăit cea mai mare parte a vieții în afara României și ai avut deja în cariera ta proiecte de film extraordinare. Cum poți explica dorința asta a ta, de a avea o conexiune nu doar personală cu țara în care te-ai născut, ci și una profesională, artistică? Cum și când a apărut dorința sau nevoia aceasta și ce stă de fapt, în profunzimea ei?

România este locul în care m-am născut și unde o parte din ceea ce sunt astăzi s-a format. Și da, de multă vreme îmi doream să mă implic într-un proiect cinematografic românesc.

Primul proiect cu industria cinematografică românească nu este acesta, Fjord, ci filmul regizat de Andreea Borțun, „Malul Vânăt” (A River’s Gaze), în care m-am implicat în calitate de producător și finanțator. M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a fi parte, de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, la primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

A fost nevoie să mă maturizez, să adun experiențe și, mai ales, să-mi cultiv curiozitatea și dorința de a înțelege mai bine de unde vin. Această redescoperire m-a influențat mult încă de la începuturile carierei, realizând că locul de origine și trăsăturile care mă diferențiază sunt, de fapt, părți care mă definesc și mă sprijină în viață – asta după ce o mare parte a copilăriei mi-am dorit doar să mă integrez și să fiu ca ceilalți.

Fiind societăți diferite în care a trebuit să mă adaptez (n.r. Austria, SUA), probabil că e firesc să-ți dorești să aparții.

Cu vârsta, realizezi că unicitatea nu vine din ceea ce ai în comun cu ceilalți, ci tocmai din acele calități și experiențe care îți conturează identitatea proprie și te provoacă să-ți construiești un drum al tău. Diferențele și particularitățile noastre sunt, până la urmă, cele care ne oferă o perspectivă originală asupra lumii și ne permit să trăim detașat de norme, în acord cu cine suntem cu adevărat. Acest aspect contează enorm, mai ales în industria filmului, unde, ca actor, totul pornește de la cum îți găsești vocea.

Succesul cred că ține și de puterea de a te exprima sincer, care adesea vine din propriile tale rădăcini, trăiri și experiențe de viață. Exact asta stă la baza capacității de a înțelege profunzimea personajelor și a poveștilor despre care vorbeam mai devreme, dar și a oamenilor cu care lucrezi, fiecare cu istoria sa unică. Bogăția asta face interpretarea vie, relevantă.

Gândurile acestea m-au urmărit mereu și m-au făcut să-mi doresc tot mai mult să mă întorc în locul de unde am plecat, un loc care îmi apare în niște amintiri bizare din timpul Revoluției din 1989, dar mai ales în cele cu bunicii, familia, prietenii de atunci, cu felul în care ‘cei mari’ relaționau între ei și cu situația socială și politică a acelor vremuri.

Toate astea au luat contur prin 2003, când am întâlnit o româncă, pe Alexandra Tînjală, care apoi mi-a devenit prietenă.

Eram în Anglia cu colegii mei de la actorie din America, de la Rutgers – unde mergeam la facultate. Ea era prietenă cu cineva din clasa mea și prietenul acela a zis: hey, tu ești român, ea e româncă, hai să vorbiți. Eu, până atunci, nu mai aveam niciun contact în România. Cu copiii cu care mă jucam în copilărie nu ținusem legătura. Bunicii, sărmanii, muriseră. Nu mai aveam pe nimeni. Toți eram plecați.

Iar datorită Alexandrei am început să redescopăr România, cinematografia românească, regizorii români. Ea m-a introdus noului val românesc – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, apoi filmelor lui Radu Jude și ale altor regizori români. Ea îmi trimitea filme: „Moartea domnului Lăzărescu”, „4,3,2”, „A fost sau n-a fost?”- care rămâne unul dintre filmele mele preferate, și multe altele.

Țin minte că prin 2008 mi-a adus un DVD cu filmul lui Cristian, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe care obținuse autograful lui. Sunt chiar curios dacă îl mai găsesc acasă. Ar fi ceva!

Apoi am început să mă implic în programul de voluntariat al Alexandrei, Our Big Day Out, în calitate de voluntar, care vizează copii din instituții de plasament și oameni defavorizați. Alexandra Tînjală este voluntar și al ONG-ului The Alex Fund, fondat de Leslie Hawke (n.r. mama actorului Ethan Hawke).

Ei, acest ONG, The Alex Fund, avea un eveniment la Lincoln Center, în New York – proiecția filmului lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Și Alexandra m-a invitat la această proiecție, o ocazie perfectă să îl întâlnesc pe Cristian Mungiu, mai ales că locuiam în New York.

Astfel că am luat-o pe mama cu mine, iar la acest eveniment l-am întâlnit pe Cristian prima dată. Nu cred că el știa ceva despre mine atunci. Se întâmpla prin 2016 cred.

Cum s-a dezvoltat după acest moment relația voastră? Ați ținut legătura?

Până în 2018 nu am mai auzit nimic de la el, dar în 2018 Alexandra i-a propus să mă invite la American Independent Film Festival, la București. Acolo am fost invitat cu filmul I, Tonya, în care abia jucasem. În aceeași săptămână l-am întâlnit și pe Corneliu Porumboiu, al cărui fan eram deja de câțiva ani buni. Și abia de atunci pot spune că am ținut legătura mai des și cu Cristian și cu Corneliu.

Spuneai mai devreme că ați avut mai multe încercări să lucrați împreună, dar că abia acum v-ați potrivit. Simți că a venit exact la momentul oportun în cariera ta această colaborare cu un regizor român?

Da, acum, după mai bine de 20 și ceva de ani în businessul ăsta – e foarte interesant să mă aud spunând asta (n.r. zâmbește) – am realizat mult mai mult că, în mod surprinzător, nu poți controla totul, oricât ai vrea.

Mereu îți dorești să lucrezi cu anumiți regizori, să obții roluri specifice, dar pentru mine toate filmele importante,  de la The Apprentice și I, Tonya, A different man și acum, Fjord, au venit exact când nu mă așteptam.

A fost ca și cum m-aș fi lăsat purtat de val, ca și cum mi-am ridicat mâinile în aer și am zis: știi ceva? Dacă o să fie, o să fie, dacă nu, nu. Și tocmai atunci, lăsând lucrurile să curgă natural, s-au legat toate.

Și mă simt extrem de norocos că Fjord s-a concretizat. Vorbeam despre el încă din vara lui 2024 și tot nu eram sigur dacă o să-l facem în decembrie sau ianuarie, dar, până la urmă, iată, s-a nimerit acum, în primăvară. Și da, parcă a fost sortit să fie așa.

Eu mai vorbisem cu Cristian și despre R.M.N. Am încercat și atunci să vedem dacă filmul acela poate să fie potrivit pentru mine, dar nu ne-am sincronizat. Și cred că, până la urmă, Fjord este mult mai potrivit pentru noi.

Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu? Te-ai obișnuit repede cu stilul lui de lucru pe set, cu plan-secvență, cu multe duble?

E fascinantă situația aceasta, să lucrezi cu un regizor care are un stil atât de personal și meticulos. Ce-mi place cel mai mult în meseria asta e că fiecare regizor vine cu propriile metode.

E cumva un moment care nu încetează să mă incite. Ca actor trebuie să fii mereu deschis să absorbi ceva nou de la fiecare proiect – ce a funcționat într-un film, nu înseamnă neapărat că va funcționa în următorul.

În plus, nu-mi place să joc mereu același lucru, devine plictisitor.

Exact această instabilitate face o carieră creativă să se simtă vie. Cumva te obligă să te reinventezi constant, să descoperi tot felul de resurse nebănuite în tine, mai ales cu un regizor care reconstruiește realitatea la milimetru. Recunosc (râde), am nevoie de cineva care să mă ghideze. Cred că încrederea în regizori este crucială.

De când am văzut primele lui filme i-am observat stilul inconfundabil: fiecare scenă e păstrată ca o secvență lungă, uneori de 20 de minute, iar alteori și cu o sută de oameni implicați. Și privești acele secvențele și ai impresia că urmărești un documentar – actorii nu par să joace un rol, ci par să trăiască povestea. Cred că așa situația devine foarte reală, credibilă.

Dar nu știam cât de mult lucrează el la ceea ce vedeam noi, cât de atent este la fiecare detaliu.

De exemplu, el se preocupă la milimetru cum stă un copil într-un colț sau cum flutură un steag, toate sunt gândite minuțios ca să creeze o autenticitate vizuală ireproșabilă.

După ce am văzut toate lucrurile astea, îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, aproape ca pe un pictor. Poți opri filmele lui pe orice cadru și să-l privești ca pe o operă de artă. Și asta nu cred că este întâmplător. Are un ochi extraordinar pentru detalii, ceea ce dă filmelor lui și un nivel estetic rar. Mi se pare că este foarte dificil să realizezi așa ceva și tocmai de aceea mă uimește, mă tot întreb „cum a reușit să gândească tot acest univers?”.

Pentru mine, toate aceste lucruri au fost foarte motivante și m-au împins zilnic să vreau să mă ridic la înălțimea universului pe care îl creează în filmele sale.

Diferența mare între filmele americane și cele europene este că în foarte multe filme americane ai adesea senzația că ți se spune cum să te simți, parcă cineva îți dă cu lingura în gură. În schimb, în filmele europene ți se arată o situație, iar tu, ca spectator, ești cel care trage concluziile, decizi cum să simți, cum să interpretezi personajele și povestea.

Este o abordare mult mai creativă și artistică și, după mine, acesta este impactul pe care filmul ar trebui să-l aibă asupra publicului. Asta este viața, până la urmă, nu există doar alb sau negru, nimeni nu este doar bun sau doar rău, toți încercăm în fiecare zi să trăim și să ne împăcăm cu deciziile noastre, conștienți că suntem supuși greșelilor și că nimeni nu e perfect.

Revenind la lucrul cu Cristian, filmarea unei secvențe de 20-30 de ori este o provocare imensă, ceva se întâmplă. Este și un subiect foarte greu, cuprinde niște scene foarte emoționante. Să încerci să ții emoțiile acelea, ca actor, pentru atât de mult timp, de fiecare dată, de 20-30 de ori, nu este deloc ușor.

Poți simți că ai intrat perfect în starea respectivă la dubla cinci, dar poate ceilalți actori nu au nimerit-o. Totul trebuie să fie sincronizat impecabil.

Într-un fel, stilul ăsta de filmare seamănă cu punerea în scenă a unei piese de teatru: faci repetiții zilnice, ai spectacol de câteva ori în săptămână, trebuie să păstrezi ritmul și intensitatea, dar totuși să găsești mereu nuanțe noi în aceeași structură, chiar dacă repeți același text sau scenă.

E fasciant să te duci din nou și din nou spre acea stare emoțională încercând să o îmbunătățești de fiecare dată, nicidecum să o repeți, ci să te autodepășești.

Pentru acest rol a fost nevoie să îți schimbi radical look-ul. Cum ați ajuns la un acord în această privință? Ți-a fost greu să faci asta?

Nu cred că a fost greu, mai ales după experiențele cu serialul Pam & Tommy, unde am slăbit peste 9 kilograme, sau pentru rolul din The Apprentice, unde m-am îngrășat cam tot atâta.

Cred că adaptarea look-ului ajută enorm și aduce autenticitate personajului. Nu doar în ce vede publicul, ci în cum relaționez eu, ca actor, cu personajul: te comporți altfel, te miști diferit, manierismele se schimbă, anumite instincte par să se reașeze și adapteze automat. Cu cât ești mai aproape de fizicul personajului, cu atât te apropii mai mult de el.

