Mai poate fi poezia contemporană relevantă pentru o masă semnificativă de oameni sau a ajuns la gradul cel mai avansat de nișare din istorie? Ce am înțeles și cu ce am rămas din poezia predată în școala generală și în liceu? Și, de ce nu, cum se vor influența poezia și tehnologia în următorii ani?

Cinci poeți contemporani din diferite generații discută în mod deschis despre locul pe care îl (mai) ocupă această formă de artă într-o lume marcată de războaie, incertitudine, crize economice și scroll necontrolat.

Bogdan-Alexandru Petcu, Ștefania Mihalache, Răzvan Țupa, Ligia Keșișian și Ramona Boldizsar ne oferă forma lor de luciditate cu care încercăm să străbatem labirintul incongruent al prezentului mai mult sau mai puțin poetic. Chiar de Ziua Internațională a Poeziei!

***

“Inteligența artificială ne ajută, dar schimbă iremediabil fața lumii, așa cum o știm” – Ștefania Mihalache, poetă

Mai avem nevoie de poezie în 2026? Dacă da, de ce?

Bogdan-Alexandru Petcu: Ultima dată când am verificat piramida nevoilor, a lui Abraham Maslow, nevoia de poezie nu era inclusă acolo, cel puțin nu în forma asta. Chiar și așa, admițând că putem vorbi despre poezie folosind conceptul de nevoie, sunt tentat să spun că este cel puțin la fel de acută ca în urmă cu 10 ani, iar lucrul ăsta se observă cu ochiul liber: apar colecții noi de poezie la edituri mari, de pildă colecția / pocket; apar edituri noi care publică doar poezie, un exemplu relevant fiind Fantomas; apar tot mai multe antologii de poezie contemporană etc., semnale care nu pot fi interpretate decât ca interes (sau nevoie) tot mai mare din partea oamenilor – oameni vulnerabili în fața tăvălugului istoriei.

Ștefania Mihalache: Avem din ce în ce mai multă nevoie de poezie, pentru că trebuie să ne conservăm și exprimăm sensibilitatea ca ființe umane. Inteligența artificială ne ajută, dar schimbă iremediabil fața lumii așa cum o știm. Iar predominanța ei, cât și evenimentele geopolitice din ce în ce mai tulburi cer tot mai multă conștientizare și responsabilizare, iar poezia, de-a lungul timpului, a făcut și asta. Și trebuie să o facă și mai departe.

Răzvan Țupa: Poezia de nevoie e cel mai rău lucru pe care și l-ar dori cineva pentru dinamica lecturii. Atâtea aberații sunt impuse ca nevoi… Poezia are șansa de a rămâne ceea ce faci dincolo de ce ți se spune că e nevoie. Nu e nevoia, e treaba ta.

Ligia Keșișian: Poezia rămâne, în vremurile pe care le traversăm, unul dintre puținele teritorii în care fragilitatea, disonanța și chestionarea pot coexista cu o formă necesară de vigilență etică. Trăim într-un climat al supraexpunerii, în care informația se revarsă continuu, fără a produce întotdeauna înțelegere.

Zgomotul cognitiv e atât de intens, încât riscă să ne estompeze însăși percepția morală. În acest context, poezia, adesea văzută ca refugiu, devine mai curând esențială pentru recalibrare. Într‑o lume ce pare în permanență cartografiată, cuantificată și arhivată, poezia funcționează ca o contra‑lumină, readucând în atenție ceea ce nu poate fi convertit în date. Cred că poezia rămâne una dintre puținele resurse capabile să producă o modificare interioară reală. Dacă mai putem schimba ceva în modul în care percepem realitatea, cred că schimbarea începe în limbaj – acolo unde poezia rămâne, încă, surprinzător de vie.

Ramona Boldizsar: Bineînțeles! Poezia se întâmplă în viețile noastre uneori chiar și în forme nescrise, fără să ne dăm seama, și probabil că ar fi destul de greu să trăim fără ea. Însă, oricum ar fi, cred că societatea noastră are încă ce învăța de la cărțile de poezie. Ne putem regăsi foarte ușor în aceste texte, poezia vorbește clar, pertinent, irezistibil despre realitate și despre noi. Deci, într-un fel, pur și simplu pentru că ne poate îmbogăți și clarifica existența.

Ne ajută sau ne încurcă școala în demersul de a ne apropia de poezia de azi?

