Criticată aspru de mai mulți colegi de breaslă, după ce a declarat că “pe mine nu m-au confundat cu personajul”, arătând autoironic spre propriul corp și stârnind râsete în sală, Mara Nicolescu susține că intenția intervenției sale a fost opusă, de a declara că nu au confundat-o cu personajul său din film, Miruna, adică “pe mine nu m-au confundat cu una neatrăgătoare!” și că și ea a avut parte de “același gen de lucruri” ca Viorica Vodă.

Tocmai din acest motiv, susține acum Mara Nicolescu, fosta soție a regizorului Nae Caranfil, ea a ales să se retragă din breaslă și să se mute la o casă la țară.

Aceasta susține și că motivul pentru care nu a intrat în detalii pe scenă este că în sală se aflau și copiii săi, de 10 și 12 ani, nepregătiți să afle astfel de lucruri.

Iată un fragment din textul Marei Nicolescu:

“Personajul meu, Miruna, mai în vârstă decât eram eu la acea vreme, nu era personajul feminin “sexy” al filmului, ci “nevasta”, personajul sexy fiind cel interpretat de Viorica Voda, cel amintit de ea în discursul despre ce a pătit după Filantropica, spunând: “M-au confundat cu personajul din film”.

Așadar, replica mea scurtă “Pe mine nu m-au confundat…” însoțită însă de multă mimică sugestivă, credeam eu, chiar asta a însemnat: “Pe mine nu m-au confundat cu personajul, cu o nevastă cu care ești căsătorit de zece ani deja … Înțelegeți?!…” Adică eu nu am fost confundată cu o “nevastă”.

În film, eu eram aia îmbrăcată în taioare, cu vestă și cămașă până în gât, cu coc.

Dacă nu ar fi fost intervenția pripită a Vioricăi, cum că eu nu am pățit-o pentru că eram iubita lui Nae, probabil că ar fi înțeles și mai mulți că intenția discursului meu improvizat ad-hoc a fost fix opusă și anume de a spune că mi s-au întâmplat același gen de lucruri, chiar dacă nu din “același” motiv invocat de ea: personajul jucat în film.

“Pe mine nu m-au confundat cu una neatrăgătoare!”

Mai mult, si eu eram cu copiii în sală, la Gala Gopo, nu copii de 20 de ani ca fata Vioricai prezentă în sală, copii care să stie și să fi înteles deja o astfel de poveste a abuzului, copii pregătiți adică.

Copiii mei au 12 si 10 ani, o fată de aproape 10 ani și un băiat de 12 ani, adică copii care ar fi fost puși în situația să audă lucruri pentru care nu erau pregătiți. Probabil că și Viorica i-a spus cu grija fetei ei, prima oara, ce a pățit, având grijă să nu transfere trauma suferită asupra propriei copile, sper. Eu sigur am această grijă față de fata mea.

În plus, copiii mei mă vedeau pentru prima oară în altă postură, în afara celei de mamă. Nu au văzut filme cu mine, nu le-am arătat reviste cu mine, nici poze cu mine din spectacolele de teatru etc. pentru că eu am luat o distanță sigură față de lumea asta acum mulți ani de zile.

De când eram mică, maică-mea îmi spunea: “Când nu îți place ceva, te ridici de la masă și pleci”.

Așa că, spre deosebire de Viorica, asta am făcut eu, acum mulți ani de zile, când am decis că lumea artei e prea “dură” pentru mine: m-am ridicat de la masa aflată sub lumina reflectoarelor și am plecat la mama naibii, într-un sat no name, în vârful unui deal din Romania.

Viorica își pregătise discursul de atâta timp; eu m-am trezit într-o situație tensionată pentru mine în care trebuia să vorbesc într-un loc și într-un fel în care nu vreau să vorbesc -și în fața copiilor mei atât de încântați că ne aflăm în acel loc- despre ceva ce mi-a schimbat viața.

Dar nici nu puteam tace pur și simplu, pentru că ar fi fost ca și cum aș fi acceptat, ori, așa cum nu am acceptat atunci, nu aveam cum să o fac acum.

Când au apărut râsetele în sală, în sfârșit, m-am gandit că e în regulă, că s-a înțeles mesajul meu, bazat pe puține cuvinte și multă mimică.

Reacția imediată a Vioricăi după ce am vorbit, cea în care amintea de relația cu fostul meu soț Nae Caranfil, am tratat-o ca pe o mică răutate din partea ei, datorată doar emoției prin care trecuse și faptului că văzuse momentul numai din spate, nu și din față. Din nenorocire, ce a spus, a deturnat total mesajul meu. (…)

Cu siguranță eu nu sunt genul să ies cu discursuri în fața breslei, să vorbesc cu lacrimi despre cât rău mi-a făcut “sistemul” așa, în general, dar să aleg să rămân înauntrul sistemului ani de zile. Eu am ales să plec, acum ani de zile, să cultiv o grădină de legume și eventual să scriu.”

Textul integral publicat de Mara Nicolescu poate fi citit AICI.

The post Reacție Mara Nicolescu: “Intenția discursului meu a fost fix opusă, de a spune că mi s-au întâmplat același gen de lucruri.” appeared first on Cultura la dubă.

La trei zile de la discursul Vioricăi Vodă pe scena Premiilor Gopo, despre hărțuirea sexuală la care a fost supusă în sistem, o altă actriță, Natalie Ester, relatează azi, într-o postare pe pagina sa de facebook, câteva scene în care a identificat derapaje ale unor bărbați din industrie și le-a oprit la momentul respectiv.

Actrița Teatrului Evreiesc de Stat a încurajat femeile să vorbească despre abuzuri și să confrunte direct abuzatorii, așa cum a făcut-o ea, fiindcă “Pe jegoșii ăștia îi puteți pune la punct, singure, în câteva secunde. Sunt lași și n-au nimic, nici în creiere, nici între picioare.”