Schimbarea aceasta de look nu o văd ca pe ceva greu, ci mai degrabă necesară dacă asta se impune de către personaj. Dacă mergi la lucru știind exact cum va fi, nu mai ai unde să înaintezi, iar pe termen lung n-ai decât de pierdut.

Cum spuneam, pentru mine disconfortul, teama și necunoscutul sunt cruciale în proiectele în care mă implic. Pentru mine, ele stau la baza libertății și evoluției creative.

Simți că ți-a dat o nouă perspectivă asupra României această colaborare, nu doar cu Cristian, ci cu toată echipa de români? Ai petrecut mult timp cu ei, nici nu știu dacă ai stat vreodată atât de mult timp cu atât de mulți români la un loc.

Da, am vorbit și cu mama zilele trecute la telefon și mi-a spus că româna mea este mult mai bună de când am venit aici.

Să pot să vorbesc în română atât de mult timp a fost fain și foarte bine. Totuși, pentru mine, relația cu România este un proces care încă se dezvoltă și va mai dura ceva timp până să ajung la toate straturile pe care mi le doresc. Sunt încă mulți regizori și oameni din industria românească cu care îmi doresc să lucrez. (n.r. Radu Jude a anunțat pentru Cultura la dubă că va face un film cu Sebastian Stan).

Românii au un mod expansiv de a vorbi, plin de gesticulație, pe de o parte sunt foarte inimoși, pe de altă parte, foarte încăpățânați. Am râs mult cu ei și mi-a plăcut să simt această energie, care, da, îmi apare foarte cunoscută, familiară.

De exemplu, când am filmat o secvență cu Alin Panc, abia mă puteam abține să nu râd – avea un mod de-a fi care mă făcea să mă prăbușesc de râs doar cu o privire! Iar Adrian Titieni, pe care îl văzusem în filmul Bacalaureat, unde a fost nemaipomenit, este un actor incredibil. Am rămas profund impresionat de prezența și profesionalismul lui și sunt foarte recunoscător să lucrez cu el, dar și cu restul echipei de români.

Sincer, am fost puțin speriat să fiu cu ei pe platoul de filmare, a trebuit să îmi regăsesc limba română, am încă accentul pe care îl am, voiam să vorbesc cât mai bine, să fiu cât mai autentic, ca cineva care a plecat din România după mult mai puțin timp decât am plecat eu.

Bine, ei sunt actori 100% români, cu rădăcini adânci în cultura și subtilitățile modului de exprimare, ceea ce, da, m-a intimidat puțin la început. Dar tocmai aceste diferențe au creat o chimie specială atât pe platou, cât și între noi. A fost și rămâne o experiență formidabilă pentru mine!

Dar crezi că, dincolo de aspectul unei colaborări profesionale, tendința noastră de a ne reconecta cu rădăcinile, odată cu înaintarea în vârstă, de a redescoperi poveștile trăite de bunicii noștri, se referă, de fapt, la o nevoie personală de a ne cunoaște cu adevărat identitatea? Parcă altfel vedem lucrurile astea aproape de 40 de ani. Pentru tine cum este?

Este exact cum ai spus tu. Când ajungi la 42 de ani (n.r. râde), cum sunt eu, gândești foarte diferit. Mai ales când pierzi oamenii din viața ta.

Când tata a murit, în 2021, foarte multe s-au schimbat pentru mine. Un astfel de eveniment schimbă complet felul în care vezi viața, de unde vii, ce s-a întâmplat, care e istoria, care sunt rădăcinile, ce te-a făcut, cum te-a făcut, etc.

Și iar mă întorc la cele discutate mai devreme: nu este vorba doar de apropierea de rădăcini sau cunoașterea lor, ci și înțelegerea acestora și compasiunea de care trebuie să dai dovadă pentru a nu te aliena de ele, oricât de șubrede par în anumite momente.

Tatăl meu a murit, din păcate, într-un spital din România. Acele zile în care se zbătea pentru viață, în țara sa natală, într-un loc de unde plecase demult și în care se întorsese doar în vizită, îmi sunt și azi foarte greu de descris.  

Stările prin care am trecut atunci, furia pe care am simțit-o față de acest sistem care părea smuls din vechile povești despre România, neputința în fața bolii și, mai ales, în fața modului în care funcționează acest sistem, lipsa de transparență, barierele de comunicare și relația lipsită de empatie dintre unii medici și pacienți sau aparținători, recunosc, m-au marcat.

Am tot încercat să înțeleg cum faci față unui astfel de mecanism, mai ales că vorbim de sistemul medical.

Și când am citit acest scenariu, am simțit această paralelă: pierderea tatălui meu în meandrele birocrației medicale românești, neputința împărtășită probabil de mulți români care își pierd părinții astfel, seamănă izbitor cu tensiunile din Fjordul lui Mungiu – familia ruptă de distanță, valorile culturale aflate în conflict și lupta mută pentru a păstra ce rămâne din umanitate în fața unui mecanism rece și impersonal.

America a avut mare influență asupra mea, fiindcă acolo am crescut. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să plec atunci când am putut să plec, că am avut-o pe mama, care s-a luptat foarte mult să putem pleca după Revoluție, să avem alte șanse.

Dar această plecare o simt și ca pe o vină cumva. Stai și te gândești că nu foarte mulți au avut aceste oportunități.

Și tot te gândești cum ar fi fost dacă nu plecam, dacă rămâneam acolo. Sau dacă plecam și nu mă mai întorceam deloc, dacă aș fi pierdut româna complet.

La vârsta asta te gândești la toate astea, nu ai cum altfel. Până la urmă, trebuie să accepți. Ăsta a fost drumul tău. Singura cale. Dar trebuie să le recunoști pe toate: și norocul și vina și unde te-ai îndreptat, dar și de unde ai plecat.

Și munca.

Da! Și munca. Eu am încercat să fac ceva cu oportunitatea asta și câteodată nici nu îmi vine să cred că suntem aici și vorbim despre asta acum.

Totuși, când pierzi un părinte, când te gândești la copii, la cât de repede trece viața asta, privești dincolo de tine. Stai și te întrebi: ce poți tu să mai zici și să mai faci? Ce faci cu platforma asta pe care ai clădit-o, pe care o ai?

Ăsta e drumul meu. Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește egoul.

De asta m-am implicat în proiectul Alexandrei de voluntariat, Our Big Day Out, și în filmul Andreei Borțun, (n.r.„Malul Vânăt / A River’s Gaze), fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: pregătirea a presupus patru-cinci ani de cercetare în zone rurale, filmările s-au întins pe patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmările, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.

Deci da, încerc să găsesc mai multe căi prin care să contribui, dar să rămân în același timp cine sunt, să nu pretind altceva decât ceea ce sunt.

O să închei cu ceva cu care trebuia să încep: felicitări pentru Globul de Aur și pentru nominalizarea la Oscar! Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar momentul speech-ului tău a provocat niște emoții puternice în România. Poate unii au spus: de ce ni-l asumăm noi, că România nu are niciun merit. Dar adevărul este că pentru români reușita unui sportiv sau a unui artist român peste hotare aduce un soi de bucurie pe care nu și-o pot lua din altceva.

Mulțumesc mult! Am spus pe scenă exact ce am simțit. Iar legat de România, ce pot să spun acum este că în anii aceia în care eu am plecat, era foarte mult haos pentru mine.

Când ești copil, tot încerci să-ți găsești casa. Ba trăiești aici, ba te duci acolo, apoi în altă țară. Așa cum am spus, când ești copil, vrei să fii ca toți ceilalți. Dar, până la urmă, anii ăia m-au făcut pe mine. Fără tot haosul acela, copilăria în România, plecatul în Austria, pe urmă America, toate astea m-au construit pe mine și altfel nu aș fi fost aici.

Poate că există oameni care au o viață ok, au o familie întreagă, nu li s-a întâmplat nimic rău și devin genii, nu știu, e posibil. Dar fiecare regizor de care eu m-am atașat, fiecare scriitor, scenarist, absolut toți au povești de familie, o copilărie, niște situații care i-au determinat să se întrebe cine sunt, să descopere de ce sunt ei capabili.

Niște traume…

Exact. Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.

Și asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?

Eu înțeleg că poate unii se uită și zic “ăsta a plecat, ce naiba mai are el de spus?”. Dar, totuși, dacă nu aveam momentul ăla acolo (n.r. la câștigarea Globului de Aur), dacă nu spuneam ce am spus…

Puteam să fi fost pe scenă o oră și tot nu aș fi terminat de mulțumit tuturor. Tot timpul visezi la momentele astea, te gândești: dacă ajung acolo, ce o să zic? Până la urmă, momentul acela trebuie să fie “mulțumesc!”. Nu ajungi acolo singur. Ajungi acolo pentru că sute de situații s-au întâmplat, pentru oamenii pe care i-ai întâlnit pe parcurs și pentru că ai muncit foarte mult.

Momentul acela în care ai spus, la final, România, te iubesc!, a fost spontan sau îl aveai pregătit? Și de ce ai vrut să faci acea declarație față de România?

A fost și nu a fost spontan. A fost în primul rând un mesaj pentru mama mea sau, mai bine zis, de la mama mea, care mereu mi-a repetat: „Trebuie să-ți amintești de unde ai plecat”. Pe de o parte, a reprezentat puterea ei de a pleca cu mine, singură, drumul nostru comun.

Pe de altă parte, despre suportul tatălui meu vitreg, care a fost unul necondiționat, și, în egală măsură, despre tatăl meu și relația pe care am avut-o cu el, despre momentele petrecute împreună, în care îmi aducea la viață zeci de povești din și despre România, despre muzica românească pe care o ascultam împreună, despre faptul că vorbeam cu el doar în română – ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru – și până la propriul său drum, care nu a fost deloc unul ușor, dar și despre poveștile despre el descoperite ulterior de la prietenii săi, după ce l-am pierdut.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost neautentic și nejustificat să nu spun ceea ce am spus.

Firește că de-a lungul carierei m-am gândit la clipa asta, să fiu pe scenă și să reflectez la parcursul meu, la originea mea, să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la viața asta. Așa că, într-un fel, nu a fost spontan, în realitate, nu aș fi fost acolo dacă nu aș fi avut drumul și trecutul acesta, care începe și va începe mereu cu România.

A fost felul meu de a recunoaște de unde vin, de a-mi arăta mândria pentru trecutul meu, de a-l accepta pe deplin, pentru identitatea mea și pentru toți oamenii care mi-au fost alături și m-au format, de acolo, din țara în care m-am născut.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sebastian Stan: “Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.” appeared first on Cultura la dubă.

Ministerul Culturii organizează azi, de la ora 14.00, o dezbatere publică privind noul regulament de organizare a concursurilor Centrului Național al Cinematografiei pentru finanțarea filmelor. Potrivit unui comunicat de presă, un grup de cineaști independenți contestă forma pusă în dezbatere și susține că avantajează doar regizorii și producătorii deja consacrați, biografia lor contând mai mult decât viziunea artistică în cadrul proiectului cu care concurează.

Cultura la dubă a vorbit pe larg despre noul regulament al CNC, într-un interviu cu directoarea CNC, Anca Mitran.

CNC nu a mai organizat un concurs de un an și jumătate, deși legea prevede două concursuri pe an. Anca Mitran a explicat că acest lucru nu a fost posibil, fiindcă la sfârșitul anului 2024 a fost adoptată Ordonanța 142, care schimbă legislația în vigoare, și este nevoie de un nou regulament de aplicare a ordonanței.

La regulament a lucrat în tot acest timp Alianța Producătorilor de Film, cu revizuiri din partea CNC.