“Nu aș putea spune că școala m-a ajutat în mod direct să mă apropii de poezia contemporană” – Bogdan-Alexandru Petcu, poet

Bogdan-Alexandru Petcu: Chiar dacă la terminarea liceului rămăsesem cu senzația că umanioarele sunt moarte, din simplul considerent că ceea ce a produs contemporaneitatea lipsea din manuale și programă, nu aș putea spune că școala m-a încurcat. De altfel, nu aș putea spune nici că școala m-a ajutat în mod direct să mă apropii de poezia contemporană, dar a reușit să facă un lucru extrem de important, și anume să-mi ofere instrumentele necesare pentru o eventuală apropiere.

Totuși, știu sigur că există și situații complet diferite de-a mea, situații în care școala, prin profesori extrem de pasionați și dedicați, ajută elevii în mod direct să se apropie de poezia și literatura de azi. Mă gândesc, desigur, la elevii din Alecart, elevi care au norocul să-i aibă profesori pe Nicoleta Munteanu și Emil Munteanu. Mă gândesc și la elevii Oanei Paler, la fel de norocoși.

Ștefania Mihalache: Nu prea știu ce mai poate și ce nu mai poate școala astăzi. Cred că suntem într-o reorganizare epistemologică mai largă, iar școala (mai ales cea din România) își adaptează conținuturile cu un delay considerabil. De obicei, școala se apropie de poezia contemporană mai degrabă prin eforturile anumitor profesori (dar nu foarte mulți) de a organiza întâlniri și ateliere cu scriitori. La nivel curricular nu văd nici un impuls în această direcție.

Răzvan Țupa: Școala e doar o idee. De fapt profesorii contează. Ei pot să ajute sau să încurce exact ca poezia. Uneori chiar cine pare că te încurcă s-ar putea să îți dea argumentul pentru ce te ajută. Am avut norocul să întâlnesc persoane care predau literatura la școală în moduri spectaculoase.

Dar la un moment dat, cineva din postură profesorală ne explica de ce nu e cine știe ce Eminescu față de Arghezi. Cred că a fost prima dată când m-a interesat în mod real ceva legat de Eminescu. Iar când aceeași persoană a zis că facem la clasă Nichita Stănescu pentru că trebuie, dar nu are sens și e și enervant, m-a convins dintr-o dată că trebuie să fie ceva și cu poezia de după Arghezi dacă e așa o problemă de nervi…

Ligia Keșișian: E dificil de spus dacă școala ne ajută sau ne încurcă, pentru că, de cele mai multe ori, poezia e predată într-un mod care îi anulează tocmai flexibilitatea interioară. Manualele insistă pe scheme, etichete și clasificări, ca și cum poemul ar fi un artefact de muzeu și nu un text deschis, un organism viu.

Mai degrabă decât să îi învețe pe elevi să citească în profunzime și să își antreneze gândirea critică, școala îi obișnuiește cu interpretări standardizate și cu comentarii preluate mecanic. Astfel, riscul nu este doar îndepărtarea de poezia de azi, ci pierderea contactului cu însăși capacitatea de a citi cu atenție și discernământ un text.

“Ileana Mălăncioiu rămâne una dintre conștiințele poetice cele mai limpezi ale literaturii noastre” – Ligia Keșișian, poetă

Dacă am privi poezia mai puțin ca pe o lecție și mai mult ca pe un dialog, școala ar putea deveni un spațiu real de deschidere. Cred că o apropiere autentică se produce atunci când elevul întâlnește poezia contemporană ca pe o vietate actuală, prin faptul că textele respiră în același ritm istoric cu ei.

Introducerea unor lecturi actuale, dialogul cu poeții tineri, participarea la evenimente literare pot transforma poezia din arheologie în prezență și experiență. Nu cred că tinerii resping poezia în sine, ci modul rigid în care le este livrată. Când li se oferă libertatea de a citi cu propria sensibilitate și cu propriul instrumentar, apropierea se produce firesc.

Ramona Boldizsar: Pe unii dintre elevi poate-i ajută – pentru că astfel o descoperă și se îndrăgostesc de ea. E adevărat totuși că mulți s-au îndepărtat de poezie din pricina școlii, a studiului său minuțios doar într-o anumită direcție și, cred eu, și pentru că nu se vorbește deloc despre poezia contemporană și elevii nu au acces la cum se poate scrie poezia astăzi. Este un minus, dar se poate transforma într-un plus în momentul descoperirii. Am observat mulți oameni reîntorcându-se la poezie tocmai de pe acest teren. Credeau că nu le place pentru că poeziile citite în școală erau foarte departe de ce simțeau/experimentau, așa că atunci când au citit poezie contemporană, au avut șansa (re)apropierii.

