Invitați speciali sunt dirijorul Cristian Măcelaru, director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, și Sarah Nemțanu, violonista franceză de origine română, concertmaistru al Orchestrei Naționale a Franței.

La concertul de aseară a fost prezent în public și premierul Marcel Ciolacu și ministrul Culturii, Raluca Turcan.

Programul include lucrarea Hydra, compusă de Ştefan Stoianovici, piesă comandată de Filarmonică ce a fost interpretată în primă audiţie absolută. Compozitorul are doar 25 de ani și a fost aplaudat aseară după ce lucrarea sa a fost ascultată de public pentru prima dată.

Apoi, Simfonia spaniolă pentru vioară şi orchestră de Edouard Lalo, a fost interpretată excelent de violonista Sarah Nemţanu, în ipostază solistică.

În partea a doua, Cristian Măcelau și Filarmonica George Enescu au interpretat poemul simfonic O viaţă de erou de Richard Strauss, marele muzician german fiind cel care l-a îndemnat pe George Georgescu să îmbrăţişeze o carieră pe podiumul dirijoral.

Concertmaistru a fost violonistul Valentin Șerban, câștigător al Concursului Internațional George Enescu în 2021.

Despre George Georgescu

George Georgescu (1887 – 1964) s-a născut la Sulina, pe 12 septembrie 1887. Talentul său muzical s-a manifestat de timpuriu, învăţând singur să cânte la vioară. A urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti, pentru ca mai apoi să continue studiul violoncelului la Şcoala Superioară de Muzică din Berlin. În urma unui accident, a fost nevoit să renunţe la cariera de violoncelist. Intuind adevărata lui vocaţie, marii muzicieni ai vremii Arthur Nikisch şi Richard Strauss, apropiaţi lui, l-au îndrumat către cariera de dirijor.

Astfel, în anul 1918 dirijează primul concert cu Filarmonica din Berlin. Succesul – atât cel de public, cât şi cel consemnat de critică – a fost enorm, dând tonul seriei de elogii care îl va însoţi întreaga carieră. În 4 ianuarie 1920 susţine primul concert la Ateneul Român, iar începând cu anul 1921 devine, pentru patru decenii (cu o pauză de câţiva ani), directorul general al Filarmonicii din Bucureşti. Este numit şi directorul Operei Române, fiind cel care a înfiinţat prima şcoală de balet.

În timpul directoratului lui George Georgescu, orchestra Filarmonicii atinge deplina maturitate, ajungând la rangul marilor orchestre ale lumii.

Datorită notorietăţii internaţionale şi a relaţiilor de prietenie cu marii muzicieni ai timpului, la Bucureşti vin, în anii în care maestrul a activat, numeroşi compozitori şi instrumentişti: Richard Strauss, Maurice Ravel, Pietro Mascagni,  Igor Stravinski,  Jaques Thibaud,  Arthur Rubinstein.

În acelaşi timp, a promovat compoziţia românească, numele cele mai frecvente fiind: George Enescu, Dinu Lipatti, Paul Constantinescu, Mihail Jora, Marcel Mihalovici, Marţian Negrea, Constantin Silvestri.

George Georgescu a fost apropiat de orchestră şi de lumea muzicală până în ultimul moment al vieţii sale. Ultimul concert pe care l-a dirijat în străinătate a fost la Berlin, acolo unde îşi începuse cariera.

Cu şapte ani înainte de a se stinge din viaţă (1 septembrie 1964), palmaresul lui George Georgescu era impresionant: dirijase 52 de orchestre din lumea întreagă (850 de concerte în Bucureşti cu programe inedite, incluzând 100 de piese româneşti şi numeroase partituri contemporane în primă audiţie), colaborase cu 150 de solişti români şi străini.

Criticii muzicali au denumit anii în care maestrul şi-a desfăşurat activitatea, „epoca Georgescu”.

The post Cristian Măcelaru, Sarah Nemțanu și Filarmonica George Enescu au susținut un concert extraordinar în memoria dirijorului George Georgescu appeared first on Cultura la dubă.

La 24 de ani, violonista Maria Marica vorbește despre muzică și, în particular, despre vioară, așa cum cântă, cu hotărâre, pasiune și maturitate. Săptămâna aceasta a câștigat finala de vioară a Concursului Internațional George Enescu, premiu care aduce vizibilitate muzicienilor la început de carieră și care le încarcă agenda cu multe concerte.

În finală, Maria a interpretat Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77 de Johannes Brahms cu o vioară pe care o cunoaște de doar o lună de zile, dar pe care a stăpânit-o cu încredere.

A crescut în Cluj, într-o familie cu un tată violoncelist și cu două surori și un frate la rândul lor muzicieni. De la tatăl ei a deprins rigoarea studiului, iar de la mama, care nu este muzician, dar pe care Maria o consideră ”cea mai talentată dintre noi”, dragostea pentru frumos și pentru armonie.

Maria Marica studiază vioara de la vârsta de șapte ani și este în prezent îndrumată de David Grimal la Universitatea de Muzică din Saarbrücken, care a fost și unul dintre membrii juriului Concursului Enescu la secțiunea vioară, alături de Dmitry Sitkovetsky (Președintele Juriului), Remus Azoiței, Frank Huang, Simon James, Paul Kantor, Silvia Marcovici, Igor Petrushevski și Krzysztof Wegrzyn.

Românca a susținut recitaluri și concerte atât în România, cât și în Franța, Italia, Germania și Statele Unite. Este membră a Ansamblului Les Dissonances și a fost, de asemenea, membră a Orchestrei Române de Tineret.