***

Potrivit unui comunicat de presă, grupul de cineaști independenți consideră că regulamentul pus în dezbatere “conține vicii majore”. Aceștia invocă următoarele:

• un sistem de punctaje în care biografia regizorului cântărește de 2,4x mai mult decât viziunea sa artistică, iar interviul de prezentare contează tot de 2,4x mai mult decât propunerea regizorală; 
• de asemenea, biografia producătorului cântărește de 2,4x mai mult decât viziunea regizorală și liste de festivaluri în care TIFF – cel mai important festival din România – e clasificat printre ultimele locuri;
• principiul egalității de șanse / al egalității de tratament – consacrat de Art. 16 din Constituția României – nu este aplicat în regulament, care alocă peste 20% din punctajul final pe baza biografiei, nu a proiectului propus.

Grupul a elaborat 30 de propuneri de reformă, semnate formal de către 33 de lucrători în domeniul cinematografic. Printre aceștia se numără Ruxandra Gubernat, scenaristă, regizoare, Paul-Răzvan Macovei, regizor, scenarist și producător, Gabriel Sandu, regizor si scenarist, Anelise Sălan – regizoare & producătoare film documentar. Principalele lor propuneri sunt: 

• plafonarea sprijinului automat la maximum 5% per categorie din Fondul cinematografic (față de 20% în 2023), pentru ca banii publici să finanțeze filme noi. 

• înlocuirea scalei de 100 de puncte cu un sistem deliberativ în care fiecare decizie e justificată în scris; 

• eliminarea filmografiei din criteriile de punctaj, atât pentru a respecta legea, cât și pentru a se evalua proiectul propus, nu cariera anterioară; 

Actul normativ pus în dezbatere poate fi consultat AICI. Dezbaterea va avea loc la sediul Ministerului Culturii, et. 3, sala 302, cât și online, prin accesarea acestui link.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Noul regulament al CNC privind finanțarea filmelor va fi dezbătut azi la Ministerul Culturii. Mai mulți cineaști independenți contestă forma pusă în dezbatere appeared first on Cultura la dubă.

“Jurnalul unei cameriste”/ “Le journal d’une femme de chambre“, cel mai recent film regizat de Radu Jude, va avea premiera la Cannes, în cadrul secțiunii Quinzaine des Cinéastes. Acesta este primul film realizat de Jude în afara României, cu o echipă mixtă, de români și francezi. Filmările au avut loc în Franța și România. În rol principal joacă actrița Ana Dumitrașcu.

Filmul este produs de un cunoscut producător francez, Saïd Ben Saïd. Despre proiect și colaborarea cu acesta, Radu Jude a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat în august 2025.

“E e un fel de dialog cu cartea lui Mirbeau (n.r. scriitorul francez Octave Mirbeau 1848 – 1917. Și Saïd mi-a propus, acum vreo doi ani, să scriu orice vreau pentru el, dar acțiunea să se petreacă majoritar în Franța. Cum nu pot să fac un film franțuzesc 100%, m-am gândit la o poveste care să fie între România și Franța, și atunci am pornit de la povestea unei tinere femei care lucrează pentru o familie din Franța, în timp ce fiica ei a rămas în România.

E un film, într-un anumit sens, mic și așezat, diferit de ce am făcut sau mai aproape de Kontinental, să zicem, așa ca stare, unde montajul va fi elementul central, cred. A fost respins de CNC-ul românesc, unde am aplicat pentru o coproducție minoritară, a trebuit să obținem banii din alte părți.” – a declarat Radu Jude.

Într-un comunicat de presă transmis azi de Avanpost, casa care asigură coproducția din România, Jude declară:

“E un film care amestecă diverse teme – emigrația, sărăcia, raportul dintre Est și Vest, raportul dintre teatru, literatură și cinema etc. – totul turnat într-o formă pe care mi-o doresc, dacă nu originală, cel puțin unică, în măsura în care e gândită special doar pentru acest film.”, a declarat Radu Jude.

Din distribuție fac parte actorii Ana Dumitrașcu, Vincent Macaigne, Mélanie Thierry, Amélie Prévot, Louve Proust, Louen Bouteiller, Ilinca Manolache, Sofia Ioana Dragoman, Liliana Ghiță

Imaginea este semnată de Marius Panduru (RSC), iar montajul este realizat de Cătălin Cristuțiu. Producătorul din partea României este Alexandru Bogdan, producător executiv Carmen Rizac, coproducător Vlad Rădulescu, iar manager de producție Bogdan Diaconu.

„Pentru noi, Jurnalul unei cameriste este exact tipul de cinema pe care vrem să-l susținem: radical în formă, lucid în observație și ancorat într-o realitate incomodă, dar necesară. Colaborarea a însemnat asumarea unui risc real -atât artistic, cât și de producție -într-un context în care proiectul nu a beneficiat de sprijin instituțional. Am ales însă să mergem mai departe tocmai pentru că filmul propune o perspectivă esențială asupra tensiunilor contemporane dintre Est și Vest. Selecția la Quinzaine des Cinéastes confirmă nu doar relevanța demersului artistic, ci și faptul că astfel de proiecte independente își găsesc locul în dialogul internațional. Îi suntem recunoscători lui Radu Jude pentru încrederea acordată și pentru dedicarea cu care a construit acest proiect, oferindu-ne ocazia de a contribui la un film care își asumă fără compromisuri propria viziune.” a declarat Vlad Rădulescu, producător Avanpost

La încheierea filmărilor, în decembrie 2025, actrița Ana Dumitrașcu vorbea despre proiect într-o postare pe instagram:

“Un proiect filmat timp de o lună în Franța, în care am jucat pentru prima dată aproape integral într-o altă limbă, franceza. Îi sunt super recunoscătoare lui Radu Jude pentru încrederea pe care a avut-o în mine de a-mi oferi un rol principal (un rol extrem de colorat si de bogat) într-o altă limbă, într-o producție străină. A fost o experiență bombă! dar care a devenit specială mai ales datorită oamenilor cu care am lucrat.”

Festivalul de Film de la Cannes va avea loc între 12-20 mai 2026. În competiția oficială este selectat filmul lui Cristian Mungiu, Fjord, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale.

*articol în curs de actualizare

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post “Jurnalul unei cameriste”, cel mai recent film regizat de Radu Jude, va avea premiera la Cannes, în cadrul secțiunii Quinzaine des Cinéastes appeared first on Cultura la dubă.

“Fjord”, cel mai recent film realizat de Cristian Mungiu, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale, a fost selectat în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes 2026. Anunțul oficial a fost făcut în urmă cu scurt timp.

“Fjord” a fost filmat în primăvara lui 2025 în Norvegia și este primul film regizat de Mungiu în afara României.

Festivalul de la Cannes va avea loc între 12-20 mai 2026. Președintele juriului va fi regizorul sud-coreean Park Chan-wook.

Câștigător al Palme d’Or cu “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, în 2007, și premiat tot la Cannes pentru “După Dealuri” și “Bacalaureat“, Mungiu revine în competiția oficială de la Cannes, alături de nume importante ale cinematografiei, precum Pedro Almodovar, Asghar Farhadi, László Nemes sau Pawel Pawlikowski. Ultima sa participare a fost în 2022 cu “R.M.N“.

“Fjord” reprezintă primul său proiect internațional și prima colaborare cu doi actori cunoscuți la nivel global – actorul româno-american Sebastian Stan, câștigător al Globului de Aur pentru rolul din “A different man” și nominalizat la Oscar pentru rolul din “The Apprentice” se află la rândul său la prima colaborare cu un regizor român. Pentru acest rol, Sebastian Stan și-a schimbat radical lookul, după cum se poate vedea într-o imagine publicată anul acesta pe rețelele sociale.

Stan a plecat din România când avea doar 8 ani și a reluat legătura cu țara natală după vârsta de 20 de ani. Este atât cetățean american, cât și român. Pe Cristian Mungiu l-a cunoscut în urmă cu 10 ani, la un festival de film de la New York. Cei doi s-au regăsit în România, în 2018, la American Independent Film Festival, organizat de Mungiu la București.

Sebastian Stan interpretează în Fjord rolul unui tată de familie ale cărui convingeri despre educație, viață personală și familie sunt puse la încercare.

“Sunt încântat să mă întorc la Cannes cu această poveste importantă și universală despre familie și despre felul în care ea poate fi ea pusă la încercare atunci când valorile și viziunile asupra lumii diferă. Să lucrez împreună cu un cineast reputat precum Cristian Mungiu pe o poveste românească, într-o coproducție românească și alături de o echipă incluzând mulți români a fost o mare bucurie pentru mine și împlinirea unei dorințe pe care o aveam de ani de zile. Abia aștept să împărtășesc acest film cu exigenții spectatori de la Cannes, dar și cu cei din întreaga lume.”, spune Sebastian Stan.

Renate Reinsve, actriță norvegiană, se află în vârful carierei sale, cu multiple premii internaționale câștigate pentru rolul din “Sentimental Value”. Printre acestea se numără Premiul Academiei Europene pentru cea mai bună actriță, nominalizări la Globurile de Aur, Oscaruri și BAFTA și Premiul Oscar pentru cel mai bun film internațional. În 2021 ea a mai câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la Cannes, cu filmul The worst person in the world.

Imaginea este semnată de Tudor Vladimir Panduru.

Fjord este o coproducție la care au participat 6 țări: România, Norvegia, Finlanda, Danemarca, Suedia și Franța, iar atât echipa de filmare, cât și distribuția au în componență diverse naționalități.

“Fjord este, în mai mare măsură decât oricând în cariera mea, rezultatul unui efort colectiv, al unei coproducții extinse și a unei distribuții internaționale care au acționat împreună în cel mai solidar mod cu putință. A fost o bucurie să lucrez cu un grup de actori formidabili, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve, și le mulțumesc tuturor pentru efortul de a mă fi urmat, cu atâta generozitate, în felul meu de a face filme. Cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi pentru eforturile noastre este această selecție la Cannes, locul în care cinematograful este respectat, apreciat și așteptat ca nicăieri altundeva în lume.”, declară Cristian Mungiu.

Cultura la dubă a fost singura publicație prezentă pe platoul de filmare și va publica materiale în exclusivitate de la fața locului. Corespondența va fi semnată de Alexandra Tănăsescu, reporter, și Adi Bulboacă, fotograf.

Fjord a fost turnat preponderent în Norvegia și reunește actori care vorbesc engleză, norvegiană, suedeză, dar și română.
Filmul spune povestea soților Lisbet și Mihai Gheorghiu, care se mută într-un sătuc dintr-un mic fiord norvegian, unde curând se împrietenesc cu vecinii lor, soții Halberg. Copiii celor două familii devin apropiați, în ciuda diferențelor de educație și valori.

Alături de Sebastian Stan și Renate Reinsve, filmul îi are în distribuție pe Lisa Loven (Force Majeure) și Lisa Carlehed (The Emigrants), dar și pe actorii români Adrian Titieni, Ana Bodea, Alin Panc, Giulia Nahmany, Vanessa Ceban și Jonathan Breazu.

Renate Reinsve dă viață unei mame aflate între două culturi, preocupată să înțeleagă ce este mai bine
pentru copiii ei

“Filmarea pentru Fjord a fost una dintre cele mai grozave experiențe pe care am avut-o în viața mea. Am învățat atât de multe de la Cristian și de la felul lui de a aborda atât personajele, cât și secvențele în ansamblu, iar locurile în care am filmat au fost extraordinare. Sunt foarte fericită să mă întorc la Cannes și mândră să fiu
parte din acest proiect.”, mărturisește Renate Reinsve.