Dacă ar fi să recomanzi 5 autori/autoare contemporani cuiva care nu a citit niciodată poezia prezentului, la ce nume te-ai opri?

Bogdan-Alexandru Petcu: În ordine alfabetică: Radu Andriescu, Mariana Codruț, Vlad Drăgoi, Diana Geacăr, Ștefan Manasia.

Ștefania Mihalache: Elena Vlădăreanu, Cosmin Perța, Andrei Dósa, Anastasia Gavrilovici, Olga Ștefan.

Răzvan Țupa: Aș avea alte 5 nume de recomandat în funcție de ce a mai citit în rest sau ce o interesează pe persoana cu pricina. Oricum partea asta cu numele de autori cred că e o poveste destul de deformată. Mai degrabă aș recomanda un text sau altul, un poem sau o carte. Colegul care îmi filmează citEștioficial, Dorel, citește aproape tot timpul. Se pregătește să iasă la pensie, și poezia contemporană nu l-a prea interesat. Dar când am filmat recomandarea pentru antologia ”Reflector” din 2025 mi-a spus imediat că l-am făcut acum să se ducă să caute cartea. Și pe urmă l-am văzut și entuziasmat când citea. Aici e prezentarea antologiei.

Ligia Keșișian: Mariana Marin rămâne o voce de referință, prin felul în care memoria și vulnerabilitatea se încarcă de luciditate și devin un spațiu de rezistență interioară. Virgil Mazilescu aduce în poezie o precizie aproape minerală: un fel de a filtra până când esențele devin străvezii.

La Ioan Es. Pop întâlnim o poezie narativă, construită pe fractura biografică, orientată întotdeauna spre un adevăr al tensiunilor și al limitelor umane. Alexandru Mușina este esențial prin energia lui intelectuală și prin franchețea formală care au transfigurat reperele unei întregi generații, iar Ileana Mălăncioiu rămâne una dintre conștiințele poetice cele mai limpezi ale literaturii noastre, o poetă pentru care rigoarea, sensibilitatea și luciditatea se întâlnesc într-o voce de o claritate acută.

Ramona Boldizsar: Străini – Ocean Vuong, Natalie Diaz, Ada Limon, Louise Gluck.

Autohtoni – Olga Ștefan, Anastasia Gavrilovici, Vlad Drăgoi, Cătălina Stanislav, Andrei Dósa.

“Există momente bune pentru scris și momente bune pentru tăcere în poezie” – Ramona Boldizsar, poetă

Ce te (mai) motivează și ce (mai) declașează  procesul tău de scris poezie?

Bogdan-Alexandru Petcu: Deși, fiind prins, ca orice alt om, în vâltoarea multiplelor crize prin care trece lumea astăzi, nu am scris prea mult (am notițe, am început multe lucruri în ultimele luni, am idei), ceea ce declanșează procesul ăsta – ori nevoia asta – este în ultima vreme sentimentul de revoltă. Da, revoltă pentru că poezia, cred eu, e domeniul libertății și, totodată, unul dintre instrumentele pe care le poți folosi ca să te raportezi critic la realitatea pe care literatura are puterea de a o (re)prezenta. Fie că este vorba de realități mici, din istoria personală, fie că ne referim la realitățile mari și înfiorătoare, din istoria extrem de recentă a lumii.

Ștefania Mihalache: Cred că aceleași mecanisme interne. Poate cu o nuanță, acum poezia apare și ca o nevoie de a media între mine și lume. O nevoie mai mare nu de a „descărca emoție” cât de a filtra și construi punți de înțelegere, de trăire.

Răzvan Țupa: Motivația mea e relațională dintotdeauna. Mereu mă face să scriu și să rescriu faptul că apuc să întorc pe toate fețele ce pot să fac cu o idee sau formulare pe care doar poezia le suportă. Sau nu le suportă și atunci iar intră în proces de scris.

Ligia Keșișian: Scrisul pornește dintr-o tensiune interioară pe care nu o pot metaboliza altfel decât prin limbaj. Scriu pentru a mă înțelege și pentru a afla ce anume se cere formulat, pentru a desluși o istorie personală și transgenerațională care mă locuiește. Poemul devine terenul unei investigații continue, un mod de a examina fisura dintre biografie și moștenire, dintre memoria asumată și ceea ce corpul transfigurează în absența ei.

