ENGLISH Version

A fost o vreme când diminețile pariziene îl prindeau alături de Samuel Beckett, după ore în șir de discuții și multe pahare de whiskey consumate, o alta când construia alături de Krzysztof Kieślowski trei filme legendare: Roșu, Alb, Albastru, și au fost ani în care se întorcea în România, țara sa natală, alături de Lucian Pintilie, pentru a produce câteva dintre filmele marelui regizor român.

Noi l-am întâlnit pe Marin Karmitz în biroul său de la MK2 din Paris, imperiul cinematografic pe care l-a fondat în Franța, cu săli de cinema, producție, distribuție și restaurare de film.

Ne-au adus împreună România și interesul pentru istoriile care merită povestite, fie că vorbim despre cele ale cinematografiei, fie despre cele care au marcat omenirea.

Ca regizor și producător de film, Marin Karmitz a primit peste 150 de premii și nominalizări la festivaluri majore, printre care trei Palme d’Or la Cannes, trei Lei de Aur la Veneția, un Urs de Aur la Berlin, trei nominalizări la Oscaruri și nu mai puțin de 25 de Premii César.

Ne primește cu deschidere la un interviu care se întinde pe câteva ore, timp în care auzim rostite cu nonșalanță nume uriașe cu care a lucrat: Marguerite Duras, Jean-Luc Godard, Theo Angelopoulos, Louis Malle sau Claude Chabrol.

Însă acest articol nu este doar despre filme și nume care au marcat cultura universală, ci este povestea unui copil român evreu, care a trăit la Bucureși teroarea legionarilor, a fost privat de dreptul de a merge la școală și nevoit apoi să plece într-o țară străină.

Acel copil are azi 84 de ani și o carieră de neegalat.

„M-am întors prima dată în România pentru producția unui film de Lucian Pintilie, în anii ’90 (n.r. O vară de neuitat).

Stăteam la un hotel de lângă Palatul Regal și voiam să găsesc casa în care m-am născut, casa în care mi-am petrecut copilăria.”

“Pe atunci nu găseai hărți ale Bucureștiului și am plecat pe jos și am găsit casa de unul singur. Era pe Strada Dumbrava Roșie.

Era aproape noapte și eu am reușit să găsesc casa, am fost surprins și eu să văd cum retrăiam amintiri pe care nu le-aș fi putut descrie.”

Marin s-a născut într-o familie de evrei bucureșteni și poartă numele bunicului său, Marin Karmitz, care avea o profitabilă afacere cu brânzeturi.

Tatăl și fratele acestuia dețineau o importantă întreprindere de produse chimice și farmaceutice și au fost una dintre țintele rebelilor legionari, conduși de Horia Sima.

Marin avea doar 3 ani când rebelii ultra-fasciști au intrat în casa de pe Dumbrava Roșie și i-au terorizat mama. Copilul s-a trezit atunci cu pistolul la tâmplă, ca metodă de intimidare a mamei.

“Au venit la noi acasă să îi caute pe tata și pe fratele lui. Au stat trei zile și au încercat să o facă pe mama să spună unde se ascunde tata. Asta îmi amintesc foarte bine, atmosfera de teroare în care stăteam.

Sentimentul de frică e ceva ce nu poți uita niciodată, e tot timpul acolo. De exemplu, eu nu suport ca cineva să îmi pună pistolul la tâmplă, la figurat, pentru că asta mi s-a întâmplat efectiv, la propriu, când eram copil.

În nicio relație umană nu am suportat să simt presiune. Sunt cunoscut pentru asta în lumea cinemaului.”

Amintirile legate de România pendulează acum între teroare și nostalgie.

„Am avut o copilărie foarte liberă, fiindcă nu aveam dreptul să merg la școală, ca evreu. Eu am învățat să scriu și să citesc abia în Franța. Și îmi amintesc că îmi petreceam mult timp cu ceilalți copii în Grădina Icoanei, făceam prostioare, nimeni nu se ocupa de mine. Nu aveam obligații.”

Marin avea 9 ani în 1947, când a părăsit pentru totdeauna România. Scăpați de teroarea fascistă, evreii români care au supraviețuit au dat apoi de opresiunea comunistă, care i-a deposedat de bunuri. Așa că, rămasă fără nimic, familia Karmitz s-a îmbarcat pe un vapor care pleca din Constanța, fără să aibă o destinație precisă.

După numeroase opriri, la Istanbul, Beirut, Haifa sau Napoli, în care evreii nu erau lăsați să coboare, singurul oraș în care au putut atinge pământul a fost Marsilia.

Se întâmpla la doar doi ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, iar viața lui Marin Karmitz s-a restartat în Franța.

„A fost singura țară unde pe clădiri scria Liberté, Egalité, Fraternité. Singura care ne-a primit.”

A mers la o școală publică de lângă Nisa și mai târziu a ajuns la Paris. Tatăl voia ca el să aleagă o profesie certă, precum avocatura, însă el era atras de artă.

“De când am descoperit lectura, am devenit pasionat de cărți, citeam mult când eram adolescent, nu aveam prieteni fiindcă ne mutam des, aveam viața de imigranți.

Mi-ar fi plăcut să fiu scriitor, dar nu eram bun. Aș mai fi vrut să fiu arhitect, aveam veri arhitecți, dar nici la asta nu eram prea bun. Nu eram un bun desenator, nu aveam ureche muzicală. Mi-ar fi plăcut să fiu șef de orchestră, dar nu eram nici aici așa bun.

Și mi-a rămas fascinația pentru lumea cinemaului.

O altă explicație este că aici am avut mulți ani pașaport de imigrant. Trebuia să iei viza peste tot, petreceam ore întregi în vămi, să fim verificați, era groaznic. Și visam să am un pașaport diplomatic, pentru a trece frontierele fără probleme.

Și apoi am realizat destul de repede că cinemaul era un mijloc prin care puteam traversa frontierele fără să ies din birou, doar cu ajutorul imaginației. Puteai să te plimbi prin toată lumea fără pașaport sau cu un pașaport imaterial – filmul.”

“Când am realizat filme, le-am produs sau distribuit, am devenit un astfel de călător, fără frontiere.”

A studiat imaginea la L’Institut des hautes études cinématographiques (IDHEC) în Paris și s-a specializat ca operator, însă voia să devină regizor.

Așa că mai întâi a lucrat ca asistent de regie, dar nu cu oricine.

“Am avut șansa să lucrez cu Agnès Varda, cu Jean Luc Godard.”

A produs apoi scurtmetrajul unui tânăr regizor cu bani împrumutați de la tatăl său.

“Era un regizor care lucrase deja cu mari producatori ai perioadei Nouvelle Vague. Și avea un proiect pe care toți marii producători îl refuzaseră. Mi-a povestit despre el și i-am zis că eu voi încerca să produc filmul.

E un film pe care l-am făcut cu el și cu un actor extraordinar, care a murit recent, Jean-Louis Trintignant.”

Scurtmetrajul a avut succes, iar el a câștigat bani pentru a regiza primul său scurtmetraj, după un scenariu de Marguerite Duras.

„Acesta nu a avut niciun succes, dar am avut șansa să lucrez cu una dintre cele mai cunoscute femei autoare din cultura mondială. Și, printre altele, în film a jucat soția lui Peter Brook – Natasha Perry și un actor care a dat naștere unei întregi generații de actori, pe nume Garrel, bunicul lui Louis Garrel.”

Filmul a fost, totuși, bine primit printre intelectuali. Iar curajul și nonconformismul i-au deschis uși către marii creatori de cultură, devenind la rândul său unul dintre ei.

“Lucrând la un alt proiect, timp de un an și jumătate am avut șansa să beau whiskey cu Samuel Beckett începând de la ora 13.00 și terminând la 5 dimineața. A fost o întâlnire care m-a marcat profund.”

“L-am întâlnit și pe Ionesco în perioada în care mă vedeam cu Beckett.”