Fjord a fost produs de o echipă internațională, având în componență pe Tudor Panduru ca director de
imagine (RMN, Malmkrog, The President’s Cake), scenografa Simona Pădurețu (Bacalaureat, Tatăl mută
munții, Jaful secolului), montorul Mircea Olteanu (După dealuri, Un pas în urma serafimilor, Cravata
galbenă), mixeurul Kristian Eidnes (Nymphomaniac, Antichrist), directorul de film Adrian Moroca
(Amintiri din Epoca de Aur, Boss, Subteran) și producătorul executiv Tudor Reu (RMN, Jaful Secolului, The
Sisters Brothers).

Fjord este o coproducție România, Franța, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda, prin Mobra Films,
Why Not Productions, Eye Eye Pictures, Garagefilm International, Filmgate Films, Snowglobe și Aamu
Film Company, cu sprijinul Eurimages și MEDIA – Creative Europe, finanțat de Centrul Național al
Cinematografiei, institutele de film din Norvegia, Suedia, Danemarca și Finlanda, Film i Väst, Vestnorsk,
Mediefondet Zefyr, Nordisk Film & TV Fond, France 3 Cinéma, în parteneriat cu Televiziunea Română,

Fjord a fost achiziționat încă înainte de filmare de distribuitori din peste 50 de teritorii din întreaga lume,
fiind reprezentat de agentul internațional de vânzări Goodfellas.
În Statele Unite, filmul urmează să fie distribuit de Neon, compania care a reprezentat ultimele șase
filme câștigătoare ale Palme d’Or și a obținut premii Oscar cu filmele Parasite (2020), Anatomy of a Fall
(2024), Anora (2025) sau Sentimental Value (2026).

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post BREAKING NEWS: “Fjord”, filmul lui Cristian Mungiu, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve, selectat în competiția oficială la Cannes appeared first on Cultura la dubă.

Invitat la Academia Română pe 31 martie 2026, regizorul Cristi Puiu, unul dintre pionierii noului val românesc, a susținut o conferință de aproximativ două ore, pe tema “De ce filmez? Cineastul – un alt administrator, un alt Jonas pironit între Scila și Caribda”. Evenimentul a avut loc în Aula Academiei Române și face parte din seria de conferințe „Ora de știință. Invitații Academiei Române”, un proiect inițiat în urmă cu patru ani și care a reunit nume sonore ale culturii și științei românești. Coordonator și moderator: acad. Marius Andruh, vicepreședinte al Academiei Române.

Cristi Puiu a povestit în fața academicienilor și a studenților UNATC prezenți la eveniment parcursul său profesional, a vorbit despre eșecuri și frica cu care se confruntă un regizor, dar și cum este lucrul cu actorii și cum încearcă să transpună în filme cele mai intime gânduri ale sale.

Redăm aici câteva dintre ideile prezentate în conferință:

• “Nu m-am socotit niciodată cineast. Nu mi-am găsit niciodată locul. Am ajuns să fac liceul în 7 ani, am fost și repetent și exmatriculat. Am avut un parcurs foarte accidentat și asta cred că din pricina faptului că nu mi-am găsit locul.

• Relația mea cu filmul s-a născut din poziția de spectator. Nu am visat să mă fac regizor. Am dorit toată viața mea să fac pictură. S-a întâmplat un accident. Am picat la admiterea la Tonița la treapta I. Lucrul ăla m-a modificat destul de zdravăn. Dacă nu l-aș fi cunoscut pe Matei Șerban Sandu, prietenul meu, nu m-aș fi întors la pictură niciodată și poate că n-aș fi ajuns niciodată aici, la cinema.
• Drumul către cinema a trecut, în cazul meu, prin pictură.

• De ce filmez? Iată o întrebare care pare a rezolva, în mod paradoxal, dilema lui André Bazin, conținută în celebra interogație «Qu’est-ce que le cinéma?». Cu adevărat, dacă înțeleg de ce filmez e posibil să înțeleg și ce este cinemaul.

Parafrazându-l pe Camus, voi spune că nu există decât o singură problemă fiozofică cu adevărat importantă atunci când vorbim despre cinema, iar aceasta este filmarea propriu-zisă, alegerea pe care eu o fac între a filma și a nu filma. Sau, și mai precis, cum spune David Perlov în Yoman/Diary: «The warm soup is tempting, but I know I must choose from now on: to eat the soup or to film the soup.»

• Eram student în anul 1, la Geneva, studiam pictura la Ecole Supériore des Arts Visuels, iar facultatea avea o secțiune de cinema. Și după anul 1 am zis că o să dau examen la cinema, fiindcă aș vrea să învăț ceva. Să rămân la secția de pictură nu mai aveam mare lucru de învățat. Să nu mă înțelegeți greșit, învățăm tot timpul, dar la un moment dat trebuie să ieși din școală și să înveți tu, de unul singur, în atelier, de capul tău, să-ți cauți vocea.

• Curiozitatea m-a împins să fac cinema și din curiozitate am ajuns să fac și pași ulterior. După ce m-am întors din Elveția, nu am crezut că voi putea face film în România, din cauza felului în care era administrat acel domeniu, cum ai fi putut ajunge să obții fonduri. Și am rămas cumva în atelier. Am pictat.

Iar la un moment dat s-a întâmplat o întâlnire cu oameni activi în lumea filmului. Găsindu-mă la Timișoara, preluând un documentar de televiziune, pentru Atomic TV, am ajuns să întâlnesc niște oameni care să intre apoi în proiectul de film pe care-l pregăteam cu Răzvan Rădulescu, care a devenit ulterior Marfa și banii.

• Întâlnirea cu cinemaul a fost destul de violentă. Era o epocă destul de tulbure, nici acum nu este mai luminoasă, dar anul 1999 a fost un an cât se poate de tulbure. Iar această dorință de a face film vine la pachet cu compromisuri de tot felul. Dar lucrul cel mai greu n-a fost legat de chestiunile administrativ-financiare.
• Lucrul cel mai greu a fost și este în continuare cel mai greu – să articulez, să traduc într-o limbă comună, să găsesc tonul potrivit, vorbele potrivite, pentru a putea ajunge la colaboratorii mei atunci când le vorbesc despre intențiile mele de regizor. Trebuie să pui în cuvinte lucrurile cele mai importante, iar lucrurile cele mai importante, evident, nu poți să le pui în cuvinte.

• Actorii mă întreabă, cum să fiu, așa ca-n viață?  Nu, tocmai. Nu. Pentru că în viață mințim. În viața reală purtăm măști, fără să vrem să mințim, fără să vrem să ascundem adevărul, dar nici nu ne grăbim să-l spunem.

• Nu există adevăr dacă nu există dragoste.

• În momentul în care am făcut Marfa și banii îmi doream foarte mult să fiu onest față de mine însumi, pentru că în viața reală nu sunt.

• Acum am scris un text îngrijit, dar sunt mai importante crochiurile, ciornele, cum am ajuns să pun cuvintele alea împreună.

• Lucrul la film este o luptă pe care o duci permanent cu frica. E o frică permanentă, iar asta-i afectează și pe actori și pe oamenii din celelalte departamente, care-și pun semnătura pe film.
• Vei fi pus în situația de a da afară actori, scenografi, operatori, de a lua niște decizii care nu te așază tocmai în poziția artistului, ci mai degrabă în poziția vătafului pe moșie, lucru pe care, în mod real, nu și-l dorește niciun regizor. Dar trebuie să faci lucrurile astea pentru a trage barca la mal.
• Și ca să faci ce, în final? Să faci un film despre care apoi publicul să spună: nu mă interesează filmele astea care-mi arată fața asta tristă a României, pentru că o văd în fiecare zi. Și asta e o minciună. Nu e adevărat. N-o vezi în fiecare zi. Pentru că în momentul în care apare în fața ochilor tăi, întorci privirea. Iar oamenii care se duc să vadă filmele astea își asumă condiția și se uită la fața asta întunecată a României, a lumii.”

Conferința poate fi văzută aici:

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Cristi Puiu: “Nu există adevăr dacă nu există dragoste. Când am făcut Marfa și banii îmi doream foarte mult să fiu onest față de mine însumi, pentru că în viața reală nu sunt.” appeared first on Cultura la dubă.

Natalie Musteață, o americancă cu părinți români, a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun scurtmetraj de ficțiune.

***

“One Battle After Another”, filmul lui Paul Thomas Anderson a primit Oscarul pentru cea mai bună regie și cel mai bun scenariu adaptat.

Sean Penn a devenit al 4-lea actor din istorie care deține 3 Oscaruri (n.r. alături de Jack Nicholson, Walter Brennan și Daniel Day-Lewis), câștigând premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar cu filmul One Battle After Another. Sean Penn nu a fost prezent la ceremonie, iar trofeul a fost ridicat în numele său de Kieran Culkin.

Filmul a mai obținut Oscarul pentru cel mai bun montaj, acordat lui Andy Jurgensen, precum și Oscarul la o categorie inclusă de anul acesta, pentru cel mai bun casting.

Michael B. Jordan i-a devansat pe alți doi favoriți, Timothée Chalamet și Ethan Hawke, primind Oscarul pentru cel mai bun actor în rol principal cu filmul “Sinners”.

Ryan Coogler a câștigat Oscarul pentru cel mai bun scenariu original pentru filmul său Sinners, care a mai obținut și premiul pentru cea mai bună coloană sonoră originală – Ludwig Göransson și cea mai bună imagine – Autumn Durald Arkapaw – aceasta devenind prima femeie din istorie care câștigă la această categorie.

După un sezon al premiilor la care a câștigat tot ce se putea, Jessie Buckley, protagonista filmului Hamnet, regizat de Chloé Zhao, a fost desemnată cea mai bună actriță în rol principal.

Amy Madigan a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolul din Weapons.

Frankenstein a obținut Oscarul pentru cele mai bune costume, cel mai bun machiaj și coafură și cea mai bună scenografie.

KPop Demon Hunters a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film de animație, iar piesa „Golden” din film a devenit prima melodie K-pop care câștigă vreodată un Oscar, la categoria cel mai bun cântec original.

Natalie Musteață, o tânără cu origini românești, născută la New York, a câștigat Oscarul pentru cel mai bun scurtmetraj de ficțiune – “Two People Exchanging Saliva”. Aceasta este co-regizoare, alături de partenerul său, Alexandre Singh. Scurtmerajul este produs de celebrele actrițe Julianne Moore și Isabelle Huppert. La această categorie, Academia Americană a acordat două Oscaruri, fiind egalitate între “Two People Exchanging Saliva” și “The Singers”.

Sentimental Value, filmul lui Joachim Trier, a fost desemnat cel mai bun film internațional, iar Mr. Nobody Against Putin a câștigat Oscarul pentru cel mai bun documentar de lungmetraj.

***

The post “One Battle After Another” a câștigat 6 Premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film. “Sinners” – 4 Oscaruri și “Frankenstein” 3 premii appeared first on Cultura la dubă.

Această a declarat că, deși legea prevede ca fondul cinematografic să fie alcătuit și din procentul de 4% de la jocurile de noroc, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată fiindcă nu există o metologie, iar Ministerul Finanțelor e instituția responsabilă să elaboreze normele.

Până la ora publicării articolului, petiția a fost semnată de peste 500 de oameni. Redăm mai jos textul ei:

“Solicitare de clarificări privind necolectarea contribuției de 4% la Fondul Cinematografic de la operatorii de jocuri de noroc și lipsa normelor metodologice (conform Legii nr. 328/2006)

Stimate Domnule Ministru,

Prin prezenta, vă adresăm rugămintea de a oferi clarificări oficiale și detaliate cu privire la refuzul sau incapacitatea instituției dumneavoastră de a elabora metodologia necesară aplicării legii, situație care blochează colectarea unor fonduri vitale pentru cinematografia românească.

