Béla Tarr, unul dintre regizorii care au marcat istoria cinematografiei, cu un stil inconfundabil, prin care a reușit să transforme simple scene de viață în poezii vizuale, în alb și negru, a murit la vârsta de 70 de ani, scrie presa maghiară, citată de Agerpres.

TIFF l-a invitat vara trecută la Cluj, unde i-a acordat Premiul pentru Întreaga Activitate. Aproape toate filmele sale, printre care capodoperele Damnation sau Calul din Torino, au umplut sălile la TIFF, în prezența regizorului.

Starea sa de sănătate era vizibil fragilă încă de atunci. Într-un interviu realizat de Alexandra Tănăsescu pentru Cultura la dubă, cu fotografii de Raul Ștef, Béla Tarr a vorbit atunci despre copilăria sa, începuturile și evoluția carierei sale de cineast, dar și despre cinematografia de azi.

Sunt memorabile vorbele sale din acel interviu: “Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up.”

“Cum ați vrea să fiți amintit peste ani și ani în istoria cinematografiei?

Se pune acum că deja fac parte din ea, dar adevăratul scopul nu este ăsta. Scopul este să arăți viața cu adevărat, în propriul limbaj cinematografic, cât mai apropiat de ceea ce ești tu în realitate.

Pentru că ați vorbit despre eliberarea tinerilor, aș vrea să încheiem în această notă. Cum poate un tânăr să fie cu adevărat liber dacă politica există și în școli, există în media, peste tot? Cum își poate elibera cu adevărat mintea?

Să își deschidă ochii! Mergeți pe străzi și vedeți cum arată viața adevărată.”, a declarat Béla Tarr pentru Cultura la dubă.

Citiți materialul complet AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post A murit Béla Tarr, legendarul regizor maghiar. Anul trecut a fost invitat special la TIFF appeared first on Cultura la dubă.

Anunțul a fost făcut în urmă cu scurt timp de către Academia Suedeză. Autorul a fost premiat „pentru opera sa convingătoare și vizionară care, în mijlocul terorii apocaliptice, reafirmă puterea artei”.

László Krasznahorkai a primit Man Booker International Prize în 2015, iar numele său era vehiculat pe lista favoriților la Nobel de mai mulți ani.

Cărțile sale sunt traduse și publicate în limba română de Grupul Editorial Trei, la Editura Pandora M, colecția Anansi. World Fiction.

Potrivit biografiei autorului, dată publicității de către Academia Suedeză,

“László Krasznahorkai s-a născut în 1954, în micul oraș Gyula, situat în sud-estul Ungariei, aproape de granița cu România. O zonă rurală similară, izolată, constituie decorul primului său roman, Sátántangó, publicat în 1985 (tradus în engleză în 2012 ca Satantango), o adevărată senzație literară în Ungaria și lucrarea care i-a adus recunoaștere autorului.

Criticul american Susan Sontag l-a numit curând pe Krasznahorkai „maestrul apocalipsei” în literatura contemporană, după ce a citit cel de-al doilea roman al autorului, Az ellenállás melankóliája (1989; Melancolia rezistenței, 1998). În această fantezie febrilă de groază, desfășurată într-un mic oraș maghiar dintr-o vale carpatică, tensiunea este amplificată și mai mult. Prin scene onirice și personaje grotesce, Krasznahorkai portretizează magistral lupta brutală dintre ordine și haos. Nimeni nu scapă de efectele terorii.

În romanul Háború és háború (1999; War & War, 2006), Krasznahorkai își mută atenția dincolo de granițele Ungariei, urmărindu-l pe umilul arhivist Korin, care decide, ca ultim act al vieții sale, să călătorească de la periferia Budapestei la New York, pentru a se simți, fie și pentru o clipă, în centrul lumii. În arhive, el a descoperit un manuscris antic extraordinar — o epopee despre războinici întorși acasă — pe care vrea să o facă cunoscută lumii. Stilul lui Krasznahorkai evoluează aici spre o sintaxă fluidă, cu fraze lungi, șerpuitoare, aproape fără punctuație — un stil care devine ulterior marca sa distinctivă.

