Steven Speilberg este cel mai de succes regizor american din toate timpurile, din punct de vedere al încasărilor de box-office, fiind câștigătorul a trei premii Oscar, printre alte numeroase distincții. Cariera sa în cinematografie se întinde peste 50 de ani, el fiind unul dintre pionierii blockbuster-ului modern.

“Cu o carieră incredibilă, Steven Spielberg nu doar a încântat generații de spectatori din întreaga lume, dar a și oferit un nou sens cinema-ului, ca fiind o fabrică a viselor.”

Mariette Rissenbeek și Carlo Chatrian – directorii Berlinale

Printre cele mai cunoscute filme regizate de Steven Spielberg sunt Jaws, Indiana Jones, E.T., Jurassic Park, Close Encounters of the Third Kind, Schindler’s List, Saving Private Ryan, Munich, Lincoln.

The Fabelmans este un film autobiografic, extrem de personal al lui Steven Spielberg, concentrându-se asupra copilăriei și adolescenței regizorului. Filmul va avea premiera în cinematografele din România pe 25 Noiembrie 2022.

The post Steven Spielberg va fi omagiat la Berlinale 2023 appeared first on Cultura la dubă.

Altă mențiune importantă: Nu a fost nevoie de ieșirea de sub jugul comunismului ca filmele românești să iasă din țară.

Ce urmează este o listă de performanțe ale filmelor românești pe plan internațional. Nu este o listă completă, ci una a momentelor cheie pentru filmul românesc, în ceea ce privește aprecierea pe plan internațional.

Prima ediție oficială a festivalului de film de la Cannes a avut loc în 1946. Paul Călinescu, cu filmul “Floarea Reginei“ a fost selecționat în competiția Palme d’Or.

Jean Mihail a fost și el în competiție cu scurtmetrajul “Rapsodia Rustică”, într-o categorie la care mai era nominalizat și Walt Disney.

“Afacerea Protar”, regizat de Haralambie Boroș a fost nominalizat la Palme d’Or în 1956. În același an, Ion Popescu Gopo, cu filmul “Marinică” și Ion Bostan cu “Nicolae Grigorescu” au fost selecționați în competiția de scurtmetraje.

“La Moara cu noroc”, filmul lui Victor Iliu a fost prezent la Cannes în 1957, în aceeași competiție cu Bergman, Fellini și Wajda. Tot în 1957, Ion Popescu Gopo a câștigat Palme d’Or pentru scurtmetrajul “Scurta Istorie”.

“Pădurea Spânzuraților”, regizat de Liviu Ciulei, a fost selecționat la Festivalul de la Cannes în 1965. Un an mai târziu, “Răscoala”, în regia lui Mircea Mureșan, a fost selecționat la același festival.

Lucian Pintilie a fost prezent la categoria Un Certain Regard din cadrul Festivalului de la Cannes cu filmul “Pavilion VI” în 1979.

A urmat o pauză de selecții la Festivalul de la Cannes până în 1992, când tot un film regizat de Lucian Pintilie a avut o proiecție specială – “Balanța”.

Putem înțelege efectele cenzurii asupra cineaștilor și a filmelor lor în anii 80. Pe când alte țări socialiste aveau anual selecții la Cannes, în cazul cinematografiei românești, prezența la festivaluri internaționale era rară. 

Următorul an, 1993, a marcat debutul lui Nae Caranfil în secțiunea “Quinzaine des realisateurs” la Cannes, cu filmul “E Pericoloso Sporgersi“.

“O vară de neuitat”, regizat de Lucian Pintilie, a fost selectat în competiția oficială pentru Palme d’Or în 1994. Pintilie concura la aceeași categorie cu Tornatore, Kieslowski, Joel Coen, Mikhalkov și mai tânărul Tarantino.

Următorul an, “Senatorul Melcilor”, de Mircea Daneliuc a fost nominalizat la Palme d’Or.

Începutul mileniului III a fost dominat de Cristi Puiu. “Marfa și Banii” a fost selecționat la Cannes, în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs și a câștigat mai multe premii în festivaluri internaționale de film.

În 2004, “Un cartuș de Kent și un pachet de cafea” a fost scurtmetrajul care l-a propulsat pe Cristi Puiu în două poziții: prima, de cineast recunoscut internațional, filmul câștigând numeroase premii la festivaluri de film și a doua, de cineast-reper pentru colegii lui de breaslă români.

2005 și 2006 sunt anii în care “Moartea Domnului Lăzărescu” a câștigat numeroase premii: Un Certain Regard la Cannes, festivaluri de la Bratislava, Chicago, Copenhaga, Lisabona, Palm Springs, Reykjavik, Talin, Trieste sunt doar o parte din palmaresul filmului, considerat responsabil pentru multe elemente din stilistica noului val românesc, de exemplu: cadrele lungi, filmate din mână, accentul pus pe realism, subiecte alese din pătura de jos a societății.

Acest moment reprezintă, de fapt, recăpătarea recunoașterii internaționale a cinematografiei românești.

Corneliu Porumboiu, Radu Muntean, Cătălin Mitulescu se bucură de succes internațional cu filmele lor “A Fost sau n-a fost?”, “Hârtia va fi albastră”, respectiv “Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”, toate trei lansate în 2006.

Corneliu Porumboiu a câștigat, cu filmul menționat mai sus, premiul Camera d’Or la Cannes.

A urmat punctul culminant – premiul Palme d’Or câștigat de filmul “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” al lui Cristian Mungiu în 2007. Această premieră pentru filmul românesc a fost însoțită de o alta: Academia Europeană de Film a premiat “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” cu premiul pentru cel mai bun film european al anului. Încă un film cu numeroase premii la festivaluri din toată lumea.

În 2009, Corneliu Porumboiu câștigă, în cadrul competiției “Un Certain Regard” la Festivalul de la Cannes, premiul FIPRESCI și Premiul Juriului cu filmul “Polițist, adjectiv”.

În 2010, “Eu când vreau să fluier, fluier”, în regia lui Florin Șerban, câștigă Ursul de Argint la Berlinale, urmând zeci de alte selecții și premii. Noul val românesc era “pe val”.

Cristian Mungiu uimește din nou, cu “După Dealuri”, film ce îi are co-producători pe Jean-Pierre și Luc Dardenne. Filmul câștigă premii la Cannes în 2012, pentru actrițele Cosmina Stratan și Cristina Flutur și pentru scenariul scris de Cristian Mungiu. Cineastul român își solidifică astfel poziția pe plan internațional.

“Poziția Copilului” a câștigat, în 2013, Ursul de Aur la Berlinale și anunța o ieșire din stilistica noului val cu mișcări de cameră ce ies din normele realismului. 

Filmul s-a bucurat de apreciere internațională, dar, din păcate, foarte puțini oameni l-au văzut în sala de cinematograf, la fel cum s-a întâmplat în cazul celor mai multe filme românești, în ciuda prestigioaselor premii câștigate.

În 2015, “Arferim!” al lui Radu Jude câștigă Ursul de Argint pentru regie. Încă un film românesc special, imposibil, de data aceasta, de încadrat în vreun curent contemporan. Stilistica lui Radu Jude, este, de fapt, originalitatea. Filmul câștigă numeroase premii la festivaluri de film din toată lumea. 

În același an, Corneliu Porumboiu câștigă premiul “Un Certain Regard” la Cannes cu filmul “Comoara”.

2016 este anul în care Cristian Mungiu câștigă la Cannes premiul pentru regia filmului “Bacalaureat”. Filmul lui Cristi Puiu “Sieranevada” este nominalizat și el la competiția Palme d’Or. De altfel, e pentru prima dată în istorie când România are două filme în competiția pentru Palme d’Or.

Este un an excepțional pentru cinematografia română, traseul festivalier al celor două filme semnate de cei mai importanți cineaști români în viață fiind impresionant.

În 2018, Adina Pintilie câștigă Ursul de Aur la Berlin cu filmul ei de debut “Touch me Not”, stârnind controversă în rândul criticilor și deschizând ochii cineaștilor și cinefililor români pentru un fel neconvențional de narațiune, îndrăzneț și original.

