În primul său interviu amplu acordat pentru Cultura la dubă, ministrul Culturii, András Demeter, spune răspicat că vrea să-și asume o reformă legislativă și atenționează lucrătorii culturali că trebuie “să-și schimbe conduita”.

“Toată conduita, toată această abordare a raporturilor de muncă, care au o singură direcție, one way: creșterea. Și nu vine niciodată creștere de calitate, nu vine niciodată creștere de conținut, nu vin decât drepturi, drepturi care cresc.”

Sectorul cultural se află în mijlocul unei crize evidente provocată de Ordonanța 52, contestată de mai multe instituții și oameni de cultură, fiindcă ar putea duce la imposibilitatea desfășurării activităților culturale. Ministrul spune că joia aceasta va reveni cu o nouă ordonanță care va permite anumite derogări, astfel încât evenimentele deja planificate până la sfârșitul lui 2025, precum și consumabilele necesare în instituții, să nu fie puse în pericol.

Pe de altă parte, acesta vorbește despre nevoia unei schimbări sistemice, care să rezolve inechitatea dintre lucrătorii culturali angajați pe perioade nedeterminate și cei neangajați.

În interviul de mai jos am abordat subiectele majore care macină sectorul cultural, de la problema concursurilor pentru posturile de manageri, creșterea TVA-ului la cărți, la proiectele de patrimoniu, cum ar fi salvarea Muzeului Național de Istorie a României, condițiile periculoase în care lucrează restauratorii, inechitatea salarială dintre instituțiile de spectacol și muzee, precum și subiecte sensibile care vizează cariera lui András Demeter, condamnat în trecut pentru conflict de interese sau acuzat că ar fi dat foc steagului României. Ministrul vorbește, de asemenea, despre relația cu premierul Bolojan, dar și despre cea cu premierul maghiar Viktor Orban.

“Un singur lucru este cert și clar: Viktor Orban e un om politic curajos. Nu practică expresia capul plecat, sabia nu-l taie. A învățat din istorie că capul plecat duce oriunde altundeva, dar nu la supraviețuire.”, spune András Demeter.

***

Domnule ministru, după cum știm cu toții, e o perioadă foarte grea pentru cultură. În primul rând, haideți să vorbim despre buget: de ce ați primit de 6 ori mai puțin decât ați cerut?

Este o perioadă grea pentru toată țara, pentru toți cetățenii. S-au acumulat de-a lungul anilor foarte multe probleme, mai ales pe plan economic, și trebuie să se ia măsuri. Apoi, bugetul aprobat pentru anul 2025 a fost în așa fel construit și adoptat de către Parlamentul României încât se știa că nu există acoperire pentru ultimul trimestru. Știm din ianuarie. Aceasta a fost o sacină pentru guvernul care a fost în prima jumătate a anului, și a devenit o povară și mai grea pentru guvernul actual.

Deci, surprize, până la urmă, nu sunt.

Dar știți ce îi revoltă pe oameni? Am înțelege cu toții situația dificilă, însă, din ce am citit, oamenii din cultură sunt deranjați de prioritățile guvernului, în sensul că partidele politice au primit mai mulți bani decât sectorul cultural. De asemenea, când a fost mărit TVA-ul, s-a mărit și la carte, în condițiile în care câștigul pentru bugetul de stat nu era foarte mare, dar pierderea pe care o provoacă în domeniu este mare.

Am învățat din primul meu mandat de secretar de stat, acum 20 de ani aproape, ministrul de finanțe de atunci mi-a explicat: Andraș, n-ai să vezi în viața ta un ministru de finanțe care, din singura sursă predictibilă și calculabilă, îți va ceda ceva. Nici ție, culturii, nici altcuiva, pentru că ăsta este izvorul care poate fi cumva controlat ca debit. Deci, aceste creșteri reprezintă, în această situație destul de disperată pentru guvern, pe de o parte, o soluție.

Acum, cum afectează asta industriile? Așa cum ne afectează pe noi în industria noastră mică de acasă, în gospodăria fiecăruia, doar că industriile, spre deosebire de noi care avem veniturile, de regulă, destul de fixe, pot să-și reconsidere orice prioritate.

Dacă vorbim de editură, atunci planul editorial poate fi adaptat, astfel încât să reușească să treacă peste această perioadă fără pierderi mari. Vorbim de o industrie, vorbim de o economie, vorbim de interesul care este, înainte de orice, de a avea nu doar echilibru financiar, ci și profit. De aceea, este o industrie.

Dar, până la urmă, povara cade tot pe consumator, în acez caz pe cititor.  

Nu neapărat.

Vă dau un exemplu concret. Acum câteva zile am ales de la raft o carte pentru copii care costa 39 de lei. La casă, însă, mi s-a spus că este 49 de lei, fiindcă a crescut TVA-ul și nu au apucat să modifice toate prețurile. Câți oare nu ar fi renunțat la acea carte, dată fiind această scumpire majoră?

Da, am înțeles. Evident că știm că se întoarce și aici. Problema este că dacă toată lumea s-ar fi pregătit pentru acest lucru, care, repet, nu a venit surprinzător…

Atunci, da, într-adevăr, era mai bine să existe măsuri. Vă dau o măsură de echilibrare. Din momentul în care crește prețul de consum la carte, dacă tu ai alternativa unui sistem pus la punct de achiziție și bibliotecile au un fond de carte interesant, atunci e posibil să poată exista o compensație.