War & War anticipează marele roman Báró Wenckheim hazatér (2016; Baronul Wenckheim se întoarce acasă, 2019), de data aceasta centrat pe revenirea în patrie, în care autorul jonglează cu bogăție cu tradiția literară. Aici, idiotul lui Dostoievski este reîntrupat în baronul Wenckheim, pierdut în pasiunea sa disperată și în dependența de jocuri de noroc.

Un al cincilea roman poate fi adăugat acestor epopei „apocaliptice”: Herscht 07769: Florian Herscht Bach-regénye (2021; Herscht 07769: Un roman, 2024). De data aceasta, acțiunea se petrece nu într-un coșmar febril din Carpați, ci într-o mică localitate contemporană din Turingia, Germania, afectată însă de anarhie socială, crimă și incendii. În același timp, teroarea din roman se desfășoară pe fundalul moștenirii puternice lăsate de Johann Sebastian Bach. Este o carte scrisă „dintr-o singură suflare”, despre violență și frumusețe, unite într-un mod „imposibil”.

László Krasznahorkai este un mare epic al tradiției central-europene, care se întinde de la Kafka până la Thomas Bernhard, caracterizată prin absurd și grotesc. Totuși, autorul își lărgește orizontul și se îndreaptă spre Orient, adoptând un ton mai meditativ și rafinat. Rezultatul este o serie de lucrări inspirate de călătoriile sale în China și Japonia.

Romanul său din 2003, Északról hegy, Délről tó, Nyugatról utak, Keletről folyó (Un munte la nord, un lac la sud, drumuri la vest, un râu la est, 2022), este o poveste misterioasă, cu pasaje lirice puternice, ce se desfășoară la sud-est de Kyoto. Lucrarea are aerul unui preludiu la monumentalul Seiobo járt odalent (2008; Seiobo acolo jos, 2013), o colecție de șaptesprezece povestiri aranjate în succesiunea Fibonacci, despre rolul frumuseții și al creației artistice într-o lume a orbirii și efemerității. Alături de cele cinci epopei, aceasta este considerată opera majoră a lui Krasznahorkai.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Scriitorul maghiar László Krasznahorkai este laureatul Premiului Nobel pentru Literatură 2025 appeared first on Cultura la dubă.

Coregrafa Éva Duda, fondatoarea companiei de dans cu același nume, vine la Festivalul Enescu, alături de dirijorul maghiar Iván Fischer și Budapest Festival Orchestra, cu Mandarinul miraculous de Béla Bartók.

Compania Éva Duda înseamnă cel mai important grup de dans contemporan din Ungaria, fiind cunoscută și apreciată la nivel internațional. Iar Iván Fischer este unul dintre cele mai importante nume ale muzicii clasice maghiare din prezent, dirijând marile orchestre din Statele Unite, Royal Concertgebow din Amsterdam sau Konzerthausorchester Berlin.

Mandarinul miraculous reprezintă o îmbinare a muzicii lui Bartók cu dansul. Evenimentul va avea loc la Sala Palatului, pe 17 septembrie, de la ora 20.00.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, coregrafa vorbește despre acest proiect, dar și despre dificultățile cu care se confruntă artiștii azi, în Ungaria.

***

Eva, povestește-ne, te rog, care e legătura ta cu România? Am citit în CV-ul tău că ai studiat regia de teatru la Târgu Mureș. A fost acesta primul tău contact cu țara noastră?

După ce am terminat studiile de coregrafie, am făcut un master în regie la Târgu Mureș, ceea ce mi-a plăcut foarte mult. Am o altă legătură, pentru că am montat și musicalul Romeo & Julieta, care s-a jucat acum mai bine de zece ani și care se joacă din nou la București.

Atunci am petrecut o lună și jumătate la București, cu niște dansatori și artiști minunați. M-am simțit foarte bine, a fost o perioadă minunată. Din păcate, acum nu am putut să mă alătur acestei noi perioade de lucru, când au refăcut spectacolul cu o nouă distribuție.