Într-un interviu acordat Cultura la dubă am aflat că Maria este optimistă cu privire la viitorul ei profesional în România și la evoluția industriei muzicale românești, la care vrea să contribuie și să creeze ceva al ei în țară.

***

Cum ai ajuns să studiezi vioară? Cine ți-a insuflat pasiunea pentru acest instrument?

M-am născut într-o familie de muzicieni. Mama a insistat să învăț și eu muzică, așa că am început la școala de muzică Augustin Bena din Cluj, așa, ca să rămână un hobby, dar nu s-a putut, am ajuns inevitabil la liceul de muzică în clasa a noua și am ajuns astăzi, într-un final, violonistă.

Am crescut la Filarmonica din Cluj. Mergeam în fiecare seară la concerte, muzica era mereu în casă. Totul a fost absolut natural pentru mine. Nu îmi plăcea să studiez, dar cu timpul am învățat să îmi placă și munca pentru că atunci când simți că munca ta chiar dă roade devine un lucru foarte plăcut.

Nu îmi plăcea deloc că tata mă împingea tot timpul de la spate, hai la studiu, hai la studiu, dar adevărul este că m-a învățat să am o disciplină a muncii fără de care nu ai cum să ajungi instrumentist, pentru că instrumentul se cere studiat în fiecare zi.

De ce vioară și nu un alt instrument? Ce te atrage către vioară?

Mama susține că a avut cu mine o conversație când eram mică și m-a întrebat la ce instrument vreau să cânt și eu aș fi fost de acord să cânt la vioară. Eu nu îmi aduc aminte. Tata nu a vrut să mă lase să cânt la violoncel pentru că e prea greu de cărat în spate pentru o fată și eu voiam să cânt la pian.

Îmi aduc aminte, înainte să iau primele lecții de vioară, tata mă învățase să cânt la pian ceva din caietele Annei Magdalena Bach și mi se părea foarte simplu pentru un copil. Pui mâna pe clape, sună, e muzică, e frumos.

Mă simțeam mult mai atrasă de pian decât de vioară, dar tata a insistat să fac vioară și vioară a rămas.

Dacă de la tatăl tău ai preluat rigoarea studiului, mama ce rol a avut?

Realizez acum că ceea ce am de la mama este o dragoste instinctivă pentru muzică, pentru frumos în general, pentru tot ce înseamnă armonie. Cred că asta am primit de la mama și este esențial în viața de muzician.

Pe ce vioară cânți? Ce relație ai cu instrumentul tău?

Instrumentele sunt vii, este ceva fascinant. Într-adevăr avem legături foarte strânse cu instrumentul. Momentan cânt pe o vioară construită de un lutier clujean, Nicolae Vădan, pe care este o bucurie foarte mare să pot cânta. Este o copie a viorii pe care cânta George Enescu.

Este un instrument foarte ușor de cântat, cred că asta este oarecum specific instrumentelor moderne, duce foarte departe sunetul în sală, poți rezista și unui recital cu pian și unui concert cu orchestra.

Are o căldură fantastică, un sunet puternic și în același timp blând, plin de culori atunci când e cazul. E un instrument pe care îmi face foarte mare plăcere să cânt și chiar dacă îl am abia de o lună simt cum se dezvoltă în fiecare zi, simt cum pot să îi construiesc eu sunetul, e extraordinar.

Studiezi la Universitatea de Muzică din Saarbrücken, sub îndrumarea lui David Grimal. Cum este să lucrezi cu David Grimal?

Este un om cu totul deosebit, ca persoană, ca muzician, ca artist, din toate punctele de vedere. Este un violonist care are o dragoste aparte pentru vioară, pe care însă nu o va pune niciodată deasupra muzicii.

Este foarte ușor să te fure vioara, în sensul că este un instrument care necesită atâta muncă și dedicație încât e foarte simplu să te mulțumești doar cu vioara și să uiți de muzică.

Însă pentru el, oricât de mult ar cere de la noi ca studenți, știe că întotdeauna vioara este cea care trebuie pusă în slujba muzicii și că muzica contează până la urmă. 

E extraordinar să înveți cu el la lecții, dar știe că cel mai bine înveți trecând prin viață, așa că se străduie să ne pună în cât mai multe situații, să cântăm și muzică de cameră, și solo și orchestră și să umblăm prin lume, să cunoaștem cât mai mulți oameni.

Cât de important ți se pare pentru un artist la începutul carierei să aibă experiența unui mediu internațional de lucru?

Cred că este o experiență vitală. Chiar și acum când vii în contextul unui concurs sau al unui festival e foarte interesant cum poți să vorbești cu doi muzicieni care au stat în aceeași sală, la același concert și să aibă păreri complet diferite.

E foarte interesant să cunoști cât mai mulți oameni care vin din culturi diferite, să îi asculți pe fiecare, ce cred, și să nu iei nimic de-a gata și să încerci să înțelegi lucrurile prin propriile tale experiențe și să îți creezi propriul tău sistem de valori.

Ai cântat atât în străinătate, cât și în România. Cum vezi industria muzicală din România raportat cu ce se întâmplă în alte țări? Ce lecții crezi că are România de învățat?

Cred că românii au ca popor o cantitate de talent enormă, un instinct pentru muzică pe care poate în afară nu e așa de ușor să îl găsești ca la noi și de care străinii se bucură.

Ei când văd muzicieni din România sunt extrem de bucuroși să vadă oameni care fac muzică cu atâta sinceritate și bucurie și iau asta de multe ori ca exemplu.

Nouă ne lipsește o simplitate, oarecum, o onestitate în muncă și sentimentul că suntem doar servitori ai muzicii, că nu facem muzica pentru noi înșine, și că dacă ne străduim să ajungem cât mai sus și cât mai departe o facem pentru muzică, nu pentru noi înșine.

