foto: Bogdan Iordache/ PhotoCube
Cariera actorului Vlad Ivanov a luat o turnură extraordinară odată cu rolul doctorului Bebe, din filmul lui Cristian Mungiu, 4 Luni, 3 Săptămâni și 2 Zile, câștigător al Palme d’Or la Cannes 2007.
Din acel moment, Ivanov a făcut pasul către lumea bună a cinematografiei europene.
Dar pasiunea sa pentru actorie se împarte în egală măsură între teatru și film. A fost angajat al TNB timp de 14 ani, însă a plecat și afirmă cu tărie că nu s-ar întoarce niciodată în sistemul bugetar.
Totuși, spune că teatrul este unul dintre motivele pentru care nu ar pleca din țară.
Ne-a întâlnit cu Vlad Ivanov cu câteva zile înaintea premierei în România a celui mai recent film în care joacă, Servants, regizat de Ivan Ostrochovský. Dar noile restricții impuse de autorități și, ulterior, anularea lor – fac incertă intrarea filmului în cinematografe, din 16 octombrie, așa cum era programat.
Servents vorbește despre colaborarea preoților cu Securitatea, în Slovacia comunistă, iar Vlad Ivanov interpretează rolul unui ofițer de poliție politică.
Astfel că am vorbit în egală măsură despre actorie, dar și despre opresiunile regimului comunist, în care a crescut și Vlad Ivanov, la Botoșani.
Domnule Ivanov, a fost nevoie (din nou) să învățați o limbă străină pentru un rol. De data aceasta, limba slovacă. Cum ați reușit?
A fost o întâmplare comică, în primul rând, m-am întâlnit cu regizorul Ivan Ostrochovský și cu Katarína Tomková la Berlin, când noi eram cu filmul Ana, mon amour, am avut o discuție, făcusem deja Sunset, în limba maghiară, și Katarína mi-a zis: am vorbit deja cu agentul tău, cu Richard, și mi-a spus că ai putea să înveți slovacă.
Nevrând să-i spun nimic, am zis bine, mai vorbim. L-am sunat apoi pe Richard și i-am zis: “Richard, când mai ai idei d’astea năstrușnice, să mă întrebi și pe mine, că eu o învăț, nu tu”. Și el a zis: “hai, Vlad, ai învățat tu maghiară, poți să înveți și chineză acum.”
Și a fost mai ușor decât cu maghiara, chiar m-a ajutat că învățasem maghiară, fiindcă au același accent pe prima silabă din cuvânt.
După ce ați avut atât de multe roluri de succes, ce vă face în prezent să alegeți să jucați într-un film?
Un scenariu bun, consistent și o partitură bună, care să rămână în film, să spună ceva, asta îmi place cel mai tare, ce mă convinge. După aia vine ce regizor, ce colegi de platou am, e important și aspectul ăsta. Dar în primul rând scenariul și partitura.
Așa s-a întâmplat și în cazul acestui film?
Da, este un scenariu foarte bun și pentru că filmările s-au desfășurat pe o perioadă de un an și ceva, au fost cu intermitențe, i-a dat ocazia regizorului și mie, de altfel, să ne cunoaștem. Și Ivan, după ce a văzut ce joc, a scris special pentru mine câteva secvențe.
Și lui îi convine foarte tare stilul ăsta, să filmeze un calup, după aia să vadă ce poate să mai creeze în scenariu.
Ați contribuit și dumneavoastră cu idei la acele secvențe?
Da, da. I-am spus: Ivan, acest personaj este și el un produs al societății în care trăiește, el nu s-a născut așa. Și el, la rândul lui, a fost ostracizat și pus să facă lucrurile astea. Și atunci ar trebui să reiasă și latura asta.
Așa s-a născut chestia aia cu psoriazisul, ceva ce îl face vulnerabil și pe el. (personajul suferă de psoriazis)
Dar referindu-ne la astfel de personaje din istoria comunismului, le găsiți circumstanțe atenuante, că au fost “nevoiți” să lucreze pentru regim?