Am experiențe foarte pozitive din România, mai ales că aici există o viață teatrală foarte bogată, cu regizori și companii renumite. Sunt foarte fericită că voi veni din nou la București cu această minunată lucrare a lui Béla Bartók.

Ai auzit de Festivalul George Enescu înainte de a primi invitația de a veni aici?

Am auzit de festival, dar este prima dată când particip.

Te rog să-mi spui mai multe despre acest spectacol, despre conceptul modern de muzică clasică live combinată cu dans contemporan. Cum funcționează împreună?

Am primit un telefon de la Ivάn Fischer, dirijorul și maestrul Budapest Festival Orchestra, un colectiv de muzică clasică de renume mondial.

Ivάn m-a întrebat dacă aș fi interesată de populara lucrare a lui Béla Bartók, Mandarinul Miraculos, care este, de fapt, concepută pentru dans și pantomimă. Este o muzică modernă, foarte dramatică, specială și complexă. Povestea este în același timp foarte senzuală, erotică și spirituală. În Ungaria, este visul oricărui coregraf să o coregrafieze cel puțin o dată în viață.

A trebuit să citesc și să urmez toate instrucțiunile pe care Béla Bartók le-a scris în partitură, care conțin indicații importante despre acțiune și despre ce ar trebui să se întâmple pe scenă. Am luat acest lucru foarte în serios, pentru a fi fideli autorului. Așadar, coregrafia are o legătură foarte strânsă cu partitura, dar vocabularul de dans este dezvoltat în stilul dansului contemporan de astăzi.

Este o experiență unică faptul că pe scenă, unde se află orchestra, există o scenă suplimentară, mai înaltă, în mijlocul spațiului, pentru dansatori, care are mărimea unui mic apartament – la fel ca în poveste.

Cum a fost să lucrezi cu Ivάn Fischer?

A fost minunat, este un artist extraordinar, care lucrează cu muzica la cel mai înalt nivel, adaugă mereu viziuni puternice planurilor sale, iar pentru mine, ca și coregraf, este foarte important să mă raportez îndeaproape la muzică, la poveste și la filosofia spectacolului. Această legătură a fost un punct de referință între noi, ne-am înțeles perfect asupra dramaturgiei piesei.

Când a văzut pentru prima dată coregrafia pe care am făcut-o, a fost amuzat și mulțumit, și am primit o mulțime de complimente pozitive de la el, ceea ce m-a făcut foarte fericită. Întregul proiect a fost foarte incitant și este o șansă extraordinară că, după doi ani, îl putem juca din nou.

Ce fel de feedback ați primit din partea publicului? Pentru că, în general, muzica clasică are un public mai rigid, poate nu la fel de deschis la acest gen de experiență.

Am primit mult de feedback pozitiv, pentru că muzica lui Bartók este destul de provocatoare, dar cu coregrafia este mult mai ușor să o înțelegi.

Să înțelegi dramaturgia muzicii este mult mai simplu atunci când vezi un spectacol pe scenă, care te ajută să simți diferitele perioade și diferitele tipuri de acțiuni din muzică. Când citești o carte sau asculți muzică, vizualizezi ceva în imaginația ta, iar întreaga poveste este o fantezie a ta. Când ai acțiune pe scenă, obții imaginea completă.

Spune-mi mai multe despre compania ta de dans, de ce ai vrut să pornești pe cont propriu cu această companie?

Acesta este al 17-lea nostru sezon. Înainte de asta, am fost un artist independent care a lucrat pentru multe companii de dans diferite, iar apoi mi-am înființat propriul colectiv. Primul meu scop a fost să am o companie de dans în care să-mi pot dezvolta vocabularul de dans și în scurt timp am construit un repertoriu.

Acum suntem în turneu prin multe orașe mari din Europa. Sezonul trecut am avut un public de 22.000 de oameni, cel mai mare număr de spectatori de până acum. Avem un spectacol inspirat de arta și viața Fridei Kahlo, care este cel mai popular spectacol al nostru în prezent. Sper ca, de asemenea, să-l putem juca și la București, ar fi minunat.