Conform prevederilor referitoare la cinematografie (aprobate prin Legea nr. 328/2006), Art. 13, alin. (1), lit. f) stipulează în mod imperativ constituirea Fondului cinematografic prin:

“colectarea unei contribuții de 4% din profitul anual realizat de operatorii economici care organizează jocuri de noroc; plata se va face până la data de 31 mai a anului în curs pentru anul precedent;”

De la intrarea în vigoare a acestor prevederi și până în prezent, această dispoziție legală a fost sistematic ignorată, iar fondurile nu au fost colectate, fapt confirmat constant de Rapoartele de activitate ale Centrului Național al Cinematografiei (CNC) pentru anii 2019-2024.

Mai mult, într-un interviu publicat recent de platforma Cultura la dubă, doamna Anca Mitran, Directorul General al CNC, a declarat public următoarele referitor la taxa de la jocurile de noroc.

“Din păcate, există lege pentru această contribuție, dar nu s-a pus în practică și nu se colectează nici acum. (…) Pentru că nu există metodologie pentru acea lege. (…) [Metodologia ar trebui făcută de] Ministerul de Finanțe. Din păcate, noi ne-am adresat Ministerului de Finanțe pentru a avea o metodologie, dar nu am primit răspuns.”

Inacțiunea Ministerului Finanțelor are un impact direct și grav asupra industriei cinematografice românești. Sumele uriașe necolectate de la operatorii de jocuri de noroc ar trebui să contribuie direct la susținerea celor două sesiuni anuale de concurs pentru proiecte cinematografice, prevăzute de lege. Prin neelaborarea metodologiei, Ministerul Finanțelor amputează capacitatea CNC de a sprijini producția de film și privează sectorul cultural de o sursă de finanțare legal cuvenită.

Având în vedere declarațiile conducerii CNC și textele de lege în vigoare, vă solicităm respectuos răspunsuri la următoarele întrebări:

1. Care este motivul legal sau administrativ pentru care Ministerul Finanțelor nu a elaborat, timp de aproape 20 de ani, normele metodologice necesare pentru colectarea contribuției de 4% din profitul anual al operatorilor de jocuri de noroc, blocând astfel aplicarea Legii 328/2006?
2. De ce a ignorat Ministerul Finanțelor solicitările oficiale venite din partea Centrului Național al Cinematografiei (CNC) pentru elaborarea acestei metodologii, așa cum a declarat public conducerea instituției?
3. Când intenționează Ministerul Finanțelor să elaboreze și să publice această metodologie, astfel încât Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) să poată demara de urgență colectarea acestor fonduri?
4. Ce măsuri intenționați să luați pentru recuperarea retroactivă a acestor sume datorate către Fondul Cinematografic, în limitele termenului de prescripție prevăzut de lege, odată cu adoptarea cadrului metodologic?
   

Vă rugăm să tratați această solicitare cu celeritate și să ne comunicați răspunsul dumneavoastră punctual, în spațiul public, în termenul legal stipulat de legislația privind liberul acces la informațiile de interes public (Legea nr. 544/2001) și soluționarea petițiilor (O.G. nr. 27/2002).

Așteptăm cu maxim interes punctul dumneavoastră de vedere și măsurile de remediere pe care le veți dispune.

Mulțumim,

De ce este important?

Cinematografia românească aduce, an de an, prestigiu internațional României, dar pe plan intern se zbate într-o criză cronică de subfinanțare. În timp ce concursurile de proiecte sunt amânate sau anulate din lipsă de fonduri și proceduri, zeci de milioane de euro care se cuvin de drept filmului românesc sunt lăsați în buzunarele industriei jocurilor de noroc.

Nu cerem bani în plus. Cerem doar respectarea legii!

Conform Legii nr. 328/2006 (Art. 13), 4% din profitul anual al operatorilor de jocuri de noroc ar trebui să meargă către Fondul Cinematografic. Aceasta este o taxă pe viciu standard în țările civilizate, gândită tocmai pentru a repara o parte din răul social produs de adicție, transformând o fracțiune din aceste profituri uriașe în cultură, educație și artă.”

Petiția AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}.

The post Petiție pentru colectarea sumelor de la jocurile de noroc, destinate Fondului Cinematografic appeared first on Cultura la dubă.

Anca Mitran conduce Centrul Național al Cinematografiei de 12 ani. A fost mai întâi interimar, apoi a câștigat postul prin concurs, dar mandatul său este nelimitat. Deși gestionează unul dintre cele mai vizibile domenii artistice românești, CNC nu este considerată, prin lege, o instituție de cultură, ci una administrativă. Din același motiv nu există în prezent vreo instituție care să elaboreze o strategie de educație cinematografică la nivel național.

Consiliul de Administrație al CNC, al cărui președinte este Anca Mitran, gestionează fondurile publice alocate filmelor românești.

Potrivit legii, CNC ar trebui să organizeze anual câte două concursuri de scenarii. În realitate, în repetate rânduri acest lucru nu s-a întâmplat. Fie a fost organizat doar un concurs, fie nici măcar unul. În 2016, ministrul Culturii de atunci, Corina Șuteu, i-a cerut Ancăi Mitran demisia printr-o scrisoare publică. Documentariștii români i-au cerut, de asemenea, demisia, în 2022, după ce directoarea CNC a declarat într-un interviu pentru Cultura la dubă că “Documentarul nu este un film pentru sala de cinematograf.“

În 2025, CNC din nou nu a organizat niciun concurs. Ordonanța 142, adoptată în decembrie 2024, a schimbat legislația în vigoare, iar CNC a fost obligat să rescrie regulamentul de participare, consultând specialiști din domeniu.

Ordonanța aduce schimbări importante – sprijinul financiar nu va mai fi rambursabil, ci nerambursabil, concursul de scenarii va fi transparentizat prin publicarea numelor participanților și a titlurilor scenariilor și va fi introdusă o probă de interviu. De asemenea, prin noua lege, România se angajează să aloce o parte din fonduri coproducțiilor.

Însă, în februarie 2026 încă nu este aprobată o nouă metodologie. Așa că cineaștii mai au de așteptat până la prima sesiune de finanțare deschisă de CNC.

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, Anca Mitran explică motivele pentru care aceast nou regulament întârzie să apară, prezintă schimbările aduse prin OUG, anunță fondul disponibil și planul său pentru 2026.

De asemenea, într-o notă personală, aceasta mărturisește că nu a reușit să vadă niciunul dintre filmele nominalizate la Oscaruri sau la Premiile Academiei Europene de Film, din cauza programului încărcat de la birou.

***

Doamna director, în primul rând, potrivit legii, CNC trebuia să organizeze două concursuri anual, însă în 2025 nu au organizat niciunul. Puteți să ne explicați contextul și motivele?

Da, este vorba despre apariția Ordonanței 142 din decembrie 2024, care a modificat legislația primară și în urma căreia va trebui să apară legislația secundară, respectiv regulamentul de organizare a concursului și normele, schemele de ajutor de stat.

Ce noutăți aduce această ordonanță?

Sunt patru puncte majore. În primul rând, în urma concursului nu se mai acordă credite rambursabile, se acordă sprijin financiar nerambursabil.

Al doilea punct este desecretizarea concursului de proiecte.

A treia schimbare este cuantificarea calităților sprijinului acordat pentru succes la public – numărul de spectatori și calitatea artistică pentru selecție și premii la festivaluri. Dacă un producător a câștigat un concurs de proiecte pentru un nou film, iar în decursul timpului a avut success de festival cu un alt film produs de el, are dreptul la acest sprijin de calitate artistică.

Acum se cuantifică acest sprijin. De exemplu, când doi producători au avut doi Urși de Aur, cuantumul pentru succes la festivaluri n-a fost egal, pentru că pragul din anii respectivi era diferit, și atunci nu e cinstit pentru același premiu să dăm prime diferite de succes. De aceea se vor cuantifica aceste prime.

Adică vor fi sume fixe?

Se vor acorda sume fixe, care vor fi stabilite prin regulament, așa cum prevede OUG 142.

A patra schimbare majoră este că s-a înlocuit categoria de filme tematice cu categoria de coproducții minoritare.

Și care va fi fix procentul pe care îl acordați acestei categorii?

10%.

Procentul acordat filmelor documentare, despre care am discutat și în interviul nostru de acum câțiva ani, s-a schimbat?

Nu, a rămas la fel, respectiv 10%.

Credeam că după protestul documentariștilor procentul a crescut de la 10% la 15%.

Nu, nu s-a putut din cauza legii. Consiliul de Administrație nu poate să depășească cadrul legal. Numai legiuitorul poate modifica.

Dar acum, odată cu noua lege, s-a luat în discuție asta, modificarea procentului pentru filme documentare?

Legea a fost discutată împreună cu Alianța Producătorilor de Film, au fost discuții aproape un an de zile și în cadrul Ministerului Culturii și cu doamna ministru Turcan și cu cei de la legislativ.

Să înțeleg că există un consens al reprezentanților industriei pe această lege.

Da, în momentul în care această lege a mers la guvern, toată lumea a fost de acord cu varianta care a apărut în monitorul oficial.

Apare ceva nou pentru filmele cu succes la public, filmele comerciale? Ele cum se pot încadra la aceste concursuri?

Toate filmele care au succes artistic sau succes la public sunt recompensate prin puncte. Adică există niște grile, la fel ca și în legea veche, în care câștigă puncte filmele care au acest succes comercial.

Ce înseamnă mai exact transparentizarea? La ce să ne așteptăm? Scenariile înscrise vor avea numele autorului?

Înainte, pe legislația veche, toate proiectele înscrise la concurs primeau un număr de secretizare.

Este foarte firesc să fie publice, ca toată lumea să știe cine participă la concurs. Scenariul nu va fi făcut public, el e protejat de drepturile de autor.  

Și o să știm probabil și un barem de corectare după aceea?

Nu, nu există un barem de corectare. Există, ca și în legislația veche, niște anexe pe care și le completează fiecare producător și fiecare regizor. Iar anexele sunt făcute în concordanță cu legea, respectiv cu patru criterii de evaluare a proiectelor. Și atunci, pentru fiecare criteriu în parte va exista câte o anexă pe care o va completa regizorul sau producătorul, după caz.

Pentru debut, ce procent va aloca CNC?

A rămas același procent de 15% pentru debut.

De ce a durat așa de mult să fie elaborată o metodologie? Practic, ordonanță a fost adoptată în decembrie 2024, acum suntem în februarie 2026 și nu există încă această metodologie, prin urmare nu există nici concurs.

Inițial, proiectul de regulament a fost publicat la începutul lunii iunie 2025, a fost în consultare publică. Pentru proiectul respectiv au fost aduse amendamente. După care au urmat, firesc, discuțiile pe aceste amendamente și completări cu APF-ul și cu alți jucători din piață.

Proiectul a fost discutat inclusiv la Ministerul Culturii, cu domnul ministru. Iar legislativul de la cultură este foarte laborios și gândiți-vă că fiecare producător și fiecare regizor are punctul lui de vedere și are o experiență apropie pe care ar vrea să o aducă în acest nou regulament, ca să îl îmbunătățim. De aceea aceste discuții în piață au durat foarte mult.

Dar până să fie pus în dezbatere publică acest regulament au trecut șase luni.

Nu, au trecut patru luni.

Păi din decembrie până în iunie…Poate ne explicați puțin ce a însemnat acest proces de lucru la regulament, câte persoane au fost implicate.

În primul rând, schimbându-se criteriile de evaluare, am făcut noi anexe, iar asta a durat foarte mult. S-a modificat pe urmă modalitatea de organizare a concursului.

Deci toate acestea puse într-un regulament schimbă cap-coadă absolut tot.

Este foarte laborios să elaborezi o anexă și să încerci să iei în considerare ce spune producătorul, ce spune regizorul, scenaristul.