În 2021, “Babardeala cu bucluc sau porno balamuc” al lui Radu Jude câștigă Ursul de Aur la Berlin, alături de numeroase alte premii și selecții, iar România devine singura țară câștigătoare a 3 Urși de Aur în ultimii 20 de ani.

2021 reprezintă anul unei premiere pentru cinematografia românească: prima nominalizare la Premiile Oscar. Documentarul “Colectiv”, regizat de Alexander Nanau, este nominalizat la două categorii: Cel mai bun film documentar și cel mai bun film internațional. 

Deși nu câștigă vreunul dintre cele două trofee, se bucură de o apreciere imensă în toată lumea.

“Colectiv” câștigă Premiul Academiei Europene de Film și este primul film românesc nominalizat la categoria “Cel mai bun documentar” la Premiile BAFTA.

Cinematografia românească se zbate între apreciere internațională, cu tot ce vine la pachet (premii, selecții, nominalizări, prezențe în jurii, etc.) și absenteismul din sălile de cinema din țară. 

Putem să punem lipsa de interes a românilor pentru filmul românesc pe seama infrastructurii defectuoase, bugetelor de promovare mici, stilisticii sau subiectelor greu de digerat. 

În același timp, putem să tragem linie din când în când și să ne bucurăm de toate aceste filme și succesul pe care ele l-au avut.

Cei care nu au apucat să le vadă la vremea lor în cinematografe, pot găsi multe dintre ele pe platformele online de streaming.

The post Filmele care au dus România în rândul elitei cinematografiei internaționale appeared first on Cultura la dubă.

Radu Jude este unul dintre cele mai importante nume din cinematografia română, din ultimii 15 ani.

Pe când era un simplu aspirant la o carieră în cinema, a fost respins de 3 ori la admiterea la Facultatea de Film a UNATC. Ironic, anul acesta a câștigat Ursul de Aur la Berlinale pentru un film care arată problemele sistemului de învățământ românesc, dar și ale societății.

Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, un titlu lung care se rezumă printre spectatori la “Babardeală”, a intrat de câteva zile în cinematografele din România. Filmul are ca punct de plecare un clip porno de amatori, realizat de o profesoară de școală generală și partenerul său. Filmarea respectivă ajunge pe un site specializat și provoacă reacții la școala la care aceasta predă.

“Când e vorba de copii, toată lumea trece peste principii. Și, într-un fel, asta și încerc să arăt în film: “Nu mă interesează, e copilul meu, e viitorul lui, vreau să-mi bag copilul într-o școală bună!”, spune regizorul în interviul de mai jos.

Radu Jude povestește ce rol au avut ședințele cu părinții în realizarea filmului care i-a adus Ursul de Aur, argumentează de ce tinerii au nevoie de acces la cultură și de educație cinematografică, dar și de ce suntem cu toții responsabili pentru felul în care arată România.

Regizorul critică inclusiv breasla din care face parte, pentru lipsa de reacție la problemele cu care industria de film se confruntă.

***

Pentru început, vă rog să ne spuneți cum ați știut că vreți să faceți filme și ce v-a atras către cinematografie?

În liceu, un prieten bun, Nicolae Stat, m-a dus la un moment dat la Cinematecă. Eram în clasa a 9-a și eu nici nu știam că există Cinematecă, un loc unde poți vedea filme vechi, că ele pot fi interesante. Din momentul acela am început să merg la film din ce în ce mai des și cu din ce în ce mai mult interes. Încetul cu încetul, în ani, chestiunea asta a crescut într-un interes profesional.

Asta arată și cât de important e să ai acces la un anumit tip de resurse. Îmi dau seama că alți adolescenți, din alte orașe din România, nu puteau să vadă filmele acelea, nu exista cinematecă în alte părți, nu există nici acum.

Acum să spunem că internetul face un pic mai ușor accesul, dar chiar și așa, cel puțin în domeniul ăsta, e nevoie de crearea unei infrastructuri culturale, în care tineri sau mai puțin tineri din cât mai multe zone ale țării să aibă acces la informații, la opere de artă, la cărți, la filme.

Lucru care, nu numai că nu se întâmplă, dar e din ce în ce mai limitat.

Sentimentul meu e că sunt părți întregi din România abandonate din perspectiva asta educațională, culturală. Mai ales zonele rurale.

Pentru că ați menționat cuvântul “educație”, aș vrea să vă întreb cum a fost experiența la școala de film, dacă v-a dezvoltat în drumul către cinematografie, sau a fost, mai degrabă, o dezamăgire?

Eu nu am intrat la UNATC, am dat examen de trei ori și am picat de fiecare dată.

Am intrat la Universitatea Media. Am reușit să intru printre primii, am avut o bursă și am început să lucrez ca asistent de regie imediat cum am început facultatea.

Era o perioadă în care existau foarte multe producții străine care se filmau în România. Era nevoie de oameni tineri care să lucreze în condiții grele, pe bani relativ puțini, dar care să aibă ceva de cîștigat din lucrul ăsta. Pentru mine cred că a fost un câștig lucratul ca asistent de regie, am lucrat vreo 4-5 ani.

Cum s-a născut filmul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc?

Inițial mă gândeam să fie un film în care să pun în scenă o ședință cu părinții.

Am fost la ședințe cu părinții și mi s-a părut întotdeauna că în ședințele astea, în interacțiunile dintre părinți sau dintre părinți și profesori, poți găsi ceva despre societate.

Apoi, pornind de la acest sâmbure, am dezvoltat restul filmului.

Filmul a intrat de curând în cinematografe, aveți anumite așteptări de la vizionarea lui în România? De exemplu, Katia Pascariu spunea că și-ar dori să nască niște dezbateri acest film, poate chiar să fie discutat în licee.

Aș putea în egală măsură să spun că nu îmi doresc nimic și ar fi foarte adevărat, nu mă interesează, pe de altă parte e la fel de adevărat că mă interesează fiecare opinie.

Da, ce spune Katia e adevărat, mi-ar plăcea ca filmul să provoace dezbateri, dar când spun dezbatere nu mă refer la ceva în cadru oficial.

De exemplu, o postare pe facebook, urmată de comentarii, e o formă de dezbatere?

Da. Orice poate fi o formă de dezbatere, dar contează și nivelul de argumentație. Pentru mine, filmul e o formă de dialog cu publicul.

Acum, dacă spectatorul acceptă să intre în dialog sau nu, asta e o altă discuție. Eu mi-am făcut cumva partea mea din acest dialog. Am spus prima replică, filmul.

Eu n-am o problemă cu respingerea, n-am o problemă cu critica negativă adusă filmelor mele. Din contră, e un lucru care mă interesează foarte tare. Mă interesează mai mult să citesc observații negative față de film, argumente, decât opinii pozitive, călduțe.

De ce ați ales să puneți scena de sex chiar la început?

Pe mine m-a surprins că mulți oameni s-au arătat șocați de scena de sex de la început. Eu am gândit-o încă de la început să fie o scenă de sex absolut banală. Dacă intrai pe orice site porno, vedeai lucruri mult mai provocatoare sau șocante decât scena asta.

Eu nu mi-am închipuit că ar putea fi considerată provocatoare scena respectivă de sex. Înțeleg dacă ar fi fost ceva sado-maso, dar asta e chiar derizorie.

Motivul pentru care scena e chiar la început e pentru a-i pune pe spectatori chiar în poziția părinților, din partea a III-a. Adică vezi scena și trebuie să ai o opinie despre ea.

În film regăsim o componentă importantă care redă haosul din București. Dumneavoastră cum vă raportați, ca om și cetățean, la orașul București?

În film, importanța prezentării orașului e legată de povestea personajului. E un fel de legătură pe care spectatorul o face între ceea ce vede că se întâmplă în oraș și povestea personajului.

În ce mă privește, eu merg pe jos foarte mult și am doi copii. Știu că e un oraș foarte neprietenos cu cetățenii lui. Un oraș înseamnă comunitatea care îl compune.

Și dacă el este cum este, este așa pentru că noi asta vrem de la el, într-un fel. Ăsta a fost și motivul pentru care, în film, se insistă pe drumul personajului pe jos prin București, pentru că e un mod de a vedea ce e în spatele acestei fațade.

Credeți că este un mediu specific Bucureștiului sau al românilor?