Independența este foarte importantă pentru mine. Este extraordinar să ai libertatea de a alege artiștii, dansatorii, muzicienii, compozitorii, designerii cu care aș vrea să lucrez. Asta îmi oferă posibilitatea de a mă concentra pe ceea ce este important pentru mine ca artist, pe ce subiecte mă interesează, dar și pe teme sociale care sunt importante pentru întreaga lume.

În același timp, nu este ușor să conduci o companie, trebuie mereu să mă confrunt cu situații financiare și am o responsabilitate enormă. Acum, în Ungaria, este foarte imprevizibil și riscant să fii artist, din punctul meu de vedere.

De ce? Sunt curioasă, pentru că și noi avem aceeași problemă în România, dar din punctul nostru de vedere credem că la Budapesta lucrurile stau foarte bine.

E amuzant, pentru că noi credem că România se îndreaptă într-o direcție foarte bună.

Mă refer la faptul că aveți o mulțime de teatre și săli de muzică. Pe de altă parte, desigur, există situația politică problematică în Ungaria. Cum este pentru tine, ca artist, să lucrezi în acest context?

Avem o mulțime de instituții și săli grozave, unde se pot organiza concerte, spectacole de dans sau de teatru. În Ungaria avem o scenă culturală foarte bogată și diversă, atât în ceea ce privește muzica, teatrul, cât și dansul. Multor oameni le place Budapesta, datorită vieții culturale foarte bogate.

Dar, ca artist și ca manager de companie, sunt foarte nemulțumită de sistemul de finanțare, există o mulțime de probleme. Există o mare nevoie de o actualizare, în special pentru scena independentă.

Ar trebui să existe o mulțime de reforme, pentru a face sistemul mai echitabil și mai orientat spre viitor.

Acum, spațiul pentru arte se micșorează, și nu mă refer la instituții, ci la modul în care sunt finanțate; și nu cred că finanțarea ar trebui să fie ghidată de idei politice, ci de valori artistice și umane.

Crezi că poți exprima mesaje politice prin dans?

Este mult mai ușor atunci când lucrezi cu teatrul dramatic, e mult mai simplu cu ajutorul cuvintelor. Dar nu am impulsul de a exprima declarații politice directe pe scenă; mă interesează mai mult problemele umane reale, temele sociale.

Dar, de exemplu, am făcut o lucrare despre schimbările climatice, întregul spectacol a fost despre cum se schimbă lumea în jurul nostru și cum ne putem adapta sau ce fel de temeri înfruntăm. Așadar, este posibil să creezi un spectacol de dans cu mesaje foarte concrete.

Ai observat un interes crescut pentru dansul contemporan în rândul tinerilor? Sau, dimpotrivă, nu mai sunt interesați de dans, poate  corpul lor a devenit mai rigid din cauza faptului că folosesc mult telefoanele?

Despre generația tânără se spune că este greu de convins. Dar eu simt lucrurile diferit, depinde foarte mult de temă și de formă.

De asemenea, partea de educație este foarte importantă, deoarece în timpul workshopurilor și cursurilor oamenii pot experimenta câte sentimente pot fi exprimate prin dans și muzică.

Tinerii nu sunt făcuți dintr-un material diferit, dar se concentrează mai ales pe spațiul online. Însă pot fi absolut scoși din el. Și cred că au o mare nevoie de situații reale, de conexiuni reale. Teatrul le poate aduce această lumină.

De asemenea, a te întâlni cu publicul te face să te apropii de el, poți vorbi cu ei despre cum să te miști și ce poate exprima o mișcare și cum să te exprimi cu adevărat din suflet. Trebuie să fim în prezent, de aceea sunt mai interesată de temele de astăzi, decât de poveștile din trecut.”

Festivalul Internațional George Enescu are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. În program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 de muzicieni.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Coregrafa Éva Duda și dirijorul maghiar Iván Fischer aduc la Festivalul Enescu spectacolul-concert “Mandarinul miraculous” de Béla Bartók appeared first on Cultura la dubă.