În 1972, lungmetrajul “Coup pour coup”, pe care l-a regizat și produs, i-a marcat decisiv cariera. Avea în centrul poveștii o grevă a femeilor care nu mai suportau condițiile de lucru din întreprinderea lor. Acestea au sechestrat patronul și și-au cerut drepturile. Iar reacțiile muncitorilor din Franța au fost impresionante.

“Filmul a declanșat un scandal enorm. În orașele în care era văzut filmul, angajații fabricilor intrau în greve. La presiunea patronilor, sălile de cinema au scos filmul.”

Luat în vizor de un guvern nu tocmai prietenos cu astfel de manifestări artistice, Karmitz a decis să își deschidă propria sală de cinema și să continue să aducă în fața publicului filme care contează.

„În 1974 am deschis prima sală de cinema de lângă Place Bastille. În zonă nu mai era nimic asemănător, era o sală de karate și una de pornografie.”

Azi, imperiul cinematografic MK2 înseamnă 75 de ecrane de cinema în Franta și 64 de ecrane în Spania.

În 40 de ani de carieră, Marin Karmitz a produs 108 filme și a distribuit peste 350 în sălile de cinema.

Printre celebrii regizori cu care a colaborat se numără și Lucian Pintilie.

„Auzisem de numele Lucian Pintilie, era foarte cunoscut în Franța ca regizor de teatru. Într-o zi, un producător care tocmai îi produsese un film, Balanța, mi-a zis că filmul nu e terminat, nu știa exact cum să îl lanseze și m-a întrebat dacă vreau să mă alătur echipei care deja făcuse filmul.

Am văzut filmul, mi s-a părut magnific, dar foarte lung. Am spus “da” imediat, cu condiția să tăiem din el, fiindcă altfel nimeni nu îl va vedea, iar toată ideea e ca lumea să vadă filmul.

Așa am început colaborarea cu Lucian Pintilie.

• El a fost de acord să taie din film?
• Da, este ceva caracteristic regizorilor de mare talent cu care am lucrat. Au fost tot timpul de acord să scurteze filmul, dacă erau convinși cu argumente. Doar regizorii mici, slabi nu sunt de acord să taie din filmele lor, nu acceptă critica altora.

Apoi am făcut O vară de neuitat, Terminus Paradis și Prea târziu.

L-am iubit mult pe Lucian Pintilie, o persoană foarte cultivată, marcantă. Ca cineast avea un talent extraordinar și o personalitate puternică, vorbea despre realitatea politică și socială, dar sub o scriitură foarte personală.

Sunt unii regizori care ilustrează o istorie, dar nu aduc nimic în plus. Fac un fel de reportaj. El nu. El lua realitatea și o transforma prin scriitura lui, prin stilul lui, prin dialoguri, prin felul în care dirija actorii.

Am amintiri formidabile legate de munca noastră, fiindcă era o muncă pe un palier al inteligenței, un schimb profund în care fiecare zicea cu ce e de acord, cu ce nu e de acord și de ce. Dialogul era de ordinul interogației, nu al obligației.

E ceva rar.

Am avut șansa să lucrez cu astfel de regizori în cariera mea. Cu cei cu care nu am dezvoltat o astfel de relație, m-am oprit din colaborare.”

O altă colaborare marcantă din cariera lui Marin Karmitz este cea cu regizorul polonez Krzysztof Kieślowski. Un admirator al Decalogului lui Kieślowski, Karmitz a solicitat o întâlnire cu regizorul.

„Eu produsesem filmul Au revoir les enfants, de Louis Malle, pe care îl adora. Așa a acceptat să se vadă cu mine.

Am vorbit toată după-amiaza despre morală, despre etică, despre viață, am filosofat. Iar la un moment dat i-am zis că mi-ar plăcea mult să fac un film cu el. Și l-am întrebat dacă are vreun proiect.

Mi-a zis că era angajat într-un proiect, ceea ce avea să fie La double vie de Veronique, și că ar mai fi ceva. A zis “e un proiect mai dificil, mai ciudat, nu știu dacă v-ar interesa. Eu vreau să fac un film despre trei culori – roșu, alb, albastru. Liberté, egalité, fraternité.”

Și eu am zis: “Îl facem mâine.”

Trilogia lui Kieślowski, inspirată din culorile drapelului francez și de istoria care stă la baza celor 3 principii liberté, egalité, fraternité a intrat în istoria cinematografiei și le-a adus celor doi cineaști trei nominalizări la Premiile Oscar, Leul de Aur la Veneția și alte numeroase nominalizări și premii majore.

În biroul producătorului stă așezată o fotografie de pe platoul de filmare de la „Bleu”, în care acesta se află alături de actrița Juliette Binoche și de celebrul fotograf francez Robert Doisneau.

„Kieślowski a fost cineva, la fel ca Samuel Beckett, care a avut o influență foarte mare asupra mea. Cineva cu adevărat excepțional.”

“Relațiile mele cu regizorii apropiați au fost de intimitate intelectuală.

Inima acestei relații este respectul pe care îl avem unul față de celălalt, eu sunt producătorul, tu ești regizorul, fiecare își face treaba și respectă treaba celuilalt. Scopul e să facem împreună cel mai bun tort.

Moartea lui Kieślowski m-a marcat foarte tare. La fel și a lui Pintilie, Chabron. Au fost pierderi pentru mine.”

Numeroasele pierderi suferite l-au determinat, într-un final, pe Marin Karmitz să nu mai producă filme. A transmis cunoștințele fiilor săi, care au preluat afacerea MK2 aproape în totalitate.

Producătorul de film se dedică acum în special pasiunii sale pentru fotografie și artă contemporană, având la sediul companiei o colecție impresionantă de fotografii de artă. În ultimii ani a organizat mai multe expoziții în diverse țări, care includeau operele pe care le deține.

De altfel, și munca sa de regizor și producător de film, a ajuns să fie arătată la marile muzee ale lumii, precum MoMA sau Centre Pompidou.

În toate biografiile este trecut ca cineast și om de afaceri româno-francez, însă, în realitate, prea puține lucruri îl mai leagă de România.

Rămân, însă, unele legături care nu pot fi explicate decât prin propriile sale trăiri, surprinzătoare uneori și pentru el însuși.

„Am fost acum ceva timp la Cluj, la TIFF, pentru a primi un premiu. Am mers cu cei doi copii ai mei pentru că voiam să le arăt România. Era mijlocul lui iunie și eu dintotdeauna în Paris am fost atras de tei, mergeam să îi caut și să îi miros, nu știam de ce.

Deci eram în România, am mers într-un parc și am fost pur și simplu invadat de mirosul teilor. Era mirosul copilăriei mele. Abia atunci am realizat de ce toată viața am fost atras de acest miros.

Teii din România miros mult mai puternic decât cei din Paris.

Per total, amintirile din copilăria mea din România îmi provoacă nostalgie. M-a marcat puternic copilăria, asta e clar.”

Pe de altă parte, nici istoria dură pe care a trăit-o pe propria piele, nu va fi uitată niciodată.

„Vă spun sincer, dacă nu ar fi amintirile din copilărie care creează un univers foarte personal, nu aș simți nicio afinitate pentru România. Românii au ucis 350.000 de evrei. Am fost foarte șocat să văd că atunci când am vorbit despre asta în România, oamenii plecau capul.

Când vorbeam despre Ceaușescu, plecau din nou capul.

M-a frământat mult această tăcere și cred că e grav când țara nu este capabilă să își asume istoria și greșelile. Toate țările au comis atrocități, dar unele le-au recunoscut și au evoluat altfel. În România nu e cazul.”

“Un popor nu își poate găsi identitatea dacă nu își privește corect trecutul. Această asumare e absolut necesară pentru toate popoarele din lume.”

Realitatea actuală a lumii nu îi dă cineastului prea multe speranțe. Nici măcar cinematografia nu îi mai aduce mari satisfacții, nu din punct de vedere financiar, ci din punct de vedere artistic și uman.

Ne conduce către ieșirea din uriașul sediu MK2 și îl întreb ce filme bune a mai văzut în ultimul timp. Îmi mărturisește că nu prea mai merge la cinema fiindcă e dezamăgit de actualele produse, așa că preferă să își petreacă mai mult timp în galerii de artă.