“Nu există nicio scuză, nu am pic de milă față de cei care au torturat oamenii în închisorile comuniste.”
Vlad Ivanov, actor
Și știm foarte bine toate cazurile recente, când au fost descoperiți și judecați. Chiar m-am întâlnit pe stradă cu unul dintre torționari, m-am uitat în ochii lui și efectiv s-a uitat cu răutate la mine, purta acea răutate în privire și după atâta vreme.
Ivan spune foarte bine într-un interviu: este foarte ușor să fii de partea greșită a istoriei. Acești oameni care au devenit torționari sigur că poate au fost și ei forțați să facă acest lucru, dar au și ales să facă asta. În vreme ce alții au ales să nu tortureze și să nu facă alți oameni să sufere.
Filmul ne arată sentimentul de frică din oameni, în timpul regimului comunist, frica de a vorbi, frica de a fi ascultați și turnați. Dumneavoastră ați trăit această frică? Erați adolescent, tânăr, înainte de revoluție.
Da, sigur că am trăit-o. Era peste tot. Am realizat și atunci, dar mai ales după aceea, cum se ascundeau părinții, să nu audă copiii, fiindcă cei mici au această inocență și pot spune mai departe, fără să își dea seama că fac rău.
A fost o perioadă neagră și orice guvernare care încalcă fundamental drepturile omului duce spre totalitarism. Asta s-a întâmplat atunci și se întâmplă și în zilele noastre, în unele țări.
Ca tânăr, ați fost vreodată abordat de cineva de la Securitate, pentru a fi recrutat?
Nu, nu.
Aveți vreo amintire care v-a marcat în mod special în perioada comunistă?
Frica cea mare cred că au avut-o părinții, noi eram mai inocenți. Sigur, nu ne puteam imagina că vom călători vreodată, eram foarte limitați, ne găseam mici refugii. Eu am ales să fac Școala Populară de Arte, teatru, iar acolo am găsit oameni extraordinari cu care discutam despre lecturi, literatură, muzică.
Îmi aduc aminte de o întâmplare.
Aveam niște prieteni la Filarmonică și au făcut rost de un video și de o casetă video cu filmul Isus din Nazareth, un film de 6 ore. Și veneam seara, pe rând, la ei acasă. Ca să vedeți ce înseamnă frica. Era mai mult o precauție. Trăgeam perdelele și așa am văzut filmul, câte două ore pe seară, trei seri, ieșeam din casă câte unul, să nu vadă vecinii.
Era o formă de supraviețuire, eram rebeli în felul nostru.
Revenind la filme, în ultimii ani ați jucat mai mult afară. Puteți să ne spuneți cum ați legat o relație cu un agent irlandez, cu agenție de casting la Londra?
Da, mă consider norocos pentru că cel care m-a abordat a fost chiar el, Richard Cook. El a creat un festival, care se numește Subtitle, se ține în Irlanda, iar el cheamă toți actorii din agenția lui și se întâlnesc cu agenți din toată lumea. Anul trecut au fost 107 agenți de casting din toată lumea, inclusiv din Marea Britanie și de la Hollywood.
Este o șansă imensă și ai discuții de câte 10 minute cu câte 3 agenți, ei au o fișă, un clip cu tine și știu absolut tot ce faci. În cazul meu, eu sunt deja cunoscut, mergând în fiecare an. Dar e o șansă extraordinară pentru cei care vin pentru prima dată acolo.
I-am făcut cunoștință lui Richard cu Cristian Mungiu, Cristian Mungiu l-a invitat aici la Les films de Cannes a Bucarest, Richard a venit aici cu agenți de la Hollywood și din Marea Britanie și au avut niște întâlniri cu actorii români.