Pășind încet, cu ajutorul unui baston elegant, purtând pe frunte o pereche de ochelari de soare, regizorul maghiar Béla Tarr se prezintă în fața noastră pentru interviu. Contrastul dintre corpul său vizibil fragil, vocea aproape stinsă și mintea sclipitoare este emoționant.

Este unul dintre artiștii care au marcat istoria cinematografiei, cu un stil inconfundabil, prin care a reușit să transforme simple scene de viață în poezii vizuale, în alb și negru. TIFF l-a invitat la Cluj, unde îi va acorda sâmbătă seara Premiul pentru Întreaga Activitate. Aproape toate filmele sale, printre care capodoperele Damnation sau Calul din Torino, pot fi văzute zilele acestea la TIFF, în prezența regizorului.

După ce am avut șansa să îl cunoaștem, am înțeles, însă, că prezența sa aici nu este doar despre premii și realizări cinematografice, ci despre ceva și mai valoros – libertate.

De altfel, la școala de film pe care a înființat-o în 2013 la Sarajevo, film.factory, avea pentru tineri un singur mesaj: “no education, just liberation”.

***

Îmi place să încep interviurile mele cu o întrebare despre copilărie, fiindcă mi se pare important să vedem din ce mediu vine persoana respectivă. Așa că aș vrea să vă întreb ce vă amintiți din copilăria dumneavoastră, cum era mediul în care ați crescut?

Să vedem…părinții mei lucrau în două teatre diferite, tata era un fel de scenograf, iar mama era prompteristă. Eu îmi petreceam cea mai mare parte a timpului pe stradă, cu gașca mea.

Părinții erau de dimineața până seara la teatru, eu eram singur, apoi, mai târziu, s-a născut fratele meu. Dar nu mă interesa. Mie îmi plăcea să stau pe străzi cu băieții.

V-a interesat teatrul în vreun fel, pe atunci?

Deloc. Mi se părea ridicol. Am fost de mai multe ori la teatru, când ai mei chiar nu aveau ce să facă cu mine, nu mi-a plăcut, eu am fost un fel de copil al străzii.

Cum ați descoperit lumea filmului?

S-a întâmplat mult mai târziu. Aveam un cinematograf aproape de casa noastră și am început la un moment dat să merg. Am văzut multe filme tâmpite, comedii și alte prostii de genul ăsta, pe care un tânăr le poate percepe drept filme de aventură.

Ați povestit într-un interviu că tatăl dumneavoastră v-a dăruit prima camera de filmat când ați împlinit 14 ani. Acela a fost momentul de început în ceea ce avea să devină cariera în film?

Da, am primit-o de ziua mea, dar nu știam ce pot să fac cu ea. O vedeam prin ochii unui copil, ca pe o jucărie. Mai târziu, când eram la liceu, am dezvoltat această sensibilitate socială, având cu toții o puternică viziune de stânga, împotriva partidului comunist oficial.

Cumva am reușit să fac primul meu film la 16 ani, era despre un grup de muncitori țigani, am arătat cum lucrau ei, cum trăiau, și a ieșit o critică dură la adresa societății. Am arătat filmul la proiector în diverse locuri, a fost perceput drept inacceptabil pentru regim și asta m-a făcut să continui, de fapt.

De ce ați fost atât de interesat în explorarea universului claselor muncitoare în filmele pe care le-ați făcut?

Pentru că cei mai mulți oameni au o astfel de viață.

Credeți că cinemaul de azi mai păstrează această responsabilitate față de public, de a-i arăta ceea ce e cu adevărat important sau a pierdut-o?

Nu putem generaliza, fiecare regizor e diferit. Depinde de ceea ce vezi tu, ceea ce recunoști tu. Dacă cineva are mai multă sensibilitate, sigur că va vedea lucruri diferite decât ceea ce vine din industria de film, care încearcă să facă profit. Eu nu știu ce înseamnă profit, e ciudat că într-un fel și eu am reușit să fac profit, dar nu acesta a fost scopul meu. Scopul meu nu este să fac bani.

