Pe Valentin Șerban l-am întâlnit prima dată acum 4 ani, pe scările Ateneului Român. Tocmai câștigase Concursul Internațional George Enescu, la vioară. Avea 31 de ani și lumea îl descoperea ca un violonist excepțional, sensibil. De atunci, a cântat alături de orchestre importante din România și de peste hotare, a fost vreme de un an și jumătate concertmaistru al Filarmonicii George Enescu și a fost admis la doctorat.

Toamna aceasta, pe 4 septembrie, va urca pe scena Ateneului în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, unde va interpreta, alături de Orchestra Filarmonică din Rotterdam și de dirijorul Lahav Shani, Concertul nr. 5 în la major pentru vioară și orchestră de Mozart. Pentru Valentin, discrepanța dintre viața anterioară Concursului Enescu și ceea ce trăiește acum e de domeniul science fiction.

S-a luptat cu nenumărate refuzuri, iar valoarea sa i-a fost recunoscută abia la vârsta de 31 de ani. O carieră începută târziu, dar care a făcut cumva dreptate în cazul său.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, violonistul din Brașov vorbește despre aceste schimbări, despre lupta tinerilor muzicieni români și despre importanța Concursului și a Festivalului Enescu.

***

Valentin, cât de mult s-a schimbat cariera ta de când ai câștigat Concursul Internațional George Enescu?

Îmi place întrebarea asta pentru că presupune că aș fi avut o carieră. Cumva nu aveam carieră înainte. Așa că e diametral opus pentru că, efectiv, pot face ce mi-am dorit mereu și ceea ce iubesc și anume să cânt solist, să fac un scop pentru care studiez, să pot să fac concerte de muzică. Înainte prindeam un concert, poate două pe an, să zicem. Cariera mea a început după concurs.

Și, mai exact, ce s-a întâmplat? Ai primit mai multe invitații la concerte în România, în străinătate? A fost un sprijin financiar pe care ai putut să te bazezi? În ce constau aceste schimbări, mai exact, dacă poți explica pentru publicul neavizat?

Da, da, sigur. Eu vin dintr-o familie simplă. N-am avut niciodată relații, n-am avut un mediu în care să-mi fac niște legături în lumea muzicală. Mereu când am vrut să cânt pe undeva, am apelat eu direct. Oricine am fost eu, un oarecare violonist de la Brașov sau, mă rog, care a studiat altundeva. Nu însemna nimic pentru ei numele meu. N-aveam nici în spate vreo recomandare, pentru că e importantă și ea. Unii ar spune pile, nu-i vorba de asta, că o recomandare poate să fie sinceră. Dar eu, neavând, cumva m-am lovit mereu de ziduri. Cine sunt eu? Nimeni.

Am scris sute de mail-uri pe la toate filarmonicile, toate instituțiile de cultură. Am primi răspunsuri negative să zicem în 2% din cazuri și, în rest, nici măcar nu au răspuns. Deci cu asta m-am luptat până în momentul concursului.

După concurs am fost abordat și nu numai asta, când am apelat eu, am fost luat în seamă, având premiul în spate. Sigur că e normal, toți avem nevoie de vizibilitate, dar mie personal mi se pare prea mare contrastul. Sigur că eu am evoluat mult, concursul m-a ajutat, având concerte și oportunități de a învăța lucruri noi, de a colabora cu tot felul de muzicieni buni, am învățat și am evoluat, dar nu cred că e atât de mare diferența față de cum eram înainte, încât acum să pot avea carieră și înainte să nu fi avut deloc.

Adică este un mediu, eu știu, ipocrit, pe care nu-l poți accesa decât dacă vii de sus. Oamenii trebuie să primească ajutor, că sunt atâția cum am fost eu, care nu vin cu o anumită recomandare, care nu vin cu nimic în plus decât cu ce au ei, poate un cântat bun care ar merita sprijin. Deci da, în sensul ăsta concursul a făcut totul pentru că lumea m-a băgat în seamă.

Din moment ce porți titulatura de câștigător al Concursului Enescu, ea girează pentru valoarea ta și la nivel internațional?

Da, totuși eu cred, la fel ca și alți muzicieni cu care am vorbit, că România este încă într-o bulă. Acum nu știu dacă e doar zona muzicală sau în general e așa.

Dar odată ce vii din România, automat ești două trepte mai jos. Ca vizibilitate, ca percepție, nu neapărat ca ceea ce oferi.

Care este motivul? Nu știu, că eu politică nu fac, nu sunt expert la nivelul ăsta, dar în general am văzut problema asta.

Totuși, sunt foarte mulți muzicieni români cunoscuți la nivel internațional, atât membri de orchestra, cât soliști și dirijori.

Da, dar nu trăiesc în România. Sunt foarte mulți, dar care nu trăiesc în România. Adică am avut și noi violoniști care au trăit aici, pe unii încă îi avem, care ori încă pot, ori ar fi putut la un moment dat să fie competitivi la nivel mai mare, dar stând în România, au fost cunoscuți de unii foarte apropiați, dar n-au ieșit din bula asta. Lucru care se schimbă imediat ce trecem în Ungaria, adică nu trebuie să stai în Austria sau în Germania. Sunt foarte mulți muzicieni maghiari, care trăiesc în Ungaria, renumiți internațional. Ceea ce nu se întâmplă în cazul României. Din nou, nu știu care-i cauza, dar pare a fi așa.

Și în acest sens te gândești la o mutare din țară?

Nu. Categoric nu. Adică, normal că sunt critic, toți vedem minusurile și le criticăm, că e normal, trebuie să spui. Dacă nu spui, poți fi chiar parte din problemă. Dar asta nu înseamnă că nu sunt lucruri frumoase aici, adică eu n-aș da pe nimic România, cu toate minusurile ei, de aia m-am și întors.

Sigur, e o chestie cred că și de caracter, eu n-am reușit să mă simt comod nicăieri altundeva, cel puțin pe termen lung. Așa când mergi și cânti cu muzicieni, cu oameni de calitate, e fain, dar n-aș vrea să trăiesc altundeva.

Spune-mi, te rog, cu câtă muncă a venit la pachet această schimbare, acest început de carieră, de fapt? Cum spui și tu, că ai avut șansa să lucrezi cu muzicieni foarte buni și la rândul tău ai învățat mult, dar îmi imaginez să sunt foarte multe ore de studiu în spate. Cum arată programul tău când ai astfel de invitații? Cum te pregătești?

Mie, oricum, mi-a plăcut mereu să studiez. Neavând un început grozav, oricum am avut anumite lipsuri pe care am simțit nevoia să le acopăr. Atunci am fost nevoit să muncesc mai mult. Noroc că mi-a și plăcut. Dar cu atât mai mult după ce am început să am concerte, să am invitații, am simțit puțin lipsa acestui mediu. În sensul în care e una să faci asta de la 20 de ani și alta să o faci de la 30 de ani. Adică exact ce vorbeam mai înainte, dacă mediul mi-ar fi oferit oportunitatea pe care cred eu că aș fi putut să o gestionez decent, cu alte cuvinte, cred că aș fi meritat să pot cânta, să am ocazii, cred că m-aș fi dezvoltat altfel, sau cel puțin la vârsta asta nu mi-ar fi fost atât de greu să recuperez.

Am tras mult în ultimii patru ani ca să pot să fac asta. Acum mă simt mai comod, recunosc că m-a ajutat.

Nu știu cum arată programul meu, în principiu mă trezesc și studiez. Acum nu vreau nici să par așa tocilar de birou, că nu fac doar asta, încerc să-mi trăiesc viața ca un om normal, citesc o carte, văd un film, merg la plimbare, nu prea merg în excursii, asta recunosc, dar oricum capitolul ăsta e acoperit de concerte, că merg cam peste tot, cel puțin în țară, așa vine la pachet și excursia.

Cum ai primit invitația de a cânta la Festivalul Enescu? Ce înseamnă pentru tine?

Dacă zic o mare bucurie sună clișeic, bucurie și onoare, dar chiar este, totuși.

Deci, cu siguranță, oricine e invitat aici are parte, chiar și dacă ești un mare artist, de o mare onoare. Și cu atât mai mult am eu. Exact ce am zis înainte, faptul că am pornit de la zero și am ajuns să pot să fiu invitat la un nivel atât de înalt, cu artiști renumiți mondial, este cumva science fiction. Eu încerc să mă acomodez încă, pentru că atâția ani am văzut într-un fel lumea, nu mă pot plia la cum se raportează lumea acum la mine.

Care ar fi diferențele? Cum vedeai tu lumea și cum se raportează lumea acum?

Cumva e și normal, pentru că ajungi să-ți pui întrebări, să te întrebi de ce nu se întâmplă asta. Nu poți trăi nici mereu cu gândul că n-am avut șansa, nu știu, nu m-au ajutat unii și alții. La un moment dat te întrebi, poate chiar fac ceva greșit.

Și, sigur, acum s-a schimbat, e exact invers, oamenii vin, oamenii mă apreciază, plus minus, nu e în unanimitate, nici n-ar trebui să fie, dar acum sunt văzut mai sus, nici nu știu, pot să dau un exemplu direct, acum sunt la liceul de muzică din Brașov, am un masterclass de câteva zile.

Eu când vin aici mă simt ca Valentin Șerban, brașoveanul care a fost student aici și acum face ce iubește. Dar când îi văd pe oameni, pe elevi, vin la mine, unii speriați de parcă ar veni la nu știu cine. Nu știu, e o imagine așa… tinzi să-l pui pe omul ăla pe piedestal ca și când ar fi o icoană. Dar și ăla poate a avut un parcurs similar. A reușit să ajungă mai sus la un moment dat.