Își amintește, totuși, că ultimul film care i-a plăcut a fost Drive my car (Japonia, 2021).

Apreciază cineaștii români care punctează în continuare realități sociale și politice în filmele lor și îi numește pe aceștia “elevii lui Pintilie”. Crede că artiștii au o responsabilitate socială și că arta lor ar trebui să contribuie la o lume mai bună.

„Am avut tot timpul în istorie opțiunea de a alege între umanitate și barbarie, între a construi sau a distruge lumea.

Acum cred că am intrat într-o perioadă de distrugere fără limite. Am uitat istoria trecută și ne-am deconectat de la ea.

Pentru asta, printre altele, este și vina noastră, a artiștilor.

În cinemaul francez și altele, mai puțin cea românesc, cineaștii s-au deconectat foarte mult de la istorie sau au intrat într-o extremă banalizare a violenței, ceva ce au preluat din cinemaul american. Violența în sensul spectacolului. În filme a devenit o plăcere să omori pe cineva. Și unii spectatori trăiesc plăcerea de a vedea pe cineva omorând pe altcineva. Este insuportabil, este grav.

Punem la îndoială natura ființei umane, integritatea umană.

Conținutul a decăzut foarte mult, este plin de stereotipuri, iar imaginile se vând ca pateurile calde. În acest context, cel care vinde mai bine are cel mai mare magazin.

Ar trebui să reflectăm mai mult asupra conținutului produs, nu neapărat asupra locului în care e difuzat – platforme, televiziuni.

Dacă mai credem în capacitatea omului de a se comporta ca un om, atunci vom avea dorința de a merge să vedem filme în condiții umane, un conținut de calitate în sala de cinema.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Mirosul teilor din București și un imperiu cinematografic în Franța. Fascinanta poveste a lui Marin Karmitz, regizor și producător de film româno-francez appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

După Revoluția din 1989, cei mai mulți români au experimentat pentru prima dată gustul libertății. Au ars fotografiile cu Ceaușescu, au stat la coadă pentru a vota, au băut Coca-Cola sau pur și simplu au plecat.

Ceea ce se numea înainte fugă a devenit din 1990 drept de a călători, iar în special cei care au avut posibilități, au ales calea străinătății și nu s-au mai întors.

Dorin Crețu era logodit cu o franțuzoaică și aștepta de 3 ani permisiunea de a se căsători și a pleca în Franța. Nu a primit-o, ba chiar simpla cerere de plecare din țară i-a adus suspiciunea de trădare de neam și interogatorii, așa că abia revoluția i-a dat șansa unei noi vieți.

Locuiește de 32 de ani la Paris, unde s-a remarcat ca pictor și a primit sprijinul statului francez pentru a-și dezvolta pasiunea pentru artă, născută undeva în copilăria de la Brașov.

Fără să facă parte dintr-o familie de artiști, a trăit, totuși, într-un mediu care iubea frumosul. La rândul său, s-a simțit încă de mic copil atras de culori. Picta, realiza măști africane, iar părinții i-au dat libertatea de a merge la Liceul de Arte Plastice.

A urmat apoi Facultatea de Arte Plastice la București și o scurtă carieră de pedagog.

„Am fost numit profesor de desen undeva în Moldova, la o școală generală. Având un fel de neastâmpăr, am părăsit pedagogia și am hotărât să devin liber profesionist.”

Ce însemna freelancingul în România comunistă, e greu de spus. Cert e că alegerile făcute nu i-au atras o imagine pozitivă în ochii oamenilor de partid și a trebuit să penduleze între pasiunea pentru pictură și obligațiile de cetățean.

„Era destul de complicat, eram bursier și trebuia să fac un stagiu de cel puțin 3 ani.

M-am dus la Trustul Carpați, gospodăria de partid care construia Casa Poporului, și, pentru că nu mai erau posturi la restaurare pictură, am fost transferat la sculptură.

Mi-am epuizat stagiul acolo, ca sculptor în piatră.”

În paralel a primit de la Uniunea Artiștilor Plastici un atelier pe Strada Mendeleev din zona Amzei din București, iar seara, după muncă, mergea acolo să picteze.

Cu setea de a picta a plecat și la Paris, alături de partenera franțuzoaică. Doar că acolo nu avea niciun fel de sprijin și a luat viața de la zero. Deținea doar un dosar artistic, cu care a bătut la uși în Ministerul Culturii din Franța.

“M-am plimbat prin toate birourile alea cu fotografii după lucrările mele, rugându-mă de ei să se uite la munca mea. Și am dat de un inspector căruia i-a plăcut ce a văzut și el mi-a deschis drumul și mi-a arătat primii pași pe care trebuie să îi fac.

Așa am depus candidaturi pentru burse, pentru achiziția de lucrări la Fondul Național de Artă Contemporană. Iar statul francez mi-a cumpărat o lucrare, apoi am fost bursier, au urmat expoziții și premii care nu însemnau doar diplome, ci un sprijin financiar important.”

Mai mult decât atât, a participat la un concurs organizat de Comisia de Atribuții de Ateliere și a primit primul său atelier, undeva la marginea Parisului.

“Pe atunci cred că România avea altă imagine.

După Revoluție, era o atenție pozitivă îndreptată către noi, ceva sincer din partea francezilor. Am fost foarte mulți artiști veniți la Paris și am putut beneficia de avantaje.”

“Atunci românii erau luați în brațe și sprijiniți. Acum imaginea României nu e tocmai glorioasă. E a celor care cântă prin metrou, a celor care te plimbă cu bicicleta pe lângă Turnul Eiffel.”

Dar viața nu a fost tocmai roz nici măcar cu sprijinul obținut de la stat. Așa că a fost nevoit să lucreze pentru a se întreține.

“Este îngrozitor de frumos să faci pe artistul, dar e greu să trăiești doar din artă.”

“Având prieteni sculptori care deja lucrau la restaurarea Luvrului, mi-am amintit de anii în care am pendulat între culoare și cioplitorie în România, și timp de 2 sau 3 ani am cioplit pe fațada Luvrului.

Eram în curtea Piramidei și ciopleam, în afară de capiteluri și forme geometrice, ciopleam chiar figurile. Erau niște personaje pe care le-am sculptat integral.

Îmi aduc aminte cum se insera blocul. Făceam o mica gaură în sculptura care era stricată și se punea blocul de piatră pe care tu trebuia să cipolești, să completezi în forma existentă ceea ce lipsea.

Echipele de români și de francezi au terminat tronsonul de restaurat și au continuat în alte părți, însă eu m-am oprit și am hotărât să reîncerc să trăiesc din pictură.”

Chiar dacă la vremea respectivă nu era încântat că a fost nevoit să lucreze altundeva decât în atelierul său, acum ne arată cu mândrie personajele de pe fațada Luvrului cărora le-a redat viața.

Locuiește în nordul Parisului, pe Canalul Saint Martin, într-un duplex obținut tot de la statul francez. La un etaj este locuința, iar deasupra se află atelierul său.

Chiar dacă nu e gratuit, ci presupune o reducere de aproximativ 50% din prețul chiriei, atelierul obținut prin concurs este în continuare un privilegiu, dată fiind concurența uriașă într-o capitală culturală precum Paris.

“În zona asta sunt foarte multe ateliere de artiști, unele date de Primăria Parisului, altele date de Ministerul Culturii, altele private.

Vii aici cu energia și cu dorința de a arăta ce faci, vrei să răstorni nori. Ceea ce e mai greu e să ai o continuitate, fiindcă viața la Paris nu e ieftină și te lovești de probleme materiale.”

Dorin Crețu a vândut de-a lungul carierei aproape 300 de lucrări și a expus la Paris, București, Londra sau Cracovia.

În lucrările sale regăsim frecvent motivul vegetal, care ne întâmpină chiar la intrarea în apartamentul din Paris.

Pe pereți stau înrămate pagini din ierbarul mamei, din casa de la Brașov.

„La început eram atras de ideea de a face pictură altfel. Și am dat cu nasul de un curent artistic francez – Supports/Surfaces.