Probabil al oamenilor în general, dar el se manifestă mai mult în București decât în Timișoara, spre exemplu, unde lucrurile astea nu există la un nivel atât de mare. Și asta cred că provine din ce am vrut noi să fie Bucureștiul.

Am vrut mașini, individualism și dezvoltare, o lume în care e fiecare pentru el.

Sigur că mulți dintre noi ne-am pus speranțe în Nicușor Dan și sper ca măcar anumite lucruri să le rezolve. Am citit că a tăiat niște ajutoare pentru persoanele cu handicap. Mi se pare așa, o ticăloșie chestiunea asta, adică tai de la cei mai vulnerabili? Asta e schimbarea pe care o aduce Nicușor Dan? Că altfel, nu se vede nicio schimbare în oraș.

Cum vă simțiți ca cetățean aici, în România și ce v-a ținut în țară?

Avem tendința să aruncăm vina. Sentimentul meu este că e ceva în felul în care e organizată România, care ține de noi. Fie ne dorim colectiv anumite lucruri, fie le tolerăm. Hannah Arendt a zis într-un interviu că istoria nu e făcută de interesele unui individ, ci se face colectiv.

Într-un anumit sens, mi se pare că România e așa cum am vrut noi, colectiv, să fie. Sigur că sunt și lucruri bune și lucruri proaste, dar încerc să văd lucrurile în felul ăsta, să nu am senzația că cineva a decis în locul nostru. Pur și simplu mi se pare că suntem ceea ce facem noi înșine și ce acceptăm.

În ceea ce privește educația, credeți că implicarea aceasta a părinților este specifică noii generații de părinți, din care și dumneavoastră faceți parte, din dorința de a le oferi copiilor ceva ce ei nu au avut?

Tot ce pot să spun este că observ nu doar degradarea învățământului, care e evidentă pentru toată lumea, mai ales în zonele rurale și urbane mici.

Cine are mai mulți bani și bagă mai mulți bani în elev, deși învățământul este obligatoriu și gratuit, oferă mai multe șanse copiilor. Am văzut asta foarte clar anul trecut, când fiul meu a dat examen de capacitate și toți părinții au dat bani pentru meditații ca să intre la liceele bune.

Nu mi se pare în regulă, nu mi se pare normal, dacă vorbim de un învățământ construit pe calități, pe merit, cum se spune, atunci de ce unii pot face meditații la 10 materii și alții nu?

Și evident că la examen va fi o diferență foarte mare între ei.

Cei care n-au bani, care sunt săraci, sunt abandonați, într-un fel, de stat. Și după aia trec anii și ne mirăm și spunem „vai, dar sunt oameni needucați, ascultă manele, fac aia, fac ailaltă”. Bun, dar unde ai fost atunci când era vorba să se împartă resursele pentru educație?

Sau există acest discurs anticorupție, ok, mi se pare în regulă să existe discurs anticorupție, nu sunt pentru corupție. Dar, în egală măsură, dacă pentru un examen un copil face meditații un an de zile sau unii 2-3 ani de zile și unul nu face meditații, păi nu e o formă de corupție și asta? Unde e egalitatea de drepturi, cum s-ar spune?

Multă lume nici nu consideră o problemă asta. Această societate e atât de individualistă! Dacă vrem să facem o societate în care chiar să existe egalitate de șanse pe bune, să nu fie doar în Constituție, atunci fiecare dintre noi e responsabil, într-un fel sau altul.

Cu toate astea, când e vorba de copii, toată lumea trece peste principii. Și, într-un fel, asta și încerc să arăt în film: “Nu mă interesează, e copilul meu, e viitorul lui, vreau să-mi bag copilul într-o școală bună! Ce mai discutăm acuma, dau și șpagă dacă e cazul.”

Există, de exemplu, această practică de care am aflat și eu anul trecut și care m-a siderat. E menționată în film. Am auzit de o grămadă de cazuri, pentru că, știți că la licee sunt locuri pentru romi, unul-două. Se fac tot felul de învârteli, sunt albi ca zăpada, își obțin, habar n-am cum, certificate de etnie romă și iau locul copiilor romi.

Ideea nu e să facem orice pentru copiii noștri, ci să încercăm să facem orice pentru o societate care să ofere cu adevărat șanse egale cât mai multor oameni.

Revenind puțin la film, ați câștigat Ursul de Aur, iar în clipul de la Berlinale, în care ați fost anunțat că sunteți câștigătorul, păreați foarte surprins și emoționat, în același timp. Spuneați că nu credeați că se poate întâmpla asta. De ce nu credeați?

Nu știu, poate sunt și niște motive psihologice aici, felul în care mă raportez eu la ce fac și e o anumită lipsă de încredere.

Aș spune că altceva e important legat de premiu.

Există o dimensiune pe care o numim așa pretențios, „film de autor”, de care aparține și filmul pe care l-am făcut, o categorie tot mai strivită de comercializarea industriei cinematografice.

Se poate vedea asta mai ales de când există platformele de tip Netflix și așa mai departe. Pe de altă parte, există un anumit dezinteres al autorităților, care ar putea să facă ceva în ceea ce privește nu doar finanțarea filmelor, ci și în ceeea ce privește educația cinematografică.

Premiul ăsta dacă e important pentru mine, dincolo de faptul că e pentru toată echipa filmului și le mulțumesc tuturor pentru efortul făcut, dincolo de faptul că e o bucurie pentru mine și o recunoaștere a cinematografiei românești, este și o recunoaștere a unui anumit mod de a face cinema, așa numit film de autor, care e supus acestor presiuni. Ăsta e un lucru care mi se pare important.

Revenind la educația cinematografică, la noi nu există așa ceva. Nu se studiază la școală, nu există o alfabetizare în ce privește înțelegerea sau raportarea la imagini, nu se studiază nici măcar la liceu, nu există nimic care să pregătească un om pentru a vedea un altfel de film decât filmele comerciale care, cumva, sunt ușor de înțeles.

Și atunci apare această ruptură între un anumit tip de opere cinematografice și un public larg. Și această ruptură nu poate fi acoperită, din păcate, decât în felul ăsta.

Vă dau un exemplu din experiența mea. Am fost în Franța la un festival de film acum câțiva ani și m-am dus dimineața, pe la 10-11 să văd un film al lui Mizoguchi. În sala în care se ținea proiecția, o sală imensă de vreo 500 de locuri, aproape că n-am avut loc, pentru că erau aduși cei de la liceu.

Vreau să spun că toți elevii ăia au stat la filmul lui Mizoguchi, a fost după o discuție cu un important critic francez. Și chiar vorbeam cu organizatoarea festivalului și mi-a spus că două săli de la multiplexul din localitate sunt închiriate tot anul și există programe de educație cinematografică continuă.

Adică de-a lungul întregului an sunt filme, se fac lucruri în colaborare cu școlile sau cu liceele. Dacă studiază Madame Bovary a lui Flaubert, văd și filmul făcut de Jean Renoir și așa mai departe.

Eu la așa ceva mă refer când spun educație. Și asta se face în toată Franța. Și acolo sunt, evident, probleme. Probleme sunt peste tot. Dar vreau să spun că măcar există această intenție de a educa în ce privește imagine, în ce privește cinema-ul, de a educa tinerii.

La noi nu există aproape nimic. Eu nu spun că cinema-ul e prioritar, să nu se înțeleagă lucrul ăsta, dar educația e prioritară.

Sentimentul meu e că toate guvernele ne reprezintă pe noi, reprezintă valorile noastre. A fost o batjocorire din ce în ce mai mare a noțiunii de învățământ, de cultură.

Credeți că CNC-ul are și el un rol în povestea asta? Dacă One World Romania a făcut un program pentru liceeni, credeți că ar trebui și CNC, o instituție publică să facă așa ceva?

Nu știu exact dacă legea de funcționare a CNC-ului implică și asta, dar e evident că există un dezinteres și la nivelul CNC-ului, chiar și acolo unde sunt toate atribuțiile lor, conform legii. Concursurile de finanțare pentru film se fac din an în Paște, după cum vrea conducerea CNC.

E o lipsă de respect uriașă pe care această instituție o are față de cineaști. Problema e și din partea noastră, că noi acceptăm chestia asta.

Și ce-ați putea să faceți, dacă asta e singura sursă de finanțare din România?