Cum a fost să îți găsești un loc pe scena muzicală din România? Ai întâmpinat dificultăți? Unii artiști pleacă în străinătate pentru că uneori găsesc în țară un mediu muzical instituțional ostil.

Cred că situația începe deja să se schimbe puțin. Am frați mai mari, cred că ei nu aveau altă soluție decât să plece din România. Dacă ar fi rămas nu ar fi avut oportunitățile pe care le au astăzi.

În schimb, din generația mea am foarte mulți colegi care nici măcar nu s-au gândit să plece din România.

Situația e mult mai bună pentru muzicienii din România la ora actuală, nu numai din punct de vedere financiar, ci și al oportunităților care încep să apară. 

Acceptăm și noi că suntem o generație care trebuie să își creeze propriile proiecte, oportunități. Trebuie să fim nu doar muzicieni pe scenă, ci să avem și un pic de spirit antreprenorial.

Este dificil, dar cred că este și satisfăcător să spui că ai creat ceva ce este al tău și să te întrebi unde vezi un gol și să poți să îl umpli. Mi-aș dori foarte mult să pot să creez ceva în România.

Mi se pare important să ieși puțin în afară, să capeți o altă perspectivă și culmea e că s-ar putea să vezi chiar mai bine lucrurile bune.

Nouă românilor ne place să ne plângem și să ne vorbim țara de rău, dar nu e chiar așa. Trebuie să profităm de lucrurile bune și să le multiplicăm.

Valentin Șerban, câștigătorul ediției trecute a Concursului Enescu, spunea într-un interviu că publicul face parte din actul artistic, că există un schimb. Ție ce îți oferă publicul?

Publicul îți dă o energie extraordinară. Mai ales publicul român, este de o căldură aparte. Câteodată s-ar putea să intri pe scenă și să nu simți asta de la început, să trebuiască să creezi o legătură, să îi convingi că ești acolo cu un motiv și că ești pentru ei.

Pentru mine serile astea la Ateneul Român au fost ceva absolut fantastic, până și la semifinală, deși sala a fost mai degrabă goală, din păcate, dar cei care au fost acolo au fost cu mine, i-am simțit că mi-au dat voie să-i țin în palmă și să-i port cu mine în tot ceea ce am cântat. Dacă sala e și plină, cum a fost la finală, a fost o energie și un entuziasm copleșitoare.

Dacă publicul românesc este călduros, cum este cel din străinătate?

Poate publicul german pare pentru noi mai reținut, dar nu înseamnă că e mai puțin entuziast, doar că ei își exprimă entuziasmul în alte feluri.

Nu simt aprecierea publicului doar în aplauzele de la final, ci și în calitatea liniștii pe care poți să o produci în sală în momentul în care cânți. Acolo îți dai seama dacă îi ai pe oameni cu tine.

Ce consideri ca îi trebuie unui violonist pentru a ajunge de la bun la extraordinar, să se facă remarcat?

Cred că trebuie să știi cine ești și să știi unde ți-e locul. Îmi dau seama că pentru mine semifinala și finala concursului Enescu au fost momentele în care am avut suficientă încredere în munca pe care am depus-o cu vioara încât să mă pot întoarce la instinctul meu de copil, ceea ce a fost esențial, pentru că eu cred că am știut de mică că locul meu e pe scenă.

Au fost momente în care am avut dubii, dar contează să îți cunoști calitățile, bineînțeles și defectele, dar trebuie să pleci de la a-ți cunoaște calitățile ca să știi ce poți fructifica. Și asta îți dă încredere în tine, știu că eu sunt eu, nu altcineva, asta sunt și mă veți lua așa cum sunt, și așa poți să mergi mai departe.

Dacă încerci să fii ca ceilalți, să te încadrezi în cine știe ce șablon, te pui singur sub o presiune sub care nu merită să trăiești și îți furi singur bucuria.

Trebuie să știi și ce aștepți de la ceilalți, pe cine crezi, cuvintele cui le crezi, părerea cui contează.

Cine te-a influențat cel mai mult în parcursul profesional până în prezent? 

Îi datorez enorm lui David Grimal. El e cel care a făcut cu mine exact munca asta la nivel psihologic. Nu am lucrat doar muzical.

Fiind un om cu atât de multă experiență de scenă are întotdeauna înțelepciunea de a ne explica și ceea ce se întâmplă în psihicul muzicianului în clipa în care este pe scenă.

Când vezi un om cu un asemenea parcurs care îți explică că este normal să ai momente în care să te îndoiești de tine, să nu îți placă ceea ce auzi, să simți că o iei în fiecare zi de la capăt îți dă foarte mult curaj și înțelegi că e normal să te lupți, să ai momente în care simți că ai atins un nou vârf și că te poți bucura un pic, dar după aceea o iei de la capăt cu munca și mergi mai departe.

Este un model pentru mine și un mare sprijin.

Cum te-ai simțit pe scena concursului Enescu?

M-am simțit ca peștele în apă, că am ajuns în sfârșit la locul meu, sunt acasă. Înainte de semifinală m-am simțit emoționată, dar nu mi-a fost frică, în sensul că eram plină de bucurie, aproape că nu îmi venea să cred că pot să cânt la Ateneul Român și să cânt un program atât de frumos, de divers și, mai ales, că pot să cânt sonata a treia de Enescu la Ateneu, ceea ce a fost o experiență colosală. 

Iar la finală, m-am bucurat atât de mult să pot să fiu pe scenă, cu sala plină, alături de orchestra Filarmonicii George Enescu din partea căreia am simțit atâta căldură ,entuziasm și bunăvoință încât chiar a fost ca acasă.