Acolo actorii români au putut afla cum se face un show-reel, cum se face un self-tape, cum se face o fotografie care te avantajează ca actor, cum se formulează un email către un agent de casting, cum răspunzi. Toate lucrurile astea țin de o anumită tehnică profesională și dacă nu le faci așa, riști să nu te bage nimeni în seamă.
Până să îl întâlniți pe Richard, dumneavostră știați toate lucrurile astea?
Nu așa cum le știu acum, bineînțeles.
Eu, după ’90, datorită acelor co-producții americano-române și americano-franceze, asta a însemnat și școala mea de actorie de film, lucrând în echipele de filmare, am putut să stau în spatele camerelor și să urmăresc atent cum joacă actorii străini, cum se pregătesc, cum sunt în pauze. Și din discuțiile cu ei am aflat niște lucruri care țin de partea tehnică a profesiei.
Dar după 4,3,2 ( 4 Luni, 3 Săptămâni și 2 Zile) , când m-a sunat Richard, am avut șansa să aflu mai multe despre această lume.
Apropo de 4,3,2, acela credeți că a fost momentul când vi s-a schimbat cariera?
Da, așa este. A fost o șansă pentru toți. Și pentru Cristian Mungiu a fost un moment important pentru că după aceea, toate filmele lui au fost la Cannes, el a luat premiu și pentru cel mai bun regizor și cel mai bun scenarist.
Eu respect foarte mult regizorii care își scriu singuri scenariile pentru că în clipa în care vin pe platou, știu perfect ce trebuie să facă, sunt foarte generoși când se întâlnesc cu actorii, acceptă păreri, idei din partea actorilor.
Cum este lucrul cu Cristian Mungiu?
Este extrem de laborios, extrem de serios, extrem de incitant, cere foarte mult de la tine. Respectă actorul și iubește actorul. Cred că orice actor din România și nu numai își dorește să lucreze cu Cristian Mungiu.
Ați putea să spuneți că ați învățat ceva anume de la el?
De la fiecare regizor învăț câte ceva, dar acel moment, 4,3,2, a fost un moment unic pentru noi toți. Am avut nevoie unii de ceilalți.
Știu că sunteți întrebat des de ce credeți că primiți roluri negative, dar dumneavoastră ați spus că nu le priviți neapărat negative. Cum le percepeți, de fapt?
Da, da, lumea încadrează într-o marjă destul de largă – roluri negative. Pentru mine sunt foarte diferite și încerc să nu fie în aceeași linie, pe care am mai făcut-o. Mă atrag rolurile care au o lume interioară foarte bogată, drumuri foarte sinuoase. Și încerc totdeauna să găsesc drumul personajului până la film, să înțeleg de ce a ajuns personajul așa.
Ați învățat din școală cum să faceți diferența dintre actoria de teatru și cea de film? La UNATC nu există școli separate pentru asta.
“Pe vremea când am făcut eu facultatea, actoria de film era sublimă, dar lipsea cu desăvârșire.”
E foarte rău că e așa, pentru că avem actori foarte talentați pe teatru. Trebuie spus foarte clar că actoria de teatru nu are nimic în comun ca tehnică cu actoria de film. Sigur că se bazează tot pe emoție, pe talent, dar tehnic sunt cu totul diferite. Și, de aceea, e absolut necesar să existe o școală de actorie de film.
Sau măcar în cadrul Facultății de Film, să existe ore clare de actorie de film.
Regizorii sunt pur și simplu extenuați, aflu de la ei, de câți actori vin la filmare cu tehnică de teatru. Și le ia ore, zile, până să aducă acel actor la un nivel de film. Și regizorul devine un profesor. În loc să aibă să aibă, cum spune Corneliu Porumboiu, un actor care dă plus valoare, el se apucă și începe să sape șanțuri, să dea cu lopata, iar asta nu e muncă de regizor pe un platou de filmare.
Această muncă trebuie să o facă un profesor, regizor sau actor, în cadrul facultății, la ore de actorie de film, la care să îi învețe tehnică de film.