Așa cum, ca cetățeni, am putea pune presiune pe primărie să schimbe lucrurile care ne deranjează, ca cineaști am putea pune presiune pe CNC să-și schimbe raportarea. De asta spun că într-un anumit sens responsabilitatea e și a noastră, ca cineaști, pentru că noi nu facem nimic.

Suntem o breaslă lipsită de unitate, unde interesele sunt de multe ori divergente. Ăsta este sentimentul meu, că lucrurile s-ar putea îmbunătăți în zece minute, dacă cineaștii români ar avea un program comun în sensul ăsta. Nu mă refer la ce filme face fiecare.

Dacă ar avea un pic de interes în a schimba cu adevărat lucrurile în bine pentru întreaga comunitate.

Conducerea CNC e cel puțin incompetentă, ca să nu spun mai mult.

Cum vă explicați reacția breslei la lipsa de concursuri CNC de anul trecut?

Lucrurile sunt simple. Majoritatea regizorilor sunt și producători și ei pot trăi lejer cu un film făcut la 3-4 ani, nu mai contează restul.

E un dezinteres cumva general. Atenție, eu nu îmi acuz colegii. Aici mă includ și pe mine. E un dezinteres sau lipsă de energie în a vrea să schimbăm lucrurile.

În cazul dumneavostră cum explicați lipsa de implicare?

Eu măcar vorbesc. În interviurile pe care le dau, măcar vorbesc despre asta, ceea ce n-o să vedeți la foarte mulți. Nu știu, nu pot să zic că am o soluție.

Dar credeți că o posibilă schimbare ar trebui să înceapă cu schimbarea directorului CNC, Anca Mitran?

Da, într-o măsură cred asta. Dar e nevoie de o schimbare de viziune. Nu doar doamna Mitran în sine e o problemă. Iar foarte multă lume e cât se poate de mulțumită de doamna Mitran.

Parcă într-un interviu la Cultura la dubă declara că nu a auzit că există cineaști nemulțumiți că nu s-a organizat concurs anul trecut. Păi are dreptate, îmi pare rău s-o spun. Nu am auzit cineaști nemulțumiți că nu s-a făcut concurs.

Sigur, ei trebuie să facă asta pur și simplu, conform legii, nu să aștepte să vadă dacă sunt nemulțumiți sau nu. Dar cu chestia asta avea dreptate. Nu era nimeni nemulțumit.

Stăm toți ca oile și așteptăm ca dumneai să se îndure și să organizăm un concurs. E ridicol.

Cum a fost pentru dumneavostră, ca regizor, să vă descurcați din punct de vedere financiar în anul pandemiei? Sunt curioasă dacă un regizor de film care ia premii internaționale, o duce bine și din punct de vedere financiar.

În primul rând, eu aproape că nu am simțit pandemia, fiindcă am lucrat în continuu. Am făcut niște scurtmetraje în pandemie, comandate: unul comandat de Arte, un fel de jurnal, care se cheamă Nu știu, un film pentru Festivalul de la Salonic, un film pentru Festivalul de Film European.

Apoi, din mai anul trecut, până acum, am lucrat la acest film în continuu.

Pe de altă parte, eu nu sunt producător de film. Deci eu nu câștig decât salariul meu, de regizor, care e rezonabil, în sensul că pot trăi fără probleme un an, un an și ceva, din munca mea de regizor și scenarist.

Dar cei care câștigă bani mulți din film sunt producătorii sau regizorii-producători. Eu, nefiind producător, eu trebuie să lucrez mai mult. Iar eu vreau să fac filme, nu vreau să fac neapărat bani, ăsta e unul dintre motivele pentru care nu m-am făcut producător.

Mai faceți și publicitate în paralel?

Nu am mai făcut de ceva timp, înainte făceam mult publicitate și televiziune. De vreo 4-5 ani, m-am concentrat pe cinema. Mă interesează cinema-ul foarte mult și asta vreau să fac, să fac filme. N-aș putea să stau 4-5 ani fără film, not for me.

Spuneați că aveți doi copii. Dumneavoastră sunteți o persoană care citește multe cărți. Pe ei ați reușit să îi apropiați de lectură?

Eu consider că lectura e importantă pentru educație, pentru înțelegerea lumii, eu simt că am nevoie de cărți ca să înțeleg lucrurile.

Dar în ceea ce-i privește pe copiii mei, trebuie să spun că unul are 16 ani, unul are aproape 6 ani și n-am reușit asta cu cel de 16, nu e interesat de lectură și, până la urmă, habar nu am, poate suntem noi prea bătrâni și punem accent pe chestia asta.

Eu țin minte că am fost foarte șocat, la ședința cu părinții în clasa a 8-a, că părinții au cerut explicit dirigintei să fie lăsați copiii în pace, să nu li se mai bată capul cu biologie, geografie și ce nu se dă la examen. Toată lumea era în consens, mie mi s-a părut revoltător.

În loc ca scopul educației să fie înțelegerea cât mai complexă a lumii, de fapt, toată lumea își dorește să treacă un examen.

Deci cu cel mare nu prea am reușit cu lectura. Iar celui mic îi place să i se citească povești. Dar trebuie să spun că pentru România, cărțile pentru copii au niște prețuri foarte mari. La sate nu știu dacă există acces la ele, nu știu dacă mai există biblioteci în mediul rural. Și atunci, de unde să citească cei mici?

Lucrurile astea ar putea să se schimbe doar dacă noi, societatea, am pune preț pe educație și am cere ca ea să devină o prioritate pentru autorități, dar lucrul ăsta nu pare să se întâmple.

The post Radu Jude, regizor: „România e așa cum am vrut noi, colectiv, să fie. Suntem ceea ce facem noi înșine și ceea ce acceptăm.” appeared first on Cultura la dubă.

Actrița Katia Pascariu interpretează rolul Emiliei, personajul principal al filmului regizat de Radu Jude, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, câștigător al Ursului de Aur de la Berlin în 2021.

Este bucureșteancă și a fost tot timpul atrasă de latura educațională a artei, astfel că găsește oportun subiectul pe care filmul îl pune în dezbatere și felul în care o face, “destul de abrupt și poate agresiv uneori, în același timp cu foarte mult umor și autoironie”.

Babardeală cu bucluc sau porno balamuc analizează raporturile dintre individ și societate, având ca punct de plecare un clip porno de amatori, realizat de o profesoară de școală generală și partenerul său. Filmul ajunge pe un site specializat și provoacă reacții la școala la care aceasta predă.

Katia este actriță a Teatrului Evreiesc din 2016, dar în ultimii 10 ani a colaborat foarte mult și cu teatrele independente Replika și Macaz. Deși este angajată a unei instituții publice spune că se simte un artist independent prin faptul că are libertatea de a își alege proiectele și colaborările.

A fost una dintre măicuțele din filmul lui Cristian Mungiu, După Dealuri, dar în afară de câteva filme studențești, nu avea experiență pe platoul de filmare. Așa că a acceptat implicarea în proiectul lui Radu Jude cu mare deschidere, inclusiv în ceea ce privește scenele explicite de sex.

Tot cu deschidere a acceptat și discuția cu Cultura la dubă.

***

Katia, cum te-ai cunoscut cu Radu Jude?

Am fost la două castinguri pentru filmele lui, Inimi Cicatrizate și Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, dar nu le-am luat. Am fost cumva pe o listă scurtă, am vorbit cu el. Și apoi ne-am mai întâlnit pentru că el venea la spectacolele noastre, la Replika și la Macaz.

Iar cu filmul ăsta nu am mai dat casting, m-a sunat și mi-a zis că are un scenariu și mi-l trimite, să văd cum e.

Când ai citit scenariul, cum ți s-a părut?

Mi-a plăcut foarte mult, apoi ne-am întâlnit, m-a întrebat dacă sunt ok cu toate scenele, i-am zis că n-am nicio problemă, dar că nu am experiență în film.

Erau descrieri explicite ale scenelor de sex?

Da, era o scenă de sex clară. I-am zis că nu am nicio problemă, nicio reținere. Singura mea reținere era că nu am experiență.

Corpul e instrumentul nostru, ca actori, cu interior și exterior și vreau să pun la bătaie tot ce am când lucrez, emoții, gânduri și corp.