Ce le spui elevilor în aceste întâlniri, dincolo de partea tehnică?

În primul rând încerc să fiu prietenul lor. Nu știu cât încerc sau cât îmi vine natural, pentru că nu mă diferențiez mult de ei. Am fost și eu copil și sunt copil și acum, mediul ăsta te obligă să încerci să fii matur, dar sunt tot copil, cum suntem majoritatea. Și încerc să le explic că prin tot ce trec ei, am trecut și eu și trec și alții. Adică încerc să diminuez distanța asta dintre mine și ei. Și chiar funcționează, văd cum la unii, nu la toți, bineînțeles, dar la majoritatea funcționează și văd cum se luminează, pentru că au nevoie de speranță.

La Festivalul Enescu vei cânta la Ateneu cu Filarmonica din Rotterdam. Spune-mi, te rog, ai vreo putere de decizie asupra lucrării pe care o interpretezi în festival sau ți se dă ceea ce urmează să cânți?

Fiind prima invitație de genul ăsta, nu știu cum se întâmplă în general. Sunt sigur că de multe ori există și libertatea asta, cel puțin în cazul meu nu a fost. Știu că dirijorul ar fi vrut un concert de Mozart, n-a specificat care. Deci am avut o oarecare libertate, dar într-un mediu mai restrâns. Și atunci eu am ales dintre cele șapte concerte, eu am ales numărul cinci în La major, pentru că simt că mi se potrivește cel mai mult.

Care este prima ta amintire legată de Festivalul Enescu?

Se poate să fi fost prin liceu sau chiar început de facultate. La Brașov, cât am fost elev, am fost desprins. E un risc în anumite orașe de provincie de a fi desprins de “viața reală”. Atunci nu prea aveam contact cu ce se întâmplă la alt nivel. Nu mai țin minte ceva specific. Știu că începusem să mă interesez de concursuri, am auzit și de Enescu și am început să urmăresc.

Simți vreo schimbare la imaginea festivalului și atractivitatea lui în ceea ce privește aducerea tinerilor către muzica clasică? Ai observat asta în sălile de concert? De exemplu, la ediția trecută acum 2 ani, Cristian Măcelaru a vrut foarte tare să existe un segment dedicat copiilor. Au fost niște concerte pentru copii și vorbea despre cât de important e să crești noile generații și să le aduci mai aproape de muzica clasică, să elimini standardele de vestimentație care, de fapt, ar fi niște chestii foarte depășite. Care este perspectiva ta asupra a ceea ce înseamnă azi rigorile din lumea muzicii clasice?

Da, din păcate, sau nu știu dacă din păcate, dar vremurile s-au schimbat și atunci, sigur că toată rigoarea asta impusă de muzica clasică, tocmai că ai menționat de vestimentație, oamenii, în special tinerii, simt o anumită presiune. Mă duc la Ateneu, trebuie neapărat să fiu îmbrăcat cumva. Sigur că asta poate avea și farmec, dar poți înțelege și reticența tinerilor, e normal, tinerii n-au tendința de a fi conservatori, au tendința de a fi liberi și de a se revolta pe etichete.

Deci, da, văd din partea instituțiilor o deschidere, văd tentative de a încerca să atragă tinerii, dar asta de multe ori, din păcate, mi se pare că vine cu un risc și cu un compromis foarte mare. De exemplu, acum sunt la modă concertele rock-simfonic sau nu știu ce formație de pop sau de rock cântă rock cu filarmonica. Și, sigur, e loc și pentru așa ceva. Dar mi se pare că se întâmplă mult prea des. Și oamenii ajung să confunde, totuși.

Sigur, muzica clasică, din principiu, este ceva elitist. Pentru că e mult mai ușor să asculti muzică pop, poate chiar jazz. E un anumit nivel la care tinzi când asculți muzică clasică. Poate din păcate. Nu știu dacă din păcate sau nu. Dar așa stau lucrurile. Și atunci, sigur că muzica clasică și un concert cu filarmonică și cu o simfonie, fie ea de Beethoven sau, eu știu, de Brahms, nu o să atragă mase de oameni.

Or acum tendința e de a atrage cât mai mulți oameni.

Ei se duc la un concert cu Holograf, să zicem, în loc să se ducă la concert la filarmonică. Și publicul nu cred că o să vină săptămâna viitoare la Simfonia Fantastică de Berlioz. Deci cred că există un risc.

Trebuie să ne apropiem, sigur, de tineri, trebuie să fim mai accesibili, să nu fim așa bățoși și riguroși, dar în același timp, cred că există o demnitate a muzicii clasice și există niște rigori naturale, de care nu poți scăpa. Adică e un risc pe care ni-l asumăm.

Dar tu cum ai ajuns să fii apropiat de muzica clasică în copilărie? Cine și cum te-a dus către vioară și muzică, în general?

Ai mei, în special mama. Ai mei au avut mereu casete audio și viniluri. Ascultam la pickup. Cea mai veche amintire a mea este cu un disc, pick-up, cu care mă adormea mama și îmi punea o rățușcă pe el să se învârtă, ca să adorm. Și sigur, nu țin minte ce ascultam, dar ea îmi spune că era vinilul cu Ivry Gitlis (n.r. violinist israelian) cu concertele 1 și 2 de Paganini, pe care încă îl am și îl țin acolo, o să-l am până la moarte.

Ce frumos!

E fantastică povestea, nu? Adică sunt sigur că a contribuit. Mama nu era meloman, sigur că asculta muzică clasică, dar nu știu dacă se poate numi chiar melomană. E deja un stadiu mai sus, unde frecventezi concerte.

Ea a și vrut să fac vioară. Au contat toate lucrurile astea.

Voiam să te mai întreb dacă ai apucat să te uiți un pic pe programul festivalului și dacă ți-ar plăcea, ca spectator, să vezi vreun artist anume sau să asculti vreo orchestră anume.

Am văzut că vine Marta Argerich din nou, care e un fenomen al pianului, nu știu dacă a mai cântat cineva atât de bine și de frumos la o vârstă atât de înaintată, cel puțin după Vladimir Horowitz nu cred.

Era fenomen și în tinerețe, dar acum se adăugă și vârsta, care se pare că nu afectează. Ceea ce e fabulos. Dacă sunt în București, cu siguranță la concertul ăla o să merg.

Și acum, în încheiere, aș vrea să te întreb ce planuri de viitor pe termen lung ai tu. Cum ți-ai dori să evolueze cariera ta de acum înainte?

Pe lângă ce fac acum, normal, planurile mele cu vioara, să încerc să îmbunătățesc, să învăț lucruri noi, să găsesc unele idei pentru proiecte, pe unele le am, pe altele sigur că le caut sau vor veni singure. Sunt, deocamdată de un an, înscris la doctorat, la școala doctorală din Cluj, unde am de gând cam în 2 ani să termin doctoratul ca să pot preda. Deja am ore acolo, îmi place extrem de mult să fac asta și probabil în 3-4 ani să pot fi titular. Deci asta este printre priorități, pentru că îmi place foarte mult, mă atrage, cred că o fac și bine și pot să-i ajut pe alții. Ceea ce e nevoie.

Nu e plin de oameni pasionați care vor să predea și aia care sunt, pleacă. Așa că eu cred că e nevoie. Pot să îmbin utilul cu plăcutul.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Valentin Șerban, violonist: “Am pornit de la zero și am ajuns să fiu invitat la Festivalul Enescu, cu artiști renumiți mondial, pentru mine este cumva science fiction.” appeared first on Cultura la dubă.

La 24 de ani, violonista Maria Marica vorbește despre muzică și, în particular, despre vioară, așa cum cântă, cu hotărâre, pasiune și maturitate. Săptămâna aceasta a câștigat finala de vioară a Concursului Internațional George Enescu, premiu care aduce vizibilitate muzicienilor la început de carieră și care le încarcă agenda cu multe concerte.

În finală, Maria a interpretat Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77 de Johannes Brahms cu o vioară pe care o cunoaște de doar o lună de zile, dar pe care a stăpânit-o cu încredere.

A crescut în Cluj, într-o familie cu un tată violoncelist și cu două surori și un frate la rândul lor muzicieni. De la tatăl ei a deprins rigoarea studiului, iar de la mama, care nu este muzician, dar pe care Maria o consideră ”cea mai talentată dintre noi”, dragostea pentru frumos și pentru armonie.

Maria Marica studiază vioara de la vârsta de șapte ani și este în prezent îndrumată de David Grimal la Universitatea de Muzică din Saarbrücken, care a fost și unul dintre membrii juriului Concursului Enescu la secțiunea vioară, alături de Dmitry Sitkovetsky (Președintele Juriului), Remus Azoiței, Frank Huang, Simon James, Paul Kantor, Silvia Marcovici, Igor Petrushevski și Krzysztof Wegrzyn.

Românca a susținut recitaluri și concerte atât în România, cât și în Franța, Italia, Germania și Statele Unite. Este membră a Ansamblului Les Dissonances și a fost, de asemenea, membră a Orchestrei Române de Tineret.

Într-un interviu acordat Cultura la dubă am aflat că Maria este optimistă cu privire la viitorul ei profesional în România și la evoluția industriei muzicale românești, la care vrea să contribuie și să creeze ceva al ei în țară.

***

Cum ai ajuns să studiezi vioară? Cine ți-a insuflat pasiunea pentru acest instrument?

M-am născut într-o familie de muzicieni. Mama a insistat să învăț și eu muzică, așa că am început la școala de muzică Augustin Bena din Cluj, așa, ca să rămână un hobby, dar nu s-a putut, am ajuns inevitabil la liceul de muzică în clasa a noua și am ajuns astăzi, într-un final, violonistă.