Și am văzut că poți face pictură nu neapărat cu culori de ulei pe pânză. Se picta pe prelate, fașe militare, decupau lemn. În felul ăsta am reușit să dezvolt un fel de tehnică ce a fost apreciată. Una dintre lucrările făcute atunci a fost achiziționată de Fondul Național de Artă Contemporană din Franța.

Era o lucrare cu o stelă antică pe care am lipit benzi de dantelă, peste care am aruncat bitum. Iar dantela și bitumul făceau un fel de caligrafie care se potrivea perfect cu forma de stelă.

La un moment dat, de la excesul de pastă și de materie, am simțit nevoia să fac un fel de tabula rasa și să încerc să fac pictură cu absență de materie.

Ceea ce e un fel de experiență chimică nu foarte ușoară.

Am ajuns să lucrez cu niște rășini acrilice care îmi dădeau posibilitatea să realizez foarte multe transparențe și acele raporturi picturale, fără de care pictura nu poate să existe.

Și am dezvoltat timp de ani buni, având motivul floral și vegetal, această temă.

Chiar dacă acum am în vedere un alt motiv – muntele – eu mă întorc la acea formă vegetală. Abia aștept să merg în tabără (nr. în județul Bistrița, România) și să desenez niște copaci, care probabil mai târziu o să mă hrănească să fac ceva de dimensiuni mai mari, cu aceeași temă vegetală.”

“Forma vegetală e un fel de reflexie a existenței, un fel de fragilitate a vieții, dar și de vanitate, trăiește o clipă și după aia moare.”

Între timp, a devenit la fel de preocupat de motivul muntelui, fără să poate identifica originea acestui interes. Își amintește, totuși, că în adolescența de la Brașov era pasionat de fotografia de peisaj și a adunat acasă zeci de fotografii cu peisaje montane.

„Viziunea artistică se schimbă de-a lungul timpului, se adaugă, se îmbogățește. Sigur că păstrez tot timpul amintiri sau ceva de la care am pornit.

Muntele am zis că e un motiv suficient de plastic încât să pot să îl pun pe pânză, mă atrage această formă solidă pe care poți să o pui pe pânză, e un fel de soliditate solitară.”

Dorin Crețu este un artist reprezentativ al generației ’80 din România și a revenit de câțiva ani și la București, unde a recăpătat atelierul din Strada Mendeleev, după o pauză de aproape 30 de ani. De asemenea, Muzeul Național de Artă Contemporană din București a cumpărat două dintre lucrările sale.

“Am fost achiziționat în urma unei expoziții pe care am avut-o la Mogoșoaia. Directorul de atunci al MNAC, Oroveanu, mi-a propus achiziționarea a două lucrări, lucru care m-a umplut de fericire.”

Merge la București aproape lunar și este reprezentat de AnnArt Gallery, alături de artiști de renume precum Sorin Ilfoveanu, Ștefan Câlția.

Se bucură de reluarea legăturii artistice cu țara natală și speră să își câștige constant libertatea de a picta.

“Mă frământă degetele, îmi plac culorile, găsesc plăcere personală în ceea ce fac.”

“Suprafața poate să fie hârtie, pânză, bucată de lemn sau altceva. Dar toate plăcerile astea se plătesc într-un anumit fel. Viața de artist nu e simplă, fie că e la București, fie că e la Paris.

E un lux extraordinar să faci ce îți place, iar el trebuie cumva plătit.”

Pentru asta, la Paris lucrează uneori și ca designer de interior, în colaborare cu arhitecți francezi, asigurându-și astfel, partea financiară.

Este cetățean francez, dar și-a păstrat și cetățenia română.

“Vorbesc franceză, dar nu m-am debarasat de accentul estic și imediat sunt reperat. Iar eu spun natural că sunt român, locuiesc la Paris, sunt cetățean francez, dar sunt de origine română.”

“Însă statutul unui artist nu se oprește la frontiere. Vreau să cred că viziunea lui e mai largă, mai împinsă spre umanitate.

Acum orice artist poate să ia un avion și să plece oriunde, să vadă expoziții, să se impregneze cu locuri noi, apoi să se întoarcă. Nu mai ești nevoit să iei decizii importante de emigrație.”

“Artistul de azi e liber să își aleagă locul de creație. Arta este un fel de fluid, de flux, ea trebuie să se miște peste tot.”

Român sau francez, Dorin Crețu este artist, tată și un individ care luptă constant pentru pasiunea sa. Este recunoscător pentru șansa pe care a primit-o în 1990 și și-ar dori ca românii să recapete imaginea pe care o aveau pe atunci.

Poartă înrădăcinată eticheta de imigrant, iar asta îl motivează să evolueze.

“Mă forțez ca sentimentul de dezrădăcinare să nu existe și să mă vreau undeva suspendat între România și Franța.”

“Dar în același timp există un fel de sentiment a ceva care nu este pe deplin al tău, că ești un spectator permanent și nu un participant. Sunt stări de moment în care simt asta, dar sunt și clipe în care simt că Parisul îmi aparține.

Pe de altă parte, bariera culturală care apare uneori nu e neapărat ceva rău. Te motivează să arăți mereu ce poți și să fii mai bun.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Dorin Crețu, pictor româno-francez stabilit la Paris: “E un lux extraordinar să faci ce îți place, iar el trebuie cumva plătit.” appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

“Simțeam o agresiune puternică din exterior, aveam nevoie să răspund și nu știam cum.“

Povestea Alexandrei Badea își are rădăcinile într-o Românie care a marcat pentru totdeauna generațiile crescute sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu și copiii acestora.

Născută la București în 1980, Alexandrei îi era prevăzut un plan de viață similar cu cel al tuturor tinerilor români de la acea vreme.

“În anii ‘90 era tendința să îți asiguri copiii. Erau câteva căi: Medicină, Drept, ASE și Politehnică.”  Părinții au insistat să aleagă unul dintre aceste drumuri.

Dar fiica lor descoperise universul fascinant al teatrului și simțea nevoia de a exprima prin artă sentimente pe care nu le putea transpune în calcule matematice.

“Făcând Școala Centrală din București, vedeam pe fereastră ce se întâmpla în curtea Teatrului Bulandra – Grădina Icoanei. Vedeam cum descărcau decorurile, actorii care mai repetau.

La un moment dat am chiulit cu o prietenă și am intrat efectiv în teatru, când se repeta, ne-am împrietenit cu cabinierele care ne-au făcut turul teatrului, am intrat la cabine, la atelierele de costume și m-a fascinat teatrul din afara sălii, ceea ce se întâmplă în culise.”

Era primul contact cu teatrul pentru o adolescentă care nu văzuse niciodată un spectacol.

“Primul spectacol la care am mers a fost “Patul lui Procust”, al Cătălinei Buzoianu. Era și un roman care îmi plăcuse și era în programa de bac.

A fost o întâlnire foarte puternică pentru mine, un șoc estetic și un spectacol pe care am ajuns să îl văd de cel puțin 10 ori în 2 ani de liceu.

Și așa am început să văd multe dintre spectacolele Cătălinei Buzoianu. La un moment dat, mi-am zis o chestie foarte stupidă: dacă ea poate să facă asta, pot și eu să fac asta.”

Dintotdeauna i se spusese că nu are talent la scris sau în vreun alt domeniu artistic și ajunsese să creadă și ea același lucru. Regia i s-a părut, totuși, o cale de a aduce laolaltă oameni talentați care să exprime în spectacol ceea ce ea nu putea altfel.

“De prin clasa a X-a simțeam nevoia să vorbesc despre niște lucruri pe care le simțeam, despre furie, despre tristețe, niște emoții puternice care îmi făceau rău. Erau un fel de răspuns la agresivitatea mediului în care trăiam, atât în școală cât și în societate.

M-am gândit că aș putea exprima în imagini și cuvinte ceea ce simt, să dau furia afară din mine.

Când am zis că aș vrea să fac jurnalism, am fost descurajată. Că jurnalism pot să fac cu orice, dar să am o facultate serioasă înainte. Apoi am zis de fotografie. “Ce să faci tu la Arte Plastice? Nu ai talent la desen.”