Eu am învățat în jumătate de oră, pe un platou de filmare, ce învățam într-un an la școală, încadraturi și nu mai știu ce.
De aceea spun, pentru un actor este vital, dacă vrea să facă film, să aibă cursuri de actorie de film.
Care este cea mai frecventă greșeală pe care o face un actor cu tehnică de teatru, atunci când joacă într-un film?
“Am să vă spun fix ce mi-a spus un regizor american: “Voi, actorii români, sunteți foarte talentați, dar dați prea mult din mâini.”
Adică, dacă tu ai o încadratură de prim plan sau de gros plan și începi să faci cu capul sau cu mâinile așa (gesticulează amplu), parcă se mută toată camera cu tine.
Îți și spune regizorul: vezi că ești la gros-plan sau la prim-plan și atunci mișcările trebuie să fie micronice, trebuie să aduni totul în ochi, energie în privire, pentru că el d’asta îți ia gros-plan, fiindcă vrea să obțină ceva de la tine.
V-ați gândit vreodată să predați mai departe ceea ce știți, să fiți profesor?
Am primit propuneri, prima oară a fost din partea prietenului meu Adrian Titieni, pe vremea când era rector. Mi-a propus să vin la doctorat și să dau și lecții, numai că acea perioadă a coincis cu o fază extrem de prolifică în viața mea, cu filmări.
Și, de curând, Bogdana Darie, care e profesoară, mi-a propus să vin măcar la un workshop, pe care să mi-l întind eu pe ce perioadă vreau.
Și am spus că o să încerc să structurez acest workshop ca pe un curs de o săptămână sau nu știu. Aș face asta cu mare drag, dar bucuria mea cea mai mare ar fi să am o relație directă cu studenții, să fie un schimb.
Aș vrea să existe un grad de interes, să vină la aceste cursuri oamenii care chiar își doresc să afle ce se întâmplă cu actoria de film, să fie curioși.
“Vorbeam cu Corneliu Porumboiu, pe vremea când era profesor de regie la Facultatea de Film, că ajunseseră studenții la un grad atât de mare de dezinteres, încât îi suna el la telefon și spunea: “Mai veniți la cursuri azi? Că eu sunt la clasă.”
Și a renunțat după o vreme, fiindcă a văzut că nu sunt interesați. Eu nu înțeleg asta. Nu înțeleg de ce la facultățile care țin de o vocație, pe care o ai sau nu o ai, dacă tu vii doar ca să ai o diplomă pe care scrie actor, ocupi locul unui om care poate chiar își dorește să facă asta.
Nu înțeleg de ce vii. E pierdere de vreme.
Credeți că sunt prea multe locuri în aceste facultăți, că au devenit mai degrabă un business?
Nu știu cine spunea, parcă Noica, cu Școala de la Păltiniș, voia să facă o școală de filosofie și spunea: din școala mea vor ieși atâția filosofi câți au intrat. Așa și la Facultatea asta de Teatru și de Film.
Cum spunea Dem Rădulescu, la mine studentul vine privighetoare, eu nu fac decât să-i aranjez penele.
Oamenii care intră printr-un accident al sorții, netalentați, neinteresați, oamenii aceștia nu vor face niciodată actorie.
Spunea profesoara mea, Sanda Manu: “Dragă, asta e o meserie de regi și de prințese, nu e o meserie de slujitori. Nu poți să fii un actor mare, când vii cu o tavă în scenă și spui v-am adus cafeaua. Da, las-o acolo și ai plecat. Mamă, ce rol am făcut!
Nu se poate asta. Aici trebuie să ai anvergură, să ai roluri mari în spate, cu carne, cum spunem noi. Să îți placă să te duci.
“Eu nu cred în actorii care spun “vai, ce grea e meseria asta!”. Nu o mai face, atunci!
Sigur, poate să fie foarte dificil la filmări, dar nimic din dificultatea asta nu poate să îmi omoare mie bucuria de a face această profesie cu seriozitate și cu pasiune.