Am crescut la Filarmonica din Cluj. Mergeam în fiecare seară la concerte, muzica era mereu în casă. Totul a fost absolut natural pentru mine. Nu îmi plăcea să studiez, dar cu timpul am învățat să îmi placă și munca pentru că atunci când simți că munca ta chiar dă roade devine un lucru foarte plăcut.

Nu îmi plăcea deloc că tata mă împingea tot timpul de la spate, hai la studiu, hai la studiu, dar adevărul este că m-a învățat să am o disciplină a muncii fără de care nu ai cum să ajungi instrumentist, pentru că instrumentul se cere studiat în fiecare zi.

De ce vioară și nu un alt instrument? Ce te atrage către vioară?

Mama susține că a avut cu mine o conversație când eram mică și m-a întrebat la ce instrument vreau să cânt și eu aș fi fost de acord să cânt la vioară. Eu nu îmi aduc aminte. Tata nu a vrut să mă lase să cânt la violoncel pentru că e prea greu de cărat în spate pentru o fată și eu voiam să cânt la pian.

Îmi aduc aminte, înainte să iau primele lecții de vioară, tata mă învățase să cânt la pian ceva din caietele Annei Magdalena Bach și mi se părea foarte simplu pentru un copil. Pui mâna pe clape, sună, e muzică, e frumos.

Mă simțeam mult mai atrasă de pian decât de vioară, dar tata a insistat să fac vioară și vioară a rămas.

Dacă de la tatăl tău ai preluat rigoarea studiului, mama ce rol a avut?

Realizez acum că ceea ce am de la mama este o dragoste instinctivă pentru muzică, pentru frumos în general, pentru tot ce înseamnă armonie. Cred că asta am primit de la mama și este esențial în viața de muzician.

Pe ce vioară cânți? Ce relație ai cu instrumentul tău?

Instrumentele sunt vii, este ceva fascinant. Într-adevăr avem legături foarte strânse cu instrumentul. Momentan cânt pe o vioară construită de un lutier clujean, Nicolae Vădan, pe care este o bucurie foarte mare să pot cânta. Este o copie a viorii pe care cânta George Enescu.

Este un instrument foarte ușor de cântat, cred că asta este oarecum specific instrumentelor moderne, duce foarte departe sunetul în sală, poți rezista și unui recital cu pian și unui concert cu orchestra.

Are o căldură fantastică, un sunet puternic și în același timp blând, plin de culori atunci când e cazul. E un instrument pe care îmi face foarte mare plăcere să cânt și chiar dacă îl am abia de o lună simt cum se dezvoltă în fiecare zi, simt cum pot să îi construiesc eu sunetul, e extraordinar.

Studiezi la Universitatea de Muzică din Saarbrücken, sub îndrumarea lui David Grimal. Cum este să lucrezi cu David Grimal?

Este un om cu totul deosebit, ca persoană, ca muzician, ca artist, din toate punctele de vedere. Este un violonist care are o dragoste aparte pentru vioară, pe care însă nu o va pune niciodată deasupra muzicii.

Este foarte ușor să te fure vioara, în sensul că este un instrument care necesită atâta muncă și dedicație încât e foarte simplu să te mulțumești doar cu vioara și să uiți de muzică.

Însă pentru el, oricât de mult ar cere de la noi ca studenți, știe că întotdeauna vioara este cea care trebuie pusă în slujba muzicii și că muzica contează până la urmă. 

E extraordinar să înveți cu el la lecții, dar știe că cel mai bine înveți trecând prin viață, așa că se străduie să ne pună în cât mai multe situații, să cântăm și muzică de cameră, și solo și orchestră și să umblăm prin lume, să cunoaștem cât mai mulți oameni.

Cât de important ți se pare pentru un artist la începutul carierei să aibă experiența unui mediu internațional de lucru?

Cred că este o experiență vitală. Chiar și acum când vii în contextul unui concurs sau al unui festival e foarte interesant cum poți să vorbești cu doi muzicieni care au stat în aceeași sală, la același concert și să aibă păreri complet diferite.

E foarte interesant să cunoști cât mai mulți oameni care vin din culturi diferite, să îi asculți pe fiecare, ce cred, și să nu iei nimic de-a gata și să încerci să înțelegi lucrurile prin propriile tale experiențe și să îți creezi propriul tău sistem de valori.

Ai cântat atât în străinătate, cât și în România. Cum vezi industria muzicală din România raportat cu ce se întâmplă în alte țări? Ce lecții crezi că are România de învățat?

Cred că românii au ca popor o cantitate de talent enormă, un instinct pentru muzică pe care poate în afară nu e așa de ușor să îl găsești ca la noi și de care străinii se bucură.

Ei când văd muzicieni din România sunt extrem de bucuroși să vadă oameni care fac muzică cu atâta sinceritate și bucurie și iau asta de multe ori ca exemplu.

Nouă ne lipsește o simplitate, oarecum, o onestitate în muncă și sentimentul că suntem doar servitori ai muzicii, că nu facem muzica pentru noi înșine, și că dacă ne străduim să ajungem cât mai sus și cât mai departe o facem pentru muzică, nu pentru noi înșine.

Cum a fost să îți găsești un loc pe scena muzicală din România? Ai întâmpinat dificultăți? Unii artiști pleacă în străinătate pentru că uneori găsesc în țară un mediu muzical instituțional ostil.

Cred că situația începe deja să se schimbe puțin. Am frați mai mari, cred că ei nu aveau altă soluție decât să plece din România. Dacă ar fi rămas nu ar fi avut oportunitățile pe care le au astăzi.

În schimb, din generația mea am foarte mulți colegi care nici măcar nu s-au gândit să plece din România.

Situația e mult mai bună pentru muzicienii din România la ora actuală, nu numai din punct de vedere financiar, ci și al oportunităților care încep să apară. 

Acceptăm și noi că suntem o generație care trebuie să își creeze propriile proiecte, oportunități. Trebuie să fim nu doar muzicieni pe scenă, ci să avem și un pic de spirit antreprenorial.

Este dificil, dar cred că este și satisfăcător să spui că ai creat ceva ce este al tău și să te întrebi unde vezi un gol și să poți să îl umpli. Mi-aș dori foarte mult să pot să creez ceva în România.

Mi se pare important să ieși puțin în afară, să capeți o altă perspectivă și culmea e că s-ar putea să vezi chiar mai bine lucrurile bune.

Nouă românilor ne place să ne plângem și să ne vorbim țara de rău, dar nu e chiar așa. Trebuie să profităm de lucrurile bune și să le multiplicăm.

Valentin Șerban, câștigătorul ediției trecute a Concursului Enescu, spunea într-un interviu că publicul face parte din actul artistic, că există un schimb. Ție ce îți oferă publicul?

Publicul îți dă o energie extraordinară. Mai ales publicul român, este de o căldură aparte. Câteodată s-ar putea să intri pe scenă și să nu simți asta de la început, să trebuiască să creezi o legătură, să îi convingi că ești acolo cu un motiv și că ești pentru ei.

Pentru mine serile astea la Ateneul Român au fost ceva absolut fantastic, până și la semifinală, deși sala a fost mai degrabă goală, din păcate, dar cei care au fost acolo au fost cu mine, i-am simțit că mi-au dat voie să-i țin în palmă și să-i port cu mine în tot ceea ce am cântat. Dacă sala e și plină, cum a fost la finală, a fost o energie și un entuziasm copleșitoare.

Dacă publicul românesc este călduros, cum este cel din străinătate?

Poate publicul german pare pentru noi mai reținut, dar nu înseamnă că e mai puțin entuziast, doar că ei își exprimă entuziasmul în alte feluri.

Nu simt aprecierea publicului doar în aplauzele de la final, ci și în calitatea liniștii pe care poți să o produci în sală în momentul în care cânți. Acolo îți dai seama dacă îi ai pe oameni cu tine.

Ce consideri ca îi trebuie unui violonist pentru a ajunge de la bun la extraordinar, să se facă remarcat?

Cred că trebuie să știi cine ești și să știi unde ți-e locul. Îmi dau seama că pentru mine semifinala și finala concursului Enescu au fost momentele în care am avut suficientă încredere în munca pe care am depus-o cu vioara încât să mă pot întoarce la instinctul meu de copil, ceea ce a fost esențial, pentru că eu cred că am știut de mică că locul meu e pe scenă.

Au fost momente în care am avut dubii, dar contează să îți cunoști calitățile, bineînțeles și defectele, dar trebuie să pleci de la a-ți cunoaște calitățile ca să știi ce poți fructifica. Și asta îți dă încredere în tine, știu că eu sunt eu, nu altcineva, asta sunt și mă veți lua așa cum sunt, și așa poți să mergi mai departe.

Dacă încerci să fii ca ceilalți, să te încadrezi în cine știe ce șablon, te pui singur sub o presiune sub care nu merită să trăiești și îți furi singur bucuria.

Trebuie să știi și ce aștepți de la ceilalți, pe cine crezi, cuvintele cui le crezi, părerea cui contează.

Cine te-a influențat cel mai mult în parcursul profesional până în prezent? 

Îi datorez enorm lui David Grimal. El e cel care a făcut cu mine exact munca asta la nivel psihologic. Nu am lucrat doar muzical.

Fiind un om cu atât de multă experiență de scenă are întotdeauna înțelepciunea de a ne explica și ceea ce se întâmplă în psihicul muzicianului în clipa în care este pe scenă.