Redăm mai jos textul publicat de Natalier Ester:

“- Hai să mergem, că ne-a chemat la el la birou. A zis că vrea să ne impresarieze, să ne dea de lucru, e un tip genial.

– Cine-i, fă, ăsta?

– O să vezi. O să vezi.

Am ajuns în dreptul unui bloc. Scară. Etaj. Apartament.

– Fă, ce firmă are ăsta de nu scrie nimic pe ușă?

– “Poftiți, fetelor, intrați. Relaxați-vă.”

– Da. Bună ziua. Sunt foarte relaxată. Ce firmă e asta? Unde vă sunt colegii, angajații?

– Poftim?

– Niciun poftim. Dacă e firmă de impresariat, unde sunt oamenii care lucrează aici?

– Nu aveți nevoie decât de mine. Haideți, luați loc. Vă fac o cafea.

– Fă, handicapato, libidinosul ăsta vrea să te fu**, unde l-ai găsit? Nu te așeza, plecăm.

– Poftim?!

– Niciun poftim. Prietena mea e naivă iar dumneata arăți ca un pervers mincinos. Ai început prost discuția. La revedere.

Am luat-o pe-a mea de mânecă și-am ieșit din “biroul” individului în mai puțin de un minut. Eram anul I. Cam așa a arătat prima mea întâlnire cu un impresar.

Câțiva ani mai târziu, nu mulți, un regizor s-a apropiat prea mult de decolteul meu și mi-a șoptit zâmbind “ce ai tu frumos, acolo”?

I-am răspuns atât de tare că m-au auzit și portarul și fochistul și pilotul avionului care zbura pe deasupra noastră. “Aici am două țâțe care îmi aparțin în totalitate și pe care vă garantez că nu o să le vedeți niciodată”.

A mai trecut niște timp. O persoană importantă mă pune în fața altei persoane importante.”Vreau să vă cunoașteți. Domnul este foarte interesat de tine, l-ai fascinat cu talentul tău, vrea să organizeze pentru tine un turneu, în America.”

“Serios? Așa, brusc, din sutele de actrițe tinere, v-ați gândit voi să mă duceți pe mine în America? O clipă. Îl sun acum pe tata și discutați cu el condițiile, e în regulă?”

“Nu, nu, nu e nevoie. Dacă nu vrei, nu e obligatoriu”.

Tu’vă’n gură de jeguri…

Fetelor, nu lăsați să treacă 20 de ani… Vă rog eu, fiți vigilente și lăsați pudoarea de o parte. Pe jegoșii ăștia îi puteți pune la punct, singure, în câteva secunde. Sunt lași și n-au nimic, nici în creiere, nici între picioare. V-o spune o delicată.”

The post Natalie Ester, actriță: “Un regizor s-a apropiat prea mult de decolteul meu și mi-a șoptit zâmbind “ce ai tu frumos, acolo?” appeared first on Cultura la dubă.

Dincolo de colaborarea din Filantropica, Mircea Diaconu era directorul Teatrului Nottara pe când Viorica Vodă a jucat la un moment dat acolo.

Acesta a subliniat insistent ideea de existență a unor “amantlâcuri” binecunoscute în lumea filmului și a teatrului și nu consideră că ele ar trebui să fie subiect de presă, fiindcă “există dintotdeauna”, iar “lumea merge mai departe.”

Deși am încercat să separăm ideea de relații consensuale față de abuzuri de putere și relații nedorite, actorul a negat că astfel de hărțuiri ar exista în sistem și a lăsat de înțeles că vina pentru astfel de situații este a persoanei care le acceptă, fără să critice în vreun fel abuzatorul.

“Nimeni nu te silește cu pistolul la tâmplă sau te leagă pentru chestiile astea.”, a transmis acesta.

Citiți explicațiile sale, pe larg, mai jos.

***

Aș dori să vă întreb acum, la rece, ce credeți dumneavoastră despre ce s-a întâmplat la Gopo.

Ce să se întâmple, e oarecum ciudat pentru mine că Premiile Gopo chiar au avut niște momente interesante și importante. Ei, nu se discută despre ele, se discută despre această ieșire, care este ieșire din sistem, de fapt.

Subiectul era altul, nu era o adunare de confesiuni de niciun fel, era de premieri, cu asta basta.

Însă asta e, asta e selecția presei, face ce vrea cu evenimentele. Erau cel puțin trei momente senzaționale care meritau mult mai multă atenție publică.

Scurt și simplu: e un standard sau un produs american, de hollywood american. Așa a țâșnit subiectul ăsta. Deși, această temă, a culisei, a amantlâcului, este atât de veche, de când e teatrul pe lume. Nu e nimic nou!

Ea s-a împachetat așa și a plecat de la #metoo-ul american. Consider că e o mică copie românească, până la urmă. 

Dar, revenind la subiect în sine, mă rog, când ne-au chemat în culise acolo la Teatrul Național, eram toți, să ne pregătim, funcționa ca un personaj colectiv toată treaba asta.

Eu m-am dus cam ultimul și erau deja discuții, ea era enervată, se fâțâia pe acolo, având o oarecare dreptate, pot să îi dau dreptate în treaba asta, și nu e numai ea în situația asta, a unor tineri care au terminat ceva facultăți artistice în România, ea are vreo 40 de ani, și au terminat și nu au putut fi angajați.

Au lucrat cu bucățica, pe acolo, pe acolo, cu contracte diferite, ba televiziune, ba reclame, filme. Și nu au drept de pensie. Și nu au nicio soluție. Era enervată că a făcut 40 de ani și nu e angajată și uite așa și că e nedrept.

E absolut nedrept, sunt total de acord. Dar e o realitate pe care nu o tratăm. Sunt mii de facultăți de teatru și de film în România, când pe vremuri era una singură și erau deja mai mulți absolvenți decât suficient.