Tot revenea noțiunea asta de talent, pe care eu acum o resping, nu știu ce e talentul.

În Franța nici nu se vorbește despre talent. Fac des workshopuri cu studenții din școlile de teatru și dacă aș vorbi acolo despre talent, să spun că unul are mai mult talent decât altul, cred că aș fi dată afară. Această noțiune nu există.

Acolo se vorbește despre aptitudini, autenticitate, singularitate și muncă, nu despre talent. Școlile de teatru din Franța încearcă să formeze artiști, nu neapărat actori care să execute. Artiști care să își exprime o personalitate, să aibă curaj să își asume un punct de vedere – cred că pe asta ar trebui să se pună mai mult accent în școlile de teatru din România.

Noi, în Est, legăm talentul de ceva foarte religios, ceva dat, cu care te naști. Eu nu sunt de acord. Dacă e să vorbim despre talent, cred că e ceva care se educă.

Eu îl văd precum un mușchi pe care îl antrenezi prin tot ce vezi, prin discuții, prin cărți, prin filme, prin experiențele de viață.”

Conform unei înțelegeri pe care a făcut-o cu tatăl său, Alexandra a fost nevoită să intre întâi la ASE pentru a primi permisiunea de a da și admiterea la regie de teatru, la UNATC. Așa a ajuns să aibă și diplomă de economist și de regizor.

20 de ani mai târziu, Alexandra Badea este astăzi unul dintre cei mai apreciați regizori emergenți din Franța, dar și din România. Însă adevărata cale de expresie care a adus-o în elita culturală franceză a fost dramaturgia.

După cele două facultăți absolvite în România, a terminat Masterul „Teorie și estetică teatrală” la Sorbona și s-a stabilit, fără să își propună asta, la Paris.

A regizat primele sale spectacole la teatre mici din capitala Franței, cu bugete mici și prieteni care acceptau să repete fără remunerație.

“Am făcut un spectacol – Povești de familie – l-am jucat de câteva ori. Nu înțelegeam nimic din sistem. A fost foarte greu.

În Franța nu sunt trupe, regizorul are o companie a lui, ea aplică la subvenții de la stat și caută co-producători teatre instituționalizate, care au ca angajați doar tehnicieni și personal administrativ. Personalul artistic e pe proiect.”

“În Franța un regizor face maximum un spectacol pe an, dacă nu chiar unul la 2-3 ani. 70% din activitatea lui e administrativă.”

În total, s-au adunat 10 ani de eforturi, în care nu a trăit din teatru. A realizat reportaje pentru RFI, a lucrat cu copiii în școli, a dat lecții de teatru sau a câștigat burse.  

În paralel, a fost invitată de mai multe teatre din România să monteze spectacole pe texte deja existente. Dar simțea că ceva lipsește.

“În România mă simțeam outsider. În Franța oamenii mă întrebau de unde am accentul.

Dorința mea era să scriu ceva despre ce simt eu și nu găseam deja piesa care să exprime ce voiam eu.”

“Și s-a întâmplat într-o vizită în România, în perioada aceea stranie dintre Crăciun și Anul Nou. Era un text foarte autobiografic, un colaj de scene, de monoloage, de liste de instrucțiuni.

Vorbea despre imposibilitatea de a te adapta și într-o societate și în alta. Imposibilitatea de a asimila regulile din societate, care sunt impuse din familie.”

Textul respectiv avea să fie prima sa piesă de teatru, Mode D’Emploi ( Mod de întrebuințare), pe care apoi a trimis-o, prin poștă, la o celebră editură din Franța – Arche Editeur.

Abia un an mai târziu a fost contactată.

„M-au sunat să îmi spună că vor să mă întâlnească și să mă întrebe dacă am și alte texte. Au zis că vor să mă publice.

Când am plecat de la întâlnire nici nu am crezut, ziceam că sigur o să se răzgândească, așa cum îmi ziceau mulți că vin să îmi vadă spectacolele și nu veneau.”

În 2009, primele sale trei piese – Mode D’Emploi; Controle d’identité, despre refugiații veniți în Franța în 2005, în perioada lui Nicolas Sarkozy, și Burnout, despre condițiile de lucru din întreprinderi și multinaționale – au fost publicate într-un volum la Arche Editeur, iar textele au fost puse în scenă de diverși regizori la teatre din toate zonele Franței.

„A fost o eliberare. Chiar mi s-a schimbat viața concret. Ușile mi s-au deschis în teatre.”

Iar acesta avea să fie doar începutul. Tânăra căreia școala românească îi spusese constant că nu are talent la scris, a primit în 2013 Marele Premiu pentru Literatură Dramatică, oferit de Ministerul Culturii din Franța, pentru piesa Pulverizare, publicată tot la Arche Editeur.

„Nu se aștepta nimeni să iau premiul ăsta. Nici eu nu mă așteptam. Eram în Mexic, nici nu am participat la decernarea premiilor.”

Pulverizare este o radiografie a societății franceze și a fost rezultatul unei munci de documentare de un an de zile, în care Alexandra Badea a intervievat mai mulți imigranți dintr-o micuță localitate de la marginea orașului Lyon.

„Documentarea e o etapă importantă. Mă interesează cum rănile istoriei au încă repercusiune asupra generațiilor de azi.

Am întâlnit primii muncitori algerieni care s-au instalat aici, acum stau în niște cămine în condiții precare, lucrează pe bani foarte puțini și și-au sacrificat viața ca să-i întrețină pe cei de acasă.

Am întâlnit soțiile muncitorilor veniți în anii ‘70, ele doar au crescut copiii și acum la 60 de ani erau în niște cursuri de alfabetizare și încercau să învețe limba franceză.”

“Am înțeles globalizarea și cum o decizie luată aici influențează viața unor oameni de peste tot din lume.”

Piesa a fost tradusă în engleză, germană, română sau portugheză și a devenit cel mai jucat text al său.

A scris apoi două romane (Zone d’amour prioritaire, 2014; Tu marches au bord du monde, 2020) și scenarii de film, regizând la rândul său primele sale scurtmetraje.

„Mi-am dat seama că ritmul meu de scris este mult mai rapid decât ritmul de a face un spectacol. Cea mai mare plăcere o am când scriu, mă simt liberă, nu am blocaje administrative.”

Propriul său statut incert într-o țară străină, relația tensionată cu țara natală, dar și interesul față de poveștile nespuse ale istoriei, au dat naștere unei scriitoare curajoase, remarcată în Franța drept autoare de teatru politic, pe teme legate de multinaționale, globalizare, colonizare sau supraveghere.

Iar dorința Alexandrei Badea de a spune astfel de povești a crescut și mai mult în 2013, după ce a devenit cetățean francez.

“A fost o ceremonie de naturalizare în care ni s-a spus că din acest moment trebuie să vă asumați istoria acestei țări, cu momentele ei de glorie și cu zonele ei de umbră.”

“Și că poate la un moment dat, în caz de război, veți fi nevoiți să vă luptați împotriva propriei voastre țări.”

A fost momentul în care a decis să citească mai mult despre colonizare și post-colonizare. Iar prin arta sa a adus la iveală episoade mai puțin cunoscute din istoria Franței.

Wajdi Mouawad, un cunoscut regizor care a montat anul trecut opera Oedipe de George Enescu, i-a dat șansa uriașă de a monta pentru prima dată la unul dintre cele 5 teatre naționale din Franța – Teatrul La Colline din Paris, pe care îl și conduce.

Iar Alexandra Badea a ales să pună în scenă o trilogie inspirată din istoria Franței. În timp ce a lucrat la acest proiect, s-a plimbat mult în Cimitirul Père Lachaise, aflat chiar lângă Teatrul La Colline.

„Prima parte e despre un masacru al soldaților senegalezi, veniți în al Doilea Război Mondial în Franța și care chiar au eliberat teritorii. La sfârșitul războiului, statul francez le datora solda de război, li s-a dat o parte și li s-a spus că partea cealaltă o veți primi în țările voastre.