Până la urmă, rostul bibliotecii, de când e lumea, este că permite un acces la un fond de carte pe care, în anumită perioadă, unii oameni nu și-l pot permite.

Și considerați că bibliotecile din România corespund acestei nevoi?

Nu, nu sunt up to date. Din păcate, sunt foarte departe. De asta spun că lucrurile, deși erau predictibile, tot ne-au luat prin surprindere, dar asta este crucea noastră. Deci, într-adevăr, bulversarea s-a produs. S-a produs la nivelul micro, la nivelul macro, la nivelul individului, a familiei și a întregii societăți.

Legat de banii pentru partide…Eu nu sunt politician și nu am considerațiuni și priorități politice. Eu sunt mai degrabă un tehnician, numit pe criterii politice. Deci, din perspectiva mea de tehnician pot să vă spun doar atât: nu cunosc care sunt raționamentele pentru care acum aceste prevederi pentru partide politice apar ca fiind mai favorizante la rectificarea bugetară.

Dar trebuie să luăm în considerare faptul că suntem după un an și jumătate de alegeri. Legea așa prevede, că după ce partidele au avansat cheltuielile, li se rembursează toate costurile eligible.

Ca să concluzionez, pornind cu un handicap, încă de pe 1 ianuarie, eu cred că putem ajunge până la sfârșitul anului să ne închidem fără probleme. Dar dacă nu ne schimbăm conduita, problema va fi la fel.

Ce înseamnă conduita? La ce vă referiți, mai exact?

Toată conduita, toată această abordare a raporturilor de muncă, care au o singură direcție, one way: creșterea. Și nu vine niciodată creștere de calitate, nu vine niciodată creștere de conținut, nu vine niciodată decât drepturi, drepturi care cresc.

Asta credeți că fac managerii instituțiilor de cultură?

Nu, managerii nu, asta rezultă din presiunea coordonată de discursul sindicalist. În spitale și în educație a crescut foarte mult nivelul de salarizare. Resimțim schimbarea de calitate? Nu prea. Deci, este clar că, dacă nu ne schimbăm conduita, într-un final acest one way, într-o continuă creștere, vom ajunge la imposibilitate de plată. Poate nu acum, poate nu la anul, poate va mai rezista, cum a rezistat 35 de ani, pe niște discursuri politice și politicianiste destul de eronate.

Și ce ar însemna, din punctul dumneavoastră de vedere, această schimbare a conduitei în instituțiile publice de cultură?

În primul rând, reconsiderarea legislației.

Cum?

Foarte simplu. Sunt modele practicate în lume, în care nu există raportul juridic de muncă, cu toate sporurile, ci o abordare mult mai antreprenorială. Prin liberalizarea meseriilor vocaționale, iar raportul juridic de muncă rămâne unul complementar, subsidiar sau restrâns.

Ați avut discuții concrete cu premierul Bolojan, în acest sens?

Scrie în programul de guvernare acest lucru. Urmează să ne apucăm de implementare.

Vorbim despre un sistem de indemnizații pentru artiști, de exemplu, cum e în Franța?

Nu, vorbim despre întregul sector cultural. Pentru că întregul sector cultural este guvernat de instrumentul de măsură denumit timpul de lucru, adică lucrul 8 ore pe zi, 40 de ore pe săptămână, cu sâmbete și duminici, cu sporuri, ceea ce este total nefiresc în această zonă, în lumea artistică, în general.

Discuția cu contractul colectiv de muncă a pornit de la un aspect foarte simplu: supraveghetorii din muzee, care au un rol foarte important, deocamdată, până când nu vor apărea roboții supraveghetori, au un rol foarte important în opinia lor, mult mai stresant decât ni s-ar părea nouă, civililor, și sindicatele au spus: nu se mai poate, trebuie să schimbăm regula.

Regula muzeelor era următoarea: nu se lucrează luni și marți, pentru că se compensează zilele de sâmbătă și duminică. Cererea lor era acum să se compenseze dublu, ceea ce ar fi condus că luni și marți să aibă liber, dar nici miercuri și joi să nu lucreze. Și atunci, unde mai duce acest domino?

Acest domino care este doar într-o creștere, doar că nu ne dăm seama că, până la urmă, începe să se prăvale. Dacă primul cade, restul se duce după aceea. Asta e doar un exemplu.

În general, meseriile vocaționale nu ar trebui să aibă unitatea de măsură timpul, ci ar trebui să aibă unitatea de măsură cantitatea, calitatea, complexitatea livrabilului, care constă într-o expoziție, într-o lucrare, într-un spectacol, într-un concert, într-o colecție, în volumul de carte pe care îl livrează biblioteca consumatorilor.

Ați spus că e nevoie de o schimbare la nivel legislativ. Cum vedeți situația actorilor angajați aproape pe viață în instituții publice? Sunt unii care au contracte determinate care joacă mai des decât cei unii cu contracte nederminate, care poate nu au mai jucat de ani de zile, dar primesc salariile.

Eu, când am scris cu echipa, în 2007, Ordonanța 21, care este legea teatrelor, legea privind instituțiile și companiile de drept privat de spectacole și concerte, atunci am încercat ceva și, drept mulțumire, am primit un sicriu adus în fața ministerului de către sindicate.

Acolo am specificat în lege că, spre deosebire de regula generală instituită de codul muncii, în instituțiile de spectacole și concerte, angajările se pot face și pe durată determinată, indiferent de durată, nu neapărat pe viață, prin derogare de la articolele 82-84 din Codul Muncii.