Nu au unde să fie angajați, că nu se poate fizic.

Dar ce legătura are asta cu ce a mărturisit ea?

Stați o clipă, asta era tema. Asta era enervarea ei acolo. Ăsta era subiectul în culise.

Înainte de a urca pe scenă.

Da. Și avea o enervare d’asta. Și probabil când a ieșit pe scenă, ați văzut, bruscamente, fără alte (râde)…și toată lumea a comentat că eu m-am strâmbat sau ceva de genul.

M-am mirat! A fost o mirare, adică de unde până unde? Era alt subiect în culise.

Pe de altă parte, amantlâcul teatral sau cinematografic este vechi și continuu.

Știm foarte bine noi în profesie, în cabine, sunt tot felul de lucruri, sunt cazuri celebre de doamne și domni, nu numai doamne, care au făcut carieră cumva folosind și acest gen de instrumente. Nu e ceva nou.

Dar știți și cazuri de oameni cu putere, cum ar fi regizori, directori de teatre care s-au folosit de aceste poziții față de femei?

Nu cred că era cazul. Erau atâtea femei care ar fi dorit să urce pe scenă (râde)…încât nu ei trebuia să facă vreun efort vreodată.

Păi nu, tocmai pentru că era concurența atât de mare, să profite…

Păi e uriașă concurența, da, e foarte mare. Dar nu știu care e victima și care e păianjenul în subiectul ăsta, care e musca și care e păianjenul.

Dar, repet, și femei și bărbați au făcut genul ăsta de cariere cu compromisuri de tot felul.

Ce vă spun e foarte clar: în orice echipă de filmare care se constituie la un moment dat, se nasc iubiri de o vară, despărțiri, chestii d’astea, ca oamenii, peste tot.

Nu e nicio problemă gravă, câtă vreme nimeni nu silește pe celălalt.

Nu îmi imaginez că situația e de natura: domnișoară, vino aici, zice regizorul, iată rolul, dar cu condiția să…

Atunci te ridici și pleci și aștepți telefon de la altcineva, care nu e dement sau nesimțit. Nu cred că e asta o problemă în România. Pe afară nu știu cum e.

În România nu e un subiect de pus pe masa publică, câtă vreme așa știm. Sunt doamne foarte în vârstă care au amanți, băieți tineri, care vor să facă carieră.

Dar dumneavoastră vorbiți despre niște relații consensuale, agreate.

Sigur că da.

Dar sunt și altele, care nu sunt agreate.

Stați o clipă, nimeni nu te silește cu pistolul la tâmplă sau te leagă pentru chestiile astea. Asta zic eu, în România nu e chiar așa.

Pe aici se întâmplă lucruri din astea de cabină, de culise și lumea merge mai departe.

Pe de altă parte, ce trebuie să vă spun foarte clar este că lumea teatrală sau cinematografică nu e de o curățenie nesfârșită sau pură, cum unii își imaginează. Nu. Există și chestiile astea.

Acum, m-a întrebat și pe mine cineva. „Dar tu?” Ceva de genul ăsta (râde).

Chiar voiam să vă întreb, în calitate de director la Nottara ați interacționat cu Viorica Vodă vreodată?

Cu ea?

Da.

Păi nu…după ce am făcut…ea a apărut pe lumea cinematografică când am făcut filmul, a fost selectată de Nae Caranfil pe cale naturală. Nu altfel. Apropo de chestia asta…

Da, dar după aceea ați avut vreo colaborare la Nottara?

Da, a venit la Nottara și s-a prezentat la o selecție de vreo 20 de fete care voiau să joace, mă rog, un personaj colectiv, era un spectacol cu mulți…și a figurat o vreme acolo.

După care, nu știu, s-a certat pe la cabine cu altele și a plecat.

Dar atât. Ea a avut numai contracte d’astea, de tipul ăsta. Nu s-a putut angaja nicăieri, asta e problema ei principală.

De ce nu s-a angajat? Din multe motive ca și alți 2-300 ca ea. Care se plimbă săracii de ei, din păcate, cu diplome în mână. Ea are diplomă de teatru de păpuși, nici măcar de celelalte, deci nu e pe subiect chiar așa.

E o problemă a ei, în sine și a fost o declarație a ei, în sine.

Dar și dumneavoastră ați zis că sunt lucruri care se întâmplă în sistem.

Se întâmplă amantlâncuri. Când zic asta, nu zic de iubiri minunate și pure sau cu finalitate. Amantlâcuri. Se întâmplă.

Dar nu mi s-a părut pe traseu că nu putem să ne facem spectacolele sau filmele că ne împiedicăm de ele. Nu, sunt cazuri punctuale, pasagere, pe aici, pe dincolo, nu e un fenomen atât de răspândit la noi în România.

Iar când am intrat în Teatrul Bulandra, pe vremuri, mi s-a și spus: uite, amantul cutare a fost amantul doamnei Lucia Sturdza Bulandra și d’aia e aici. (râde)

Aș vrea să revin la o idee de mai devreme. Ziceam că e concurența foarte mare, ați fost de acord. De exemplu, concurența între actrițe. Și când ele apar în fața unui regizor sau a unei persoane cu putere, atunci selecția se face pe baza anumitor criterii. Credeți că uneori aceste criterii nu au fost profesionale?

Totul e posibil, trebuie să iei caz cu caz. Se întâmplă și lucruri din astea, dar trebuie să iei caz cu caz.  Pe de altă parte, nu știu ce regizor poate să fie atât de sinucigaș încât să ia numai pe criterii d’astea și să își riște opera, câtă vreme există, slavă Domnului, actrițe bune peste tot și ai inflație chiar.

Subiectul e mult mai larg. Sunt o sumedenie de tineri, și băieți și fete, care sunt în situație neplăcută, dar să bați obrazul societății pentru nereușitele sau pentru situațiile neplăcute în care ești sau te incluzi, e foarte simplu…

Dacă mi s-ar fi întâmplat vreodată așa ceva în viața mea, m-aș fi sculat, aș fi plecat și m-aș fi apucat de altă meserie.