De ce ai ales Brahms pentru finală?

Cred că am o relație aparte cu toată muzica lui Brahms, nu pot să explic, așa o simt, așa o trăiesc de mult. Mi-am dorit foarte mult să cânt concertul de Brahms, este un concert extrem de satisfăcător de cântat, mi se pare interesant că am crescut auzind foarte mulți mari violoniști spunând cât de dificil este concertul de Brahms, că îți trebuie mână mare, multă forță fizică să îl duci. 

Mie mi se pare unul dintre cele mai confortabile, într-un fel, concerte de vioară de cântat din punct de vedere tehnic, iar pe scenă simți că și publicul iubește la fel de mult lucrarea. Marile lucrări sunt mari și celebre pentru un motiv. Nu știu cu ce cuvinte aș putea eu explica concertul de Brahms, trebuie ascultat pur și simplu.

Cum a fost momentul în care ai aflat că ești câștigătoare? Te așteptai?

Mi-au spus atâția înainte de finală că merit. Aproape că nu voiam să aud lucrul ăsta pentru că nu am avut nicio clipă senzația că mă aflu într-un concurs. Pentru mine a fost o bucurie enormă să pot să fiu pe scenă, să pot să fac muzică. Faptul că a venit și premiul a fost cireașa de pe tort.

Ce așteptări ai după câștigarea Concursului Enescu?

Ceea ce îmi doresc este șansa de a fi cât mai mult pe scenă. Pentru asta am muncit. Sper să am cât mai multe oportunități de a ieși pe scenă, de a cunoaște oameni noi, de a călători.

Ce faci atunci când nu studiezi și când nu ești pe scenă? Ce alte activități îți fac plăcere?

Îmi place foarte mult să mă plimb, să îmi fac spațiu în creier, cred că asta mă ajută cel mai bine, prin natură dacă se poate. Să citesc, să stau cu prietenii.

Mă ajută foarte mult să pot să stau de vorbă cu oamenii, să-mi tihnească timpul petrecut alături de cei dragi.

Sunt un om simplu, îmi place viața liniștită și cred că asta nu se contrazice absolut deloc cu viața de muzician. Avem nevoie de echilibru în tot ceea ce facem.

Presupun că și pe scenă nu ești doar Maria muzicianul, ci și Maria omul care își aduce sentimentele din viața personală și le pune în slujba muzicii.

Nu ai cum să separi omul de muzician. Muzicianul este o reflecție a omului și sunt convinsă că publicul își dă seama foarte bine de asta și simte.

The post Povestea Mariei Marica, violonista de 24 de ani care a câștigat Concursul Enescu. ”Suntem o generație care trebuie să își creeze propriile oportunități.” appeared first on Cultura la dubă.

Românca Maria Marica a fost desemnată câștigătoarea secțiunii “vioară” după finala care a avut loc în această seară la Ateneul Român.

Tânăra a interpretat Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77 de Johannes Brahms, convingând juriul că merită locul I.

Este pentru a doua oară la rând când finala de vioară este câștigată de un român, după Valentin Șerban în 2021.

Maria Marica este din Cluj, studiază vioara de la vârsta de șapte ani și este în prezent îndrumată de David Grimal la Universitatea de Muzică din Saarbrücken. David Grimal a fost unul dintre membrii juriului, alături de Dmitry Sitkovetsky (Președintele Juriului), Remus Azoiței, Frank Huang, Simon James, Paul Kantor, Silvia Marcovici, Igor Petrushevski și Krzysztof Wegrzyn.

Românca a susținut recitaluri și concerte atât în România, cât și în Franța, Italia, Germania și Statele Unite și este laureată a mai multor concursuri din România.

A concertat în formule camerale alături de muzicieni renumiți, precum Marc Coppey, Philippe Cassard, David Grimal, Frans Helmerson, Boris Brovtsyn, Sergey Malov, Victor Julien-Laferrière și Solenne Païdassi. Este membră a Ansamblului Les Dissonances și a fost, de asemenea, membră a Orchestrei Române de Tineret, alături de care a avut șansa să concerteze în săli precum Musikverein Viena, Elbphilharmonie Hamburg, Filarmonica din Paris, Konzerthaus Berlin.

Pe locul al ll-lea s-a situat românul Ștefan Aprodu, care a interpretat tot Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77 de Johannes Brahms.

Iar locul lll a fost ocupat de francezul Grégoire Torossian, după interpretarea Concertului în re major pentru vioară și orchestră op. 35 de Piotr Ilici Ceaikovski.

Premiul I va fi recompensat cu 15.000 de euro, premiul al ll-lea cu 10.000 de euro și premiul al lll-lea cu 5000 de euro.

Pe lângă această sumă, Maria Marica va fi invitată să cânte la Festivalul George Enescu din 2023 și la alte evenimente majore din lumea internațională a muzicii.

The post Maria Marica a câștigat finala de vioară a Concursului Internațional George Enescu appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

În urmă cu 20 de ani, marele dirijor german Kurt Masur, pe atunci director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, încredința rolul de șef de orchestră unei violoniste de doar 21 de ani.

Sarah Nemțanu devenea astfel cel mai tânăr concertmaistru din istoria Orchestrei Naționale a Franței, post pe care îl deține și în prezent.

100% franțuzoaică în acte, Sarah poartă un nume românesc – Nemțanu – și are o inimă care îi bate românește mai ales când vizitează România.

“Prima oară când am revenit în România și am auzit lumea vorbind în română, credeam că toți oamenii erau verișorii mei. (râde) Parcă toată familia era acolo, asta a fost senzația mea. Mă simțeam acasă.”