O să vedem în momentul în care el apare în consultare publică din nou, ce amendamente vor mai aduce și alții. În principal am lucrat cu Asociația Producătorilor de Filme, care are peste 40 de membri, care este, după părerea mea, destul de reprezentativă. Nu știu dacă ei au lucrat și cu alți regizori sau producători independenți care nu fac parte din asociație, dar ei au fost cei mai activi în elaborarea regulamentului și a respectivei ordonanțe.

Ce presupun, mai exact, acele trei etape de concurs?

În prima etapă comisia de selecție a scenariilor, a proiectelor, evaluează și ierarhizează proiectele. Proiectele eligibile din prima fază merg în a doua fază, în care există o evaluare tehnico-economică a unei comisii care certifică sau judecă realitatea bugetelor. După care există a treia etapă, cea a interviului.

Și la interviu cine va participa?

Regizorul și producătorul. Plus că s-au schimbat criteriile de evaluare a proiectelor. Nu mai sunt trei criterii, cum erau înainte, calitatea scenariului, calitatea regizorului, calitatea producătorului. Apare și criteriul de calitate a proiectului în sine. Iar celelalte 3 rămân la fel.

Și la interviu vor ajunge după ce vor primi niște note de trecere, presupun.

Da. Aici a fost iar destul de multă bătaie de cap, dacă sunt note sau sunt punctaje, cum e mai simplu. Să ai o notă de la 1 la 10 sau să ai punctaje de la 0 la 100.

Și în fața cui se vor prezenta regizorul și producătorul?

În fața comisiei de selecție a scenariilor.

Din comisie vor face parte tot specialiști propuși de asociații, de uniunile de creație?

Da, propunerile vor fi făcute în continuare de asociații și uniuni din domeniu, modalitatea a rămas aceeași. Numai că există condiții mult mai restrictive pentru a putea fi membru în comisia de citire a scenariilor.

Acum aveți vreo dată estimată, când ar putea fi gata acest regulament și când ați putea să deschideți concursul?

Încă suntem în discuții, Alianța Producătorilor de Film a trimis un proiect către CNC. Noi l-am corectat, am trimis înapoi corecturile strict legale, după care urmează o consultare, dacă e necesară, încă o dată, cu APF.

Dacă nu, CNC va trimite către Ministerul Culturii pentru a fi pus în consultare publică. Consultarea publică, teoretic, înseamnă două săptămâni. Dacă nu mai există amendamente, el se poate transforma într-un ordin al ministrului destul de repede.  

Dacă mai există din piață propuneri sau amendamente, vor trebui într-un fel acceptate, integrate. După care urmează din nou să se reia procesul de punere în consultare.

Dar mă gândesc că dacă deja au fost mai multe etape de feedback, la un moment dat ar trebui să se oprească. Nu știu. Nu există un termen limită pentru implementarea amendamentelor? De câte ori puteți reveni asupra draftului?

De exemplu, sunt regizori care nu fac parte din APF, nu s-a discutat și cu ei și ne putem trezi cu regizori importanți care poate nu fac parte din APF. Pe bună dreptate, regizorii nu fac parte din Alianța Producătorilor de Film. Ne putem trezi cu amendamente. Și nu este fair-play să nu iei în considerare toate punctele de vedere, cel puțin ale jucătorilor importanți din piață.

Va fi complet digitalizat acest concurs?

Da, concursul este complet digitalizat, este de ceva timp complet digitalizat pe platforma Ministerului Culturii. Absolut toate proiectele noastre sunt în platformă.

Și a fost cumva optimizată platforma? Este perfect funcțională? Știu că în trecut unii participanți s-au plâns că nu funcționează foarte ușor.

Din păcate, mentenanța nu o facem noi, o face Ministerul Culturii și nu pot să vă răspund la această întrebare.

Banii pe care CNC i-a colectat în 2025 vor fi raportați în 2026? Adică va fi o sumă mai mare la concurs?

Nu, nu, nu. Banii colectați la fond în fiecare an se raportează de pe un an pe altul pentru că în permanență sunt bani în fond. Pentru că, de exemplu, sunt proiecte câștigate acum două, trei sesiuni pentru care nu s-a deschis finanțarea. Și atunci, în permanență noi trebuie să avem un fond de rezervă din care să putem încheia contractele de producție câștigate anterior.

Dar care este suma totală colectată în 2025 și existentă acum în fondul cinematografic?

77, 5 milioane de lei disponibili.

Dar am gândit ca din cuantumul care s-a strâns anul acesta să putem organiza două sesiuni, să nu facem o primă sesiune foarte mare, ci să punem bani deoparte și pentru cea de-a doua sesiune.

Păi nu oricum trebuia să fie două sesiuni? Și anul acesta și anul trecut? Deci nu ar trebui să fie mai mulți bani la fiecare dintre ele?

Ba da, sunt două sesiuni. Dar, în general, practica era astfel: când se strângeau suficienți bani în fond, se organiza un concurs. Sunt luni în care se pot strânge în fond un milion sau două de lei, ceea ce este foarte puțin ca să organizez un concurs.

E greu să organizezi un concurs, de exemplu, sub 20-25 de milioane de lei. Și atunci preferam să putem strânge ceva mai mulți bani, în așa fel încât ajungeam la o sumă de 30-40 de milioane să organizăm un concurs. De la data organizării concursului până la următorul concurs iar nu era predictibil în câte luni se vor strânge alți 30-40 de milioane.

Și acum, în situația de față, dacă tot s-au colectat banii la fond și nu s-a organizat concurs, atunci putem să împărțim suma în două: una aferentă concursului pe care îl organizăm imediat după ce o să iasă toate actele necesare și a doua să o păstrăm pentru al doilea concurs. Și în timpul acesta se reface fondul.

S-a schimbat ceva în lege și pentru a rezolva această neconcordanță? Legea impune două concursuri pe an, dar realitatea este că invocați sumele mici colectate la fond și imposibilitatea a organiza mereu două concursuri pe an.

Întotdeauna depinde de cât se colectează la fond. Și gândiți-vă, de exemplu, că au fost ani în care din acest fond se fac absolut toate programele, toate manifestările, toate distribuțiile, toate producțiile de film, deci toată activitatea cinematografică.

Din păcate, banii nu se colectează toți odată. Îi colectăm în timp. Dacă în această perioadă, CNC-ul are multe proiecte care intră în producție, e posibil ca producătorul și regizorul să ceară foarte multe calități, exact ce vă spuneam înainte.

Și atunci, dacă sunt foarte multe proiecte în producție în anul respectiv, fondul se diminuează cu aceste calități artistice și succes de public pe care le cer pentru producție. De exemplu, acum 2 ani de zile, cuantumul acestor calități a fost în jur de 18 milioane de lei. Deci o sumă foarte mare, aproape cât un concurs. Și atunci există mai multe variabile. Este foarte greu și niciodată nu o să existe o predictibilitate corectă atât timp cât nu există un venit fix în fiecare lună, pe care să te poți baza.

Pentru publicul nespecializat, puteți să explicați din ce surse de venit este alcătuit fondul cinematografic?

Principala sursă este colectarea contribuției de 4% din contravaloarea minutelor de publicitate contractate de posturile de televiziune. Apoi, o altă sursă e o contribuție de 3% din prețul minutelor de publicitate vândute în cadrul programelor proprii de către societăți, o contribuție de 4% din exploatarea filmelor cinematografice. Mai nou, de doi ani de zile a apărut și o contribuție de la platforme.

De ce nu se colectează de la jocurile de noroc? Îmi imaginez că de acolo ar trebui să vină sume foarte mari.

Pentru că nu există metodologie pentru acea lege.

Păi și cine ar trebui să facă metodologia?

Ministerul de Finanțe. Din păcate, noi ne-am adresat Ministerului de Finanțe pentru a avea o metodologie, dar nu am primit răspuns.

Multă lume se întreabă de ce statutul directorului CNC este de funcționar public și nu are mandatele limitate, așa cum sunt directorii instituțiilor publice de cultură. Puteți să ne explicați un pic care este statutul directorului CNC?

Da, în primul rând nu suntem instituție de cultură. Conform legii CNC-ul este organ de specialitate al administrației publice centrale în domeniul cinematografiei. Deci suntem o instituție eminamente administrativă. Noi nu suntem instituție de cultură, nu ne încadrăm în legea managementului cultural, nu organizăm programe așa cum fac teatrele și cum fac celelalte instituții de cultură. Există codul administrativ, cu prevederi pentru funcționari.

Dumneavoastră ați dat un concurs pentru post, dar mandatul e nelimitat, corect?

Da, am dat concurs la Agenția Națională a Funcționarilor Publici, pentru a deveni funcționar public și, pe urmă, al doilea concurs pentru a deveni director.

Să nu credeți că noi nu avem o evaluare. Din contră, avem o evaluare anuală care se face pe niște grile de evaluare, pe niște sarcini pe care le ai de îndeplinit, pe niște indicatori, dar strict legați de administrația publică, nu de management cultural.

Și cine vă face evaluarea?

Ministerul Culturii.  Pentru salariații noștri evaluarea o fac eu, iar pentru mine o face Ministerul Culturii. Există în legea funcționalului public această metodologie de valoare și dacă nu ai o notă suficient de bună, există metode de retrogradare.

Și ați primit tot timpul note foarte bune.

Da.

Să știți că, apropo de instituții de cultură, este foarte, foarte greu să anticipezi sau să faci un program de management pentru o instituție care administrează un fond și care reglementează activitatea cinematografică din România.

N-ai cum să faci un plan de management cultural, să știi câte cinematografe noi se vor deschide, câte filme vor avea nevoie de rating pentru difuzare. Ce filme vor face regizorii și producătorii noștri? Câte vor fi comedii, câte premii vor avea, este foarte dificil să faci un plan de management. Nu ai cum să faci.

Și, dacă îmi permiteți, o întrebare mai personală, vă place job-ul pe care îl aveți? Vă mai place?

Lucrez în cinematografie din 1988, deci este, teoretic, a doua viață. Nici nu m-aș vedea făcând altceva.

Dar mă gândesc că e, totuși, dificil ca mediu de lucru, tensionat, cum spuneați, tot timpul există nemulțumiri, critici.

Peste tot vor exista nemulțumiri și critici. Marea majoritate a producătorilor și regizorilor mă cunosc. Și eu îi cunosc pe ei, relațiile sunt câteodată mai bune, câteodată mai tensionate, deci nu văd un impediment, bineînțeles că îmi place ce fac.

La UNATC mai predați?

Da.

Ce anume?

O materie destul de specifică pentru anii de imagine de film – sensitometrie, exponometrie, procesare. Predau și cursul de culoare, se folosește atât în peliculă cât și în digital.

Mai aveți timp să mergeți la cinema, să vedeți filme?

Din când în când, da. Din când în când. Din când în când. Mărturisesc.

Puteți să ne ziceți un film românesc, european sau american, nu contează, ceva ce ați văzut recent și v-a plăcut?

Sincer, mi-a plăcut cel mai mult filmul Adei Solomon, Sorella di Clausura (n.r. regia Ivana Mladenovic).

Și dintre cele străine, poate cele nominalizate la Premiile Academiei Europene sau la Oscaruri?

Nu am reușit să văd nimic.

Sincer, de văzut filme acasă este mult mai comod. Pe platformele este mult mai simplu. E foarte greu de ajuns la cinematograf pentru că stau destul de mult la birou și ajung destul de târziu acasă. Atunci mi-e destul de dificil să ajung la un cinematograf.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Anca Mitran, directoarea CNC: “Mi-e destul de dificil să ajung la un cinematograf.” appeared first on Cultura la dubă.