Când s-au întors acolo și și-au cerut drepturile, au fost împușcați, a fost un masacru. Nu se știe câți oameni au murit și nu se știu numele lor, au fost aruncați la gropi comune.

Toată lumea a fost uluită, povestea nu era cunoscută.”

A doua parte a avut premiera chiar la prestigiosul Festival de Teatru de la Avignon, aducând la iveală un episod despre mai mulți algerieni care au fost aruncați în Sena, după ce și-au cerut drepturile, iar a treia parte a vorbit despre copiii unor imigranți, aduși să repopuleze zonele rurale din Franța.

Trilogia s-a jucat inclusiv în spectacole integrale și s-a bucurat de un succes răsunător, având numeroase reprezentații.

Pe Alexandra, eleva de liceu care s-a strecurat în culisele Teatrului Bulandra, am găsit-o acum în culisele unuia dintre cele mai importante teatre din Franța, ca regizoare franceză de origine română.

La câțiva pași de teatru, în vitrina unei librării sunt așezate chiar câteva dintre volumele sale, multipremiate.

Însă dincolo de premii, textele și spectacolele Alexandrei Badea înseamnă mai mult decât prestigiu. Ele dau voce unor oameni invizibili în societate.

În România a scris despre Pogromul de la Iași în piesa Perfect compus, montată la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu.

Și este interesată în egală măsură de psihologia transgenerațională, de cum se transmit lucrurile de la o generație la alta și cum reușim să ne desprindem de ele. Despre asta va vorbi și în viitorul său spectacol – Exil – care va avea premiera în această toamnă la Teatrul Național din București.

“Am fost învățați să supraviețuim prin a nu spune ceea ce gândim, prin a ne adapta, a ne strecura, a sacrifica anumite lucruri.

Nu știu dacă e neapărat o problemă românească, poate e universală, dar în România mă durea mai tare.”

“Demult îmi doream să scriu ceva pe tema asta. Voiam să vorbesc despre exil și relația cu România, de furie și iubire, pe care le simțim cu toții, de dorința de a pleca, dorința de a reveni, imposibilitatea de adaptare aici. Dar și despre lucrurile moștenite – educație, blocaje care ne sunt date din familie și din școală.”

Alexandra Badea e stabilită la Paris de aproape 20 de ani și, cel puțin momentan, nu se vede locuind în altă parte.

„Eu nu mă consider emigrantă. Efectiv a fost o experiență la care m-am oprit. Dar sunt în mișcare, nu stau doar într-un loc.”

“Mă hrănesc foarte mult din toate influențele culturale, stau într-un cartier lângă Gare de l’Est, sunt frizerii africane, e o zonă care se numește Mica Turcie, apoi e o zonă asiatică. Când sunt în București, îmi lipsește melanjul ăsta, mai ales în plan artistic.

Paris e unul dintre puținele orașe din lume în care poți vedea în materie de film, teatru, expoziție, cam tot ce se face oriunde în lume – un film independent din Camerun, Guatemala.

Mă hrănesc din asta ca om, nici măcar ca artist. Am nevoie de energia asta. Paris e o sursă de energie.”

Este Cavaler al Artelor și Literelor în Franța, țara care i-a deschis porțile către o cultură universală, dar revine constant în țara natală, cu care încearcă să se reconcilieze prin teatru.

“Vreau să vorbesc și publicului din România. E important, chiar vital pentru mine.”

“Nu pot să-mi explic de ce. Nu știu dacă e nevoie de mine, dar eu am nevoia asta de a face ceva în România.

Am zis că dacă vorbesc despre poveștile ascunse din istoria Franței, trebuie să vorbesc și despre poveștile ascunse din istoria României.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Alexandra Badea, scriitoare și regizoare: “Mă interesează cum rănile istoriei au încă repercusiune asupra generațiilor de azi.” appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

„Eu cred că sunt român, evreu, francez și pentru că am mers peste tot, sunt și un pic universal. Americanii numesc oamenii ca mine Mid-Atlantic people, ca și cum ne-am fi născut în mijlocul oceanului.”

Născut la București, în 1958, Radu Mihăileanu a plecat definitiv din România pe când avea doar 22 de ani. Părăsea regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu și începea o viață nouă la Paris, unde avea să devină un important regizor de film.

Ne-a primit în apartamentul său dintr-un cartier burghez și liniștit al Parisului, în care s-a mutat de mai puțin de un an. A luat cu el toată colecția de cărți, dvd-uri, discuri sau fotografii ale familiei, ce creează acum un mic muzeu al experiențelor personale și al lucrărilor de artă care l-au ajutat să devină omul și artistul de azi.

Pe rafturile bibliotecii remarcăm clachetele de la celebrele sale filme –  Train de vie, Le Concert, Va, vis et deviens sau La source des femmes. Lângă ele, pe perete, este așezat tabloul tatălui său, Ion Mihăileanu, ținând în mână clacheta cu titlul „Le Concert”.

„La filmele mele aveam o tradiție, ca tata să țină un discurs în fața echipei chiar la începutul filmărilor. Discursul se învârtea tot timpul în jurul ideii că iubirea este sursa vieții și că fără iubire nu vom putea face nimic.”

Tatăl său a fost un celebru jurnalist și traducător român. Pe numele real Mordechai Buchman, a reușit să evadeze dintr-un lagăr de concentrare, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, devenind din acel moment Ion Mihăileanu. A scris scenariul primului film realizat de Lucian Pintilie, Duminică la ora 6, o poveste de dragoste inspirată chiar din viața părinților lui Radu Mihăileanu.

„Îmi aduc foarte bine aminte că atunci când Pintilie și tata lucrau în biroul lui tata, noi nu aveam voie să intrăm.”

“Eram mici, fratele meu și cu mine apărem într-o secvență din film. Tata și Pintilie se vedeau des, apoi l-am revăzut și eu la Paris, iar filmul meu Trahir (Trădarea) a fost co-produs în România de casa lui Pintilie.”

Un prieten al tatălui l-a ajutat, de altfel, pe tânărul Radu Mihăileanu, să ajungă și să se stabilească la Paris. Este vorba chiar despre marele scriitor francez André Malraux, pe atunci ministrul Culturii în Franța.

„Romanul lui Malraux,  La Condition humaine (Condiția umană), a fost pentru prima dată tradus în limba română de către tata. Și nu oricum, ci de mână, cu creionul. Povestea și mai tare este că manuscrisul lui tata s-a pierdut, așa că l-a mai tradus încă o dată, tot cu creionul pe hârtie. Apoi i-a scris o scrisoare lui Malraux, iar acesta, extrem de impresionat, l-a invitat în Franța, să îl cunoască.”

Printre cărțile din biblioteca familiei, aduse la Paris de Radu Mihăileanu, se numără și o carte semnată de Malraux pentru Ion Mihăileanu.

Deși stabilit de 40 de ani la Paris, Radu Mihăileanu povestește în detaliu amintiri din România, dar mai ales contextul în care a părăsit țara.

Își amintește perfect că era 14 noiembrie 1980 când mama și fratele l-au condus la aeroport. Pleca în Israel sub pretextul de a-și vizita bunicul din Tel Aviv, profitând de un context politic special, în care Ceaușescu, din dorința de a câștiga Premiul Nobel pentru Pace, permitea unui număr de evrei să viziteze Israel, primind chiar bani de la Statele Unite ale Americii.

Știa că părăsește țara pentru totdeauna și trăia cu teama că oricând familia poate păți ceva.

„În România era noiembrie, era zăpadă, în Israel erau 23 de grade, eu știam că trebuia să ajung și să trăiesc cu puțini bani la Paris, unde era iarnă. Deci trebuia să iau cât mai multe haine de iarnă, nu de Israel.

În valiză am pus doar haine de vară. Dar aveam norocul ca în România să fie iarnă, așa că am plecat cu paltonul pe mine. Pe dedesubt aveam 3 pulovere și două bluze și mă rugam să nu mă dezbrace. Și s-au uitat numai în valiză.”

Vizibil emoționat, cu vocea tremurândă, Radu Mihăileanu retrăiește momentul despărțirii de familie.