În acești aproape 20 de ani care au trecut din 2007, sunt în continuare foarte puține instituții de spectacole care s-au folosit de lege. Acest fenomen trebuie regândit, trebuie reconsiderat întregul sistem cultural.

Acum doi ani a fost adoptat acest statut al lucrătorului cultural profesionist. Aceasta este deja o alternativă care este încă un mugurel. Foarte firav și foarte incomplet. Lucrătorii culturali, nu doar artiștii, ar trebui să aibă o lege protectivă care să asigure o alternativă sistemului guvernat de dreptul muncii.

În acest tip de abordare complementară trebuie să lucrăm noi în viitorul apropiat împreună cu toate brestele, cu toți beneficiarii, găsind o soluție treptat, pentru că ceea ce nu s-a schimbat în 35 de ani, nu poți schimba de pe azi pe mâine. Trebuie să o faci elegant, având grijă de zonele sensibile, de anumite vârste, de anumite profesii care sunt mai speciale, de exemplu un balerin, care poate lucra doar până la o anumită vârstă.

Deci, trebuie să o faci cu tact, cu atenție și cu aplicarea specificităților zonei, complementar, nuanțând cadrul legislativ și transformându-l într un mecanism care oferă o solidă alternativă.

Atunci vom putea să ne pregătim astfel încât orice astfel de surpriză ar fi pe viitor, ca această criză prin care trecem…

Imposibilitatea de a plăti salariile?

Asta sau altele, nu știm ce vine peste tine. Deci, da, asta este un aspect care acum e pe tapet, e pe rol, dar mâine poate apărea altceva.

Dar mai este o problemă. Din momentul în care te gândești la un sistem alternativ, tu nu poți spune ai economisit fondul de salarii. Nu l-ai economisit pentru că fondul de salarii trebuie să îl treci la bunuri și servicii într-o parte considerabilă, dacă nu și mai mare.

Dar în această ecuație, cultura nu va mai fi împărțită în două categorii: cei norocoși și favorizați care au de toate, siguranță, salarii, și cei ghinioniști sau tinerii absolvenți care nu au loc în sistem, ei n-au nimic.

Această schimbare despre care vorbiți, care înțeleg că e dorită de coaliția de guvernare, este acum în lucru la vreo comisie?

Este responsabilitatea Ministerului Culturii, la fel cum fiecare pe felia lui, să aplice programul de guvernare. Toate legile pe care le-am făcut au fost făcute pe bază de largă consultare. Nimic nu s-a făcut de pe azi pe azi, sau noaptea ca hoții.

Nu se va schimba nimic până când nu faci într-adevăr o reformă.

De aceea, acest guvern și-a asumat acest rol destul de ingrat de a lua decizii usturătoare. Eu nu vreau să fie usturătoare. Vreau să fie gândite și pregătite. Deocamdată salvăm ce putem.

Ați avut discuții concrete cu premierul Bolojan, v-a cerut să scădeți cheltuielile din sectorul cultural?

Scăderea cheltuielilor din toate sectoarele este un must.

Dar v-a cerut și cum să o faceți?

Nu, asta e treaba fiecărui ministru.

Vă întreb pentru că domnul Bolojan, când era la Oradea, a avut această viziune asupra sectorului cultural, de comasări și trecere pe contracte determinate.

Da, dar încercările lui, până la urmă, n-au avut o finalitate, pentru că erau punctuale, nu erau sistemice. Asta încerc să spun. Vremea tratamentelor simptomatice a trecut, a condus la rezultate total dezastruoase. Acum ar trebui să tratăm boala. Toți suntem conștienți de această boală, dar nimeni nu se apucă de tratament. De ce? Pentru că nu ne permiteam.

Dar și dintre artiști s-a ridicat problema că unii joacă foarte mult, iar alții, angajați, deloc. Știți că este un caz recent la teatrul Metropolis, chiar e un proces pe rol cu o actriță care n-a mai jucat de foarte mulți ani și acuză conducerea teatrului de hărțuire la locul de muncă.

Doamna respectivă n-a jucat nici înainte. (n.r. actrița Mariana Dănescu, angajata Teatrului Metropolis din București)

De fapt, scopul este acesta: ca dintr-un loc călduț, mai mic, și cu salarizare mai mică, să ajungă într-un loc la fel de călduț, cu salarizare mai mare.

Eu am adresa ei către mine, ea neînțelegând că eu nu pot transfera de la o instituție a primăriei la o instituție a ministerului. Nu există, nici măcar Codul Muncii, care are multe inepții, nu cunoaște această solicitare. Dar acolo, scopul nu este neapărat de a juca. Ca să ne înțelegem foarte bine, eu nu spun că un actor nu trebuie să joace, dar găsești soluții. Eu, de exemplu, joc la un teatru alternativ, la un teatru independent.

Alte țări au găsit soluții. Noi nu am vrut timp de 35 de ani. Întrebare: acum, când n-o să mai putem susține, o să avem curajul să facem o schimbare?

Dumneavoastră aveți curajul, ca minister al culturii, să faceți această schimbare?

Da.

Sunteți susținut de premierul Bolojan? Puteți să ne spuneți puțin care este relația dumneavoastră cu premierul?

Suntem colegi în același guvern. Ne știm de câțiva ani, dar nu suntem, nu trebuie să fim prieteni. Nu există niciun dialog extra-instituțional, există dialog instituțional.