Când vezi un om cu un asemenea parcurs care îți explică că este normal să ai momente în care să te îndoiești de tine, să nu îți placă ceea ce auzi, să simți că o iei în fiecare zi de la capăt îți dă foarte mult curaj și înțelegi că e normal să te lupți, să ai momente în care simți că ai atins un nou vârf și că te poți bucura un pic, dar după aceea o iei de la capăt cu munca și mergi mai departe.

Este un model pentru mine și un mare sprijin.

Cum te-ai simțit pe scena concursului Enescu?

M-am simțit ca peștele în apă, că am ajuns în sfârșit la locul meu, sunt acasă. Înainte de semifinală m-am simțit emoționată, dar nu mi-a fost frică, în sensul că eram plină de bucurie, aproape că nu îmi venea să cred că pot să cânt la Ateneul Român și să cânt un program atât de frumos, de divers și, mai ales, că pot să cânt sonata a treia de Enescu la Ateneu, ceea ce a fost o experiență colosală. 

Iar la finală, m-am bucurat atât de mult să pot să fiu pe scenă, cu sala plină, alături de orchestra Filarmonicii George Enescu din partea căreia am simțit atâta căldură ,entuziasm și bunăvoință încât chiar a fost ca acasă.

De ce ai ales Brahms pentru finală?

Cred că am o relație aparte cu toată muzica lui Brahms, nu pot să explic, așa o simt, așa o trăiesc de mult. Mi-am dorit foarte mult să cânt concertul de Brahms, este un concert extrem de satisfăcător de cântat, mi se pare interesant că am crescut auzind foarte mulți mari violoniști spunând cât de dificil este concertul de Brahms, că îți trebuie mână mare, multă forță fizică să îl duci. 

Mie mi se pare unul dintre cele mai confortabile, într-un fel, concerte de vioară de cântat din punct de vedere tehnic, iar pe scenă simți că și publicul iubește la fel de mult lucrarea. Marile lucrări sunt mari și celebre pentru un motiv. Nu știu cu ce cuvinte aș putea eu explica concertul de Brahms, trebuie ascultat pur și simplu.

Cum a fost momentul în care ai aflat că ești câștigătoare? Te așteptai?

Mi-au spus atâția înainte de finală că merit. Aproape că nu voiam să aud lucrul ăsta pentru că nu am avut nicio clipă senzația că mă aflu într-un concurs. Pentru mine a fost o bucurie enormă să pot să fiu pe scenă, să pot să fac muzică. Faptul că a venit și premiul a fost cireașa de pe tort.

Ce așteptări ai după câștigarea Concursului Enescu?

Ceea ce îmi doresc este șansa de a fi cât mai mult pe scenă. Pentru asta am muncit. Sper să am cât mai multe oportunități de a ieși pe scenă, de a cunoaște oameni noi, de a călători.

Ce faci atunci când nu studiezi și când nu ești pe scenă? Ce alte activități îți fac plăcere?

Îmi place foarte mult să mă plimb, să îmi fac spațiu în creier, cred că asta mă ajută cel mai bine, prin natură dacă se poate. Să citesc, să stau cu prietenii.

Mă ajută foarte mult să pot să stau de vorbă cu oamenii, să-mi tihnească timpul petrecut alături de cei dragi.

Sunt un om simplu, îmi place viața liniștită și cred că asta nu se contrazice absolut deloc cu viața de muzician. Avem nevoie de echilibru în tot ceea ce facem.

Presupun că și pe scenă nu ești doar Maria muzicianul, ci și Maria omul care își aduce sentimentele din viața personală și le pune în slujba muzicii.

Nu ai cum să separi omul de muzician. Muzicianul este o reflecție a omului și sunt convinsă că publicul își dă seama foarte bine de asta și simte.

The post Povestea Mariei Marica, violonista de 24 de ani care a câștigat Concursul Enescu. ”Suntem o generație care trebuie să își creeze propriile oportunități.” appeared first on Cultura la dubă.

Românca Maria Marica a fost desemnată câștigătoarea secțiunii “vioară” după finala care a avut loc în această seară la Ateneul Român.

Tânăra a interpretat Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77 de Johannes Brahms, convingând juriul că merită locul I.

Este pentru a doua oară la rând când finala de vioară este câștigată de un român, după Valentin Șerban în 2021.

Maria Marica este din Cluj, studiază vioara de la vârsta de șapte ani și este în prezent îndrumată de David Grimal la Universitatea de Muzică din Saarbrücken. David Grimal a fost unul dintre membrii juriului, alături de Dmitry Sitkovetsky (Președintele Juriului), Remus Azoiței, Frank Huang, Simon James, Paul Kantor, Silvia Marcovici, Igor Petrushevski și Krzysztof Wegrzyn.

Românca a susținut recitaluri și concerte atât în România, cât și în Franța, Italia, Germania și Statele Unite și este laureată a mai multor concursuri din România.

A concertat în formule camerale alături de muzicieni renumiți, precum Marc Coppey, Philippe Cassard, David Grimal, Frans Helmerson, Boris Brovtsyn, Sergey Malov, Victor Julien-Laferrière și Solenne Païdassi. Este membră a Ansamblului Les Dissonances și a fost, de asemenea, membră a Orchestrei Române de Tineret, alături de care a avut șansa să concerteze în săli precum Musikverein Viena, Elbphilharmonie Hamburg, Filarmonica din Paris, Konzerthaus Berlin.

Pe locul al ll-lea s-a situat românul Ștefan Aprodu, care a interpretat tot Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77 de Johannes Brahms.

Iar locul lll a fost ocupat de francezul Grégoire Torossian, după interpretarea Concertului în re major pentru vioară și orchestră op. 35 de Piotr Ilici Ceaikovski.

Premiul I va fi recompensat cu 15.000 de euro, premiul al ll-lea cu 10.000 de euro și premiul al lll-lea cu 5000 de euro.

Pe lângă această sumă, Maria Marica va fi invitată să cânte la Festivalul George Enescu din 2023 și la alte evenimente majore din lumea internațională a muzicii.

The post Maria Marica a câștigat finala de vioară a Concursului Internațional George Enescu appeared first on Cultura la dubă.

Trei tineri se vor lupta în finala de vioară a Concursului Internațional George Enescu pentru locul I. Aceștia sunt Maria Marica, Ștefan Aprodu și Grégoire Torossian.

Finala va avea loc pe 13 septembrie, pe scena Ateneului Român, cu participarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijor Wilson Hermanto.

Ștefan Aprodu și Maria Marica au ales să interpreteze în finală Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77 de Johannes Brahms, unul dintre cele mai faimoase concerte de vioară din istoria muzicii. Al treilea concurent, Grégoire Torossian va interpreta Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 35 de Piotr Ilici Ceaikovski, unul dintre cele mai renumite concerte pentru vioară dar și unul dintre cele mai dificile din punct de vedere tehnic.    

Juriul Secțiunii de Vioară la ediția 2022 a Concursului Enescu este format din: Dmitry Sitkovetsky (Președintele Juriului), Remus Azoiței, David Grimal, Frank Huang, Simon James, Paul Kantor, Silvia Marcovici, Igor Petrushevski și Krzysztof Wegrzyn.

Finala Concursului, Secțiunea Vioară, constând în trei concerte cu orchestră, , va avea loc pe 13 septembrie, de la ora 18:00,  în Sala Mare a Ateneului Român.Biletele pentru Finala de Vioră, dar și pentru celelalte concerte din cadrul Concursului, sunt disponibile în rețeaua EVENTIM.

Ștefan Aprodu studiază la Liceul de Arte Dinu Lipatti din București, cu prof. Magdalena Ursu și a concertat deja cu mai multe orchestre simfonice și dirijori (concert Ad Honorem Ivry Gitlis cu David Stern la pupitru; Gabriel Bebeșelea – Orchestra Junior; Sabin Păuța – Camerata Regală, Yasuo Minami – Orchestra de Tineret din Takasaki, Japonia).

Recent a fost distins cu premiul I la Concursul Internațional de vioară Vasco Abadjiev de la Sofia, Bulgaria, iar palmaresul său mai cuprinde și o serie de premii internaționale.

Este, de asemenea, un tânăr compozitor pasionat, iar din 2020 participă la cursul de compoziție online susținut de Dåsele Vådår Sevaidå la Academia Norvegiană de Muzică din Oslo. Una dintre compozițiile sale – Concertul nr. 3 pentru vioară și orchestră în mi minor – va fi interpretată în această toamnă, cu Ștefan Aprodu în postura de solist.

Maria Marica studiază vioara de la vârsta de șapte ani și este în prezent îndrumată de David Grimal la Universitatea de Muzică din Saarbrücken.

A susținut recitaluri și concerte atât în România, cât și în Franța, Italia, Germania și Statele Unite și este laureată a mai multor concursuri din România.

A concertat în formule camerale alături de muzicieni renumiți, precum Marc Coppey, Philippe Cassard, David Grimal, Frans Helmerson, Boris Brovtsyn, Sergey Malov, Victor Julien-Laferrière și Solenne Païdassi. Este membră a Ansamblului Les Dissonances și a fost, de asemenea, membră a Orchestrei Române de Tineret, alături de care a avut șansa să concerteze în săli precum Musikverein Viena, Elbphilharmonie Hamburg, Filarmonica din Paris, Konzerthaus Berlin.

Grégoire Torossian a început să studieze vioara la vârsta de 4 ani. A lucrat în primii ani cu Maja Lazko la Paris, apoi la Conservatorul din Tours cu Pierre Ivanovitch, unde a obținut Diploma de Studii Muzicale cu unanimitate din partea juriului.