Când am văzut Dune 2, un film al cărui buget doar de marketing a fost de 150 de milioane de dolari, am fost impresionată de realizare, dar m-am întrebat cât de ok este să se investească sume atât de absurde într-un film, când oamenii sunt uciși sau mor de foame în Gaza și în alte părți ale lumii? Cât de ok este să mergem liniștiți la film și să mâncăm popcorn, să ne uităm la astfel de blockbustere care ignoră realitatea? Dumneavoastră ce credeți despre faptul că industria filmul a ajuns să investească sume atât de mari într-o producție?

Am auzit de Dune, dar nu l-am văzut. Dacă ei pot să facă astfel de investiții, le vor face. Dacă vrei să înșeli lumea cu astfel de producții, ține de tine. Aceasta este o întrebare despre moralitate, nu despre cum faci un film. Dacă un regizor vrea să facă asta, ține de etică, nu de film, ține de personalitatea lui.

Spuneați într-un interviu că dacă ai un casting bun, actorii doar vor fi ei înșiși pe platou, nu vor juca, iar regizorul are, astfel, jumătate din treabă făcută. “Vânez emoțiile lor și le fur personalitățile” – ați declarat. Dar cum poate un regizor să aleagă acei actori potriviți pentru rol? Cum ați reușit dumneavoastră asta?

Trebuie să cunoști foarte bine omul. Trebuie să ai cheia către personalitatea lui și să vezi cum o poți deschide. Acesta e, de fapt, scopul meu.

Și cum reușiți să deschideți acea personalitate?

Trebuie să îmi petrec foarte mult timp cu ei, să îi cunosc, ei trebuie să aibă încredere în mine și eu în ei. Când tu spui camera rolling, ei devin goi. În ochii lor vei vedea cine sunt ei cu adevărat. Aceasta este provocarea. Dacă reușești să ajungi acolo, ai câștigat. Dacă nu, eu spun mereu: asta e ok, e drăguț, dar nu pentru acest film.

Foarte mulți tineri care vor să regizeze primul lor film se împotmolesc în găsirea finanțării și spun că nu primesc susținere. Cum ar putea aceștia să facă filmul pe care și-l doresc fără să aibă banii necesari? Ce sfat ați avea pentru cei care întâmpină acest obstacol?

(n.r. scoate telefonul din buzunar și îl arată)

Să folosească telefonul?

Da.

Din fericire, în secolul 21 nu mai depindem de această mizerie capitalistă, trebuie să fii liber. Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up. Să aștepți 10 ani sprijinul industriei sau al statului, e cel mai rău. Doar iți irosești timpul, viața și nu se întâmplă nimic.

Cum ați vrea să fiți amintit peste ani și ani în istoria cinematografiei?

Se pune acum că deja fac parte din ea, dar adevăratul scopul nu este ăsta. Scopul este să arăți viața cu adevărat, în propriul limbaj cinematografic, cât mai apropiat de ceea ce ești tu în realitate.

Ce cunoașteți despre cinematografia română, este vreun regizor pe care îl apreciați?

Îl cunosc, desigur, pe Cristian Mungiu, este un prieten al meu. Știu că a lansat și o carte.

Este despre bunica lui.

Da, sper să fie tradusă și în engleză, să o pot citi și eu. Îi mai știu filmele lui Radu Jude. Dar restul este pentru mine o gaură neagră.

Locuiți în continuare la Sarajevo?

Nu. Să spunem că mașina mea de spălat este la Budapesta, dar călătoresc foarte mult în jurul lumii, țin workshopuri pentru tineri, încerc să-i eliberez. Când mergeam la școala mea de film din Sarajevo, sloganul meu era: “no education, just liberation”.

Nu poți să predai nimic. Pentru că ceea ce vezi tu, de exemplu, în această încăpere, e diferit de ceea ce văd eu. Iar tu trebuie să arăți ceea ce vezi tu, prin ceea ce ești tu. Stilul de a filma, de a face un film, nu poate fi la fel ca al celorlalți. Asta le spun mereu tinerilor – să fie liberi.