După ce ați văzut reacțiile provocate în domeniu de Ordonanța 52/2025, ați avut o discuție cu premierul?

Da. Am avut și în ședința de guvern de joi.

Și cum se va rezolva situația?

Printr-o ordonanță de urgență.

Vom face acum un act normativ, care nu va fi de aplicabilitate generală. Va fi în interesul exceptării tuturor cheltuielilor care se fac pentru producerea și exploatarea de bunuri culturale, pentru prezervarea patrimoniului, pentru conservarea lui sau promovarea lui, astfel încât evenimentele să poată avea loc, să nu fie periclitate. De la producere la exploatare, de la premierele care se pregătesc, expoziții, târguri de carte care mai sunt anul ăsta, să poți invita în continuare soliștii sau dirijorii și să poți cheltui pe recuzita consumabilă, de exemplu corzile la instrumente, dacă ai nevoie, pentru că nu mai ai pe stoc.

Cei din zona muzeală sunt foarte nemulțumiți de discrepanța pe care ministerul o face între sectorul instituțiilor de spectacol și muzee.

Ministerul nu face această discrepanță. În legea salarizării, salariile au crescut în instituțiile de spectacole și unii au rămas în urmă, muzeele. Dar această discrepanță nu o face Ministerul Culturii. Nu Ministerul Culturii face legea salarizării. Este un domeniu guvernat de dreptul muncii, gestionat de Ministerul Muncii, cu consultarea Ministerului Culturii.

Și dumneavoastră, ca ministru al Culturii, faceți ceva să remediați inechitatea asta, să discutați cu ministrul Muncii? Probabil ați citit de-a lungul timpului materiale de presă care au arătat restauratori care lucrează în condiții de-a dreptul periculoase pentru sănătătatea lor, mulți dintre ei suferă de cancer.

Dar câte mesaje primesc eu pe Facebook sau peste tot…

Da, legea salarizării. Uitați-vă la declarațiile ultimilor trei miniștri ai Culturii. Toată lumea spunea lucrăm la legea salarizării. Și ați văzut cumva legea salarizării modificată?

Eu nu am spus că lucrez la legea salarizării pentru că nu sunt de acord. Pentru că nu legea salarizării este soluția. Degeaba o peticești, 35 de ani a dus numai la discrepanțe.

Dar sunteți conștient de problemele cu care se confruntă cu oamenii care lucrează în muzee, în laboratoare?

Da, sunt absolut conștient.

Și pentru aceștia, care au niște salarii infime și condiții de lucru nesănătoase în multe cazuri, care este soluția?

Cu toții lucrăm expuși. Și actorii lucrăm expuși și muzicienii și dumneavoastră, în presă, lucrați expuși la tot felul de condiții și nu goana după sporuri ar trebui să fie soluția.

Da, sunt conștient de aceste probleme, dar nu am baghetă magică. Nu pot să le rezolv de pe azi pe mâine. Aceste probleme nu sunt de ieri, țin de 35 de ani.

În opinia mea, acest sistem în 35 de ani și-a dovedit totala inadecvare la nevoi. Acum vorbind despre muzee, dar după aceea, dacă ne focusăm un pic pe bibliotecari, o să vedem că situația e pe alocuri mult mai gravă decât la muzeografi sau la restauratori. Deci cum focusezi pe fiecare, îți dai seama că arată cumva ca infrastructura de țevi din București.

Și de ce am ajuns în situația asta, domnule ministru?

Este foarte simplu, pentru că în toți acești ani România avea alte priorități. Nu cultura, evident. Și este firesc. Nu aveam infrastructură rutieră, nu aveam infrastructură spitalicească. În continuare avem nu știu câte școli cu toalete în curte. Deși problemele în 35 de ani s-au mai rezolvat. Mai avem, totuși, niște drumuri față de cum erau în tinerețile mele. Avem, totuși, niște spitale.

Dar au dispărut biblioteci, cinematografe, centre culturale din mediul rural și orașele mici…

Știu exact cum au dispărut așezămintele culturale. Spre deosebire de alte zone ale lumii, nu avem instituția cofinanțării. Din momentul în care am introduce sistemul acesta, prin care centrul, cum ar fi Guvernul, cum ar fi Ministerul Culturii, dintr-un buget al său să asigure o contribuție proporțională cu contribuția locală, din momentul acesta toată infrastructura s-ar dezvolta altfel.

Noi am avut un program în 2005-2007 în care am făcut și legea așezămintelor culturale și am avut un program național de construire sau de reparație capitală a așezămintelor. Programul, după ce am plecat noi de la guvernare în 2008, ușor, ușor s-a asistat, dar mai era o problemă.

Sunt niște construcții, dar nu se folosesc pentru că nu există bugetare pentru profesioniști care să activeze acolo.

De ce să meargă cineva să fie metodist? În același timp, ne mirăm că lipsa de educație și de cultură în rural ne produce un electorat care este foarte ușor manipulabil. Deci problemele sunt sistemice. Problemele sistemice nu le rezolvi singur, de pe o zi pe alta.

Să lămurim puțin acea frază din circulara pe care ați dat-o în instituțiile de cultură, care spunea că, în cazuri extreme, în perioade cu interes căzut, se poate intra în concedii fără plată. Este o sugestie reală și cum poate fi cuantificat interesul scăzut?