În 2018, a fost admis la Conservatorul Național Superior din Paris, la clasa profesorului Ami Flammer și a absolvit studiile de licență doi ani mai târziu. În prezent, Grégoire urmează studiile de master la Conservatorul din Paris, la clasa profesorilor Svetlin Roussev și Pierre Colombet.

În 2018, Grégoire Torossian a obținut premiul I la Concursul Leonid Kogan de la Bruxelles. În formule camerale, a concertat cu Cvartetul Möbius la Festivalul Francez de Primăvară din Ucraina (iulie 2021) și în cadrul Academiei Ozawa din Elveția (iulie 2022).

A urmat cursuri de măiestrie cu Sergey Khachatryan, Julia Fischer, Kirill Troussov, Sarah Nemțanu, Lewis Kaplan și Patrice Fontanarosa.

Ediția a XVIII-a a Concursului Internațional George Enescu are loc la București între 4 și 18 septembrie.

The post Doi tineri români și un francez sunt finaliștii secțiunii de vioară a Concursului George Enescu appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

În urmă cu 20 de ani, marele dirijor german Kurt Masur, pe atunci director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, încredința rolul de șef de orchestră unei violoniste de doar 21 de ani.

Sarah Nemțanu devenea astfel cel mai tânăr concertmaistru din istoria Orchestrei Naționale a Franței, post pe care îl deține și în prezent.

100% franțuzoaică în acte, Sarah poartă un nume românesc – Nemțanu – și are o inimă care îi bate românește mai ales când vizitează România.

“Prima oară când am revenit în România și am auzit lumea vorbind în română, credeam că toți oamenii erau verișorii mei. (râde) Parcă toată familia era acolo, asta a fost senzația mea. Mă simțeam acasă.”

Povestea sa nu este doar una despre un muzician desăvârșit, care a cucerit cele mai mari scene ale lumii, ci este o mărturie a unei Europe universale, în care milioane de familii se desprind, de nevoie, de țările natale și prind rădăcini în locuri noi, necunoscute, care le adoptă și le dau aripi.

Vladimir Nemțanu, născut la București într-o familie de evrei, era concertmaistru al Filarmonicii George Enescu, iar soția sa abia terminase canto la Conservator când s-au hotărât să plece din România comunistă, aflată sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu.

Au profitat de clauza națiunii celei mai favorizate, prin care Ceaușescu lăsa evreii români să emigreze către Israel sau SUA, și au plecat, la rândul lor, în Israel, în 1979.

După câteva luni petrecute acolo, cei doi tineri români primeau o șansă în Franța. El a obținut postul de concertmaistru al Orchestrei Naționale din Bordeaux, iar ea a fost angajată la Opera din Bordeaux.

“Când ei au ajuns în Franța, au început o viață nouă. Nu aveau nimic, au stat la hotel câteva săptămâni până au închiriat un apartament. A fost chiar viața luată de la zero.

Erau deja câțiva români în orchestra de la Bordeaux, exista o legătură culturală între România și Franța. Iar în anii ’70 au apărut multe orchestre noi din Franța, orchestre de regiune. Nu erau atât de mulți muzicieni francezi, așa că ele au fost completate cu mulți muzicieni români.

Și chiar și în prezent sunt impresionante comunitățile de muzicieni români din orchestrele europene. Dar în special în Franța, fiindcă există această prietenie culturală, au fost atâția artiști români extraordinari care au creat în Franța, precum Ionesco, Enescu, Brâncuși.”

“Este latura latină care leagă România de Franța, atomii noștri se încrucișează.”

La un an și jumătate de la instalarea la Bordeaux, în familia Nemțanu venea pe lume Sarah.

“Eu sunt cea mai mare din trei copii și am învățat prima dată română în familie. Apoi, când am început să merg la școală, franceza a devenit prima limbă.

Dar aș zice că până când eu am împlinit aproximativ 12 ani, acasă vorbeam în limba română. Mai ales când bunicii veneau în vizită, cam o lună pe an, nu vorbeam decât română. De asemenea, anturajul părinților mei era exclusiv format din români.”

Deși avea o vârstă fragedă, Sarah își amintește destul de clar prima sa vizită în România.

„M-am dus odată cu mama și cu sora în România, când aveam 6 ani, am amintiri de atunci, dar nu sunt chiar frumoase. Se întâmpla prin 1987, mama avea deja și pașaport francez, dar la întoarcere, la aeroport, îi era teamă că nu o să o mai lase să se întoarcă în Franța.

Și amintirea e cu mama care plânge, e panicată. Era luată la întrebări: de ce sunteți măritată cu un evreu, de ce stați în Franța și nu stați aici? Îmi amintesc toate întrebările, a fost ceva destul de violent pentru mine.

Apoi, îmi amintesc că era iarnă, frig, zăpadă multă. Singura amintire frumoasă e plimbarea cu săniuța, cu bunicul la București. Asta chiar a fost super!”

Rostește cuvântul “săniuță” perfect în limba română. De altfel, chiar dacă la începutul interviului ne-a spus că va vorbi în franceză, fiindcă nu stăpânește perfect limba română, Sarah răspunde de multe ori în limba părinților săi, pe care a învățat-o când era mică.

În copilărie, informațiile despre România erau vagi, așa cum ar fi fost dificil pentru orice copil să înțeleagă de ce părinții lui au fost nevoiți să fugă din țara lor.

„Am și amintirea asta, eram în mașină când a fost executat Ceaușescu, mama s-a oprit, a dat volumul mai tare și a stat nemișcată. Știam că au fugit din România pentru că nu era bine, dar nu înțelegeam de ce.

Pe de altă parte, eram foarte conștientă că sunt fericiți în Franța, cu o dublă cultură, pe care apoi ne-au transmis-o nouă, copiilor lor.”

Sarah și Deborah, sora ei, au preluat pasiunea tatălui pentru vioară, în timp ce fratele lor a devenit jurist.

Dacă Sarah conduce Orchestra Națională a Franței, ca primă violonistă, Deborah Nemțanu este, la rândul său, concertmaistru al Orchestrei de Cameră din Paris.

“L-am implorat pe tata să mă învețe vioara. El era foarte pasionat, studia mult, iar noi când îl auzeam cântând, fugeam la el.

Pentru mine, vioara e ca o voce. Încerc să spun ceva prin muzică, printr-un limbaj universal, fără cuvinte precise. Iar lumea înțelege ce vrea ea. Nici nu am amintiri cu mine dorindu-mi să fac altceva.”

“Cel mai frumos lucru pe care ni l-a transmis tata a fost să fim independente, autocritice, să știm singure dacă ce facem e bine sau nu, să ne ascultăm, nu să ne spună cineva dacă aici e fals.”

De la 16 ani, Sarah s-a mutat singură la Paris, unde a terminat Conservatorul. Iar zilele acestea a fost numită profesoară la catedra de vioară a prestigioasei instituții. Îi place să predea tinerilor și spune că a moștenit acest har și această bucurie tot de la tatăl său.

De altfel, a fost profesoară de vioară și pentru actrița Melanie Laurent, în celebrul film Le Concert, regizat de românul Radu Mihăileanu.

Sarah Nemțanu este cea care a interpretat muzica din film – Concertul pentru vioară și orchestră de Ceaikovski – și s-a bucurat de un succes uriaș, odată cu filmul. Publicația Le Monde titra la acea vreme: „Sarah Nemțanu, adevărata violonistă din Concertul”.

„Radu e foarte exigent, știe exact ce vrea și ce mi-a plăcut a fost că a făcut toată scena finală din film pe ritmul cronometrat al Concertului lui Ceaikovski, a pus întâi muzica și a construit scenariul în funcție de muzicalitatea lucrării.

Nu mai văzusem niciodată asta. De obicei, în filme, muzica se pune la final, după filmări.”

Ca șef de orchestră, lucrează direct cu românul Cristian Măcelaru, directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței. Acesta o consideră unul dintre cei mai buni violoniști din lume, care ar putea oricând să treacă la o carieră de solist.

Sarah iubește, însă, munca în orchestră și nu se vede făcând altceva.

“Știam că vreau să fiu concertmaistru. În mintea mea, nu puteam să mă văd cântând singură. Tata era concertmaistru. Apoi, când am terminat școala îmi plăcea să merg la repetiții când știam că orchestra era acolo.

Filosofia mea de viață în general este că formăm un lanț în care fiecare e o verigă, suntem foarte diferiți, dar doar împreună putem forma acest lanț.

Când acceptăm că fiecare are personalitatea lui, atunci va fi totul bine. Prioritatea este binele comun, al orchestrei.

Și cum eu iubesc orchestra, îmi place repertoriul de orchestra, acest lucru se vede și colegii mei simt asta.

Eu sunt și șef de orchestră, dar sunt și de partea orchestrei, sunt o intersecție care creează legături și asta se datorează în mare parte educației pe care am primit-o.”

O întreb câți muzicieni români sunt acum în Orchestra Națională a Franței și îmi răspunde cu naturalețe:

„- Oana, Teodor, Eduard, deci 1,2,3,4.

– 3.

– 4 cu mine.

– Te pui și pe tine?

– Bineînțeles. (râde).”

Cu un dirijor român la cârmă și un concertmaistru de origine română, Orchestra Națională a Franței și-a asumat un proiect important, dedicat marelui compozitor român George Enescu.

Întreaga operă enesciană va fi înregistrată în următorii 10 ani la prestigioasa casă de discuri Deutsche Grammophon.

“În muzica lui Enescu găsești imagini din copilăria sa în România, păsări care cântă, un violinist care cântă pe stradă.

Eu cred că George Enescu a scris pentru a nu uita niciodată amintirile sale și a făcut-o în cele mai mici detalii atunci când vine vorba despre folclor.