E adevărat că și eu, ca persoană, nu am rețineri față de corpul uman.

Ce au presupus repetițiile pentru acest rol?

Mai întâi am avut niște discuții cu Radu, apoi legat de scena de sex ne-am documentat puțin, am urmărit niște materiale de home-made porn și am comentat, pe Radu îl interesa să fie cât mai home-made.

Am avut o zi de repetiție cu partenerul meu de scenă și a doua zi filmarea, care a mers foarte repede. În afară de Ștefan, care e actor și regizor de filme porno, nimeni nu avea experiență. El ne-a mai învățat niște chestii. Și au mai fost două actrițe de filme porno, pentru una dintre secvențe eu am o dublură.

Cum te raportezi tu, Katia, la cazul profesoarei din film, al cărei filmuleț porno devine viral? Ce ai zice dacă el s-ar întâmpla în realitate?

Am simțit că rezonez cu felul în care e pusă problema, că acum e momentul să vorbim despre lucrurile astea, destul de abrupt și poate agresiv uneori, în același timp cu foarte mult umor și autoironie, ceea ce în lumea intelectuală nu prea găsești.

Iar în ceea ce privește firul narativ al Emiliei, personajul meu, m-am regăsit foarte mult ca femeie care are de înfruntat, de fapt, zilnic o serie de abuzuri, priviri, prejudecăți, doar că la ea se adună, sunt accentuate.

Când am citit scenariul, eu îmi imaginam un film într-o notă realistă, dar nu a ieșit deloc așa și e foarte bine că nu a ieșit așa, de aia nu sunt eu regizor de film.

Cazul cred că nu e atât de simplu. Lucrurile astea chiar se întâmplă în realitate, văzusem cronici din Italia în care se spunea „ca profesoara noastră de la Torino”. Nu cred că societatea noastră e retrogradă și plină de ipocrizie, cred că așa e în multe țări.

Nu e simplu să treci peste o astfel de situație.

Adică tu crezi că nu e ok nici ca lumea să pice în cealaltă extremă, că e în regulă ca astfel de lucruri să se întâmple?

Da, exact. Trebuie să dezbatem. Mie mi-ar plăcea să trăiesc într-o societate atât de deschisă, în care astfel de lucruri să fie normal acceptate.

Cum mănânci, faci și sex, e parte naturală din viață. Lucrurile astea nu îți afectează capacitatea profesională. De ce e ok să faci sex într-un fel și e mai puțin ok să faci sex în alt fel?

Dar societatea nu e încă pregătită. În viitor, cred că lucrurile astea se vor relaxa tot mai mult.

Și pentru că vorbim despre mediul educațional, cred că lucrurile nu trebuie să treacă neobservate, doar că ele trebuie explicate la nivelul societății de acum. Copiii sunt expuși la tot ce înseamnă mass-media, internet, cu imagini de tot felul, pe care nu știu să le explice. Nici adulții nu știu să le explice.

E adevărat, dacă s-ar fi întâmplat într-o companie privată sau la mine la teatru, cred că ar fi trebuit să fie lăsată în treaba ei, e viața ei personală, dar fiind vorba de niște copii care au acces la astfel de imagini, cred că trebuie să existe o discuție. Însă în niciun caz așa cum apare în film.

Ai vedea acest film dezbătut la niște ore de dirigenție, la liceu?

Da, clar. Pentru că ridică foarte mult probleme legate de corp, de sexualitate, de feminism, abuzuri.

Sau despre implicarea părinților în actul educațional.

Da, triunghiul educațional școală – părinți – elevi e dramatic viciat în România.

În familia ta, educația pe care ai primit-o, în ceea ce privește nuditatea sau sexualitatea, a fost una mai deschisă sau a fost ca cea a majorității familiilor românești, în care nu prea se vorbea despre lucrurile astea?

Nu se vorbea, dar nici nu se ascundea.

Mergeam la nudiști când eram mică, alături de părinți, în 2 Mai și Vama Veche, apoi am mers și cu prietenii.

Am crescut într-o familie foarte politicoasă, în care nu se discuta pentru că nu apărea subiectul, dar dacă apărea la televizor, nu era nimic interzis.

Filmul are și o componentă importantă care ne arată cum a fost mutilat Bucureștiul și cum ne afectează felul în care arată orașul prin care mergem zi de zi. Tu, Katia, cum te raportezi la oraș în drumurile tale?

Eu, ca bucureșteancă, sunt destul de atașată de București. E adevărat că observ cum s-a transformat Bucureștiul de când eram mică și până azi. Sunt foarte interesată de urbanism, am crescut într-o familie de arhitecți.

Dar sunt subiectivă, îmi e greu să am o privire critică.

Dacă plec din oraș, îmi lipsește agitația din București. În același timp, mă deranjează poluarea, traficul, lipsa locurilor de parcare, deși nu am mașină, dar ca pieton sau cu bicicleta, e horror.

Mă deranjează distrugerile de patrimoniu, dar mai mult decât atât mi se pare grav ce se întâmplă cu locuitorii, atâtea persoane nu au acces la apă, la o locuință.

E un oraș care nu mai face față problemelor locuitorilor, asta mi se pare cel mai grav. Și e un oraș în care ne ciocnim, nu empatizăm unii cu ceilalți și de aceea îmi e foarte greu să prioritizez lucruri care țin de estetic.

Ce a însemnat pentru tine Ursul de Aur de la Berlin?

E bine că e la Berlin, care e încă un festival respectabil.

Am o părere destul de proastă despre gale, premii, concurență în mediul artistic de dragul concurenței.

Și Radu Jude zice ceva asemănător.

Da, ne-am găsit amândoi, aici gândim cam la fel.

Pe de altă parte, sunt oameni pentru care aceste premii înseamnă foarte mult. E o formă de recunoaștere din partea breslei, am văzut uneori bucurie sinceră, mai ales a tinerilor, atunci când au fost premiați la Premiile Gopo. Cum crezi că ar putea fi găsit un echilibru între ce zici tu și ce simt ei?

Sigur, lucrurile sunt mai complicate. E nevoie și de recunoaștere, dar de cele mai multe ori aceste gale nu sunt despre artă, ci despre sponsori. Și de multe ori sunt promovate non-valori, cu care eu nu sunt de acord.

Apoi, sunt discutabile și criteriile prin care sunt acordate aceste premii. Iar partea cu recunoașterea breslei…și asta e discutabil, fiindcă și breasla are problemele ei.

La anul probabil o să fii nominalizată la Premiile Gopo. O să te duci?

Sincer, nu cred. (râde) Dar să vedem, să ajungem acolo.

The post Katia Pascariu, actriță: “De ce e ok să faci sex într-un fel și e mai puțin ok să faci sex în alt fel? Societatea încă nu e pregătită, e nevoie să dezbatem.” appeared first on Cultura la dubă.

Ada Solomon este cel mai titrat producător de film din România, singurul care a câștigat doi Urși de Aur la Berlinale, în 2013, cu Poziția Copilului, regia Călin Peter Netzer și acum, în 2021, cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, regia Radu Jude.

De asemenea, este producătorul executiv al unui film nominalizat la Oscaruri – Toni Erdmann, regia Maren Ade.

Pentru înțelesul celor care nu sunt familiarizați cu lumea filmului, un producător este cel care aduce laolaltă resursele financiare și umane, necesare pentru realizarea unui film. Practic, fără acestea, nu ar exista nici filmele respective. Sau, cel puțin, nu în acea variantă.

Ada Solomon este și președintele EWA, European Women’s Audiovisual Network, cea mai mare rețea a cineastelor care activează în industria de film europeană.

Însă, dincolo de toate acestea, producătoarea duce de ani de zile o luptă pentru întreaga breaslă a cinematografiei, în încercarea de a schimba mentalitatea politicului asupra culturii.

Iar lupta este departe de a-și atinge obiectivul.

Ne-am văzut cu Ada Solomon chiar a doua zi de la câștigarea Ursului de Aur, pentru filmul regizat de Radu Jude, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc și am vorbit despre efectele acestui premiu, despre relația cu autoritățile și cu breasla, dar și despre perspectiva asupra propriei cariere.