Am spus că dacă se ajunge în situații extreme. În primul și în primul rând, o circulară prin definiție este un act intern, într-un raport între o instituție finanțatoare și o instituție finanțată, da. Deci nu trebuie să facă obiectul discuțiilor publice.

Dar trăim în epoca transparenței și eu n-am nicio problemă, am fost conștient când am formulat acea frază. Acea frază își are sorgintea în realitatea bugetului despre care vă vorbeam.

Toată lumea știe de pe 1 ianuarie că bugetul nu ajunge. Toată lumea știe că bugetul nu acoperă ultimul trimestru, fondul de salarii, dar toată lumea merge pe acel obicei. Dom’le, dar e adevărat că chiar se aplică? Că până acum guvernul întotdeauna la rectificare ne-a dat.

Dar cum poate fi definită această perioadă de interes căzut?

Foarte simplu. Fiecare director de muzeu, fiecare director de bibliotecă, fiecare director de teatru știe care sunt obiceiurile de consum cultural în instituția lor, că de aia e director. Vede fluctuația.

Sunt anumite zone în țară în care consumul cultural, de exemplu, înainte de Crăciun și până de Sfântul Ion, este zero. Poți să faci varietate, poți să faci orice, lumea e focusată pe altceva.

Eu n-am făcut nimic altceva decât să evidențiez o realitate. În funcție de constrângere, în situații excepționale, poate fi luată în calcul această variantă. Dar nu există obligație, nu este recomandare, fiecare o interpretează cum vrea.

Un alt capitol important: concursurile pentru funcțiile de manageri. V-ați asumat la începutul mandatului că veți organiza toate concursurile în instituțiile din subordinea Ministerului Culturii.

Și merge, merge.

De TNB nu am auzit nimic, de exemplu. Au trecut mai multe luni.

Pentru că avem un compartiment format din 4-5 oameni cu care trebuie să gestionez cred că vreo 17 concursuri.

Din 17 câte ați organizat?

Am scos Opera din Iași, cred că 3-4 sunt făcute. Lucrăm în paralel cu caietele de sarcini, dar pentru a face un caiet de sarcini, tu ai nevoie de datele actualizate. La Opera din Iași niciunul dintre câștigători n-a intrat în cursa finală, deci, pe la urmă, se reia. Concursul a fost organizat pe datele raportate până în 30 august. Dacă tu faci concursul din nou în octombrie, tu ai obligația să actualizezi datele economice. Datele sunt trimise de instituții, iar eu nu pot să stau cu jandarmii după ei: vezi că acum am nevoie de aceste date.

Iar TNB-ul eu zic că până la sfârșitul acestei luni va fi anunțat. Eu mă țin de calendar. Doar că nici aici nu se întâmplă minuni.

În ce măsură criza aceasta financiară afectează proiectele de patrimoniu majore, și anume Muzeul Național de Istorie, care avea acel împrumut de la Banca Europeană de Dezvoltare. România cred că trebuie să contribuie cu 20%.

Această parte nu este afectată. Partea dificilă este că muzeul nu rezolvă niște probleme. Aici e o problemă de management, până la urmă. Dacă vreți să vă zugrăviți apartamentul, ce faceți?

Îl golesc. Dar, am urmărit acest subiect de vreo 15 ani, iar conducerea muzeului a făcut numeroase apeluri către Ministerul Culturii și către Ministerul Apărării pentru a găsi un spațiu propice pentru depozitarea patrimoniului.

Aici avem o mare problemă, mașina cu două volane este exemplul meu preferat.

Nu vii la mine să spui: hai, domnul ministru, să alegem între varianta A sau B. Nu, asta e treaba ta. Și unul din principalele elemente ale caietului de obiective pentru concursul de management de la MNIR este ieșirea din acest impas.

Doar că în exemplul cu mașina, aici nu este vorba despre o mașină personală, ci de mașina României. Vorbim, totuși, despre patrimoniul României, de zeci de mii de piese care trebuie puse sub adăpost. Managerul unui muzeu trebuie să găsească un spațiu uriaș pentru ele?

Poate că nu un spațiu uriaș, poate că trebuie să găsească mai multe spații mai mici.

Fostul director, Ernest Oberlander Târnoveanu, a identificat de-a lungul timpului niște spații, dar MAPN sau RAAPPS, după caz, nu și-au dat acordul pentru a găzdui patrimoniul.

Eu pot să fiu de acord sau să nu fiu de cu soluția găsită. Dar nu pot eu să mă substitui ție și eu să-ți ofer soluția. Asta nu pot. Nu e corect și nu pot să o fac pentru că nu e responsabilitatea mea.

Dar pare că guvernul actual și guvernele care au trecut nu au acest simț al pericolului iminent, fiindcă, dacă un cutremur ar veni acum sau mâine, efectiv ar distruge patrimoniul României.

Este un pericol iminent știți de câți ani? De la cutremurul de 1977 încoace. Problema asta nu s-a întâmplat de ieri. Sunt niște probleme moștenite.

Eu nu mă aștept nici de la acest concurs să vină candidatii cu soluții finale, dar vor avea un task foarte bine definit: dacă ai soluții sau îți propui un calendar măcar de a găsi soluții, atunci eu deja am la ce să vin cu sprijinul, dar soluția trebuie să vină de jos.

Piramida se construiește de la bază și deciziile se duc de jos în sus. Concursul la MNIR este deschis.

În seara aceasta ați jucat într-un spectacol de teatru. Cum faceți să găsiți un echilibru între jobul de ministru al Culturii și profesia de actor?