Este, evident, și scriitura clasică, muzica de savant. Dar în muzica sa există întotdeauna un voal transparent al folclorului, pe care a reușit să îl integreze.

România face acum eforturi să fie o țară europeană din toate punctele de vedere și cred că artiștii sunt primii care reușesc asta, artiștii sunt niște precursori care creează legături puternice între țări. Enescu cred că a făcut asta perfect.

În muzica lui e multă libertate, dar e într-un cadru special, foarte personal. Asta e cu adevărat special la Enescu. Și așa văd și eu libertatea. Suntem liberi pe Pământ, dar suntem în același timp limitați pe această planetă.”

Anul trecut, Sarah Nemțanu a deschis Festivalul Internațional George Enescu de la București, alături de Filarmonica George Enescu, pe care tatăl său o conducea în urmă cu 44 de ani din postura de concertmaistru.

Iar începând din acest an, Cristian Măcelaru a preluat conducerea festivalului în calitate de director artistic. Amândoi își doresc o reîmprospătare a evenimentului, dar și mai multă atenție acordată tinerilor muzicieni români.

“Festivalul Enescu e cu adevărat impresionat. Ce mi se pare mie păcat este că nu există decât acest festival în România.”

“Toți banii se duc într-un singur loc. Eu n-aș vedea un singur eveniment o dată la doi ani și apoi nimic. Și pentru că vorbeam despre tinerețe, dacă ar fi investiții mai mari în sistem, aș vrea să vină mai mulți profesori din toată Europa să predea în România.

Sigur, e și Concursul Enescu, dar acolo miza e un premiu. În restul anului cine ajută tinerii români, cine îi învață?

La Festivalul Enescu am întâlnit tineri extraordinari, voluntari, personal din organizare. Tinerii vor să învețe, sunt fascinați de sistemul de învățământ european.

Din păcate, sunt mulți care pleacă. Cei mai buni tineri pleacă din România.

Aici cred că Festivalul Enescu cu Cristian Măcelaru director artistic va aduce câteva schimbări.

E o speranță uriașă. E ceva ce simt.”

Sarah locuiește într-unul dintre cele mai boeme cartiere ale Parisului – Montmartre. Merge zilnic, în drum spre casă, pe străzile deluroase pe care au locuit marii artiști europeni – Monet, Manet, Renoir, Picasso sau Van Gogh, și se regăsește perfect în atmosfera vie a locului plin de turiști, chiar la doi pași de Catedrala Sacre Coeur.

Este mamă a doi copii, soție și o artistă care se bucură de viață prin tot ceea ce face. Îi place să gătească, să iasă la alergat cu soțul său și să călătorească. Are un stil de viață tipic parizian, dar adoră, în egală măsură, fiecare vizită în România, pe care o consideră parte fundamentală din identitatea sa.

“De 6 ani încoace am mers aproape în fiecare an în România și de fiecare dată m-am simțit pur și simplu ca la mine acasă. E ceva ce nu se poate explica, ci doar se simte.

Mă simt acasă. L-am dus acolo și pe Georges, băiatul meu.

România e o intersecție a Europei, o țară unică prin faptul că e latină în Est, asta îi dă o identitate aparte și  în același timp este o țară a adaptabilității.

De aceea cred că mulți artiști români pleacă din țară și sunt foarte dezvoltați din punct de vedere cultural.

Iar dacă vorbim despre particularități în muzică, cred că stilul românesc are o eleganță aparte, ceva ce tata a absorbit și a transmis.”

Sarah Nemțanu este rezultatul unei familii de români care au emigrat în Franța, la fel cum mii de copii se nasc acum în familiile românești din diaspora și își construiesc drumuri complet diferite decât ar fi arătat viața lor dacă părinții ar fi rămas în România.

Arta, muzica în acest caz, a contribuit fundamental, la conservarea unei identități culturale pe care românii au purtat-o cu ei în țara adoptivă.

Într-o lume în care istoriile nefericite se repetă și milioane de familii sunt nevoite să plece din calea războiului sau a unor regimuri dictatoriale, Sarah crede în bunătatea fiecăruia dintre noi și în puterea de a aduce un pic de lumină în jurul nostru, fie prin artă, fie prin gesturi simple, de zi cu zi.

“Sunt convinsă că atunci când faci bine și ești pozitiv, e un efect în jurul tău.”

“De exemplu, am niște prieteni care se plâng tot timpul de taximetriștii parizieni, că sunt răi, că sunt nu știu cum. Eu iau deseori taxiul după concerte și nu întâlnesc decât taximetriști formidabili, super simpatici.

Odată chiar am avut un taximetrist care a venit să mă vadă la concert. Avea 50 de ani și asculta muzică clasică la radio, tocmai se reînscrisese la o școală de muzică să învețe un instrument. L-am invitat la concert, a venit, m-a așteptat la final și a plâns.

Pentru mine, asta e viața adevărată. Dacă faci bine, dacă ești pozitiv și nu te lași influențat de tot ce e negativ în lume, atunci lucrurile vor merge mai bine.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Sarah Nemțanu, violonista desăvârșită a Franței, născută din părinți români : “Pentru mine, vioara e ca o voce.” appeared first on Cultura la dubă.

Remus Azoiței este unul dintre cei mai apreciați violoniști români peste hotare. A studiat la celebra școală de arte Julliard din New York, unde a ajuns după ce a depășit multe obstacole. Apoi a devenit cel mai tânăr profesor de vioară din istoria Royal Academy of Music din Londra.

Acolo predă de peste 20 de ani.

În urmă cu câteva zile a urcat pe scena Ateneului Român, în cadrul Festivalului George Enescu, și a redat emoționant bucuria muzicii lui Enescu, dar și pe cea a lui Mozart.

Este unul dintre românii de succes de peste hotare, dar chemarea către acasă a existat constant în viața sa, dorind să ajute cât mai mulți tineri să performeze în muzică.

Chiar și atunci când ajutorul i-a fost refuzat, într-un absurd românesc, „pe motiv că nu sunt săli la Conservator”, nu a renunțat și a găsit alte căi de a ajuta copiii talentați la vioară.

***

„Mă balansează emoțional să ofer ceea ce pot unor tineri care se află în situația în care eu eram cândva.

Aveam 16-17 ani și nu știam nimic, nu aveam niciun viitor, era în comunism, aveam nevoie de un mentor, de un model în care să cred. Nu am avut și am orbecăit.”

Când vorbește despre implicarea sa în educație, Remus Azoiței are un chip luminos. În repetate rânduri s-a oferit să ajute copiii și tinerii români pasionați de vioară, știind că România a rămas în urma standardelor occidentale, atât la nivel liceal cât și universitar.

Astfel că vrea să dea o parte din cunoștințele câștigate peste hotare într-un loc în care e atât de mult nevoie de ele.

„Noi avem foarte mult talent, dar, din păcate, școlile la orice nivel, liceal sau universitar, nu țin pasul cu cerințele actuale ale muzicii.

Noi am rămas într-o programă de anii 50-60, pe tip sovietic, cu niște carențe de stil, mai ales în ideea de rafinament pentru a cânta compozitori clasici precum Mozart, Haydn. La noi se mergea pe ideea de a fi solist și atât, altceva nu mai conta.

Muzica de cameră, de exemplu, lipsea cu desăvârșire. Aceste reflexe au rămas și azi, ceea ce e antagonist felului de a gândi din Vest, unde muzica de cameră este centrul educației, aceea te transformă într-un muzician adevărat. Orice solist de azi trebuie să aibă o valență camerală pronunțată, ca să poată fi un muzician adevărat.”

Sistemul educațional românesc nu este doar învechit, ci și sufocat de dezinteresul oamenilor care îl conduc, de la miniștri, la rectori și profesori universitari. Deseori, aceștia refuză orice șansă la modernizare și se agață de posturile pe care le ocupă zeci de ani, punând pe primul loc propriul interes, nu interesul elevului sau al studentului.

Acest sistem bolnav a dezvoltat o rețea paralelă de educație contra-cost, meditațiile. La Royal Academy of Music, unde predă Remus Azoiței, profesorilor le este interzis că acorde mediații în privat, fiindcă școala oferă deja tot ce trebuie.

După cum povesteau într-un material publicat pe Cultura la dubă, studenții la conservator susțin că de multe ori sălile sunt ținute sub cheie de către profesori și folosite pentru meditații private, în timp ce tinerii care nu plătesc meditații sunt nevoiți să studieze pe holuri.

„Acum mulți ani m-am oferit să țin masterclass-uri gratuit la Conservator și am fost refuzat pe motiv că nu au săli. Se întâmpla acum 20 de ani, eram profesor la Royal Academy, unde sunt și acum.”

“Întâi m-au pus să fac o cerere, apoi mi-au zis că nu au săli.”

În ciuda problemelor românești, Remus Azoiței a continuat să militeze pentru normalitate. Mai mult, în 2018, a pus bazele Fundației Azoiței, prin care sprijină tinerii muzicieni români.

„Societatea română mă pasionează și simt nevoia să dau înapoi ceva din ce am primit eu.

În perioada pandemiei am pornit un program de mentorat cu Colegiul Național George Enescu. Eram la niște concerte în Germania și am citit că liceul s-a închis, din cauza unor cazuri de covid.

Și m-am oferit să dau lecții gratuite online celor mai talentați violoniști din liceu. Am vrut să îi susțin, să îi revigorez moral și a fost superb. Mi s-au alăturat apoi mulți alți artiști care au absolvit liceul și fac acum carieră pe alte continente. S-a pornit un val minunat de a aduce împreună diverse generații.