Vă mai păstrați speranța că Ungaria se va elibera de regimul lui Viktor Orban?

Speranța e foarte puternică acum. Ar fi cel mai bine să se schimbe regimul, dar nu știm în cât timp se va întâmpla asta.

Pentru că ați vorbit despre eliberarea tinerilor, aș vrea să încheiem în această notă. Cum poate un tânăr să fie cu adevărat liber dacă politica există și în școli, există în media, peste tot? Cum își poate elibera cu adevărat mintea?

Să își deschidă ochii! Mergeți pe străzi și vedeți cum arată viața adevărată.

***

Filmul “Calul din Torino”, regizat de Béla  Tarr, poate fi văzut azi de la 16.00, la Cinema Arta din Cluj. După proiecție, regizorul va răspunde întrebărilor din public. Iar sâmbătă, de la 10.30, va susține un masterclass la Radisson Blu Hotel. La Gala de închidere a TIFF, Béla Tarr va primit Premiul pentru Întreaga Activitate.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Béla Tarr pentru Cultura la dubă: “Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up.” appeared first on Cultura la dubă.

Casa Muzicii Maghiare, situată în Parcul Central din Budapesta, se va deschide pe 22 ianuarie, marcând Ziua Culturii Naționale în Ungaria.

Clădirea, dotată cu săli de concert, spații pentru educație și expoziții interactive, își propune să devină primul centru cultural care celebrează istoria muzicii maghiare și în același timp, un spațiu comunitar viu în centrul Budapestei.

Centrul cultural este conceput pe trei niveluri: parterul conține două săli de spectacol, în timp ce etajul superior găzduiește săli de cursuri, o bibliotecă și spații de birouri, iar spațiile de expoziție sunt amplasate la subsol.

Expoziția permanentă intitulată „Dimensiuni sonore – Călătorii muzicale în timp și spațiu” va fi concepută ca un labirint. Cu ajutorul unor căști, vizitatorii vor asculta aproximativ trei sute de fragmente muzicale din ultimele două milenii care îi vor ghida prin istoria muzicală europeană și maghiară prin intermediul a șapte puncte de experiență.

Reprezentanții muzeului anunță că prima expoziție temporară va fi dedicată istoriei pop-rock-ului maghiar, din anii 1960 până în prezent, și va avea loc în toamna anului viitor.

Arhitectul japonez Sou Fujimoto este cel care a conceput clădirea de nouă mii de metri pătrați din Parcul Central din Budapesta.

Cunoscut pentru stilul său care îmbină armonia cu natura, arhitectul a conceput pentru Casa Muzicii Maghiare un acoperiș perforat de aproape o sută de găuri de forme diferite care permit luminii naturale să pătrundă în structură și totodată, lasă copacii din jurul clădirii să crească prin ele.

În plus, clădirea va utiliza surse de energie regenerabilă.

Casa Muzicii Maghiare face parte din proiectul Liget Budapest, un amplu plan de reamenajare a Parcului Central din Budapesta, vechi de 200 de ani, cu scopul de a-l transforma într-o destinație culturală și de agrement.

Proiectul, inițiat în 2011 de guvernul Fidesz, este finanțat din fonduri de la bugetul de stat.

Destinat să devină una dintre cele mai importante dezvoltări muzeale din Europa, proiectul cuprinde, de asemenea, construcția unui muzeu de etnografie, o nouă galerie națională, un spațiu de joacă și terenuri de sport.

Pe lângă toate acestea, în cadrul proiectului au fost sparte, până în prezent, zone pavate de 72 de mii de metri pătrați, iar în locul lor au fost plantați aproape cinci sute de arbori, plante perene și peste 70 de mii de arbuști.

The post Ungaria a construit un impresionant centru cultural dedicat muzicii. Deschiderea are loc în ianuarie 2022. appeared first on Cultura la dubă.