Povestea sa nu este doar una despre un muzician desăvârșit, care a cucerit cele mai mari scene ale lumii, ci este o mărturie a unei Europe universale, în care milioane de familii se desprind, de nevoie, de țările natale și prind rădăcini în locuri noi, necunoscute, care le adoptă și le dau aripi.

Vladimir Nemțanu, născut la București într-o familie de evrei, era concertmaistru al Filarmonicii George Enescu, iar soția sa abia terminase canto la Conservator când s-au hotărât să plece din România comunistă, aflată sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu.

Au profitat de clauza națiunii celei mai favorizate, prin care Ceaușescu lăsa evreii români să emigreze către Israel sau SUA, și au plecat, la rândul lor, în Israel, în 1979.

După câteva luni petrecute acolo, cei doi tineri români primeau o șansă în Franța. El a obținut postul de concertmaistru al Orchestrei Naționale din Bordeaux, iar ea a fost angajată la Opera din Bordeaux.

“Când ei au ajuns în Franța, au început o viață nouă. Nu aveau nimic, au stat la hotel câteva săptămâni până au închiriat un apartament. A fost chiar viața luată de la zero.

Erau deja câțiva români în orchestra de la Bordeaux, exista o legătură culturală între România și Franța. Iar în anii ’70 au apărut multe orchestre noi din Franța, orchestre de regiune. Nu erau atât de mulți muzicieni francezi, așa că ele au fost completate cu mulți muzicieni români.

Și chiar și în prezent sunt impresionante comunitățile de muzicieni români din orchestrele europene. Dar în special în Franța, fiindcă există această prietenie culturală, au fost atâția artiști români extraordinari care au creat în Franța, precum Ionesco, Enescu, Brâncuși.”

“Este latura latină care leagă România de Franța, atomii noștri se încrucișează.”

La un an și jumătate de la instalarea la Bordeaux, în familia Nemțanu venea pe lume Sarah.

“Eu sunt cea mai mare din trei copii și am învățat prima dată română în familie. Apoi, când am început să merg la școală, franceza a devenit prima limbă.

Dar aș zice că până când eu am împlinit aproximativ 12 ani, acasă vorbeam în limba română. Mai ales când bunicii veneau în vizită, cam o lună pe an, nu vorbeam decât română. De asemenea, anturajul părinților mei era exclusiv format din români.”

Deși avea o vârstă fragedă, Sarah își amintește destul de clar prima sa vizită în România.

„M-am dus odată cu mama și cu sora în România, când aveam 6 ani, am amintiri de atunci, dar nu sunt chiar frumoase. Se întâmpla prin 1987, mama avea deja și pașaport francez, dar la întoarcere, la aeroport, îi era teamă că nu o să o mai lase să se întoarcă în Franța.

Și amintirea e cu mama care plânge, e panicată. Era luată la întrebări: de ce sunteți măritată cu un evreu, de ce stați în Franța și nu stați aici? Îmi amintesc toate întrebările, a fost ceva destul de violent pentru mine.

Apoi, îmi amintesc că era iarnă, frig, zăpadă multă. Singura amintire frumoasă e plimbarea cu săniuța, cu bunicul la București. Asta chiar a fost super!”

Rostește cuvântul “săniuță” perfect în limba română. De altfel, chiar dacă la începutul interviului ne-a spus că va vorbi în franceză, fiindcă nu stăpânește perfect limba română, Sarah răspunde de multe ori în limba părinților săi, pe care a învățat-o când era mică.

În copilărie, informațiile despre România erau vagi, așa cum ar fi fost dificil pentru orice copil să înțeleagă de ce părinții lui au fost nevoiți să fugă din țara lor.

„Am și amintirea asta, eram în mașină când a fost executat Ceaușescu, mama s-a oprit, a dat volumul mai tare și a stat nemișcată. Știam că au fugit din România pentru că nu era bine, dar nu înțelegeam de ce.

Pe de altă parte, eram foarte conștientă că sunt fericiți în Franța, cu o dublă cultură, pe care apoi ne-au transmis-o nouă, copiilor lor.”

Sarah și Deborah, sora ei, au preluat pasiunea tatălui pentru vioară, în timp ce fratele lor a devenit jurist.

Dacă Sarah conduce Orchestra Națională a Franței, ca primă violonistă, Deborah Nemțanu este, la rândul său, concertmaistru al Orchestrei de Cameră din Paris.

“L-am implorat pe tata să mă învețe vioara. El era foarte pasionat, studia mult, iar noi când îl auzeam cântând, fugeam la el.

Pentru mine, vioara e ca o voce. Încerc să spun ceva prin muzică, printr-un limbaj universal, fără cuvinte precise. Iar lumea înțelege ce vrea ea. Nici nu am amintiri cu mine dorindu-mi să fac altceva.”

“Cel mai frumos lucru pe care ni l-a transmis tata a fost să fim independente, autocritice, să știm singure dacă ce facem e bine sau nu, să ne ascultăm, nu să ne spună cineva dacă aici e fals.”

De la 16 ani, Sarah s-a mutat singură la Paris, unde a terminat Conservatorul. Iar zilele acestea a fost numită profesoară la catedra de vioară a prestigioasei instituții. Îi place să predea tinerilor și spune că a moștenit acest har și această bucurie tot de la tatăl său.

De altfel, a fost profesoară de vioară și pentru actrița Melanie Laurent, în celebrul film Le Concert, regizat de românul Radu Mihăileanu.

Sarah Nemțanu este cea care a interpretat muzica din film – Concertul pentru vioară și orchestră de Ceaikovski – și s-a bucurat de un succes uriaș, odată cu filmul. Publicația Le Monde titra la acea vreme: „Sarah Nemțanu, adevărata violonistă din Concertul”.