Joc doar în obligațiile pe care le am. N-am mai asumat nicio creație nouă. Deci, în afară de acest spectacol, mai am unul la Cluj. Voi avea trei reprezentații până la sfârșitul anului, deci astea nu sunt imposibile. Dar, niciodată n-am renunțat la meserie. Aceste responsabilități sunt trecătoare.

De ce ați vrut să intrați în politică?

N-am vrut să intru în politică, nici n-am intrat în politică. Am fost la locul potrivit în momentul nepotrivit sau invers, cum vreți să o luați. În decembrie 1989, la un mic cerc de literatură în Târgu Mureș, unde eram student în anul 2, noi, cu câțiva profesori, ne-am apucat și am făcut UDMR-ul. Am fost fondatorii UDMR-ului. Sunt membru fondator UDMR și unul dintre primii vicepreședinți pe probleme de cultură, că eram student la teatru, cel mai tânăr fiind.

Eram vicepreședinte pe județul Mureș al UDMR-ului din decembrie 1989. În momentul în care am intrat pe portalul radioului public, ca președinte director general, mi-am suspendat statutul de membru UDMR.

De la radio am trecut la TVR, am avut statut de producător TV, și nici până astăzi nu mi-am reactivat calitatea de membru cotizant al UDMR, dar trecutul și apartenența nu le neg.

Biografia dumneavoastră are acea pată care vă urmărește peste tot: decizia definitivă a instanței privind conflictul de interese. Ați fost găsit vinovat. Regretați ceva din perioada aia? Poate o decizie pe care ați luat-o?

Nu regret absolut nimic. A fost o luptă foarte ciudată, foarte interesantă. Am moștenit un proiect european, un proiect de finanțare europeană de 3 milioane de euro, care ajunsese în colaps. Deci, Se cheltuise cam un milion și ceva, era ultimul an, era în colaps și risca radioul să plătească înapoi toți banii cheltuiți. Și am salvat proiectul, am terminat cu laude, cu felicitări, ca exemplu de bună practică.

Și aici a venit organismal intermediar care a spus: trebuie să emiteți un ordin de președinte director general în care să vă desemnați coordonator.

Am zis că eu nu semnez așa ceva, nu mă numesc pe mine, trebuie să fie altă soluție. Și m-am împotrivit vreo două trei luni și organismul intermediar a spus nu, că trebuie și acest document. Am chemat toți consilierii juridici și mi s-a explicat foarte clar: este un act administrativ, dar nu el produce efecte juridice.

Eu am avut un conflict de interese în materie administrativă, așa se numește. Așa este încadrarea.

Decizia instanței a fost că nu mai aveați voie să ocupați o funcție publică timp de 3 ani.

Și n-am ocupat funcție publică timp de 3 ani.

Ați fost în Consiliul de Administrație al Radioului. Funcție publică plătită.

Nu este funcție publică. Este o calitate dobândită prin votul Parlamentului. Am trecut prin comisii și a votat plenul reunit, comisiile reunite. Deci cine face are obligația și dreptul de a desface. Tu nu poți să demisionezi.

Ba da, poți să demisionezi.

Dar de ce să demisionez? Nu e treaba mea. Eu am înștiințat Parlamentul că este această decizie. ANI a înștiințat Parlamentul. Parlamentul trebuia să se reunească și să ia decizia. Eu nu am o problemă de moralitate. Nu am fost vinovat de la bun început.

Dacă vreți, puteți să mă întrebați și de steag.

Este adevărat că ați dat foc steagului României?

Nu. Mai multă lume a verificat și nu există niciun fel de constatare, un raport, un referat, o condamnare sau ceva. Este o născocire a unei minți bolnăvicioase, dar făcută cu talent. A pus această amprentă pe fruntea mea când eram încă director la Timișoara.

Știți cine este această persoană?

Da, Ioan Ieremia, fost director al Teatrului Național din Târgu Mureș, pentru simplul fapt că nu am vrut să-i angajez fiul ca regizor la mine la teatru.

Am spus: am post de regizor vacant, dar stagiunea mea e plină, e o singură sală, e ocupat totul, nu am ce să-i dau de lucru. La care mi-a zis: dar nici nu-ți cer să-i dai de lucru, doar să-l plătești. Și am zis: “iertați-mă, sunt prea tânăr să fac astfel de aranjamente.” Aveam 25 de ani atunci, 24 când am luat concursul. Ne-am luat rămas bun și de atunci a început și m-a urmărit toată viața. El a dat în presă acest zvon.

Cu premierul maghiar Viktor Orbán aveți o relație? Vă cunoașteți?

M-a văzut prima oară în 2003, când am jucat ca actor în distribuția spectacolului de inaugurare a noului sediu al Teatrului Național din Budapesta, era pentru el marele eveniment și după aceea cred că de două ori ne-am intersectat. M-am întâlnit cu el inclusiv ieri, la congresul UDMR, dar nici măcar nu m-a recunoscut, nu ne știm, deci nu am o relație.

Ce părere aveți despre el și despre regimul pe care îl conduce?

Am mai spus, nu sunt politician. E altă țară, alte reguli, alte obiceiuri.

Deci el, pentru comunitatea pe care o conduce, își asumă bune și rele.