Slavă Domnului, sunt atâtea alte meserii. Să rămâi atâția ani, 20 de ani în chestia asta, când pățești lucruri de tipul ăsta, asta nu pot să înțeleg. Plec și mă fac bibliotecară sau orice altceva pe lume.

The post Mircea Diaconu: “Se întâmplă lucruri din astea de culise și lumea merge mai departe. Nu e un subiect de pus pe masa publică.” appeared first on Cultura la dubă.

Despre Ioana Bugarin se spune de un an încoace că este revelația industriei cinematografice din România, după o serie de roluri impresionante, care i-au adus premii sau nominalizări.

Este Mia din filmul Mia își ratează răzbunarea, Laura din Otto Barbarul, Cristina Tofan din Miracol și, cel mai recent, Denisa din serialul Ruxx. În teatru joacă pe scena Odeon în Julieta fără Romeo, Hamlet sau Casanova, dar și în spectacole independente, cum ar fi Itinerarii.

Are doar 25 de ani și în față pare că o așteaptă un viitor strălucit.

Am vrut să o cunoaștem mai bine pe Ioana după rolul său impresionant din filmul Miracol, în regia lui Bogdan Apetri. Tânăra actrița interpretează rolul unei măicuțe care este victima unui viol, devenind astfel un simbol dureros al femeilor din România care trăiesc o astfel de traumă.

Vorbind despre experiența sa la acest film și despre cariera în actorie, am ajuns, fără să ne fi propus, să discutăm foarte mult despre perioada petrecută în facultate, la UNATC.

Din nefericire, la fel cum s-a întâmplat și în cazul altor actrițe care au vorbit pentru Cultura la dubă, Katia Pascariu, Roxana Lupu sau Alina Șerban, Ioana Bugarin – reprezentanta tinerei generații, care a absolvit facultatea în urmă cu doar doi ani, are propria poveste plină de sechele emoționale trăite în mediul universitar artistic.

“Mi se pare important să vorbesc despre asta, în speranța că le pot insufla puțină încredere actualilor studenți care poate trec prin situații similare.”

***

Ioana, îți mai aduci aminte ce te-a determinat să dai la actorie?

Râdeam la un moment dat și ziceam „pentru că în copilărie nu am fost suficient băgată în seamă”. A fost un fel de loc în care am găsit spațiu să îmi exprim sensibilitatea și vulnerabilitatea.

Am intrat în trupa de teatru a liceului, în germană, și jucam o dată pe an, la Teatrul German din Timișoara. Eu am debutat în limba germană. Eram o trupă de amatori, dar eram coordonați de o actriță profesionistă, Isolde Cobeț, care m-a încurajat foarte tare, a fost o formă de validare care clar m-a mobilizat.

Părinții mei au fost inițial s-au temut că voi avea o viață plină de frustrare și nefericire, ba chiar mi-au spus “ești un om atât de sensibil, cum o să te descurci într-o industrie atât de dură?”

Apoi și-au revizuit atitudinea și și-au dat seama că dacă asta mă face pe mine fericită, asta e cel mai important pentru ei. Și au fost alături de mine și m-au încurajat orbește.

Fără ajutorul lor, nu aș fi putut să fac un an de studii la Londra, care m-a ajutat enorm.

Cum ai ajuns la Londra?

Printr-o audiție. Am dat 5 audiții și după ultima rundă mi-au oferit un loc. A fost o competiție imensă, eram 6000 pe 28 de locuri.

Și așa mi-au propus un curs intensiv de un an de zile.

Ești actrița Teatrului Odeon, cum ai reușit să te angajezi acolo?

Printr-o colaborare cu regizorul Dragoș Galgoțiu, care m-a ales să intru pe rolul Ofeliei și în urma acelei premiere, directorul de la momentul respectiv, domnul Cristian Șofron, mi-a propus să mă angajeze. Cred că a fost o șansă, fiindcă nu erau multe actrițe pe tipologia mea.

Cum a început pentru tine proiectul Miracol? Ai dat un casting?

Da, am dat un casting, totul a fost foarte convențional. M-a contactat un director de casting, m-a invitat să dau o probă, prima probă am dat-o doar cu dânsul, după care a fost invitat și regizorul.

A trebuit să pregătesc mai multe secvențe.

Am primit vestea că am luat rolul pe când eu eram într-o rezidență de creație în Franța, pentru spectacolul Itinerarii, în regia lui Eugen Jebeleanu.

Îmi amintesc că în aceeași perioadă trebuia să filmez și la Mia își ratează răzbunarea și eram în planificări pentru un alt proiect de lungmetraj, în care ar fi trebuit să mă rad în cap.

A fost o discuție, îmi amintesc, dacă aș putea să nu mă mai rad. În final, acel proiect nu s-a mai făcut, iar cu bunăvoința lui Bogdan, am mutat filmările de la Mia cu 10 zile. Asta a fost posibil deoarece filmam în regim independent, cu o echipă mai mică. Așa că am filmat Miracol, apoi Mia, apoi m-am întors la filmări la Miracol încă 4 zile.

Deci pentru mine vara aceea a fost un salt între două personalități diametral opuse.

Să continuăm acum cu Miracol, ai luat rolul, ai avut de pregătit într-o vară două personaje complet diferite. Cum a fost procesul de lucru, de repetiții?

Norocul meu a fost cumva că repetițiile pentru Mia începuseră cu un an înainte și scenariul se dezvoltase în urma improvizațiilor. Bogdan Theodor Olteanu venea cu totul felul de situații pe care ni le propunea, ne încuraja să experimentăm și a fost un proces din care am învățat multe.