„Eram la Otopeni, la punctul de control și mă despărțea o ușă de ei. Din când în când o vedeam pe mama care apărea, dispărea și nu înțelegeam de ce. După ani de zile mi-au povestit că ea plângea, fiindcă își închipuia că nu o să mă mai vadă niciodată.

Iar fratele meu îi spunea „nu poți să plângi, că oficial pleacă pentru două săptămâni, iar dacă te văd ăștia că plângi, o să înțeleagă că nu se întoarce.”

După peripeții trăite în Israel, unde a primit viza pentru Franța doar prin intervenția unui bun prieten al lui Malraux și al tatăului – Jean Houdart, a ajuns pe 4 decembrie 1980 la Paris, unde fusese acceptat la IDHEC (L’Institut des hautes études cinématographiques), cea mai prestigioasă școală de film din Europa.

„Cu părinții aveam un cod, când ajungeam la Paris, ei trebuia să mă certe, ca să îl protejeze pe fratele meu. Așadar, tata m-a certat foarte tare, spunând „nu mai ești fiul meu, de ce nu ne-ai spus?”, totul ca să pară că ei nu au știut nimic și să nu aibă de suferit acolo.”

“Și scriam multe scrisori, care știam că sunt citite. De multe ori, ne scriam întrebări și răspunsuri, care nu mai erau valabile, fiindcă ajungeau într-o lună de la Paris la București. Dacă scriam că sunt trist, ei mă întrebau peste două luni de ce ești trist, iar eu deja nu mai eram trist.”, povestește acum cu zâmbetul pe buze.

„Totul era în decalaj, dar era nostim. Totul era absurd.”

O absurditate specifică poporului român, care s-a regăsit apoi și în filmele sale. Azi este unul dintre cei mai cunoscuți regizori din Franța ultimilor 30 de ani și face parte dintr-un grup de lucru care va schimba statutul Premiilor César.

Până să ajungă aici, a cunoscut, însă, viața de emigrant.

Ajuns la Paris, niște prieteni ai tatălui i-au găsit o boxă de bloc, unde i s-a permis să locuiască, însă la pachet cu îngrijirea scării de bloc, ca om de serviciu. Acolo a spălat scările și s-a ocupat de distribuirea scrisorilor.

„Era o cămăruță mică, o sală de baie, am transformat-o în dormitor, care devenise exact cât dimensiunile patului. Acolo aveam salonul, bucătăria, iar wc-ul era în curte.

Dar eram studenți și eram aproape toți săraci, acolo am dus și fete, am avut și petreceri. Aveam 2 metri pătrați și făceam chefuri, nu era o problemă.”

“Mai lucram în dreapta-stânga ce puteam. Ba la un laborator de fotografie, ba spălam scările, ca orice student. Aici e normal.”

A ajuns să facă filme „dintr-un accident”. Inițial, în România, fascinat de dansatoarea Miriam Răducanu, a vrut să devină și el dansator.

„Dar mi-am dat seama că e greu, fizic trebuia să muncesc mult, iar eu eram un puturos. Am zis dansator nu, atunci actor, că e mai ușor. Dar tata a zis că eu nu învăț poeziile de la școală, că nu stau bine cu memoria.”

Trebuia să intre la o facultate, ca să poată emigra, iar tatăl l-a îndrumat către un profil tehnic, chiar dacă el nu voia să aibă de-a face cu matematica, fizica sau chimia, ci voia sa lucreze cu cuvintele, în artă. Apoi, era presiunea armatei. Daca nu intra la facultate, făcea armata de 1 an și patru luni, dar dacă intra la facultate, făcea doar 9 luni de armată.

„Dacă făceam armata lungă, era posibil să fiu trimis să lucrez la Canalul Dunăre-Marea Neagră, iar acolo oamenii mureau.”

“Deci m-am uitat pe listă, unde era facultatea cu media cea mai mică și am găsit Hidrotehnica. Așa am intrat printre ultimii la Hidrotehnică și am făcut armata scurtă.

La armată erau dormitoare cu 50 de paturi, unde toți plângeau că iubitele îi părăseau, iar eu am început să-i fac să râdă, făceam pe clownul, mai erau unii care cântau la chitară. Și aveam impresia că pot să fiu, totuși, actor.”

În armată a trebuit să pregătească un moment pentru Cântarea României.

„Eu nu știam poezii patriotice, nu știam nimic patriotic. Și am făcut un spectacol de pantomimă în care îl ironizam pe Ceaușescu, intram în perete, în sală colegii mureau de râs. Securistul m-a remarcat și atunci mi-am dat seama că am făcut o tâmpenie, am zis că sunt gata.”

“Colonelul era un tip nemaipomenit, m-a chemat la el în birou și mi-a dat premiu pentru interpretare, dar mi-a zis: „să nu mai faci așa ceva niciodată în viața ta. Securistul vrea să te bușească, ca să te iert, îmi pregătești tu echipa regimentului, să mergem mai departe la Cântarea României.

I-am zis că fac ceva nepolitic, dar l-am rugat să mă lase să fac și un spectacol doar pentru noi, să înveselesc colegii, care erau foarte triști.

Și așa am început să scriu spectacole pentru noi, ca să fie atmosfera bună. Și colonelul a fost așa de mulțumit, încât ne-a lăsat să facem un spectacol la liceul de fete de la Turnu Măgurele. Ăsta pare un film de Milos Forman:

“Era unitatea noastră, în față aveam liceul fetelor și cimitirul lângă. Deci, de multe ori, aveam povești de dragoste care se petreceau la cimitir.”

Când s-a întors din armată voia să se retragă de la facultate, dar decanul nu i-a permis. L-a forțat să mai stea un an și să pregătească trupa facultății pentru Cântarea României. Așa a început să scrie piese și a pus bazele unei trupe ilegale, formată din studenți la Hidrotehnică și foști colegi de armată.

Mergeau prin amfiteatrele universitare și aveau reprezentații spontane. Poveștile erau tot timpul despre un rege și o regină din Anglia, secolul 15, dar, de fapt, erau niște simboluri pentru Elena și Nicolae Ceaușescu. Securitatea a început să îi interogheze și acela a fost momentul în care tatăl său i-a pregătit plecarea din țară. Voia să facă regie de teatru, dar în Franța era disponibilă doar școala de film.

„La școala de film din Paris am început să fac poze, să văd câte 3 filme pe zi, ca să recuperez diferența față de colegi. Eu văzusem filme rusești, cehești, dar în rest nu știam nimic.”

“Așa m-am îndrăgostit de cinema și de gros-plan, pe care nu îl aveam la teatru.”

În 2018 a montat primul său spectacol de operă, Carmen, chiar la invitația Operei din Paris. Ion Caramitru l-a invitat, la rândul său, să regizeze un spectacol la TNB, dar spune că nu a găsit încă textul care să i se potrivească și nici timp să scrie el unul.

„Mi-a rămas microbul teatrului, visul e tot acolo, să revin într-o zi și să fac teatru. Aș vrea să scriu o piesă și să vin cu nebunia mea în teatru. Dar îmi trebuie timp să scriu.”

Relația cu scrisul a început încă din adolescență și îl macină în continuare.

„Scriam multe poezii stupide și proaste. Ion Caraion, prieten bun cu tata, era tot timpul la noi acasă, filmul meu Trahir e inspirat mult din viața lui, mama l-a acoperit când el a ieșit din închisoare, fiindcă el nu avea voie să scrie. Semna altcineva pentru el și lua Caraion banii.

Tata i-a zis: uite, băiatul meu scrie poezii, dacă vrei să te uiți. Și Caraion a zis (râde), nu o să uit niciodată: „Sunt foarte proaste, dar nu te opri.”

A vrut să spună că poate nu voi fi niciodată un mare poet, dar a văzut că îmi place să scriu și dacă vreau să fac asta, trebuie să învăț să scriu scriind. Și scriam mult, în fiecare zi. A fost un sfat foarte bun. Încă mai scriu poezii, mai mult pentru mine, dar am scris și teatru, că eram înnebuniți pe atunci de teatru.