„Se spune că este un război în Ucraina. Nu este un război în Ucraina, este un război în Europa.” – Sergei Loznitsa

În urmă cu 4 ani, pe 24 februarie 2022, Kievul și alte mari orașe din Ucraina erau bombardate de Rusia. Femei cu copii mici plecau cu trenuri, autocare, mașini sau pe jos din calea invaziei rusești. Lumea întreagă privea online războiul declanșat de Rusia în țara vecină.

Potrivit unui studiu realizat la Washington, citat de New York Times, numărul victimelor înregistrat în acești 4 ani se apropie de 2 milioane, de ambele tabere – aproape 1,2 milioane de ruși și aproape 600.000 de ucraineni au fost uciși, răniți sau sunt dați dispăruți. 

Într-un interviu special acordat pentru Cultura la dubă, celebrul regizor ucrainean Sergei Loznitsa, multipremiat la Cannes și alte mari festivaluri, analizează acest război din perspectiva unui ucrainean plecat de mult timp din țara sa și din perspectiva unui cineast care creează și militează pentru arta cu mesaj politic.

În timp ce președintele juriului de la Berlinale, cineastul german Wim Wenders, a declarat în deschiderea festivalului că cineaștii ar trebui să stea în afara politicii, Loznitsa susține opusul: “Cinemaul nu este suficient de politic. Ar trebui să fie mai politic.“

Loznitsa, autorul unor filme memorabile precum Donbass și Maidan, a fost tot timpul interesat să reflecte în arta sa realitatea din Ucraina, efectele invaziei rusești asupra populației din regiunea Donbass sau corupția ca molimă. Relația cu propria țară a fost la rândul ei problematică. Fiindcă a luat apărarea cineaștilor ruși în timp ce aceștia erau interziși la festivalurile majore, Academia Ucraineană de Film l-a exclus în martie 2022.

De asemenea, Loznitsa a decis la scurt timp după declanșarea războiului să se retragă din Academia Europeană de Film, pe motiv că scrisoarea acesteia, publicată în primele zile ale războiului, este prea pasivă.

Prezent la Les Films de Cannes à Bucarest în octombrie 2025, cu cel mai recent film al său, Two Prosecutors, selectat în competiția pentru Palme d’Or, Loznitsa a vorbit pentru Cultura la dubă despre cinemaul de azi, raportat la atrocitățile pe care unele popoare le trăiesc, iar altele doar le privesc.

***

Domnule Loznitsa, războiul este chiar lângă noi, în țara dumneavoastră, Ucraina, și cred că e important să începem discuția noastră chiar despre asta. Cum v-a impactat războiul ca ființă umană și, de asemenea, cum v-a influențat munca de regizor?

Nu pot să spun exact cum m-a impactat, fiindcă nu mă pot privi din exterior, dar desigur că eu continui să fac ceea ce am de făcut – filme. Și, ca răspuns la asta, am făcut un film pe care l-am numit Invazie. A fost lansat în 2024, este un documentar pe care l-am filmat în Ucraina și este un film despre oameni obișnuiți care au trăit în Ucraina și despre cum viața de zi cu zi s-a schimbat în aceste circumstanțe.

Dar avem o problemă serioasă în Europa, iar ceea ce aud din diferite medii nu este o descriere corectă a ceea ce s-a întâmplat. Cineva spune că acesta este un conflict, nu este un conflict. Este război, agresiune. De asemenea, se spune că este un război în Ucraina. Nu este un război în Ucraina, este un război în Europa.

Înseamnă că acest război este deja aici, în România, în Letonia, Lituania, în Estonia, în Polonia, în Germania și peste tot.

Deci spuneți că țările care ajută Ucraina cu arme fac parte din acest război?

Da, este un fapt. Dar ei sunt parte din acest război, ca și cum ar sta pe două scaune și ar pretinde că nu sunt și își exprimă frica.

Pe 24 februarie 2022, când Kievul a fost lovit de armata rusă, ați dat un interviu în Deutsche Welle și ați spus că acest lucru se întâmplă din cauza faptului că Europa de Vest a cooperat cu Rusia în anii trecuți, chiar dacă războiul a început, de fapt, acum 11 ani în Crimeea. Patru ani după acea declarație, cum credeți că ar putea să se încheie acest război?

Până acum, din ceea ce văd, politicienii europeni nu au reacționat încă corespunzător. Le este frică.

Și ce înseamnă corespunzător, din punctul dumneavoastră de vedere?

De exemplu, când Iranul a lovit Israelul cu rachete, cine a protejat Israelul? Forțele israeliene, americane, britanice, franceze, Egiptul și Iordania au ajutat la doborârea acestor rachete. Cine a ajutat Kievul să doboare rachete? Ei pot face asta. Pentru a închide cerul, este nevoie de o decizie politică – să anunțe că închidem acest cer și vom doborî toate rachetele, dronele care apar pe cerul ucrainean. E posibil. De ce nu au făcut-o? De ce au făcut asta cu Israelul, dar nu cu Ucraina?

De ce credeți?

Nu știu, trebuie să întrebăm politicienii. Înainte de acest război, deoarece era cunoscut și așteptat de toată lumea, chiar și de Statele Unite, de Biden, era de înțeles că Rusia va ataca Ucraina. Ei ar fi putut aduce o flotă la Marea Neagră. Nu au făcut-o.

Da, dar discursurilor lor au lăsat de înțeles că dacă ar interveni cu trupele lor, există riscul de a izbucni al Treilea Război Mondial, iar asta vor să evite. Sunteți de acord cu asta?

Nu, ei încearcă să explice de ce au permis Rusiei să atace Ucraina. Este o chestiune de voință politică, iar acum va fi un război mondial.

Credeți asta?

Văd cum decurge. Dacă un avion rus poate rămâne în țări NATO timp de 12 minute, fără reacție, doar bla, bla, bla….

Dacă se poate întâmpla, data viitoare va fi o jumătate de oră, iar după aceea și mai mult.

Dacă dronele pot veni în Polonia, următorul pas este că vor veni cu trotil sau dinamită. Îmi amintesc reacția președintelui turc Erdogan – a doborât un avion rusesc și asta a fost tot. A oprit orice fel de încercare de a traversa granița cu un avion militar.

Cum ați reușit să realizați filmul Invazia în timpul războiului? Cum au fost schimbate condițiile de filmare?

În primul rând, nu am fost acolo pentru că până acum exista o lege care spunea că bărbații ucraineni de la 18 la 60 de ani nu pot părăsi țara. Acum am voie, dar când au fost filmările, nu aș fi putut părăsi țara, iar eu nu am rezidența în Ucraina. Dar cameramanul și o echipă mică au fost acolo. În orice caz, nu am vrut să filmez acest film pe linia frontului, nu a fost focusul filmului meu. Nu vreau, mai întâi de toate, să-i pun într-o situație de risc.

Am filmat în 2022 și 2023, nu se poate compara cu ce se întâmplă acum. Acum, în fiecare zi, orașe mari precum Kiev și Harkov sunt bombardate. Este mult mai riscant.

În 2022 spuneați că artiștii ruși nu ar trebui să fie interziși de la competițiile internaționale și festivalurile de film. Asta v-a atras chiar critica ucrainenilor. Cum vă mai poziționați acum față de acest subiect?

Putem pedepsi oameni nevinovați, oameni care nu au legătură cu crima? Putem să-i pedepsim, să-i dăm în judecată?

Apoi, dacă pur și simplu interzicem culturile țărilor care au comis crime, ar trebui să interzicem cultura britanică. Pentru că Marea Britanie a comis multe crime. Îmi amintesc câți oameni au ucis în India. Ei au fost unul dintre cei mai mari colonizatori. Apoi cultura spaniolă… oh la la, câți indieni au ucis! Franceză, amintește-ți de Napoleon și de război, și așa mai departe – ceea ce au făcut francezii în Algeria. Belgia, ce a făcut în Congo. Germania nu mai spun…

Știi, va trebui să anulăm toată această cultură și americanii, bine? Americanii, pentru Vietnam și alte războaie. Și toate țările sovietice, țările post-sovietice, știi de ce? Pentru că în războiul afgan toată lumea a participat cu soldați. Știi câte victime civile sunt în războiul din Afganistan? 1. 5 până la 2 milioane au fost ucise de armata sovietică. Și armata sovietică era lituaniană, letonă, estoniană, ucraineană, rusă și alte naționalități.

Trebuie să anulăm pur și simplu toată aceaste culturi? Este stupid. Care este legătura dintre cultură și autoritățile care au comis crima? Care este conexiunea directă? Cum artistul care a trăit în secolul 19 este responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat în secolul 21?

Mulți artiști ucraineni nu sunt de acord cu această idee și ei spun că nimeni nu ar trebui să ajute la îmbunătățirea imaginii Rusiei, prin cultură, că sunt criminali și ar trebui să-i prezentăm ca pe niște criminali și atât.

Și mulți germani au presupus că ar trebui să încerce… Poate că este un exemplu prost, dar, știi, uneori o majoritate se poate înșela, greșește. Este un fel de boală.

Uite, e un exemplu interesant legat de Afganistan. În Ucraina încă există monumentul eroului care a murit în Afganistan. În Ucraina există această societate a oamenilor care au participat la războiul din Afganistan. Acum această societate ajută armata Ucrainei și altele. Dar ei erau ca parte a armatei sovietice în Afganistan.

În Ucraina sunt o mulțime de lucruri ridicole. De exemplu, marele cineast Alexandr Dovjenko era un comunist cinstit. El lupta pentru ideea comunistă. Acum Ucraina este o țară ieșită din regimul comunist, dar Dovzhenko este, totuși, un mare regizor ucrainean în ochii lor.

Eu am primit în 2018 un premiu onorabil pentru ceva ce am făcut în cinema: medalia Dovzhenko, da.

El a făcut filmul Arsenal, un film politic în care arată cum muncitorii se luptă cu Republica Populară Ucraineană, Petliura (n.r. Symon Petliura, comandantul Armatei Populare Ucrainene în timpul războiului ucrainean pentru independență). În Ucraina, Petliura este erou, dar Dovzhenko este, de asemenea, erou. Asta este ridicol. Unde este logica? Și dacă începi să descoperi istoria ucraineană, vei găsi multe astfel de coliziuni unde nu există logică.

Ei pur și simplu urăsc pe cineva și îl marchează ca fiind dușman. Au îndepărat monumentul lui Bulgakov. Pur și simplu îndepărtează toate monumentele lui Pușkin, care au fost realizate și construite în secolul al XIX-lea.

Ei se luptă cu cultura, este o resentiment uriaș pe care ei îl simt. Nu pot spune că e reacție sănătoasă. Dacă vrei să construiești o nouă cultură, ești binevenit, domeniul ăsta este atât de gol! Creează lucruri, atrage oamenii, arată întregii Europe ceva, o creație. Fă ceva, nu doar distruge! Nu doar anula cultura altora, creează-o.

Tot acest concept anti-Rusia… este posibil să construiești o țară pe anti-ceva? Imposibil. Creează-ți propria identitate, cine ești și de ce ești aici. Este imposibil să distrugi această țară. Imposibil, este vorba de geografie, până la urmă.

Dacă doriți să vă transformați, găsiți o altă modalitate de a avea un vecin pașnic, găsiți o altă modalitate.

Cultura nu este un inamic, toate culturile se opun regimurilor autoritare, terorismului etc. Restul nu este cultură, este propagandă. Dostoievski a fost în închisoare și era aproape să fie spânzurat. Cei care gândesc așa sunt oameni needucați, deveniți activiști în această țară, din păcate. Mai mult de atât, 30% dintre ucraineni vorbesc rusă. Sunt cetățenii tăi, de ce te lupți cu limba rusă?

Lucrați mult cu Oleg Mutu, director de imagine român. Cum este relația de lucru cu el?