Felicitări pentru premiu! V-ați așteptat la câștigarea lui?

Sincer, nu că mă așteptam, dar speram să fie un premiu. Când am fost selectați am avut mai multă încredere că ceva se va întâmpla.

Când am văzut selecția, ce cineaști extraordinari sunt acolo, entuziasmul meu a mai scăzut, mi-am dat seama că va depinde foarte mult de cum se poziționează juriul și care e dialogul intelectual între cineaștii foarte diferiți din juriu.

Perspectiva lui Mohammad Rasoulof (nr. regizor iranian), din spațiul lui foarte mic, în care se luptă să facă film, fiindcă nu are voie, și ce probleme de supraviețuire are el, mama lui e foarte bolnavă, el voia să mai facă un film înainte să fie arestat, știind că urmează să meargă în închisoare sau să nu mai aibă voie să iasă din casă, mi-am zis: despre ce vorbesc? Care sunt probleme mele față de problemele acestui om?

Poate că e pretențios să spun că am probleme de lumea întâi, în raport cu acest cineast din Iran sau din alte țări, în care dictatura e în floare.

“Ce mă interesează pe mine la artă e și componenta civică, de acțiune, de discurs civic, de integrare în societate, de ridicare a semnelor de întrebare.”

Ada Solomon, producător de film

Și atunci, când mă uit la un cineast pentru care poezia, metafora, emoția la nivel individual sunt primordiale, iar îmi spun că poate asta contează mai mult.

Mi-am dat seama cât de diferite sunt perspectivele și cât de greu e să le unifici.

Mai e o chestie care pe mine m-a dat peste cap la nivel personal. Am dat un interviu la începutul pandemiei, în care mi s-a pus întrebarea care e momentul în care artiștii realizează cumva dacă vârful carierei e în spatele lor și nu în față.

Și m-a bântuit această întrebare, dacă nu cumva vârful carierei mele e în spate și cum fac pace cu lucrul ăsta.

Toată povestea asta, ce s-a întâmplat cu filmul ăsta și ce s-a întâmplat în industrie, că am fost un fel de locomotivă, poate sună arogant pentru colegii de breaslă, dar ce mi s-a spus în față e că am făcut mai mult decât oricine altcineva.

Mi-am zis ok, poate ca nivel de realizări nu o să mai fiu unde am fost, dar ce pot să fac e să țin spinarea breslei și să încerc să împing căruța asta să meargă, uneori cu trei roți, alte ori cu două, dar să meargă.

Acum că a venit acest premiu, cum vă schimbă perspectiva asupra propriei cariere, dar și asupra industriei aflate în criză, în România?

Dacă vorbim la nivel creativ, unde e România, suntem în vârf în continuare și nu am nicio grijă.

Noi nu știm să ne umflăm în pene cât ar trebui, ca români.

Dar oare e corect? Oare românii ar trebui să se umfle în pene cu ceva la care ei nu au contribuit? Dincolo de finanțări de la CNC, mă refer la această mândrie națională, e corect să ne asumăm o parte din bucuria asta?

Da, eu cred că pentru lucrurile astea da.

Cumva, nevoia de cultură rămâne și în micul “felicitări!” pentru că filmul românesc a câștigat la Berlin.

Cât despre povestea cu felicitările oficiale, mie nu îmi trebuie nici medalii, nici bani în plus. Aș vrea să funționeze sistemul și să primim legal, oficial, ce e de primit.

“Nu vreau să ne spună mie și lui Radu ce grozavi suntem, ce de aur suntem. Mai degrabă suntem de fier. Dar e foarte dureros să fii întotdeauna Cenușereasa la tine acasă. Să fii prințesa balului oriunde în lume și la tine acasă să fii Cenușereasa.”

Când spun în lumea largă că în România nu a existat niciun fel de sprijin pentru breaslă, în special pentru pandemie, nici modalitățile de sprijin curente, cum ar fi concursul de proiecte de la CNC sau schema de ajutor de stat pentru cinematografie, nu s-au făcut, oamenii spun „cum e posibil? Dar, totuși, cum faci de continui?”

Și? cum faceți de continuați?

Îmi iau tolba în spinare și bat la ușă în lumea largă.

Bun, după 25 de ani de făcut lucrul ăsta, mie îmi e mai ușor, eu știu cărarea, dar cei care sunt la început cum fac?

“Noi îmbătrânim, ne uzăm, pe mine mă interesează să vină oameni tineri, să am colegi, nu numai artiști, dar și producători cu care să fiu în competiție și care să mă provoce intelectual.”

Și simțiți că aveți în momentul acesta?

Am câțiva, dar e mult mai greu pentru ei. Și ei trebuie ajutați, încurajați.

Te ridici o dată, de două ori, dar a treia oară zici: “de ce nu mă apuc eu să fac gogoși?”

Revenind puțin la întrebarea de mai devreme, cum vă schimbă perspectiva asupra propriei cariere acest premiu?

Păi mai reconsider un pic, poate nu am terminat ce aveam de spus. Dar, în orice caz, rezoluția mea pentru anul ăsta e puțin în altă direcție.

Cred că e necesar să diversificăm în materie de produs, mă gândesc tot mai tare să încep să dezvolt ceva în zona de serial, într-o construcție europeană, într-un regim independent.

Și să văd în ce măsură poate exista producție de serial la nivel independent. E mult mai greu, dar pare că și la nivel european există un interes pentru dezvoltare în zona asta.

Avem deja câteva proiecte gândite de la bun început cu cooperare europeană, nu sunt doar legate de România.

De ce vreți să faceți și seriale?

Pentru că mă interesează să nu ruginesc, să-mi pun mintea la treabă și să văd de unde pot să repornesc pe un teren virgin.

Și cred că există un potențial foarte mare în România de scriitură, în multe direcții – literatură, dramaturgie.

Cred că e momentul să se dezvolte relația între teatru și cinema. Mi se pare că există o zonă extrem de creativă, cu resurse mici, pregătită să iasă din canoanele cinema-ului, să utilizeze la maximum convenția teatreală într-o expunere pe un ecran. Asta e iar ceva foarte interesant.

“Începe să mă preocupe povestea cu serialele fiindcă m-a interesat întotdeauna ca ceea ce fac să ajungă la un public cât mai larg.”

Ținând cont de ceea ce trăim, numărul spectatorilor din sala de cinema va deveni mult mai mic. Nu va dispărea, totuși, nu cred în scenarii apocaliptice.

Cum vă dați seama dacă vreți să vă implicați sau nu într-un proiect? Cu ce v-a convins filmul lui Radu Jude, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”?

Pentru mine nu e vorba de scenariu. Eu fac filme de autor, deci mă interesează de ce e proiectul acela? De ce urgent, important un proiect sau altul? În consecință, primul lucru pe care îl citesc sau îl ascult e o motivație sau o notă de intenție a autorului respectiv și un sinopsis.

Și la Radu Jude cum a fost?

Cu el lucrurile sunt mai simple, fiindcă lucrurile care ne interesează sunt comune. Cu toate diferențele dintre personalitățile noastre, relația de lucru ține de felul în care ne raportăm la lumea din jur, ce ne interesează să spunem despre ea și felul în care punem semnele de întrebare sau ridicăm semnele de exclamare.

Pentru mine, filmul ăsta nu e numai despre societate, e și despre oraș, de exemplu. Eu iubesc orașul ăsta în care m-am născut și am trăit, într-un areal între Parcul Tineretului, Parcul Carol și Piața Unirii.

“Eu consider că sunt mai degrabă bucureșteancă decât româncă, deși iubesc țara foarte tare și merg prin toate cotloanele.”

De exemplu, Cheile Nerei sunt unul dintre cele mai frumoase locuri din lume.

Dar, revenind la film, mi se pare că vorbește foarte mult și despre vulgaritatea orașului ca arhitectură, ipocrizia în care s-a făcut și cum a fost mutilat orașul, nivelul de mizerie fizică.

Și nu e că vreau eu să arăt ce e urât în orașul meu, ci vreau să atrag atenția, că poate se schimbă ceva. Poate după ce vede filmul ăsta, publicul o să și râdă, dar o să-și dea seama și de ridicolul unor situații pe care, altfel, le consiera obișnuite.