Tata era prieten cu toți marii regizori de teatru, eu îi vedeam acasă pe oamenii ăștia, pe Ciulei, Pintilie. Eu nu o să uit niciodată „Furtuna” lui Ciulei, cu Rebengiuc, e o capodoperă, nu am văzut în viața mea Shakespeare atât de puternic. Printre liniile lui Shakespeare, noi citeam regimul dictatorial al lui Ceaușescu.”

Un regim care și-a lăsat pentru totdeauna amprenta asupra vieții sale. Politica, dictatura, istoria umanității au devenit componente esențiale în toate filmele sale, nominalizate și multipremiate la cele mai importante festivaluri de film: Cannes, Berlin sau Veneția.

Radu Mihăileanu redă personajelor sale demnitatea, după o luptă pentru supraviețuire și reușește să le înnobileze cu sentimentul despre care tatăl său vorbea la începutul filmărilor – iubire.

„Când trăiești într-o dictatură, virusul e pe viață. Da, te eliberezi, mergi la cafenele, citești ziarele, ești în democrație, dar virusul e acolo, te obsedează.”

“Ce e frumos în artă e că o parte o gândim, e conștientă, dar o parte e inconștientă, intră în scriitură și în ceea ce facem, fără să ne dăm seama.

Și îmi place să spun politică printr-o poveste foarte umană, naturală. Idolii mei sunt Chaplin, Costa-Gavras, cineaști politici care trec prin povești simple, normale. Acolo se simte adevărata consecință. Și Pintilie cu Reconstituirea, pe timpul ăla, ne-a lovit cumplit.”

La rândul său, a influențat regizorii care au făcut istorie pentru România, în ultimii 25 de ani. Regizor secund la Train de Vie (Trenul vieții), i-a fost Cristian Mungiu.

„Mungiu era foarte riguros, nu vorbea mult. La sfârșitul filmărilor mi-a arătat că făcuse și el un scurtmetraj, apoi a venit la Cannes cu un alt scurtmetraj. Și, bineînțeles, apoi a luat Palme d’ Or. Cristi era foarte timid, tăcut, lucra foarte bine, însă nu prea vorbea.”

Mungiu nu a fost singurul nume de viitor regizor de succes, care a intrat în contact cu arta lui Mihăileanu.

„Când am filmat la Vaslui Trenul vieții, stăteam la cel mai important hotel din Vaslui, care aparținea unui om foarte bogat, Adrian Porumboiu, care a venit să mă vadă la cină și mi-a zis: „Nu vă supărați, am și eu un băiat, are 18 ani, dar vrea să facă cinema. Poate să vină mâine la filmare?”

Anecdota e fabuloasă. A venit și stătea, săracul, la 100 de metri în spatele aparatului, foarte departe, era tare timid. Și i-am zis asistentului meu francez: „Niciodată nu va face cinema. Stă prea departe.”

Când ne-am văzut, după ce a câștigat Caméra d’Or la Cannes, i-am spus lui Corneliu Porumboiu: „Eu am mizat că n-o să faci niciodată cinema. Sunt foarte fericit că m-am înșelat.”

Mihăileanu este acum bun prieten cu Corneliu Porumboiu, dar mai ales cu Mungiu, alături de care lucrează la politica culturală europeană.

Prieten a rămas și cu colegii de armată și de la Facultatea Hidrotehnică, pe care îi revede de fiecare dată când revine în România. În țara natală i-a dus și pe cei doi fii ai săi, din dorința de a le arăta acestora rădăcinile familiei.

De altfel, familia și prietenii ocupă un loc special într-una dintre camerele apartamentului său. Fotografiile cu bunicii, părinții sau verișorii săi, precum și cele cu prietenii, recompun un arbore genealogic și social, esențial în viața artistului.

„Sunt român. Filmele mele sunt absurde, sunt comedie neagră. Asta e ceva specific românesc, nu francez. Și un pic evreiesc, cu un umor mai senin.

Sunt francez pentru că m-am civilizat un pic și poate prea mult. Eu prefer să rămân, totuși, un pic sălbatic, barbar, cum e Le Concert.

Eu sunt întâlnirea acestor identități.”

“Nu pot să spun că sunt român ca voi, pentru că nu mai trăiesc acolo și nu simt aceleași zguduituri și aceleași fericiri. Dar sunt român pentru că asta îmi curge în vene.”

Ca francez, a adoptat stilul de viață boem și savurează din plin ieșirile la cafenele și întâlnirile cu prietenii. În 90% din timp merge doar cu bicicleta pe străzile Parisului, uneori folosește metroul, iar o dată pe săptămână, duminica, ia mașina. Face asta când merge să joace tenis cu fiii săi, undeva la marginea orașului, pentru că nu poate lua pe bicicletă geanta cu rachete.

A fost pasionat de sportul alb încă de când era mic, jucând tenis la Clubul Steaua. Acolo l-a întâlnit și pe Ilie Năstase, deja un superstar mondial al tenisului, pe care îl idolatrizau cu toții.

„Noi voiam să joace și cu noi tenis, când venea la Steaua, dar el avea chef să joace fotbal, să se distreze. Iar noi îi făceam pe plac.”

Acum, la intrarea în apartamentul său din Paris stă chiar o rachetă care i-a aparținut lui Ilie Năstase.

La fotbal a renunțat să mai țină cu România după generația lui Hagi și a suferit recent la eliminarea Franței de la EURO 2020. La meciurile de la EURO se strânge cu prietenii acasă, gătesc mâncare specifică țărilor care joacă, beau vin și se simt bine.

Dincolo de momentele în care îi place să fie singur, să scrie, să citească sau să se uite la filme, Radu Mihăileanu se bucură din plin de contactul cu oamenii.

„De ziua mea, care a picat în izolare, pe 23 aprilie, ne-am strâns 200 de oameni pe zoom, fiecare avea o prăjitură, o lumânare, șampanie, vin, am pus muzică, am dansat, am înregistrat, ca să am amintire.”

Se declară un ecologist convins și credea că pandemia va provoca o schimbare profundă în oameni.

„Speram că pandemia ne va face mai ecologici, că o să restabilim anumite valori ale vieții, dar când s-a deschis totul oamenii au făcut coadă la Zara. Eram complet decepționat.”

“Din punct de vedere al ecologiei, ceasul nu se mai oprește. Cu cât noi întârziem mai mult, cu atât va fi ireversibil. Planeta Pământ va rămâne, ea nu se mișcă. Omenirea va dispărea, nu planeta.”

De asemenea, a fost profund întristat de mesajele antisemite primite de prietena sa, Maia Morgenstern și se arată îngrijorat de revenirea mișcărilor politice de extremă dreapta.

„Am făcut un salt uriaș în ultimii 80 de ani, în spațiu, tehnologie, medicină, dar nu putem evolua în ceea ce privește mentalitatea umană, fascismul și ura care revin.”

Cu toate acestea, în ciuda unei istorii cumplite pe care a simțit-o pe propria piele, respiră prin toți porii iubirea pentru viață și umanitate.

„- Credeți că natura umană este mai degrabă frumoasă sau urâtă?

– Frumoasă. Dacă nu, m-aș sinucide. Îl iubesc pe Cioran, dar rămân un om pozitiv. Viața și tot ce ne înconjoară e un miracol. Nașterea e un miracol. Ne întrebăm de ce am venit noi pe lume și care e sensul nostru, când sunt atâția la coadă, care așteaptă să se nască și se întreabă când le vine și lor rândul.

Suntem în viață, înconjurați de lucruri extraordinare. Mă duc jos, iau ziarul, stau la cafenea și apoi mă uit la oameni. E un miracol. Ați luat avionul din România, sunteți la Paris și noi vorbim. Miracol.

Mergem la restaurant și avem o uimire legată de cum a fost preparată mâncarea. Sunt 1000 de miracole. Dar apoi le uităm, asta e problema.

Uităm că trăim miracole perpetue.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Radu Mihăileanu, regizor: „Uităm că trăim miracole perpetue.” appeared first on Cultura la dubă.