Și eu am continuat acest program jumătate de an. În fiecare vineri, gratis, aveam curs cu un tânăr talentat. Și am cunoscut mulți tineri, a fost un mare succes.

Apoi m-am implicat și în demersul liceului, de a obține o nouă clădire, i-am scris doamnei primar Clotilde Armand și a fost de succes.”

Până să atingă succesul, la rândul său a cunoscut îndeaproape sistemul românesc, fiind absolvent de Conservator. Mai multe șanse l-au ajutat să își demonstreze valoarea peste hotare și astfel a ajuns la una dintre cele mai importante școli de muzică din lume.

“Aveam 24 de ani, eram în București, terminasem Conservatorul și eram asistent universitar la Conservator. Am fost ajutat de mai multe persoane să obțin o casetă video cu un concert al meu, apoi să ajungă la o persoană care o cunoștea pe celebra profesoară de muzică Dorothy DeLay.

Am trimis caseta ca pe un shot in the dark, pe ideea ce o fi o fi. Jumătate de an nu am mai auzit nimic despre asta. După care am primit o scrisoare acasă cum că Dorothy DeLay vă așteaptă la New York în data de…care era peste două săptămâni.

Era imposibil să mă duc la New York atunci, nu aveam viză, nu aveam bani de avion. Am răspuns printr-o scrisoare că nu am cum să ajung.

Și abia peste un an și jumătate am reușit să merg. Mi-am vândut Dacia și tot ce am avut, am fost ajutat să obțin viza, și m-am dus la New York pentru audiție.

Am ajuns, m-a ascultat și a zis să dau la master la Julliard, iar dacă intru, mă va lua la dânsa la clasă. La o lună după aceea, am primit răspuns prin fax că am fost acceptat și că am luat bursă totală.”

După 3 ani de master la Julliard a obținut titlul de Master of Music și s-a mutat la Londra unde, la vârsta de 29 de ani a devenit cel mai tânăr profesor de vioară din întreaga istorie de 200 de ani a Academiei Regale de Muzică.

„Nu mi-a plăcut în SUA, aveam și multe concerte în Europa, îmi era greu să mă deplasez. Și am ales să mă stabilesc la Londra, iar după un an am primit oferta de a fi profesor al Academiei Regale de Muzică, ceea ce e o poziție de mare onoare pentru oricine.

De atunci am rămas acolo și predau.

-Ce vă place la cariera pedagogică?

Îmi place să ajut tinerii fiindcă deși am fost mult ajutat, nu am fost ajutat artistic la început. Am avut profesori buni, dar nu am avut un model. Simțeam că trebuie să știu mai mult.

-Aveți și studenți români?

Am niște copii minunați. Liviu Scripcaru de la Iași, în anul II, Radu Chiș de la Cluj, tot în anul II și Octav Pârlea de la Brașov, tot în anul II.”

De altfel, cei mai mulți talentați muzicieni românii iau calea străinătății și nu se mai întorc. Într-un interviu pentru Cultura la dubă, dirijorul Gabriel Bebeșelea vorbea despre un adevărat exod al muzicienilor români.

„În România sunt prea puține filarmonici, raportat la populație, ba mai mult, se merge pe ideea de a reduce din ele, ceea ce ar fi dramatic. Deci sunt puține locuri pentru a avea un job aici.

Apoi, tinerii pleacă să studieze în țările mari, Germania, Anglia, Austria, iar ei simt că aici nu pot găsi educația la cel mai înalt nivel, de care ei au nevoie pentru a putea fi competitivi pe alte meleaguri.

Odată plecați, ei intră în ansambluri de peste hotare și nu se mai întorc. Acest exod este, desigur, rău pentru România. Ei nu se mai întorc fiindcă nu au unde.”

La fel ca Remus Azoiței, se mai întorc doar pentru a susține concerte sau masterclass-uri. Deși a cântat pe cele mai mari scene ale lumii, precum Carnegie Hall din New York sau Concertgebow Amsterdam, violonistul se emoționează de fiecare dată când vine la Festivalul Enescu, fiindcă spune că publicul român este extrem de exigent, iar el trebuie să demonstreze acasă că încă ține ștacheta sus.

La Ateneu a interpretat Balada pentru vioară și orchestră, a lui George Enescu și Concertul de vioară nr. 4 al lui Mozart, alături de Orchestra de Cameră din Viena.

„Balada de Enescu este o piesă de suflet, eu am înregistrat întregul repertoriu enescian pentru vioară și pian, în premieră mondială, cu pianistul Eduard Stan. Balada se află și ea pe disc.

Este o lucrare de care m-am atașat mult. El avea 14 ani când a scris această lucrare și i-a dedicat-o doamnei Eva Rolland, la care stătea în gazdă la Paris. E o lucrare de tip clasic, simplă, devastator de simplă și de complexă în același timp.

Acest festival e o sărbătoare și sunt foarte onorat că sunt și eu parte din el. A reveni pe scena Ateneului este un vis pentru orice muzician și pentru mine, fără discuție.

La Londra, în acest moment, în lumea muzicală se vorbește numai de București și de Festivalul Enescu. Toate marile orchestre din Londra au fost invitate la festival, se întâlneau în aeroport, unii veneau, alții plecau.

Muzicienii vorbesc despre ce minunăție se întâmplă aici. Vă spun de la fața locului, am mulți prieteni muzicieni la Londra, sunt toți încântați de personalitățile aduse aici și de eforturile făcute pentru a organiza acest festival.

E un lucru foarte bun pentru noi, românii, să se propage asta în alte țări.”

Pentru mulți dintre artiștii invitați la festival, dar și pentru public, rămâne regretul că autoritățile române nu au conștientizat încă importanța Festivalului Enescu și nu au construit o sală de concerte, deși au promis asta de 30 de ani încoace.

„Noi, ca națiune, avem încă reflexe sovietice. După atâtea decenii de comunism, în care cultura a fost marginalizată, iar Elena Ceaușescu zicea că nu avem nevoie de greieri, ci avem nevoie de furnici, este foarte greu să repui cultura în sâmburele unei națiuni, cum era înainte de război.”

“Sigur, nouă ne trebuie autostrăzi și spitale înainte de orice, asta e concepția. Dar e greșită, pentru că așa cum simt eu, națiunea română e într-o derivă de identitate și trebuie să ne întoarcem către niște valori fundamentale – muzică, artă de orice fel, artă dramatică. Acestea sunt valorile de la care trebuie să pornim.

Autostrăzile vor veni și ele, dar la artă nu se poate renunța. Din păcate, noi, artiștii, suntem la coada societății, suntem tratați ca niște greieri, nu furnici. Și suferim.

Desigur că ne trebuie o sală de concerte la standarde internaționale. Sala Ateneului e o sală romantică, ne e nouă dragă, dar ea nu răspunde cerințelor moderne de public, de acustică.

Iar Sala Palatului e o sală de congrese și nimic altceva. Avem nevoie de o sală nouă.”

În timp ce marii muzicieni ai lumii pledează pentru această cauză a Festivalului Enescu și vorbesc despre importanța evenimentului și memoria compozitorului român, la noi în țară ies la iveală infomații uluitoare. Manuscrisele lucrărilor lui George Enescu, aflate în custodia Muzeului Național George Enescu, nu au fost clasate în Tezaur și nici în fondul Patrimoniului Național.

O situație și mai hilară este că afișul operei Oedipe se află pe lista pieselor de patrimoniu, dar manuscrisul complet al operei nu.

„Manuscrisele și obiectele lui George Enescu nu se pot pierde, pentru că ele aparțin nouă, tuturor. Statul român are o datorie de a proteja aceste lucruri, de a le asigura protecția pentru totdeauna.”, încheie Remus Azoiței.

Festivalul George Enescu se află anul acesta la cea de-a 25-a ediție și celebrează 140 de ani de la nașterea muzicianului.

The post Remus Azoiței, profesor de vioară la Royal Academy: „M-am oferit să țin masterclass-uri la Conservator, am fost refuzat pe motiv că nu au săli.” appeared first on Cultura la dubă.

Casa de licitații Historic a anunțat ieri licitația George Enescu “Univers și creație”, chiar la 140 de ani de la nașterea compozitorului și cu câteva zile înainte de începerea Festivalului Internațional George Enescu.

Cercetătorul Institutului de Istorie a religiilor al Academiei Române, Eugen Ciurtin, dirijorul Gabriel Bebeșelea sau scriitorul Radu Vancu critică licitația și ridică mai multe semne de întrebare cu privire la autenticitatea sau proveniența lucrărilor.

Casa de licitații susține că întrunește toate condițiile legale pentru organizarea licitației.

“Historic” este aceeași casă care a organizat licitații cu manuscrisele lui Mircea Eliade.

Conform organizatorilor licitației, “George Enescu. Univers și creație” prezintă public, cu ocazia jubileului de 140 de ani de la nașterea compozitorului român (19 August), piese de o reală valoare precum partitura-manuscris a operei Oedipe: o filă ce cuprinde motivele principale ale operei, o vioară ce a fost primită de compozitor din partea familiei regale a României, fotografii cu dedicație sau inedite, manuscrise, corespondențe și documente personale“.

Prețul de pornire pentru “partitura-manuscris a operei Oedipe” este de 100.000 de euro, iar valoarea este estimată între 150.000 și 300.000 de euro. În descrierea din catalogul licitației se precizează că “partitura-manuscris a operei „Oedipe” este formată dintr-o filă, în care sunt prezentate laitmotivele lucrării, linia melodică pe care trebuie să o urmeze fiecare personaj, precum și un scurt rezumat al lucrării.”