Scriu pentru a da glas celor împinși în tăcere, pentru a recupera fragmente de umanitate și pentru a interoga nedreptatea. În astfel de momente, poezia capătă forma unui mic act de justiție, o încercare de a observa și poate de a salva ceea ce riscă să fie pierdut fără urmă.

Ramona Boldizsar: În acest moment poezia e într-un repaus pentru mine și nu e prima oară când se întâmplă. Există momente bune pentru scris și momente bune pentru tăcere în poezie – iar acestea din urmă se pot lesne transforma în procedee productive de gândire.

“Peste 20 de ani, din păcate sau din fericire, poezia o să arate exact ca noi” – Răzvan Țupa, poet

Cum crezi că va arăta poezia peste 20 de ani?

Bogdan-Alexandru Petcu:  Ca să răspund sincer – dar și cuprins de o anxietate simplu de justificat –, sper că va mai exista lumea peste 20 de ani ca să existe și poezia. Cât despre joncțiunile posibile (formale sau ideatice), aș prefera să nu îmi dau cu părerea. Nu am fost niciodată bun la profețit sau pariuri.

Ștefania Mihalache: Cred că lumea în general va arăta peste douăzeci de ani într-un fel foarte diferit, pe care nici nu ni-l imaginăm. Vom avea, probabil, și mai multă tehnologie, vom integra mai mult non-uman în viața noastră, poate vom căuta zone de a trăi în care clima să fie mai tolerabilă, poate vom scrie și cu roboții sau cel puțin va fi una dintre opțiuni, sau, și las aici o previziune a lui Chatgpt – cu cât lumea va deveni mai tehnologică, cu atât poezia va deveni mai intimă. Sunt de acord cu el aici, și e interesant că și el „simte”, pe undeva, că avem ceva de salvat, ceva foarte „al nostru”.

Răzvan Țupa: Peste 20 de ani din păcate sau din fericire o să arate exact ca noi. Când am citit prima dată întrebarea mi s-a părut că te referi la un moment peste 50 sau 500 de ani. Și m-a entuziasmat gândul că odată scăpată de obsesiile căutării de idoli sau de entuziasmele aroganțelor pretențioase, poezia ar funcționa între tine și celălalt, între tine și tine complet natural. Cum își deschid acum oamenii săli de sport, ar fi gata formula de exerciții poetice la sala de profil.

Ligia Keșișian: Intuiția mea este că poezia va continua să funcționeze ca un spațiu de rezistență interioară într-o lume tot mai tehnologică și accelerată. Vom vedea, probabil, o intersectare tot mai puternică între poezie, imagine, sunet, spațiu digital, dar și o întoarcere la textul care încetinește și recuperează atenția.

Într-un mediu saturat de informație, poezia va rămâne unul dintre puținele locuri în care ambiguitatea, fragilitatea și interogația pot fi cultivate fără suspiciune. Miezul ei nu se va schimba: va căuta zona de tensiune în care realitatea se reconfigurează.

În același timp, prezența inteligenței artificiale în literatură va deschide, poate, un teritoriu nou. Nu mă refer la „trăiri” în sens uman, ci la o formă de expresie algoritmică ce ar putea genera poezii despre propriile procese, limite sau percepții modelate de date – texte care, paradoxal, ne vor obliga să ne reexaminăm definițiile despre sensibilitate, autenticitate, chiar despre limbaj.

Peste 20 de ani, poezia va arăta cu siguranță diferit în forme și suporturi, însă cred că va rămâne fidelă esenței sale: capacitatea de a transforma neliniștea în claritate și de a recupera ceea ce e invizibil în viteza prezentului.

Ramona Boldizsar: Nu am nici cea mai mică idee – dar presupun că va exploda zona ecologică a poeziei și cea marcată de traumele războiului, fie și doar prin observație de la distanță. Realitatea pe care o trăim zilele astea probabil va modela forma poeziei, la fel cum o va face și evoluția inteligenței artificiale și criza climatică.

***

Bogdan – Alexandru Petcu a debutat în anul 2022 cu transcender, la Editura Charmides. Este prezent cu grupaje de poezie în mai multe volume colective, cea mai recentă apariție fiind în antologia eco poetry pielea mea răcește lumea (Editura pentru Artă și Literatură, 2025),coordonată de Carmen Florea.