În reclame acceptați roluri?
Am și făcut. Am fost de vreo două ori imaginea unei companii de telefonie mobilă, dar mă consider și aici norocos. Am filmat cu Radu Muntean și cu Tudor Lucaciu la cameră, iar aceste spoturi se filmau în regim de film, arătau ca niște scurtmetraje. Aveau și umor și îmi făcea foarte mare plăcere să joc.
Nu-mi plac foarte multe reclame de pe post, consider că sunt de neprivit unele dintre ele și nu mi-aș dori să joc în astfel de reclame, dar dacă sunt unele cu o poveste frumoasă, de ce nu?
Atâta vreme cât scoți un produs bun pe piață, indiferent ce iese, că e teatru radiofonic, scurtmetraj, lungmetraj, reclamă, o voce, astea fac parte din meserie. Sunt puțini actori care pot face toate astea, e un dar pe care îl primești.
În teatru v-am mai văzut jucând în ultimii ani doar în spectacolele lui Andrei Șerban, la Bulandra. Ați mai avut și alte colaborări recent?
Am mai avut niște spectacole lectură, m-am bucurat foarte mult, cu niște texte scrise de Radu Rădescu, cu muzicieni, unul chiar săptămâna trecută, la Iași. Și mă consider foarte norocos că în perioada asta am putut să mă exprim așa.
În teatru ce vă face să alegeți dacă jucați sau nu într-un spectacol?
La fel, textele bune și partiturile bune care mi se oferă.
“Pot să spun că de când am devenit freelancer, de 12-13 ani, e aproape un lux ce mi se întâmplă. N-aș mai intra în sistemul bugetar niciodată în viața mea. Și nu o să spun never say never. Nu. Chiar pot să spun că never.”
De ce?
Pentru că un sistem bugetar nu are grijă de valorile autentice, dimpotrivă. Le înfrânează și le pune capac. Ei nu încurajează o valoare autentică să se exprime.
Directorii, de obicei, așa a fost în cazul meu, dacă aveam niște proiecte pe film, nu eram lăsat să plec pentru că trebuia să stau la teatru și să joc în niște spectacole absolut oribile.
Și când am pus în balanță ceea mi se oferă la film cu ceea ce mi se oferea în teatru și la ce trebuia să renunț, am spus că nu e normal. Eu fac această profesie, așa cum v-am spus, din vocație și dintr-o bucurie imensă și nu las pe nimeni să calce cu bocancii pe lucrurile în care eu cred.
Acesta este motivul pentru care jucați rar în teatru?
Nu, acum e o regulă tâmpită, directorii de teatru le spun regizorilor să folosească actorii din teatru. Dar mie mi se pare că este ca niște ochelari de cal această decizie.
Dacă nu ai un Hamlet în teatru și regizorul poate să îl aducă din afară și să folosească restul de distribuție din teatru, nu e nicio problemă. Sunt atâția actori liber profesioniști foarte talentați.
Cred că e o gândire mediocră venită tocmai din partea actorilor care sunt lipsiți de talent.
Ce vă face să rămâneți cu domiciliul în România?
E o întrebare bună, pe care v-aș adresa-o și eu. Hahahahaha. Serios.
M-am gândit de foarte multe ori să plec, dar nu știu. Dacă m-aș duce în afară aș pierde cu siguranță teatrul, aș juca teatru în engleză sau în altă limbă, dar nu aș mai juca în română. Mi-ar fi foarte greu să vin în țară și să repet.
Dar cred că s-a creat în viața mea, artistică și cea de zi cu zi, un echilibru între a pleca din țară și a te întoarce.
Mi-am găsit acest echilibru, însă aici nu aș putea spune never say never, cu toate că am 51 de ani. E posibil să plec și la 80 dacă o să mi se năzare că e mai frumos undeva pe malul mării, în Grecia.
Apropo, e o destinație foarte bună, hahahaha.