Conform cercetătorului Eugen Ciurtin, manuscrisele complete ale operei Oedipe ar fi fost donate Muzeului Național George Enescu, prin urmare acesta se întreabă care este proveniența manuscriselor scoase acum la licitație.

“Cum e cu putință să anunți că vinzi manuscrisul „piesei“ Œdipe? Care manuscris? Un manuscris autograf complet? Acesta se păstrează în fonduri publice, e inalienabil, dacă inalienabil există în română, ceea ce poate fi o speranță deșartă. Sunt alte manuscrise colaterale Œdipe? Care?! De unde?! Ale cui?! Sursa lor consfințită, după moartea lui Enescu, este fondul bunului Romeo Drăghici, prietenul lui avocat, fostul director al Muzeului Enescu, unde le și donase firește.” – Eugen Ciurtin, cercetător

Dirijorul Gabriel Bebeșelea, interesat în mod special de descoperirea unor manuscrise autentice în biblioteci din întreaga lume, se arată și el revoltat de această situație.

“Aceste documente nu aparțineau statului român? Bunul prieten al lui Enescu și executor al testamentului său, Romeo Drăghici, fost director al Muzeului “George Enescu”, menționat ca provenient al acestor obiecte de licitație, n-a donat statului tot ce rămăsese de la marele compozitor?

De ce vioara lui Enescu, menționată în această licitație, nu apare în nici măcar o listă din vreo sursă bibliografică? Poate pentru că nu e a lui Enescu?!

Câte file are acea misterioasă partitură-manuscris de la Œdipe? E într-adevăr manuscrisul original? Hm! Și câte și mai câte întrebări…Dar cea mai importantă întrebare: aceste documente nu aparțineau deja statului? Iar aici mă refer strict la cele care au aparținut lui Enescu, nu și cele discutabile și disputabile, cum ar fi vioara trecută pe acea listă.” – Gabriel Bebeșelea, dirijor

În clipul de prezentare al licitației apare chiar o fostă directoare a Muzeului Național George Enescu, Ilinca Dumitrescu, pianistă și muzicolog, care ține să sublinieze “importanța acestei case de licitații, Historic, în peisajul cultural românesc.”

Despre presupusul manuscris Oedipe scos la licitație, aceasta precizează că el conține “câteva lucruri legate de premiera operei la Paris. Sunt anumite fragmente de text muzical și câteva indicații ale lui George Enescu, legate de mise-en-scène, foarte interesante pentru cei care se vor apleca în continuare asupra operei “Oedipe”.

În ceea ce privește vioara, conform casei Historic, este vorba despre un “model Joseph Guarnerius del Gesù, primită de George Enescu din partea familiei regale a României, atelierul fraților Wolff Kreuznach, 1885“. Pentru această piesă, prețul de pornire este 50.000 de euro, iar valoare este estimată între 75.000 și 100.000 de euro.

În catalog se mai regăsesc fotografii cu George Enescu, corespondență sau afișe de concert.

Cultura la dubă a solicitat un punct de vedere Ministerului Culturii. Iată răspunsul ministrului Bogdan Gheorghiu:

“Am luat la cunoștință de licitația bunurilor presupuse a aparține maestrului George Enescu. Am contactat telefonic Direcția pentru Cultură a Municipiului București care mi-a comunicat faptul că, în cursul zilei de 18 august 2021, s-a depus o solicitare de clasare pentru două bunuri aparținând maestrului Enescu, respectiv o partitură și o vioară.

Dosarul pentru partitură îndeplinește toate condițiile prevăzute de lege pentru analiza în vederea clasării, urmând ca pentru celălalt dosar să se aducă completări. În termen de cinci zile de la data depunerii, dosarul va ajunge la Ministerul Culturii. Totodată, voi lua legătura cu Muzeul Național „George Enescu” pentru a verifica originea acestor documente. Voi reveni cu detalii.”

De cealaltă parte, directorul casei de licitații, Cezar Florea, ne-a transmis: “casa de licitații Historic întrunește toate formalitățile legale, din toate punctele de vedere, depunând dosarele de clasare la Ministerul Culturii, Arhivele Naționale și Oficiul de Patrimoniu.”

Muzeul Național George Enescu susține că întreaga partitură a operei Oedipe se află în patrimoniul muzeului, în timp ce singura vioară Guarneri del Gesu cunoscută ca fiind una dintre viorile lui George Enescu, a răsunat ieri, de ziua compozitorului, la Muzeul Enescu.

“În ceea ce privește partitura operei Oedipe, manuscrisul acesteia se află la muzeu, bine păstrat în condiții corespunzătoare de conservare și protecție.

Muzeul deține, de asemenea, 5 viori care au aparținut lui George Enescu, toate clasate:: vioara Guarneri del Gesu (1731), al cărei drept de folosință îl are, în urma unui concurs, violonistul Gabriel Croitoru, 2 viori Paul Kaul, o vioară Gaspar da Saló, o vioră Pierre & Hippolyte Silvestre.

Vioara Guarneri del Gesu și vioara Paul Kaul (cea construită pe măsura mâinii lui Enescu) au răsunat ieri, 19 august, de ziua Maestrului, în Aula Palatului Cantacuzino.

Din1990, de când s-a redeschis Muzeul Național “George Enescu”, nu au fost înstrăinate obiecte de patrimoniu, dimpotrivă, demersurile managementului au fost îndreptate către sporirea patrimoniului și protejarea lui.” 

Conform procedurii legale, pentru obiecte de patrimoniu, statul român are drept de preemțiune la cumpărare. Dar procedura de clasare poate dura și câțiva ani. Licitația George Enescu va avea loc pe 22 septembrie 2021.

Festivalul George Enescu, prin Artexim, a anunțat azi Ministerul Afacerilor Interne cu privire la investigarea acestui subiect.

The post Un presupus manuscris al operei “Oedipe”, de George Enescu, scos la licitație alături de scrisori, fotografii și o vioară ce ar fi aparținut compozitorului appeared first on Cultura la dubă.

Românul Valentin Șerban este marele câștigător al Finalei de Vioară la Concursul Internațional George Enescu 2020/2021.

Acesta a câștigat marele premiu al secțiunii de vioară la Concursul Internațional George Enescu, după o finală care a ridicat publicul în picioare și în care a interpretat Concertul în re minor pentru vioară și orchestră op. 47 de Sibelius, miercuri, 19 mai, la Ateneul Român.

Pe locul al doilea s-a situat Jaewon Wee din Coreea de Sud, iar locul al treilea i-a revenit lui Tassilo Probst din Germania.

Valentin Șerban, în vârstă de 31 de ani, este membru al Orchestrei Les Dissonances din Paris din 2018 și concertmaestru invitat al Orchestrei Române de Tineret.

Premiul I al Concursului Internațional George Enescu 2021 este în valoare de 15.000 Euro. Câștigătorul primului loc are posibilitatea de a interpreta pe scena Festivalului Enescu, alături de unele dintre cele mai importante orchestre ale lumii, și beneficiază, de asemenea, de premii speciale și oportunități de promovare internațională. Premiul al doilea este de 10.000 Euro, iar premiul al treilea de 5.000 Euro. Premiile secțiunii de Vioară se ridică la 30.000 Euro.

Trofeul ediției din 2020/2021, oferit celor trei tineri muzicieni, este realizat de artista Iulia Năstase din sticlă prelucrată și gravată manual, special pentru Concursul Enescu și inspirat de tema ediției, Frumusețe în Viață.

Câștigătorii premiilor I de la cele trei secțiuni ale Concursului sunt invitați speciali într-un concert în prestigioasa sala de concerte Musikverein din Viena în data de 15 octombrie 2021, alături de Slovak Radio Symphony Orchestra sub magheta maestrului Yalchin Adigezalov.

Președintele Juriului de vioară, Dmitry Sitkovetsky, a anunțat rezultatele pe scena Ateneului Român. Alături de acesta, din juriul de specialitate au făcut Remus Azoiței, Koichiro Harada, Silvia Marcovici, Mihaela Martin, Igor Petrushevski, Eduard Schmieder și Krzysztof Wegrzyn. Jurizarea a fost făcută într-un sistem hibrid: 6 membri ai juriului sunt prezenți la București, urmărind recitalurile semifinaliștilor în direct, la Ateneul Român, iar 2 au vizionat prestațiile tinerilor muzicieni prin transmisiune online.  

Concursul Internațional George Enescu 2020 a derulat prima fază în cursul anului trecut, cu promisiunea de a aduce Frumusețe în viață, în pofida pandemiei. Concursul s-a reinventat în online cu o premieră în lumea muzicii clasice internaționale – primele două etape ale secțiunilor au fost organizate online, această măsură fiind luată pentru a putea derula competiția în contextul pandemic.

Astfel, 205 tineri artiști au putut să-și urmeze visul și să participe la Concurs, între 29 august și 20 septembrie 2020. Ultimele două etape – Semifinalele și Finalele – sunt organizate live, la București, la Ateneul Român, între 12 și 23 mai 2021, cu public în sală.

Concursul George Enescu funcționează ca o platformă internațională de lansare pentru viitorii muzicieni de marcă ai lumii și de promovare a compozițiilor marelui muzician român în rândul noii generații de artiști din toată lumea, și este, astfel, o completare firească a Festivalului George Enescu, cel mai important eveniment cultural internațional organizat în România.

Concursul are patru secțiuni – vioară, violoncel, pian și compoziție – și situează în top cinci la nivel mondial în peisajul competițiilor de muzică clasică.

The post Valentin Șerban a câștigat Finala de Vioară la Concursul Internațional George Enescu appeared first on Cultura la dubă.