Ștefania Mihalache s-a născut în 15.08.1978, la Brașov. Poetă, prozatoare.  Proză: Est-falia, Ed. Paralela 45, debut, 2004, Poemele secretarei, Ed. Cartea Românească, București, 2010, Gene dominante, Ed. Humanitas, 2022, câștigător al premiului „Observator Lyceum”, acordat de revista „Observator cultural”.

Poezie: Sisteme de fixare și prindere, Ed. Nemira, 2016, debut, câștigător al Premiului Matei Brâncoveanu pentru Literatură, Cronica Akasha, Ed. Nemira, 2021, Sunt liniștită,  mi-e frică, cu ilustrații de Laurențiu Midvichi, Ed. Paralela 45, 2024, Premiul pentru Poezie al Revistei Ateneu, 2024, nominalizare la Premiile Revistei „Observator cultural” și Premiul pentru Poezie al Radio România Cultural.

Răzvan Țupa este autorul antologiei ”poetic relațional – poeme alese 1995-2024”(edtura Cartier). Este cunoscut pentru dimensiunea de performance pe care o asigură poeziei sale. Atât în spectacole live cât și în formule de poezie video. Realizează selecțiile citestioficial.ro pentru Aleph News și coordonează programul cultOral dedicat întâlnirii între discursul scriitorilor reali și cel al formulărilor A.I.

Ligia Keșișian este membră PEN Club România. Este autoarea a trei volume de poezie: Mici cutremure (Charmides, 2017), Miss Houdini (Charmides, 2019) și Anul tigrului de apă (Casa de Editură Max Blecher, 2023). Cel mai recent volum al său a primit Premiul Tânărul Scriitor al Anului 2023 în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, Premiul ARCCA pentru Cea mai bună carte de poezie a anului 2023, ex aequo cu Ion Mureșan, precum și Premiul Nicolae Labiș; de asemenea, a fost nominalizat la premiile Observator Cultural, Observator Universitas, BAC-Fest și Zona9 Poezie. În 2024 a beneficiat de Rezidența Contrasens de la Timișoara, iar în 2025 a primit Bursa și Rezidența Cărturești pentru volumul în lucru.

Ramona Boldizsar este poetă, gazda podcastului literar Perfect Contemporan și coordonează colecția Amaterasu la Cartex. A publicat două cărți de poezie, „nimic nu e în neregulă cu mine” (CDPL) și “Spune-mi unde să apăs mai tare” (Cartex), dar și un volum de proză scurtă “Fete bune. Fete cuminți” (Humanitas).

Andrei Zbîrnea este jurnalist, poet, promotor cultural și copywriter.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post 5 voci contemporane despre poezia de azi. Locul în care fragilitatea, disonanța și chestionarea pot coexista appeared first on Cultura la dubă.

În 2016, Amineh Abou Kerech, o copilă de numai 13 ani refugiată din Siria, nu vorbea limba engleză. Un an mai târziu, reușea să câștige concursul de creație Betjeman Poetry Prize din Marea Britanie. De Ziua Internațională a Poeziei, povestea ei e una dintre cele mai clare dovezi ale forței de neînchipuit care se poate ascunde în spatele unui condei.

Războiul Civil din Siria a izbucnit în 2011, în urma unei serii de demonstrații antiguvernamentale la care autoritățile au răspuns cu focuri de armă și bombardamente focalizate. De atunci, conflictul s-a extins, forțând peste 6,5 milioane de oameni să se refugieze preponderent în țări din apropierea Siriei, dar și în state europene.

Amineh Abou Kerech este unul dintre acești oameni. Când familia ei și-a abandonat afacerea cu țesături și a părăsit Darayya, o suburbie a Damascului, fata avea doar 8 ani. Iar prima oprire de lungă durată pe care a reușit să o facă a venit abia după un an, la Cairo.

„Ne-am mutat în Egipt și am mers la o școală cu clase de 90 de elevi. Nu a fost o experiență prea frumoasă și m-a afectat mult, așa că am început să îmi amintesc cu drag de prietenii și de școala mea din Siria, unde eram doar 20-30 în fiecare clasă.”, a explicat Amineh într-un interviu recent, acordat UN News.

Copleșită de dor, copila a început, așadar, să scrie poezii. Dar după patru ani, familia sa a fost forțată să pornească din nou la drum. De data aceasta, spre Marea Britanie.

Ajunsă acolo, Amineh a trebuit să facă față unei culturi cu totul noi și unei limbi complet străine. Iar odată cu creșterea distanței față de casă, a crescut și sentimentul de alienare. 