„Radu e foarte exigent, știe exact ce vrea și ce mi-a plăcut a fost că a făcut toată scena finală din film pe ritmul cronometrat al Concertului lui Ceaikovski, a pus întâi muzica și a construit scenariul în funcție de muzicalitatea lucrării.

Nu mai văzusem niciodată asta. De obicei, în filme, muzica se pune la final, după filmări.”

Ca șef de orchestră, lucrează direct cu românul Cristian Măcelaru, directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței. Acesta o consideră unul dintre cei mai buni violoniști din lume, care ar putea oricând să treacă la o carieră de solist.

Sarah iubește, însă, munca în orchestră și nu se vede făcând altceva.

“Știam că vreau să fiu concertmaistru. În mintea mea, nu puteam să mă văd cântând singură. Tata era concertmaistru. Apoi, când am terminat școala îmi plăcea să merg la repetiții când știam că orchestra era acolo.

Filosofia mea de viață în general este că formăm un lanț în care fiecare e o verigă, suntem foarte diferiți, dar doar împreună putem forma acest lanț.

Când acceptăm că fiecare are personalitatea lui, atunci va fi totul bine. Prioritatea este binele comun, al orchestrei.

Și cum eu iubesc orchestra, îmi place repertoriul de orchestra, acest lucru se vede și colegii mei simt asta.

Eu sunt și șef de orchestră, dar sunt și de partea orchestrei, sunt o intersecție care creează legături și asta se datorează în mare parte educației pe care am primit-o.”

O întreb câți muzicieni români sunt acum în Orchestra Națională a Franței și îmi răspunde cu naturalețe:

„- Oana, Teodor, Eduard, deci 1,2,3,4.

– 3.

– 4 cu mine.

– Te pui și pe tine?

– Bineînțeles. (râde).”

Cu un dirijor român la cârmă și un concertmaistru de origine română, Orchestra Națională a Franței și-a asumat un proiect important, dedicat marelui compozitor român George Enescu.

Întreaga operă enesciană va fi înregistrată în următorii 10 ani la prestigioasa casă de discuri Deutsche Grammophon.

“În muzica lui Enescu găsești imagini din copilăria sa în România, păsări care cântă, un violinist care cântă pe stradă.

Eu cred că George Enescu a scris pentru a nu uita niciodată amintirile sale și a făcut-o în cele mai mici detalii atunci când vine vorba despre folclor.

Este, evident, și scriitura clasică, muzica de savant. Dar în muzica sa există întotdeauna un voal transparent al folclorului, pe care a reușit să îl integreze.

România face acum eforturi să fie o țară europeană din toate punctele de vedere și cred că artiștii sunt primii care reușesc asta, artiștii sunt niște precursori care creează legături puternice între țări. Enescu cred că a făcut asta perfect.

În muzica lui e multă libertate, dar e într-un cadru special, foarte personal. Asta e cu adevărat special la Enescu. Și așa văd și eu libertatea. Suntem liberi pe Pământ, dar suntem în același timp limitați pe această planetă.”

Anul trecut, Sarah Nemțanu a deschis Festivalul Internațional George Enescu de la București, alături de Filarmonica George Enescu, pe care tatăl său o conducea în urmă cu 44 de ani din postura de concertmaistru.

Iar începând din acest an, Cristian Măcelaru a preluat conducerea festivalului în calitate de director artistic. Amândoi își doresc o reîmprospătare a evenimentului, dar și mai multă atenție acordată tinerilor muzicieni români.

“Festivalul Enescu e cu adevărat impresionat. Ce mi se pare mie păcat este că nu există decât acest festival în România.”

“Toți banii se duc într-un singur loc. Eu n-aș vedea un singur eveniment o dată la doi ani și apoi nimic. Și pentru că vorbeam despre tinerețe, dacă ar fi investiții mai mari în sistem, aș vrea să vină mai mulți profesori din toată Europa să predea în România.

Sigur, e și Concursul Enescu, dar acolo miza e un premiu. În restul anului cine ajută tinerii români, cine îi învață?

La Festivalul Enescu am întâlnit tineri extraordinari, voluntari, personal din organizare. Tinerii vor să învețe, sunt fascinați de sistemul de învățământ european.

Din păcate, sunt mulți care pleacă. Cei mai buni tineri pleacă din România.

Aici cred că Festivalul Enescu cu Cristian Măcelaru director artistic va aduce câteva schimbări.

E o speranță uriașă. E ceva ce simt.”

Sarah locuiește într-unul dintre cele mai boeme cartiere ale Parisului – Montmartre. Merge zilnic, în drum spre casă, pe străzile deluroase pe care au locuit marii artiști europeni – Monet, Manet, Renoir, Picasso sau Van Gogh, și se regăsește perfect în atmosfera vie a locului plin de turiști, chiar la doi pași de Catedrala Sacre Coeur.

Este mamă a doi copii, soție și o artistă care se bucură de viață prin tot ceea ce face. Îi place să gătească, să iasă la alergat cu soțul său și să călătorească. Are un stil de viață tipic parizian, dar adoră, în egală măsură, fiecare vizită în România, pe care o consideră parte fundamentală din identitatea sa.

“De 6 ani încoace am mers aproape în fiecare an în România și de fiecare dată m-am simțit pur și simplu ca la mine acasă. E ceva ce nu se poate explica, ci doar se simte.

Mă simt acasă. L-am dus acolo și pe Georges, băiatul meu.

România e o intersecție a Europei, o țară unică prin faptul că e latină în Est, asta îi dă o identitate aparte și  în același timp este o țară a adaptabilității.

De aceea cred că mulți artiști români pleacă din țară și sunt foarte dezvoltați din punct de vedere cultural.