Dovada este procesul la Curtea Europeană de Justiție. Eu cred că pentru curaj și pentru consecvență, oricine poate fi respectat. Acum, dacă ești prim-ministru de 15 ani, nu poți să nu greșești, nu poți să nu deranjezi. Dar, repet, nu e problema mea. Ceea ce mă interesează pe mine este să văd avantajele dialogului cu regimul Orban.

Or regimul Orban, din punct de vedere al susținerii culturii în general și inclusiv al susținerii culturii din afara Ungariei, de care beneficiem și noi…. eu am convingerea că indiferent cine va fi câștigător după alegerile de anul viitor, cultura va trebui să găsească modalitatea în care să devină în continuare punte de dialog.

Dar știți că, la firul ierbii, artiștii din Ungaria spun că e din ce în ce mai rău cu acest regim, că actele culturale care favorizează regimul sunt finanțate, cele care îl critică nu.

După atâția ani, după atâția mandate, e clar că lucrurile se duc și în direcție bună și în direcție rea. Noi toți, în viața noastră, facem greșeli. Știți cum se spune: domnule, ai ajuns ministru sau ai ajuns director, te-ai schimbat. Dar de foarte multe ori nu omul se schimbă, ci de multe ori cei care vor să-l vadă altfel îl împing să fie, îi se construiește o imagine. Hai să zic altfel: lingușitorii îl transformă în altceva. E foarte interesant.

Eu cred că m-am școlit, dar asta nu înseamnă că sunt pus la adăpost de greșeli, de a mai călca pe câte o zonă sensibilă. Îmi cer scuze, dacă pot, dacă observ, dar sunt situații în care rănești fără să observi.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU András Demeter, ministrul Culturii: “Dacă nu ne schimbăm conduita, vom ajunge la imposibilitate de plată. Întregul sistem cultural trebuie regândit.” appeared first on Cultura la dubă.

Pășind încet, cu ajutorul unui baston elegant, purtând pe frunte o pereche de ochelari de soare, regizorul maghiar Béla Tarr se prezintă în fața noastră pentru interviu. Contrastul dintre corpul său vizibil fragil, vocea aproape stinsă și mintea sclipitoare este emoționant.

Este unul dintre artiștii care au marcat istoria cinematografiei, cu un stil inconfundabil, prin care a reușit să transforme simple scene de viață în poezii vizuale, în alb și negru. TIFF l-a invitat la Cluj, unde îi va acorda sâmbătă seara Premiul pentru Întreaga Activitate. Aproape toate filmele sale, printre care capodoperele Damnation sau Calul din Torino, pot fi văzute zilele acestea la TIFF, în prezența regizorului.

După ce am avut șansa să îl cunoaștem, am înțeles, însă, că prezența sa aici nu este doar despre premii și realizări cinematografice, ci despre ceva și mai valoros – libertate.

De altfel, la școala de film pe care a înființat-o în 2013 la Sarajevo, film.factory, avea pentru tineri un singur mesaj: “no education, just liberation”.

***

Îmi place să încep interviurile mele cu o întrebare despre copilărie, fiindcă mi se pare important să vedem din ce mediu vine persoana respectivă. Așa că aș vrea să vă întreb ce vă amintiți din copilăria dumneavoastră, cum era mediul în care ați crescut?

Să vedem…părinții mei lucrau în două teatre diferite, tata era un fel de scenograf, iar mama era prompteristă. Eu îmi petreceam cea mai mare parte a timpului pe stradă, cu gașca mea.

Părinții erau de dimineața până seara la teatru, eu eram singur, apoi, mai târziu, s-a născut fratele meu. Dar nu mă interesa. Mie îmi plăcea să stau pe străzi cu băieții.

V-a interesat teatrul în vreun fel, pe atunci?

Deloc. Mi se părea ridicol. Am fost de mai multe ori la teatru, când ai mei chiar nu aveau ce să facă cu mine, nu mi-a plăcut, eu am fost un fel de copil al străzii.

Cum ați descoperit lumea filmului?

S-a întâmplat mult mai târziu. Aveam un cinematograf aproape de casa noastră și am început la un moment dat să merg. Am văzut multe filme tâmpite, comedii și alte prostii de genul ăsta, pe care un tânăr le poate percepe drept filme de aventură.

Ați povestit într-un interviu că tatăl dumneavoastră v-a dăruit prima camera de filmat când ați împlinit 14 ani. Acela a fost momentul de început în ceea ce avea să devină cariera în film?

Da, am primit-o de ziua mea, dar nu știam ce pot să fac cu ea. O vedeam prin ochii unui copil, ca pe o jucărie. Mai târziu, când eram la liceu, am dezvoltat această sensibilitate socială, având cu toții o puternică viziune de stânga, împotriva partidului comunist oficial.

Cumva am reușit să fac primul meu film la 16 ani, era despre un grup de muncitori țigani, am arătat cum lucrau ei, cum trăiau, și a ieșit o critică dură la adresa societății. Am arătat filmul la proiector în diverse locuri, a fost perceput drept inacceptabil pentru regim și asta m-a făcut să continui, de fapt.

De ce ați fost atât de interesat în explorarea universului claselor muncitoare în filmele pe care le-ați făcut?

Pentru că cei mai mulți oameni au o astfel de viață.

Credeți că cinemaul de azi mai păstrează această responsabilitate față de public, de a-i arăta ceea ce e cu adevărat important sau a pierdut-o?