Că e gestul de a arunca ceva pe stradă sau a pune mașina pe trecerea de pietoni sau a fi agresiv cu vânzătorul de supermarket, toate aceste lucruri mici construiesc un tablou care e mult mai vulgar decât un videoclip cu sex într-un cuplu.

Spuneați mai devreme că vă interesează ca filmele pe care le faceți să ajungă la un public cât mai larg. Cum și când preconizați că o sa ajungă acest film la public, în condițiile date?

Într-o lume ideală, sperăm să putem lansa filmul spre sfârșitul primăverii, începutul verii, mai-iunie. Dar și cu cinematografele deschise cu 30%, e greu să le spui oamenilor să meargă la cinema. Dacă mă uit pe cifrele de box-office din România, mă apucă plânsul.

În aceste condiții, există șanse să apară pe Netflix mai curând decât ar apărea în mod normal?

Nu cred că îl veți vedea pe Netflix.

De ce? Au fost foarte multe filme românești pe Netflix în ultimul an.

Cred că din motive de conținut, de acceptare a nudității. Dar nu știm deocamdată, ne gândim.

Care sunt efectele câștigării unui premiu atât de important? Sunteți la a doua experiență și știți cum stau lucrurile. Ce se întâmplă cu filmul, cu cariera unui regizor care câștigă un astfel de premiu?

La niște uși care erau încuiate înainte, primești chei, dar mai departe nu face nimeni pentru tine. Tu trebuie să folosești acea cheie, să deschizi ușa, iar când ți se deschide ușa trebuie să ai ceva important de spus ca să fii ascultat. Fiindcă nu e suficient să ai acces în acea cameră, dacă nu ai ceva de spus.

Eu mă aștept să fie mai ușor să finanțăm niște proiecte alte lui Radu și sigur că există și un potențial de simpatie, de curiozitate.

În România, ținând cont de criza din cultură și din cinematografie, în special, credeți că acest premiu va schimba ceva? La nivel de presiune asupra autorităților?

Sincer, nu mai cred.

Mă rog la toți sfinții să iasă lucrurile bine pentru Colectiv, să fie nominalizat și să ia și un premiu. Nu am niciun fel de orgoliu aici, pentru că în momentul în care un român câștigă sau e în prim-plan la nivel internațional, beneficiul e al tuturor românilor.

“Oamenii se uită la chestia asta: “Ah, ești din România, de acolo de unde e Mungiu. Ah, România, de unde e documentarul ăla extraordinar sau România, care a luat 3 Urși de Aur în ultimii 20 de ani, cât nu s-au luat în 70 de ani.”

Înainte era “România – Nadia, Năstase, Hagi”. Între timp, s-au schimbat generațiile, oamenii au mai uitat, credeți că cinematografia este acum principalul ambasador al României peste hotare?

Absolut. Da. Doar că oamenii nu înțeleg la noi rolul culturii. Dacă aș putea, asta aș schimba.

“Dacă aș avea o putere magică, să intru în mintea oamenilor din administrația publică și din zona politicului, le-aș băga un cip de la Bill Gates, care să-i facă să înțeleagă de ce povestea asta cu cultura și cu educația e importantă și ce rol au ele în bunăstarea individului.”

Accesul la cultură și la educație îți schimbă perspectiva, gestionarea resurselor pe care le ai, nivelul emoțional.

Dar credeți că autoritățile chiar nu înțeleg aceste beneficii sau nu îi interesează fiindcă văd, mai degrabă aspectul financiar?

Păi nu-i interesează pentru că nu înțeleg care sunt beneficiile. Chiar nu-i interesează. “La ce folosește, frate, chestia asta cu cultura și educația? Ce aduce?”

Ca să nu mai spun de contribuțiile industriilor creative la PIB. Autoritățile nu pot accepta că din zona asta vin resurse.

Dacă premiile lui Mungiu, Puiu, Netzer, Jude și așa mai departe, nu au reușit să schimbe ceva, credeți că un premiu Oscar ar putea fi această lovitură venită cumva dinspre exterior spre interior? Un moment care să schimbe cu totul perspectiva autorităților române asupra cinematografiei?

Nu, nu. Nu o să schimbe cu totul nimic și nu știu dacă ar schimba ceva. Dar mai mult de atât nu putem face.

Pe de altă parte, noi participăm la tot felul de consultări europene, la discuții cu Cosmisia Europeană, la sesiuni de analiză pe diverse ipoteze de dezvoltare a domeniului. Păi aici nu face nimeni așa ceva.

La CNC vorbim de noua Lege a Cinematografiei, doamna Mitran (nr. Anca Mitran, directorul CNC) ne spune de fiecare dată că ce mai vrem cu legea asta, că am avut la Les Films de Cannes în 2018 o consultare pe ea.

Apropo de CNC, știm că este o instituție aparte în cultura noastră. Iar Ministerul Culturii nu alocă nimic din buget către cinematografie. Care credeți că ar fi cea mai sănătoasă variantă pentru susținerea producției de film?

Pentru mine e siderant că nu se poate găsi jumătate din bugetul unui teatru național, care să fie alocată pentru întregul domeniu cinematografic.

Cum e posibil așa ceva? De ce e posibil ca un teatru să fie subvenționat în proporție de 90% și la un film e de arătat cu degetul că a fost făcut cu bani publici? De ce domeniul ăsta e întotdeauna Cenușereasa? De ce filmul trebuie să se susțină prin el însuși, deși e produs cultural?

Și ați primit răspunsuri la aceste “de ce-uri” de la autoritățile centrale, de-a lungul timpului? Ce vi s-a spus?

Am să citez din clasici „restul e tăcere”.

Din punctul meu de vedere, soluția pentru cinematografie este o subvenție de la bugetul de stat, dar și CNC. CNC are marele avantaj de a nu ține cont de anul calendaristic, așa cum se întâmplă cu instituțiile subvenționate de la bugetul de stat.

Și sistemul acesta trebuie să continue, pentru că un film nu se face într-un an.

Deci sistemul acesta e bun, dar ar fi nevoie de o subvenție pentru promovarea produsului, pentru strategii, de programe în cadrul CNC, care nu face altceva decât să gestioneze Fondul Cinematografic. Pentru asta ar trebui să fie o subvenție, an de an.

Și celălalt lucru, extrem de important, care nu există. Așa cum teatrele sunt subvenționate, cinematografele ar trebui să fie subvenționate. Poate nu cele comerciale, dar o sală care dă conținut românesc și european. Nu ar fi o gaură în buget.

Dacă se poate da pentru un singur teatru un buget de zeci de milioane de lei, cred că un buget de 20-30 de milioane de lei pentru această a 7-a artă, totuși, nu ar fi sfârșitul pământului.

La ultima întrevedere mi s-a zis “Credeți că dacă negociați dumneavoastră cu domnul Caramitru, să luați ceva din bugetul TNB-ului și cu cei de la Opera Națională București, să dea puțin din bugetul lor…”

Cine v-a zis asta?

Domnul ministru.

Eu negociez și pot, dar nu e treaba mea să negociez așa ceva.

În contextul crizei din cinematografie, cum vă explicați că nu există o voce comună a breslei? Nici acele scrisori publice nu au fost semnate de către toți oamenii cunoscuți din industrie.

E o istorie lungă aici, de lipsă de solidaritate, de lipsa demersului comun.

Ce vreau să notez e, totuși, un organism viu care face demersuri pe canale oficiale, Alianța Producătorilor de Film, cu care m-am ajutat mental să merg mai departe.

Acum, de ce nu există această voce comună, e așa – pe de o parte din indiferență, la unii e din confort, merge și așa, la alții e o lipsă de încredere în vocea lor. Mai e și o lipsă de asumare.

Când vorbești în particular, oamenii au idei și vor să se schimbe lucrurile, dar când se întâmplă ceva…nu prea fac.

“Eu am învățat că tăcerea înseamnă acceptare și nu pot să trăiesc cu lucrul ăsta.”

În povestea cu Alexander Nanau nu scrisoarea lui e cea care m-a activat, ci răspunsul ministerului e cel care m-a activat. Felul în care a reacționat vorbește despre cât de respectați sunt oamenii care reușesc în țara asta.