Iar dacă vorbim despre particularități în muzică, cred că stilul românesc are o eleganță aparte, ceva ce tata a absorbit și a transmis.”

Sarah Nemțanu este rezultatul unei familii de români care au emigrat în Franța, la fel cum mii de copii se nasc acum în familiile românești din diaspora și își construiesc drumuri complet diferite decât ar fi arătat viața lor dacă părinții ar fi rămas în România.

Arta, muzica în acest caz, a contribuit fundamental, la conservarea unei identități culturale pe care românii au purtat-o cu ei în țara adoptivă.

Într-o lume în care istoriile nefericite se repetă și milioane de familii sunt nevoite să plece din calea războiului sau a unor regimuri dictatoriale, Sarah crede în bunătatea fiecăruia dintre noi și în puterea de a aduce un pic de lumină în jurul nostru, fie prin artă, fie prin gesturi simple, de zi cu zi.

“Sunt convinsă că atunci când faci bine și ești pozitiv, e un efect în jurul tău.”

“De exemplu, am niște prieteni care se plâng tot timpul de taximetriștii parizieni, că sunt răi, că sunt nu știu cum. Eu iau deseori taxiul după concerte și nu întâlnesc decât taximetriști formidabili, super simpatici.

Odată chiar am avut un taximetrist care a venit să mă vadă la concert. Avea 50 de ani și asculta muzică clasică la radio, tocmai se reînscrisese la o școală de muzică să învețe un instrument. L-am invitat la concert, a venit, m-a așteptat la final și a plâns.

Pentru mine, asta e viața adevărată. Dacă faci bine, dacă ești pozitiv și nu te lași influențat de tot ce e negativ în lume, atunci lucrurile vor merge mai bine.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Sarah Nemțanu, violonista desăvârșită a Franței, născută din părinți români : “Pentru mine, vioara e ca o voce.” appeared first on Cultura la dubă.

Sarah Nemțanu ocupă postul de concertmaistru al Orchestrei Naționale a Franței de peste 15 ani. Violonista s-a născut și a crescut în Franța, dar originile sale sunt 100% românești. Tatăl său, violonistul Vladimir Nemțanu și mama, soprană, au plecat în anii 70 din România lui Ceaușescu.

Sarah și sora ei, Deborah, au moștenit pasiunea și talentul la vioară de la tatăl lor, Vladimir Nemțanu, prima vioară a Orchestrei Naționale Bordeaux din 1979 până în prezent.

Sarah Nemțanu va urca pe scena Sălii Palatului în această seară, pentru concertul care va deschide cea de-a 25-a ediție a Festivalului Internațional George Enescu. Sarah va fi concertmaistru al Filarmonicii George Enescu, unde tatăl său a cântat la începutul carierei și unde încă mai activează câțiva dintre foștii săi colegi.

Cu o zi înainte de debutul festivalului, Sarah a acordat un interviu pentru Cultura la dubă.

***

Cu zâmbetul pe buze și cu un entuziasm molipsitor, Sarah se pregătește pentru concertul care va deschide sărbătoarea muzicii clasice la București.

Se află deja de câteva zile în capitala României, de care se bucură alături de soțul său. Printre repetiții, cei doi iau la pas Calea Victoriei, vizitează muzee, se bucură de mâncare și de înghețată. Sarah a venit prima dată în România când avea doar 6 ani, dar a apucat să descopere țara părinților săi abia la maturitate, când a fost invitată să cânte în cadrul Festivalului Enescu.

“E prima oară când am timp să vizitez puțin Bucureștiul. Am doi copii mici și i-am lăsat la bunici. Sunt cu soțul meu aici și am ocazia să mă odihnesc aici, să merg la muzee, să mănânc unde vreau, să pot să simt atmosfera locală.”

“Am remarcat că s-a schimbat mult, văd un efort de modernizare, iar oamenii sunt foarte civilizați. Îmi place tare mult Bucureștiul și sunt tare mândră.”, ne povestește Sarah chiar în limba română, pe care o înțelege perfect, dar se ferește să o vorbească în interviuri, de teama de a nu face greșeli.

Părinții săi au reușit să părăsească regimul comunist în anii ’70, Tatăl, cu origini evreiești, a profitat de un val care a permis mai multor evrei români să plece în Israel. Apoi, din Israel, mulți dintre ei au ajuns în Franța.

După ce au locuit un an la Tel Aviv, părinții s-au stabilit la Bordeaux, unde tatăl s-a angajat ca violonist, iar mama ca solistă a Operei. Cele două fiice, Sarah și Deborah, au crescut în universul muzicii clasice și au moștenit atât iubirea pentru ea, cât și talentul.

Dacă Sarah e prima vioară a Orchestrei Naționale a Franței, Deborah este prima vioară a Orchestrei de Cameră a Parisului.

“Pentru mine, să primesc o dublă educație culturală a fost o mare șansă.”

“Tatăl meu a fost școlit de unii dintre cei mai mari pedagogi români, printre care Ștefan Gheorghiu, iar eu, la rândul meu, am avut profesori extraordinari la Paris. E o mare șansă, dar în același timp trebuie să știi să profiți de această bogăție.

Cred că azi sunt rezultatul acestor două educații primite și a ceea ce am realizat eu prin muncă. Sunt recunoscută în România pentru performanțele mele din Franța, iar ceea ce mi-am dorit cel mai mult pe lume a fost ca România să nu fie o țară străină, ci să fie parte din viața mea muzicală.”

De altfel, Sarah este pasionată de influențele muzicale românești. Alături de sora sa, a scos și un album în care interpretează muzica lui Bartok, compozitorul maghiar care a creat muzică inspirată de tradițiile românești.