Din fericire, la școala din Oxford la care s-a înscris alături de cei doi frați ai ei, a fost încurajată să își împărtășească trăirile și să scrie.

În decurs de doar un an, „adunând cuvinte de peste tot, din muzică, din filme, din ce [vedea] la calculator sau la televizor”, fata a reușit să învețe limba engleză suficient de bine încât să se înscrie la un concurs: Betjeman Poetry Prize, o importantă inițiativă caritabilă menită să încurajeze creativitatea și să ofere o platformă vocilor noi.

Amineh și-a scris poezia pe jumătate în engleză, pe jumătate în arabă, și a intitulat-o „Lament for Syria”. În ea și-a adunat toate amintirile, reconstruind o țară care, deși măcinată de război, încă abundă în frumos.

„Nu am vrut ca Siria să fie cunoscută doar pentru război. Am vrut să comunic culorile, parfumurile și complexitatea țării și a obiceiurilor noastre. Toate astea mi-au rămas adânc întipărite în memorie.”

Și juriul a fost impresionat. Pentru talentul cu care și-a făcut dreptate prin cuvânt și a recreat patria rămasă în urmă, Amineh a fost desemnată câștigătoare într-o competiție care a atras peste 2000 de participanți din Marea Britanie și Irlanda.

Anul acesta, a recitit versurile care i-au adus premiul cel mare la un eveniment al Organizației Națiunilor Unite, dedicat traumei prin care trec copiii în perioade de conflict. Deși nu mai trăiește drama războiului, Amineh recunoaște că încă își amintește suferința acelei experiențe.

Pentru tânăra generație are, însă, un mesaj încurajator: „Aș vrea să le spun tuturor copiilor, dar mai ales celor din Siria, care încă se află în tabere [de refugiați], să își transpună vocile în scris, pentru că penița e singura lor armă.”

The post Poezia ca refugiu. Povestea lui Amineh Abou Kerech, tânăra din Siria care a câștigat un important concurs de poezie în Marea Britanie appeared first on Cultura la dubă.

Seminarul care s-a bucurat de prezența inedită a cosmonautului a fost organizat de Institutul Pușkin, din Moscova, în colaborare cu Agenția Federală Spațială Rusă (ROSCOSMOS) și Biblioteca Guvernoratului Moscovei.

Dr. Shane O’Rourke, participant la eveniment, a declarat pentru BBC că tema discuțiilor era poezia și cosmosul, iar organizatorii „au reușit să convingă pe cineva de la Agenția Spațială să intre în legătură directă”.

Cel care s-a alăturat conferinței desfășurate online a fost Sergey Ryzhikov, aflat la a doua expediție în spațiu.

În scurta sa intervenție, acesta a recitat din Lermontov, a vorbit despre motivul frumuseții și motivul patriei în opera scriitorului rus și le-a povestit celor prezenți că stația spațială se afla deasupra Americii de Sud, urmând să se îndrepte spre Oceanul Atlantic.

„A fost grozav, totul a fost foarte clar și a mers perfect.”, a explicat O’Rourke, precizând că Ryzhikov părea să plutească și arăta de parcă ar fi fost „Comandantul Sisko din [Star Treck] Deep Space Nine”.

Cine a fost Mihail Lermontov

Scriitor, poet și pictor, Mihail Yuryevich Lermontov (1814-1841) e considerat unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai curentului romantic și fondator al prozei de factură psihologică în Rusia.

El a devenit cunoscut în 1837, odată cu publicarea poeziei „Moartea poetului”, în care prezenta înalta societate rusă drept o clică de ticăloși și o acuza de complicitate la moartea lui Aleksandr Pușkin.

În ansamblu, opera lui Lermontov se distinge printr-un puternic suflu patriotic și prin tendința de glorificare a naturii. Munții Caucaz, în care scriitorul a fost exilat de două ori, au reprezentat o importantă sursă de inspirație pentru creațiile sale.

„În clipe de amărăciune
Când scârba mă cuprinde,
De-o mângâioasă rugăciune
Eu îmi aduc aminte.

Ş-o putere-nviitoare
Dintr-însa îmi răsună
Şi o simţire alinătoare
Cu dânsa împreună…

Parcă dai jos o greutate
Când grijile-ncetează,
Nădejdi, credinţe-apropiate
Viaţa-ţi luminează…”

„Rugăciunea”, Mihail Lermontov

The post Un cosmonaut de pe Stația Spațială Internațională a recitat poeziile lui Lermontov appeared first on Cultura la dubă.