La Miracol au fost niște luni, în jur de trei, în care am avut foarte multe întâlniri cu regizorul, puneam pe masă povești din trecutul nostru, ne-am recomandat filme, am avut repetiții cu ceilalți actori.

Am vrut să am într-un fel și o experiență senzorială a personajului, iar pentru asta am cerut să stau o săptămână în mănăstirea în care am filmat.

Am renunțat la telefon, încercam să merg la toate slujbele, mă trezeam la 4 dimineața, încercam să mă rog.

Cum te-ai pregătit pentru roluri, având în vedere că nu aveai experiență foarte mare? A fost suficient ce ai învățat din școală? Sau ai lucrat foarte mult cu regizorii?

Cred că o combinație din toate. Chiar dacă nu aveam experiență foarte mare, avusesem deja niște roluri în filme. Aș face totuși o nedreptate regizorilor să omit cât de mult m-au ajutat încrederea și susținerea pe care mi-au arătat-o în perioada de repetiții și apoi la filmări. Am avut o colaborare bazată pe încredere cu fiecare în parte. Le sunt recunoscătoare pentru aceste experiențe.

De asemenea studiile din Londra, unde am avut un curs de actorie de film, cât și la UNATC.

Din păcate, experiența UNATC-ului pentru mine este mai degrabă umbrită de abuzurile psihologice la care am fost supusă de-a lungul facultății.

Deși am ezitat să vorbesc despre asta mult timp, din teama că vor exista repercusiuni, acum nu mai am nicio problemă. Evitam să iau o poziție. A fost o experiență sumbră pentru mine.

Îți propun să revenim la acest subiect în detaliu.  

Legat de Miracol, nu aș vrea să trecem peste scena violului, poți să ne spui cum ai pregătit acel moment extrem de dur din film?

Nu am pregătit-o, mi-am folosit foarte mult imaginația. Din păcate, femeile din România sunt extrem de expuse la diverse forme de hărțuire și mi-am pornit imaginația de acolo, revizitând niște momente în care m-am simțit atinsă în niște feluri nepotrivite, momente în care m-am simțit inconfortabil fiindcă eram atinsă, mi se vorbea într-un anumit fel, eram pusă în niște poziții vulnerabile.

Mi se pare că pe măsură ce am crescut, am învățat să fiu mai fermă în setarea limitelor. Când eram mai puștoaică, din păcate, acceptam mai multe, fără să știu cum să spun nu.

Ieri seară, la decernarea Premiilor Gopo, ascultând mărturia Vioricăi Vodă despre o serie de situații în care a fost hărțuită sexual, mi s-a făcut pielea de găină.

Am admirat curajul ei de a vorbi și m-a cutremurat speranța pe care o avea în legătură cu destinul fiicei ei, care speră să fie diferit. M-a întristat să văd că mărturia ei nu a fost îmbrățișată cu prea mare căldură de sală sau cei de pe scenă deopotrivă.

Cred că singurul lucru pe care îl putem face în astfel de momente, este să creăm un spațiu sigur pentru cei care aleg să vorbească, fără intervenții parazitare sau să distragem atenția.

Nu e ușor să auzi asta, dar cred că e necesar.

Din păcate, există prea multe astfel de povești care nu au fost rostite, frica se insinuează mereu.

S-a trecut prea ușor cu vederea peste cele rostite și m-am bucurat când Katia Pascariu a revenit asupra subiectului atunci când a ridicat premiul.

De crezi că li se întâmplă asta femeilor din România?

Pentru că trăim într-o societate patriarhală, structurată inegal, iar problemele sunt la nivel sistemic. Din păcate, nu e o situație întâlnită doar la noi. Mentalitățile se schimbă cel mai greu, femeile cresc educate cu niște mesaje foarte toxice, în raport cu ele însele și cu bărbații din viața lor, corpurile lor.

Suntem mai degrabă educate să nu deranjăm…

Să purtăm sutien…

Exact, să purtăm sutien, să plecăm capul, să nu provocăm…Dacă nu porți sutien, ești considerată vulgară sau indecentă, doar pentru că ai un corp.

Din păcate, toată suprasexualizarea corpului feminin la care am fost expuși, ne-a șlefuit un tip de privire asupra sexualității și a corpului feminin. Inevitabil, asta se reflectă în modul în care ne raportăm la noi, în felul în care simțim nevoia să ne acoperim, să ne protejăm.

Tot din păcate, bărbații nu se gândesc așa cum ne gândim noi, la cum se vor îmbrăca și ce mesaj ar putea transmite vestimentația lor.

Tu ai 25 de ani acum, ești încă foarte tânără. Tu îți asumi aceste schimbări de mentalitate, de exemplu, pentru că am vorbit despre asta, ieși pe stradă fără sutien și îți asumi că vei atrage priviri neplăcute?

Da, dar fac asta de câțiva ani și pentru mine cred că inclusiv anul în Londra a fost eliberator, fiindcă acolo discursul e mai inclusiv. Și am ajuns foarte repede să pun la îndoială normele pe care le moștenisem. În continuare avem mulți pași de făcut în felul în care ne educăm fiicele și în felul în care ne educăm fiii.

O problemă este și faptul că bărbații au impresia că au drepturi asupra corpului feminin, la propriu și la figurat. Sau că trebuie să ne lase să vorbim. Sunt forme de a ne controla și de a ne face să avem mult mai puțină încredere în noi.

Cred că doar în timp se pot schimba mentalitățile și prin artă scrisă responsabil, în care femeile nu mai sunt doar un accesoriu pentru personajul principal masculin și sunt niște persoane cu niște preocupări individuale, care au o meserie, care nu se definesc doar prin viața lor familială sau romantică.

După anul petrecut la Londra, ai avut ocazia să rămâi acolo?

Am vrut să fac licența acolo, m-am dus să dau admitere la o altă școală, unde eram 6000 pe 16 locuri, am ajuns în ultimii 50 și am picat.