Violonista a colaborat și cu regizorul româno- francez, Radu Mihăileanu. Sarah Nemțanu este violonista care a interpretat momentele de vioară ale actriței Melanie Laurent, din filmul Le Concert.

Din păcate, mama s-a stins din viață când Sarah avea doar 16 ani și nu a apucat să își vadă cele două fete strălucind pe cele mai mari scene ale lumii. În schimb, tatăl este mândru că fiicele au dus moștenirea familiei mai departe, chiar la Festivalul Enescu. Cele două au susținut un concert împreună în 2015, pe scena Ateneului Român.

La Orchestra Națională a Franței, Sarah lucrează acum cu directorul muzical Cristian Măcelaru, pe care Cultura la dubă l-a vizitat în capitala Franței în urmă cu o lună.

Cei doi, alături de alți muzicieni români și de colegii francezi și internaționali, reconstruiesc împreună una dintre cele mai mari orchestre ale lumii.

“Fără îndoială, Cristian Măcelaru este un mare șef de orchestră, dar dincolo de asta, cred că e foarte rar azi să combini talentul cu integritatea umană.”

“Cred că el este în același timp un talent imens și are o inteligență a inimii incredibilă. Când conduci o orchestră, ai multă presiune asupra ta, dar el are această capacitate de a asculta și de a rămâne simplu, de a continua să evolueze împreună cu noi.”

Sâmbătă seara, de la ora 19:30, Filarmonica George Enescu, condusă de celebrul dirijor Paavo Jarvi și având-o ca primă vioară pe Sarah Nemțanu, va interpreta Rapsodia Română nr.2, urmând tradiția de a începe festivalul cu una dintre rapsodiile enesciene.

Apoi, alături de faimoasa violonistă Hilary Hahn, orchestra va interpreta Concertul pentru Vioară, de Jean Sibelius, urmând ca în a doua parte a serii să interpreteze Simfonia nr. 2 a lui Rachmaninoff.

Pe 13 și 14 septembrie, Sarah Nemțanu va urca din nou pe scena de la Sala Palatului, în cadrul Festivalului Enescu, pentru două concerte susținute de Orchestra Națională a Franței, condusă de Cristian Măcelaru.

The post Sarah Nemțanu, concertmaistru al Orchestrei Naționale a Franței: “Cel mai mult pe lume mi-am dorit ca România să fie parte din viața mea muzicală.” appeared first on Cultura la dubă.

Violonista Sarah Nemțanu s-a născut și a crescut în Franța, într-o familie de muzicieni români care au emigrat în anii 70. Sarah și sora ei, Deborah, au moștenit pasiunea și talentul la vioară de la tatăl lor, Vladimir Nemțanu, prima vioară a Orchestrei Naționale Bordeaux din 1979 până în prezent.

Iar cele două violoniste cu origini române au reușit să depășească performanțele părinților.

Sarah este concertmaistru al Orchestrei Naționale a Franței, încă dinainte sosirii dirijorului român Cristian Măcelaru la conducerea orchestrei, iar Deborah, sora mai mică, se află în fruntea violoniștilor de la Orchestra de Cameră Paris.

France Musique a publicat azi un interviu cu Sarah Nemțanu, în care aceasta vorbește inclusiv despre originile familiei sale, iar timp de 5 zile va difuza înregistrări cu concertele sale de vioară. Acestea pot fi ascultate aici.

“Părinții mei au părăsit România în niște vremuri foarte grele, în perioada lui Ceaușescu. Tata avea și origini evreiești, iar în anii 70 s-a confruntat cu o escaladare a antisemitismului care favoriza plecările evreilor în Israel. Rudele din partea tatălui au profitat de această breșă încă de la începutul anilor 60 și au plecat în Israel.

Părinții mei s-au căsătorit chiar înainte de a pleca la Tel Aviv. Au stat doar 1 an acolo, până când tata a găsit postul de violonist la Bordeaux, iar mama un loc în trupa de soliști ai Operei din Bordeaux.

Din păcate, mama s-a îmbolnăvit și am pierdut-o când aveam doar 16 ani. Dar am avut șansa de a crește într-un mediu fascinant, văzând-o pe mama în rochii de prințesă, iar toate lucrurile astea au avut un efect pozitiv asupra mea.

Am cunoscut puțin România când eram mică, am văzut-o o singură dată când aveam 6 ani, apoi m-am întors la maturitate pentru Festivalul Enescu. Atunci am apucat să cunosc mai bine țara.”, povestește Sarah Nemțanu pentru France Musique.

The post Sarah Nemțanu, prima violonistă a Orchestrei Naționale a Franței, este invitata săptămânii la France Musique appeared first on Cultura la dubă.

Cu toate acestea, artista nu se află în stare gravă, ci este în carantină la domiciliu.

În ultimele zile, ea a oferit câteva concerte de la ea de acasă, iar acest lucru a continuat chiar și după confirmarea bolii. Aseară, ea a oferit un concert de la distanță, alături de alți trei artiști.

Cu lacrimi în ochi, violonista a spus că cel mai greu este că nu mai poate cânta în fața publicului, dar speră că toată această perioadă de izolare va trece cu bine.

De asemenea, a precizat că norocul său este că are 56 de ani și că nu este fumătoare. În același timp, a făcut apel la fumători să încerce să se lase de fumat, pentru că plămânii sunt afectați de COVID 19.

Iată mesajul artistei:

Anne-Sophie Mutter este considerată una dintre cele mai importante violoniste ale lumii și a putut fi văzută de români la Festivalul George Enescu.

The post Violonista Anne-Sophie Mutter – confirmată cu COVID 19 appeared first on Cultura la dubă.