Nu putem generaliza, fiecare regizor e diferit. Depinde de ceea ce vezi tu, ceea ce recunoști tu. Dacă cineva are mai multă sensibilitate, sigur că va vedea lucruri diferite decât ceea ce vine din industria de film, care încearcă să facă profit. Eu nu știu ce înseamnă profit, e ciudat că într-un fel și eu am reușit să fac profit, dar nu acesta a fost scopul meu. Scopul meu nu este să fac bani.

Când am văzut Dune 2, un film al cărui buget doar de marketing a fost de 150 de milioane de dolari, am fost impresionată de realizare, dar m-am întrebat cât de ok este să se investească sume atât de absurde într-un film, când oamenii sunt uciși sau mor de foame în Gaza și în alte părți ale lumii? Cât de ok este să mergem liniștiți la film și să mâncăm popcorn, să ne uităm la astfel de blockbustere care ignoră realitatea? Dumneavoastră ce credeți despre faptul că industria filmul a ajuns să investească sume atât de mari într-o producție?

Am auzit de Dune, dar nu l-am văzut. Dacă ei pot să facă astfel de investiții, le vor face. Dacă vrei să înșeli lumea cu astfel de producții, ține de tine. Aceasta este o întrebare despre moralitate, nu despre cum faci un film. Dacă un regizor vrea să facă asta, ține de etică, nu de film, ține de personalitatea lui.

Spuneați într-un interviu că dacă ai un casting bun, actorii doar vor fi ei înșiși pe platou, nu vor juca, iar regizorul are, astfel, jumătate din treabă făcută. “Vânez emoțiile lor și le fur personalitățile” – ați declarat. Dar cum poate un regizor să aleagă acei actori potriviți pentru rol? Cum ați reușit dumneavoastră asta?

Trebuie să cunoști foarte bine omul. Trebuie să ai cheia către personalitatea lui și să vezi cum o poți deschide. Acesta e, de fapt, scopul meu.

Și cum reușiți să deschideți acea personalitate?

Trebuie să îmi petrec foarte mult timp cu ei, să îi cunosc, ei trebuie să aibă încredere în mine și eu în ei. Când tu spui camera rolling, ei devin goi. În ochii lor vei vedea cine sunt ei cu adevărat. Aceasta este provocarea. Dacă reușești să ajungi acolo, ai câștigat. Dacă nu, eu spun mereu: asta e ok, e drăguț, dar nu pentru acest film.

Foarte mulți tineri care vor să regizeze primul lor film se împotmolesc în găsirea finanțării și spun că nu primesc susținere. Cum ar putea aceștia să facă filmul pe care și-l doresc fără să aibă banii necesari? Ce sfat ați avea pentru cei care întâmpină acest obstacol?

(n.r. scoate telefonul din buzunar și îl arată)

Să folosească telefonul?

Da.

Din fericire, în secolul 21 nu mai depindem de această mizerie capitalistă, trebuie să fii liber. Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up. Să aștepți 10 ani sprijinul industriei sau al statului, e cel mai rău. Doar iți irosești timpul, viața și nu se întâmplă nimic.

Cum ați vrea să fiți amintit peste ani și ani în istoria cinematografiei?

Se pune acum că deja fac parte din ea, dar adevăratul scopul nu este ăsta. Scopul este să arăți viața cu adevărat, în propriul limbaj cinematografic, cât mai apropiat de ceea ce ești tu în realitate.

Ce cunoașteți despre cinematografia română, este vreun regizor pe care îl apreciați?

Îl cunosc, desigur, pe Cristian Mungiu, este un prieten al meu. Știu că a lansat și o carte.

Este despre bunica lui.

Da, sper să fie tradusă și în engleză, să o pot citi și eu. Îi mai știu filmele lui Radu Jude. Dar restul este pentru mine o gaură neagră.

Locuiți în continuare la Sarajevo?

Nu. Să spunem că mașina mea de spălat este la Budapesta, dar călătoresc foarte mult în jurul lumii, țin workshopuri pentru tineri, încerc să-i eliberez. Când mergeam la școala mea de film din Sarajevo, sloganul meu era: “no education, just liberation”.

Nu poți să predai nimic. Pentru că ceea ce vezi tu, de exemplu, în această încăpere, e diferit de ceea ce văd eu. Iar tu trebuie să arăți ceea ce vezi tu, prin ceea ce ești tu. Stilul de a filma, de a face un film, nu poate fi la fel ca al celorlalți. Asta le spun mereu tinerilor – să fie liberi.

Vă mai păstrați speranța că Ungaria se va elibera de regimul lui Viktor Orban?

Speranța e foarte puternică acum. Ar fi cel mai bine să se schimbe regimul, dar nu știm în cât timp se va întâmpla asta.

Pentru că ați vorbit despre eliberarea tinerilor, aș vrea să încheiem în această notă. Cum poate un tânăr să fie cu adevărat liber dacă politica există și în școli, există în media, peste tot? Cum își poate elibera cu adevărat mintea?

Să își deschidă ochii! Mergeți pe străzi și vedeți cum arată viața adevărată.

***

Filmul “Calul din Torino”, regizat de Béla  Tarr, poate fi văzut azi de la 16.00, la Cinema Arta din Cluj. După proiecție, regizorul va răspunde întrebărilor din public. Iar sâmbătă, de la 10.30, va susține un masterclass la Radisson Blu Hotel. La Gala de închidere a TIFF, Béla Tarr va primit Premiul pentru Întreaga Activitate.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Béla Tarr pentru Cultura la dubă: “Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up.” appeared first on Cultura la dubă.