M-am întors, am vrut să lucrez. Ai mei m-au sfătuit să dau la UNATC.

Iar la UNATC am dat din dorința de a nu sta un an fără să am contact cu meseria. De-a lungul primului an de studii, am început să iau audiții și să fiu invitată să particip în diverse proiecte, lucru care m-a motivat să rămân și să termin studiile aici.

Așadar, ai rămas la UNATC. Cum a fost experiența de acolo?

Cu bune și cu rele, dar mai mult cu rele.

Încep cu bunele. Mă bucur că mi-am cunoscut colegii de generație, că am avut niște întâlniri cu niște profesori care cu adevărat au crezut în mine, m-au încurajat să explorez plină de curiozitate meseria asta, cum ar fi doamna Anca Ioniță, domnul Florin Grigoraș, niște oameni foarte importanți pentru mine în facultate.

Dar, pe de-a întregul, a fost mai degrabă o experiență traumatizantă. Pentru că mi se pare că există o incorectitudine foarte mare în felul în care se raportează la studenți, procesul de evaluare este la limită aleatoriu, atitudinea unor profesori față de studenți este în continuare dictatorială și pe alocuri chiar abuzivă. Cad foarte des în comentarii misogine, sexiste.

Am avut o experiență înfiorătoare, i-am povestit unei profesoare că m-am apucat de terapie, din cauza experiențelor din școală.

Eram într-un proces de psihanaliză, talk therapy, și în urma unui examen, pentru că ea a fost nemulțumită de felul în care lucrurile s-au petrecut, a spus tuturor că eu sunt „pe tratament psihiatric” și că am probleme psihice, că nu sunt în control.

Așa am ajuns să fiu bullied de colegi, de profesori, am avut nota extrem de scăzută, cu toate că eu făcusem același lucru pe care mi-l ceruse, timp de o săptămână.

Plângeam pe un monolog, ceea ce nu mi se pare că e semn de nebunie, ci de angajare emoțională.

În fine, a fost groaznic.

Și fac acest exercițiu de imaginație și spun: și dacă într-adevăr eram pe tratament psihiatric? De ce se comportau în felul ăsta cu mine? Ar trebui evaluate competențele profesionale și lucrurile pe care le execuți, nu cine ești, felul în care alegi să trăiești, să mânânci, să simți, orice.

Ai avut vreo discuție cu profesoara respectivă sau cu conducerea?

M-am transferat și am plecat din grupa respectivă. Pentru mine a fost o trădare a încrederii, i-am dat un mail în care i-am spus că sunt recunoscătoare pentru lucrurile pe care le-am învățat de la dânsa, dar consider că s-a comportat foarte nedrept.

Am fost amenințată în continuu că nu sunt actriță, că ar trebui să mă las, că nu am competențele necesare pentru a face meseria asta. Ce m-a salvat a fost că în paralel cu acest feedback, aveam proiecte profesioniste, în afara școlii, iar toți oamenii cu care lucram îmi dădeau feedbackuri atât de bune, încât aveam tendința să nu le cred, alăturându-le celor pe care le primeam la UNATC.

Mi se pare ironic să văd că am reușit să lucrez și să îmi fac meseria. Mă bucur că nu m-am lăsat descurajată complet, cum vedeam că se întâmpla în jurul meu.

Din acest motiv mi se pare important să vorbesc despre asta, în speranța că le pot insufla puțină încredere actualilor studenți care poate trec prin situații similare.

Am auzit povești asemănătoare și de la alți absolvenți de UNATC, cum îți explici acest comportament descurajator față de studenți?

E un model învechit, estic, în care ei cred că trebuie să fii deconstruit pentru a fi reconstruit într-o formă mai bună, iar această mentalitate creează loc pentru abuzuri.

Am fost în Marea Britanie și am văzut că poți învăța meseria asta și fiind respectat, încurajat, primind un feedback moderat, generos, pe care îl asculți și îl urmezi.

Aici e mai degrabă gândirea asta, că trebuie să reziști în fața tututor acestor obstacole și asta te va face mai puternic.

Ceea ce mi se pare fals.

Eu nu cred că oamenii trebuie să fie abuzați pentru a obține performanță de la ei.

Ți s-a cerut să te dezbraci la vreun examen? Am auzit asta de la alți studenți.

Nu, nu mi s-a întâmplat, dar, din păcate, știu profesori care au cerut asta. Spre norocul meu, eu nu m-am întâlnit cu asta.

Dar ce fel de atitudine sexiste ai întâlnit?

Mi se pare sexist și să fii strigată “fetițo” sau să ți se spună de la admitere “ah, tu ești d’asta frumoasă și proastă”, iar eu nici nu apucasem să deschid gura.

Ți s-a spus asta?

Da.

Intrasem într-o sală, profesoara care venise să ne evalueze s-a uitat împrejur și apoi la mine și a zis “ah, tu ești d’asta frumoasă și proastă, am mai avut.”

Și îmi amintesc că am ieșit extrem de iritată.

Asta era chiar la admitere?

Da. Și îmi amintesc că atunci când s-au afișat listele, eu simțeam deja un fior de spaimă legat de ce va urma. Știam deja prea multe povești.

Și cum ai reușit să depășești momentul?

Lucrând cu mine, făcând terapie, având la vremea respectivă un partener care m-a susținut foarte mult și a fost alături de mine, prieteni, familie.

Tu când ți-ai dat seama că experiențele de acolo au fost traumatizante?

În timp ce le trăiam.

Și acesta a fost motivul pentru care ai ajuns să faci terapie?

Da. Pentru că începusem să am anxietate. Când ajungeam în fața universității, de câteva ori, m-au lovit atacuri de panică.Îmi era efectiv frică să intru acolo.

Și în momentul acela mi-am dat seama că eu, care eram înainte un om echilibrat, nu mai dormeam bine, nu mai mâncam bine, nu mai puteam vorbi despre altceva decât despre UNATC, pentru că era atât de dureros ce trăiam acolo că nu reușeam să gestionez situația.