Ne știm de mult timp, lucrăm împreună mereu și am devenit prieteni. Este ușor. El are propriul său aport creativ, și este important, desigur, încerc să ofer fiecăruia libertatea de a crea. Este o cooperare foarte bună, plăcută.

Am filmat acest film în 18 zile și s-a putut întampla pentru că toată lumea a lucrat super bine. De obicei, prima zi de filmare este întotdeauna un dezastru, dar nu a fost și în cazul nostru. Apoi, lucrez cu aceleași persoane: designer de costume, asistent de regie, editor, inginer de sunet, oameni la lumină, electricieni. Ne întâlnim ca niște vechi prieteni și facem film.

_{Afișul filmului Donbass, regia Sergei Loznitsa (2018)}

Credeți că cinemaul de astăzi a devenit prea politic?

Nu. Nu. Din păcate, nu. Ținând cont de ceea ce știm că se întâmplă în lume, nu. Ar trebuie să fie mai politic. Dacă ne gândim doar la Fassbinder sau Pasolini, niște tipi foarte activi, erau mereu politici. Și pot numi mulți dintre ei, Godard, de exemplu.

Apoi, s-a încercat interzicerea regizorilor israelieni. E a doua încercare după cineaștii ruși. Și nimeni nu vrea să facă o conferință. Este o problemă pentru Academia Europeană de Film.

Am propus să invităm psihologi, antropologi culturali, istorici și cineaști. Asta am propus în fața acestei academii, iar ea a spus nu, nu este momentul, când se va termina războiul, putem discuta despre asta. Casele ard, dar nu este momentul să folosim apă împotriva focului și să-l oprim; să ardă complet, iar după aceea vom discuta.

V-ați gândit vreodată să vă înrolați în armată, în acest război?

Nu, niciodată. Nu este pentru mine. Sunt dintr-o familie în care multe generații au fost în armată, ofițeri, etc. Dar nu este pentru mine.

Am o relație foarte intimă cu Kievul, dar nu pot rămâne acolo. Iubesc Parisul în același mod în care iubesc Vilniusul, pentru că istoria mea trece și prin Vilnius, Paris, Berlin și alte orașe unde am locuit. Când am părăsit Ucraina, am plecat în 2001 pentru totdeauna. Nu am simțit niciodată acest tip de boală, boala emigrantului.

Destinul meu este să fac filme și toate filmele sunt despre întrebările care mă îngrijorează și care mă ating profund. Cred că este important să ne protejăm de acest tip de boală. Războiul este o boală, se răspândește ca o plagă.

Așadar, aceasta este datoria mea și nu pot rămâne în Ucraina, acolo am fost limitat în posibilități. Nu pot face nimic din cauza problemelor financiare.

Apoi, lucrez cu oameni din 10 țări. Am cam 10 – 12 limbi diferite: rusă, română, lituaniană, letonă, ucraineană, franceză, olandeză, poloneză, germană, greacă, etc. Încerc să invit oameni din culturi diferite pentru că adaugă ceva proiectelor mele.

Încerc să privesc lumea mai larg, nu mă concentrez pe un teritoriu particular sau un limbaj particular. Răspunsul este foarte simplu: lumea este pământul meu, lumea. Pământul este țara mea și trebuie să ne protejăm planeta.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sergei Loznitsa, regizor ucrainean: “Cinemaul de azi ar trebui să fie mai politic.” appeared first on Cultura la dubă.

Malul Vânăt / A River’s Gaze, lungmetrajul de debut al regizoarei Andreea Cristina Borțun și totodată primul proiect românesc susținut de actorul american de origine română Sebastian Stan, în calitate de producător și finanțator, a fost selectat în competiția SMART 7, o rețea de festivaluri internaționale susținută de Programul Europa Creativă. În România va putea fi văzut la TIFF, festivalul fiind parte din SMART 7.

Andreea Borțun vorbește mai jos despre munca de cercetare la acest film și lucrul cu actorii neprofesioniști, întâlniți în mediul rural. Iar Sebastian Stan povestește în exclusivitate pentru Cultura la dubă de ce a decis să se implice în producția filmului Malul vânăt.

Malul vânăt este prima parte dintr-o trilogie despre iubire în mediul rural. Filmul este o dramă antropologică ce adoptă o abordare rar întâlnită: distribuția este formată în proporție de peste 60% din actori neprofesioniști, întâlniți în satele unde Andreea Cristina Borțun a realizat documentarea pe teren timp de șase ani (2017–2022).

Datorită unui efort impresionant depus de întreaga echipă, filmările s-au desfășurat pe durata a patru anotimpuri, pentru a surprinde ciclul naturii și al vieții rurale. Filmul explorează dinamica tensionată și totodată emoționantă dintre Lavinia și fiul ei de 14 ani, Dani, într-un sat din sudul României. Regizoarea povestește despre imbinarea elementelor artistice cu munca antropologică.

„Pentru mine, folosirea unor instrumente de cercetare artistică împrumutate din munca antropologică de teren a venit în primă instanță ca ceva intuitiv. Mi se părea firesc și necesar să iau parte și să cunosc îndeaproape lumea care mă interesa.

Ei se aduc în primul rând pe ei înșiși pe ecran, iar acel ceva foarte real rămâne peste timp. Aspectul acesta de hibriditate între ceea ce poate părea documentar, dar care este în același timp un produs de ficțiune, e ceva ce mă interesează ca parte din practica mea artistică pe termen lung.

Anii de cercetare pe teren, discuțiile cu femeile locale care mi-au împărtășit poveștile lor de viață, mai ales întâlnirea definitorie cu una dintre ele – model pentru interioritatea Laviniei -, sper să asigure o reprezentare justă a ruralului românesc de astăzi, care, până la urmă, este casă pentru jumătate din populația României”, declară regizoarea și scenarista Andreea Cristina Borțun.

Sebastian Stan pentru Cultura la dubă: “Sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.”

Proiectul a întâlnit mai multe obstacole, iar în sprijinul lui a venit actorul american de origine română, Sebastian Stan. Câștigător al Globului de Aur și nominalizat la Premiile Oscar anul trecut, Sebastian Stan povestește în exclusivitate pentru Cultura la dubă de ce a decis să se implice în producția filmului Malul vânăt. Cunoscut pentru relația apropiată cu mama sa, căreia i-a dedicat și câștigarea Globului de Aur, Sebastian Stan a fost impresionat de scenariul Andreei Borțun, care arată lupta unei mame pentru a-i oferi fiului său o viață mai bună.

“M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește ego-ul personal. De asta m-am implicat și în filmul Andreei Borțun, fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: cercetarea dispusă pe parcursul a 6 ani, filmările realizate în cele patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmarile, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.”, a declarat Sebastian Stan pentru Cultura la dubă.

Andreea Cristina Borțun este regizoare, cercetătoare vizuală și cadru universitar la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” (UNATC) din București. Scurtmetrajele sale de până acum au fost selectate la festivaluri importante precum Festival de Cannes (Quinzaine des Réalisateurs), Toronto International Film Festival și Karlovy Vary International Film Festival.

Din distribuția filmului fac parte: Mihaela Subțirică, Ștefan Costea, Vasile (Digudai) Pavel, Emanuel Ivan, Ion Rusu, Ion Ciocârlan, Iulian Postelnicu, Petronela Grigorescu, Dorina Stan, Nicolae Drăgulin, Nicu Mihoc, Eliza Bercu, Cezar Antal, Maria Junghiețu, Dana Voicu și Cătălina Mustață.

Malul Vânăt / A River’s Gaze este scris și regizat de Andreea Cristina Borțun. Producătorii sunt Gabi Suciu, Jean-Laurent Csinidis, Ales Pavlin, Andrej Stritof, Sebastian Stan, Andreea Cristina Borțun, Adrian Pădurețu și Vlad Rădulescu, iar producători executivi sunt Alexandra Tînjală și Claudiu Boboc. Directorul de imagine este Laurențiu Răducanu, scenografia este semnată de Lulu Petrescu, costumele de Sonia Constantinescu, montajul de Tudor D. Popescu și Andreea Borțun. Inginerii de sunet sunt Jean-Michel Tresallet și Maxime Gavaudan, sound design-ul este realizat de Florent Klockenbring, mixajul sonor de Frédéric Bielle, muzica originală este compusă de Cosmin Postolache, iar colorizarea este realizată de Michael Derrossett.

„Alături de Andreea, am ales să depășim modelele convenționale de producție și limitarea la niște schimburi logistice și să lucrăm într-un cadru cât mai etic în raport cu comunitățile în care ne-am dus și pe care am ales să le portretizăm pe ecran. În loc să intervenim ca un element extern disruptiv care schimba cursul firesc al vieții acelor oameni, am vrut să facem parte din comunitate, să lucrăm aproape de ei, să le înțelegem ecosistemul și să-l protejăm.

Le-am descoperit pasiunile și interesele, dar și micile conflicte locale. Această abordare ne-a permis să înțelegem complexitatea locului, inclusiv dinamica fragilă, deseori nespusă, dintre comunitățile de romi și cele de neromi, pe care filmul o abordează nuanțat, căutând să depășească stereotipurile. Ne-am dorit să aducem pe ecran relațiile interumane în toată autenticiatea, complexitatea, intimitatea și contradicțiile lor”, spune producătoarea Gabi Suciu.

SMART7 este o rețea formată din șapte festivaluri internaționale de prestigiu, Reykjavik IFF (Islanda), IndieLisboa IFF (Portugalia), Thessaloniki IFF (Grecia), Vilnius IFF Kino Pavasaris (Lituania), FILMADRID IFF (Spania), Transilvania IFF (România) și New Horizons IFF (Polonia), care și-au unit forțele pentru a susține și promova un cinematograf european curajos, inovator și transgresiv. Inițiativa urmărește să crească vizibilitatea filmelor europene emergente, să faciliteze circulația lor internațională și să creeze punți de dialog între cineaști, festivaluri și public. Câștigătorul competiției va fi anunțat în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Thessaloniki (Grecia), în cadrul căruia cel de-al doilea proiect al trilogiei (Viața și Vremurile lui Ion G), aflat în dezvoltare, a primit în 2025 premiul ARTE Cinema.

Malul Vânăt / A River’s Gaze este o co-producție România-Franța-Slovenia, a societăților producătoare Atelier de Film, Films de Force Majeure, Perfo, TETA, Forest Film, Avanpost, co-finanțat de Eurimages, Programul MEDIA Europa Creativă, Centrul Național al Cinematografiei, Aide aux Cinemas du Monde – Centre National du Cinema et de L’image Animee – Institut Francais, Région Provence-Alpes-Côte d’Azur, în parteneriat cu Centre National du Cinéma, Slovenian Film Centre, Mediacom Romania, Mindshare Media, BRD Groupe Societe Generale, United Media Services și Jidvei.

Proiectul a fost dezvoltat în cadrul programelor LIM – Less is More (2019), First Films First (2020) și Budapest Debut Film Forum (2020). Selectat ca proiect în dezvoltare în cadrul Cinelink Sarajevo (2020), Venice Production Bridge (2021), Les Films de Cannes a Bucarest work-in-progress (2024), TIFF Industry Days (2021). De asemenea, proiectul de film a câștigat Transilvania Pitch Stop Award (2021).

Filmul Malul Vânăt / A River’s Gaze va putea fi văzut în cinematografele din întreaga țară din 3 iulie, distribuit de Follow Art Distribution.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post “Malul vânăt”, filmul de debut al Andreei Borțun și primul proiect românesc finanțat de Sebastian Stan, a fost selectat în competiția Smart 7, o rețea de 7 festivaluri internaționale de film appeared first on Cultura la dubă.