În lume nu se vorbește că, în sfârșit, Nanau are șanse la o nominalizare, ci că, în sfârșit, România are șanse la o nominalizare. E despre România. Iar asocierea cu un om care e în vârf e în beneficiul instituției, nu în beneficiul autorului.

Alexander Nanau va merge mai departe cu sau fără sprijinul ministerului sau al CNC-ului.

Apropo și de scrisorile deschise. Am observat că există un val de scrisori publice în toate domeniile. Credeți că în cultură e și o lipsă de originalitate în felul de a protesta? Sigur, e pandemie și sunt restricții, dar credeți că breasla ar trebui să caute și alte forme de a protesta, în afară de scrisori deschise?

Sigur, chiar am avut o discuție. Prin 2019 spuneam că formele clasice de protest revin redundante cumva și că ar fi timpul să descoperim ceva nou, iar asta nu am descoperit încă. Aici ar trebui să intervină creativii.

Pe de altă parte, într-o lume normală, ar trebui să vină de la sine dialogul, dezbaterea.

Altfel, mici lingurițe de lucruri vor apărea. CNC se pregătește să anunțe concurs cu o sumă foarte mică, de 20 de milioane de ei, ne vom bate pe acești bani.

Sper că la ministerul Economiei se va întâmpla ceva și cu plățile restante, s-au alocat 100 de milioane din 155, bani deja cheltuiți, sunt la decontat.

Ministerul Culturii se pregătește să organizeze un grup de lucru pe legea cinematografiei, directivele europene pe audio-vizual urmează să fie implementate.

Ceva voință există, dar nu înțeleg unde încremenesc lucrurile, nu înțeleg.

Vorbeați mai devreme despre tineri, că vă doriți să vină tineri din urmă. Ce perspective credeți că are un tânăr care termină UNATC în acest context, în care e foarte greu să faci primul tău film, să produci primul tău film?

“Eu, când am început povestea asta, am făcut de toate. Am fost asistent de producție, am fost aproape secretară, am fost om de catering, coordonator de transporturi, le-am făcut pe toate.”

Pe Radu Jude l-am cunoscut la un proiect unde el era al 3-lea asistent de regie, alături de Adrian Sitaru. Eu eram director de producție. Și, iată!

Eu cred că dacă într-adevăr îți dorești să faci asta, există modalități și să câștigi bani și să lucrezi cât de cât în meserie și să ajungi să faci ce vrei.

Când ești la început, ai colegi, ai prieteni, oameni care te vor ajuta, echipamentele sunt tot mai ieftine, nu îți trebuie să folosești cele mai cele lumini sau camere pentru a face un prim film. Dacă ce ai tu de spus e corect și e puternic, merge și cu un telefon la urma urmei.

Și să lucreze în breaslă!

Când la mine vin oameni care au absolvit regie și îmi spun că au 5 scenarii, dar dacă îi chem să facă asistență de regie, ei îmi spun „dar îmi faceți și filmul”, nu. Nu îți fac filmul până nu te cunosc.

Eu cred că se poate, sigur că e greu, nu iese din prima și nu i-a ieșit niciunuia din prima.

Nicio gazetă nu titrează “Ada Solomon a picat la concursul CNC”, dar eu pic în mod frecvent, normal, firesc, poate proiectul nu era bun sau nu era gata, se întâmplă oricui.

Ce se vede e succesul. Cantitatea de praf pe care o arunci la gunoi nu se vede, se vede doar casa care sclipește.

The post Ada Solomon: “Nu vreau să ne spună ce grozavi suntem, ce de aur suntem. Mai degrabă suntem de fier.” appeared first on Cultura la dubă.

Motivația juriului:

“Ursul de Aur se acordă unui film care are acea calitate rară a unei lucrări de artă durabile. Capturează pe ecran conținutul și esența, mintea și corpul, valorile și carnea prezentului. Ale acestui moment al existenței umane.

Face asta provocând spiritul vremurilor noastre, plesnindu-l, provocându-l la duel. În același timp, provoacă momentul prezent al cinemaului, zguduind, cu aceleași mișcări de cameră, convențiile noastre sociale și cinematografice.

Este un film elaborat și sălbatic, inteligent și copilăresc, geometric și vibrant, imprecis în cel mai bun fel. Atacă spectatorul, evocă polemici, dar nu lasă pe nimeni la o distanță sigură.”

Radu Jude a câștigat marele premiu după șase ani de când a primit Ursul de Argint pentru regia „Aferim!”.

Juriul internațional, alcătuit din şase regizori premiaţi în trecut cu marele trofeu la Berlinală, între care Adina Pintilie, a anunțat vineri câștigătorii competiției, iar trofeele vor fi acordate într-o gală ce va avea loc în luna iunie a acestui an.

Pentru producătorul Ada Solomon, acesta este al doilea Urs de Aur obținut de-a lungul carierei, după „Poziția copilului” (2013), regizat de Călin Peter Netzer.

„Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” a fost singurul film românesc din selecția Berlinalei din acest an.

„Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” analizează raporturile dintre individ și societate, având ca punct de plecare urmările pe care un clip porno de amatori, încărcat de o profesoară de școală generală pe un site specializat, le provoacă în viața acesteia.

Din distribuție fac parte actorii Katia Pascariu, Claudia Ieremia, Olimpia Mălai, Nicodim Ungureanu, Alexandru Potocean,  Andi Vasluianu, Alex Bogdan, Ilinca Manolache, Dana Voicu, Axinte, Adrian Enache și Ilinca Hărnuț.

Imaginea este semnată de Marius Panduru, montajul este realizat de Cătălin Cristuțiu, Dana Bunescu s-a ocupat de sound design, Cristian Niculescu a fost responsabil de scenografie, iar de costume, Cireșica Cuciuc. Producător este Ada Solomon și coproducători sunt Paul Thiltges, Adrien Chef,  Jiří Konečný și Ankica Jurić Tilić.

În urma premierei mondiale, care a avut loc pe 2 martie, The Hollywood Reporter a titrat că filmul este „o usturătoare satiră socială despre sex, minciuni și casete video”.

„Jude rămâne o voce originală îndrăzneață în cinema-ul european modern, cu lucruri importante de spus și moduri tot mai aventuroase de a le spune… Delicios de nebune”.

Variety l-a considerat „provocator și profan”, „unul dintre primele exemple de operă autentică de autor care au apărut într-o lume răscolită de Covid-19”. „Se simte ca fiind revoluționar. O simplă premisă poate servi ca portal spre o critică socială profundă, pentru cei dornici să facă pasul hotărâtor”.

Deadline l-a văzut ca pe „un rechizitoriu nimicitor asupra României moderne”. Subliniind umorul negru, filmul „este profund inconfortabil și revelator, stimulează gândirea, e jucat bine și își apără punctul de vedere cu o claritate remarcabilă, având în vedere vibratoarele prezentate”.

Screen Daily a comentat că filmul este „o operă îndrăzneață a agentului provocator Radu Jude”. Despre lungmetrajul cineastului, publicația a scris că este „cea mai conflictuală lucrare fără remușcări pe care am văzut-o de la Jude și, probabil, de la oricare regizor român”.

Regizor şi scenarist, Radu Jude a câştigat cu lungmetrajul său de debut – „Cea mai fericită fată din lume”- premiul CICAE, la Berlinala 2009. În 2012, el a regizat lungmetrajul „Toată lumea din familia noastră”, prezentat în premieră mondială în secţiunea Forum de la Berlinală. Pelicula „Aferim!” (2015) i-a adus Ursul de Argint pentru cea mai bună regie. Ea a fost urmată de „Inimi cicatrizate” (2016), care a fost recompensată cu două premii la Locarno IFF şi pentru care Radu Jude a primit trofeul pentru regie la Mar del Plata, de documentarul „Ţara moartă” (2017) şi de lungmetrajul „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018), primul film românesc premiat cu Globul de Cristal la Festivalul de la Karlovy Vary.  Anul trecut, Radu Jude a fost prezent la Berlinală cu două lungmetraje: „Tipografic majuscul” şi „Ieşirea trenurilor din gară”. Ambele filme au fost proiectate în secţiunea Forum a festivalului.

The post Radu Jude a câștigat Ursul de Aur la Berlinale, cu filmul “Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” appeared first on Cultura la dubă.