Episodul cu profesoara care a dezvăluit că faci terapie a venit așadar, după. Dar ce te-a afectat înainte de asta?

Eram umilită gratuit.

Ce înseamnă că erai umilită?

Se striga la mine, sau dacă răspundeam greșit la întrebarea capcană și voiam să dau un feedback, nu era bine. Am constat cu stupoare că mai bine taci și așa vei avea un trai mai bun.

Sau la un moment dat, când făceam o bucată din La vie d’Adele, genul personajelor era schimbat, femeia adulteră venea acasă și era prinsă de bărbat, iar eu am spus “dar e o secvență scrisă pentru două femei și lucrurile astea se traduc diferit într-un cuplu gay, versus într-un cuplu heterosexual, e un alt tip de polemică și mi-aș dori să fac bucata asta cu o colegă.”

Și mi s-a spus că nu interesează pe nimeni ce vreau eu și să mă duc să îmi fac teatrul meu de lesbiene, dacă asta vreau să fac, aici nu se face propagandă homosexuală.

A fost un profesor bărbat sau femeie?

Femeie.

Tu sau alți colegi ați încercat vreodată să schimbați lucrurile din interior, chiar după ce se întâmplau?

Am încercat la un moment dat să fac o petiție și inițiativa a fost întâmpinată mai degrabă cu neîncredere din partea colegilor, pentru că mulți se temeau de eventuale repercusiuni, iar alții spuneau că sunt motivați de o atitudine mai severă, mai autoritară.

Ce i-ai zice unui tânăr care vrea să dea acum admiterea la UNATC? La ce să se aștepte?

Nu știu cum e UNATC acum, am tăiat orice legătură. Depinde la ce profesori va pica, pentru că chiar există și oameni extraordinari acolo.

Sfatul meu ar fi să își antreneze spiritul critic și să nu îl neutralizeze, așa cum sunt încurajați să o facă.

Să vorbească cu cei din jur despre ce li se întâmplă, pentru că solidaritatea, ca în multe alte probleme, este, de obicei, calea.

The post Ioana Bugarin, actriță: “Experiența de la UNATC a fost traumatizantă. Am avut câteva atacuri de panică în fața universității. Îmi era efectiv frică să intru acolo.” appeared first on Cultura la dubă.

Actorul Tudor Chirilă a scris într-o postare publică pe pagina sa de facebook despre abuzurile care încep încă din mediul universitar, la facultățile de teatru din România, povești deja relatate pe Cultura la dubă de actrițele Katia Pascariu, Roxana Lupu sau Alina Șerban.

“Poate că e un moment bun să vorbim despre facultățile de teatru în care profesorii de actorie fac avansuri studentelor sau în care profesori titulari la catedră se ocupă cu “pregătirea” pentru facultate. Poate ar fi momentul să vorbim și despre stigmatizarea studentelor care refuză să se dezbrace complet la clasă, în virtutea unor exerciții de “actorie” care chipurile au rolul de a dezinhiba. (Cunosc un caz real a carui poveste am aflat-o direct de la victima care într-un final a reușit să schimbe școala.)”

Chirilă a completat într-un comentariu: “În teatru, condiționarea ascensiunii de favoruri sexuale e de notorietate. Dar o notorietate îngropată sub tacere. Eu sunt actor, nu contabil, și vorbesc legat de domeniul în care activez și ca o consecința a evenimentului de aseară.”

Actrița Dana Rogoz a postat pe instagram o confesiune amplă față de emoțiile stârnite de discursul Vioricăi Vodă.

“Viorica Vodă a venit cu un discurs foarte puternic despre ce a însemnat pentru ea hărțuirea sexuală în industrie și din sală pot să spun că s-a simțit că a fost un moment adevărat, curajos, emoționant, efectiv s-a lăsat liniștea și sunt convinsă că a vorbit în numele foarte multor femei, nu numai din industrie. (…)

Ce a făcut Viorica Vodă a fost să redeschidă subiectul #metoo, care în România a fost mort de la început, două-trei articole și atât.

Eu și Radu (nr. Radu Dragomir, regizor) am încercat prin filmul Mo să vorbim despre hărțuirea sexuală în mediul universitar și despre emoțiile prin care trec femeile în societatea noastră. Atunci am încercat din nou să vorbesc despre hărțuire și am avut parte de tot felul de reacții, de care, din păcate, Viorica a avut parte aseară.

Și ce am constatat cu tristețe e că noi nu știm să primim o astfel de veste și avem o fugă de emoția asta pe care o astfel de mărturisire o trezește în noi.

Nu știm cum să primim o astfel de mărturisire. Din păcate ce s-a întâmplat aseară a fost o încercare de ieșire din această situație, prin niște stângăcii sau chiar comentarii deplasate ale altora, acele glumițe care vor să detensioneze, dar fac foarte mult rău, pentru că pun victima într-o situație inconfortabilă. Și opresc un lanț mai lung de mărturisiri.”

Regizoarea Raluca Gorgos a transmis:

“Am ieșit din sală complet scârbită de lașitatea și complicitatea celor aproximativ 900 de cineaști (artiști sensibili de altfel) aflați ieri în sala mare a Teatrului Național. Dragilor, cât o mai ardem așa? Câte actrițe (și nu numai!) mai trebuie să clacheze ca să vă re/chestionați valorile și comportamentul ăsta sinistru?”

Actrița Diana Cavaliotti s-a arătat și ea solidară cu Viorica Vodă:

“Sper să nu rămână doar o întâmplare și sper să se audă vocile celor care au curaj să se facă auziți. Bravo, Viorica Vodă! Felicitări Katia Pascariu pentru premiu și discurs!”

Pe de altă parte, mai multe voci din lumea teatrului și a filmului au criticat reacțiile de pe scenă, în special pe cea a actriței Mara Nicolescu, care a susținut printr-un moment de autoironie ce a stârnit amuzamentul în sală, că ea nu a fost confundată cu personajul.

“Partea cea mai dureroasă (dar și foarte des întâlnită) e că tocmai o femeie dă dovadă de o atitudine grosolană și batjocoritoare la adresa confesiunii altei femei.”, a comentat pe pagina Cultura la dubă regizoarea Carmen Lidia Vidu.

Iar Marius Florea Vizante, actorul care în timpul discursului Vioricăi Vodă s-a auzit spunând din spatele său “Dar filmul reușit, totuși.”, a transmis pentru Cultura la dubă:

“Sunt căsătorit, am o fiică, încerc să fiu o persoană responsabilă si echilibrată. Îmi repugnă toate formele de discriminare, dar nu țin să fac paradă cu asta. Dacă am rănit pe cineva aseară prin vorbele mele, îmi prezint scuzele.”

Altfel, deși știrea s-a viralizat nu doar în lumea artistică, reacțiile oficiale au fost puține și întârziate. Cei mai mulți colegi de breaslă s-au rezumat la a-și arăta solidaritatea printr-un share, fără să comenteze situația.

Până la această oră, regizorul Nae Caranfil, cel care a distribuit-o pe Viorica Vodă în rolul tinerei Diana din Filantropica și care s-a aflat pe scenă aseară, nu a comentat în vreun fel mărturisirea actriței.

De cealaltă parte, Viorica Vodă a transmis pentru Cultura la dubă că momentul nu a fost premeditat, ci spontan, și că momentan are nevoie de liniște pentru a își reveni după emoțiile trăite.

Știrea inițială poate fi citită AICI.

The post Tudor Chirilă: “Poate că e un moment bun să vorbim despre facultățile de teatru în care profesorii de actorie fac avansuri studentelor.” appeared first on Cultura la dubă.

Aceasta avea 25 de ani când a interpretat rolul Dianei Dobrovicescu, tânăra blondă de care se îndrăgostește personajul principal Ovidiu Gorea, interpretat de Mircea Diaconu.

“Viorica Vodă: Nu eram pregătită pentru tot ce a însemnat expunere și consecințele expunerii. Am făcut psihoterapie ani de zile pentru hărțuirea sexuală din sistem, nu din afara lui.

Sunt foarte mulți directori de teatru, regizori, care se pare că m-au confundat cu personajul, atât de credibilă am fost.

Actorul Alexandru Ion: Aplauze pentru asta.

Viorica Vodă: Să nu credeți că vreau acum să mă reinventez inițiind campania #meetoo from Moldova, pentru că vin din Basarabia. Nu. Nu despre asta e vorba.

Spun asta pentru că simt acum, la 45 de ani, fiind mamă a doi copii și mai ales a unei fete care este aici în sală și are exact vârsta acestui film, 20 de ani, la fel de frumoasă, sensibilă, talentată, studentă la Arhitectură, ca pe viitor, când va fi la început și își va construi o carieră, să aibă curaj, să nu-i fie rușine.

Atunci când va fi într-o lume a bărbaților sau a femeilor care, din educație sau lipsa de educație, nu îndrăznesc să spună.

Noi nu am avut. Toată generația noastră am crescut cu rușine, cu pudoare.” – a declarat aceasta pe scenă, vizibil emoționată și afectată de cele relatate.

Marius Vizante a completat din spate spunând “Dar filmul reușit, totuși.”

Intervenția Vioricăi Vodă a fost completată din alt punct de vedere de către actrița Mara Nicolescu, cea care interpretează rolul Mirunei în Filantropica. Aceasta a luat cuvântul și a subliniat că “totul a fost minunat” la Filantropica și că ea nu a avut vreo experiență asemănătoare.

Actrița Mara Nicolescu: “Îmi pare rău să aud povestea atât de tristă a Vioricăi, pe mine nu m-au confundat.

Viorica Vodă: Da, dar tu erai iubita lui Nae și pe mine m-au cofundat cu tine, de aceea m-au abordat.”

Momentul poate fi urmărit mai jos, la minutul 4.40.00.

Ulterior, mărturisirea Vioricăi Vodă nu a fost comentată în niciun fel de regizorul Nae Caranfil, care a încheiat momentul prezenței echipei Filantropica vorbind strict despre film.

Gala a continuat aproximativ jumătate de oră, fără ca cineva să mai completeze mărturisirea Vioricăi Vodă. Până la momentul decernării Premiului Gopo pentru cea mai bună actriță în rol principal, care i-a revenit Katiei Pascariu.

Aceasta a subliniat importanța discursului Vioricăi Vodă:

“Cred că au fost niște lucruri memorabile în seara asta, nu ce zic eu, și cred că s-a trecut cam repede peste ceea ce a zis doamna Viorica Vodă.

Și aș vrea să ne gândim la lucrurile pe care le-a zis, aș vrea să mulțumesc că le-a zis, îmi pare rău că a durat 20 de ani să spună ce a spus. Și îmi pare foarte rău pentru reacțiile pe care le-am văzut, pe care le vedem în fiecare zi, dar în seara asta le-am văzut pe scenă, de la colegii din jurul ei și a fost oribil. Dar foarte multe dintre noi le vedem în fiecare zi.

Și îi mulțumesc încă o dată. Și felicitări!”

La rândul său, Katia Pascariu a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă despre hărțuirile care se întâmplă la UNATC.

Update: La trei zile după eveniment, Mara Nicolescu a oferit AICI un punct de vedere în care susține că intenția discursului său a fost opusă, de a transmite că și ei i s-au întâmplat astfel de lucruri.

The post Actrița Viorica Vodă pe scena Premiilor Gopo: “Am făcut psihoterapie ani de zile pentru hărțuirea sexuală din sistem.” appeared first on Cultura la dubă.