După mulți ani în care Ministerul Culturii a fost stângaci în pregătirea dosarului Brâncuși pentru UNESCO, astăzi Ansamblul monumental “Calea Eroilor” din Târgu Jiu a devenit oficial parte din patrimoniul mondial protejat de UNESCO.

Din ansamblu fac parte: Coloana fără Sfârșit, Poarta Sărutului, Aleea Scaunelor și Masa Tăcerii.

România a inclus, de asemenea, pe lista UNESCO, Frontierele Imperiului Roman – Dacia.

“Înscrierea „Ansamblului monumental «Calea Eroilor» realizat de Constantin Brâncuși la Târgu Jiu” în Lista patrimoniului mondial UNESCO înseamnă recunoaștere internațională de cel mai înalt nivel pentru un mare artist român și o capodoperă a artei monumentale.

Tezaurul pe care Constantin Brâncuși l-a lăsat românilor la Târgu Jiu devine oficial bun cultural al umanității. Se confirmă astfel valoarea universala excepțională a acestui sit cultural, demn de admirație și protecție internațională.

Recunoașterea primită azi ne obligă să protejăm Ansamblul Monumental „Calea Eroilor”, să-l păstrăm intact pentru generațiile viitoare și pentru memoria culturală a umanității. Este un angajament pe care țara noastră îl ia la nivel național, dar și la nivel local, în orașul în care a fost creat ansamblul monumental.

România a depus în ianuarie 2018 la Centrul Patrimoniului Mondial UNESCO dosarul de nominalizare pentru „Ansamblul monumental «Calea Eroilor» realizat de Constantin Brâncuși la Târgu Jiu”. După o perioadă în care am intensificat eforturile pentru a răspunde criteriilor UNESCO, evaluarea dosarului a fost reluată de către ICOMOS (International Council on MonumentsandSites – organism consultativ al UNESCO) în 2023.”, a transmis ministrul Culturii, Raluca Turcan.

Ansamblul a fost comandat de Liga Națională a Femeilor Gorjene, prezidată de Arethia Tătărescu, soția prim-ministrului României, Gheorghe Tătărescu și donat orașului „pentru a preamări memoria eroilor gorjeni care s-au jertfit în războiul de reîntregire”.

A fost inaugurat la 27 octombrie 1938. De-a lungul timpului, autoritățile române au făcut niște intervenții neconforme care au afectat sculpturile.

“Totodată, România marchează astăzi o reușită cu semnificații profunde! Teritoriul vechii Dacii a fost parte a lumii romane, geneza națiunii noastre fiind strâns legată de Roma și de Imperiul Roman. Prin urmare, suntem în fața unui act cultural și identitar, care ne face mai conștienți de trecutul nostru și, în același timp, reamintește tuturor influența majoră a Romei asupra lumii în perioada antică.

România se alătură astfel, cu mândrie, marii familii a Frontierelor Imperiului Roman în nobila misiune de a valorifica acest patrimoniu de valoare universală excepțională.

România a depus, în ianuarie 2023, la Centrul Patrimoniului Mondial UNESCO, dosarul de nominalizare pentru Frontierele Imperiului Roman – Dacia, care s-a aflat, timp de un an și jumătate în procedură de evaluare în vederea stabilirii recomandărilor ICOMOS.

În perioada 8-21 august 2023, s-a desfășurat în România misiunea tehnică de evaluare a ICOMOS, organizată de Ministerul Culturii, prin Institutul Național al Patrimoniului și Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, în colaborare cu Comisia Națională Limes, autorități centrale, județene și locale, precum și cu Muzee și Direcții pentru Cultură din cele 16 județe implicate. Procesul de evaluare a continuat și cu solicitări de informații suplimentare și răspunsuri din partea României precum și cu o întâlnire cu ICOMOS a echipei coordonatoare de experți de la Paris.

Citez din justificarea criteriilor de înscriere, redate în proiectul de decizie al Comitetului Patrimoniului Mondial, elaborat pe baza recomandării ICOMOS:

„Bunul serial prezintă un important schimb de valori umane și culturale de la apogeul Imperiului Roman, respectiv dezvoltarea arhitecturii militare romane și a cunoștințelor și competențelor tehnice de construcție și de management al teritoriului, de la un capăt la altul al imperiului. […] Parte a sistemului general de apărare a Imperiului Roman, Frontierele Imperiului Roman – Dacia constituie o mărturie excepțională a extinderii maxime a puterii Imperiului Roman prin consolidarea frontierelor sale nordice și reprezintă o manifestare fizică a politicii imperiale. […] Ele atesta versatilitatea și sofisticarea modului în care romanii s-au raportat la topografia și climatul local, în contextul politic, militar și social al vremii, în partea de nord a imperiului. Cu o lungime de peste o mie de kilometri, Frontierele Imperiului Roman – Dacia este cel mai mare segment al Frontierelor Imperiului Roman și cuprinde atât sectoare terestre, cât și fluviale, caracterizate prin tipuri, amplasări și densități variate de instalații militare distribuite în teritoriu.” – a mai scris ministrul Turcan pe pagina oficială de facebook.

The post Ansamblul monumental “Calea Eroilor”, realizat de Brâncuși la Târgu Jiu, a fost inclus în patrimoniul mondial UNESCO appeared first on Cultura la dubă.

Tapiseria „Airplanes and angels” (Avioane și îngeri), semnată de artistul Mircea Cantor, este acum expusă permanent în Holul principal al sediului UNESCO din Paris. Asta ca urmare a unei donații din partea României, menită să marcheze împlinirea a 65 de ani de când țara noastră a aderat la organizația internațională.

Ceremonia de inaugurare a avut loc ieri, 24 octombrie, și marchează prima donație românească de artă, în 67 de ani, prezentată permanent la UNESCO. Lucrarea lui Mircea Cantor stă alături de opere precum „Căderea lui Icar” a lui Pablo Picasso sau „Omul care merge”, semnat de Alberto Giacometti.

„Mă simt onorat și mândru”, a scris artistul născut la Oradea după eveniment. „Cuvintele nu pot să exprime recunoștința pe care o simt în suflet pentru ce s-a întâmplat ieri la sediul UNESCO din Paris.”

Pe lângă Mircea Cantor, la ceremonie au participat directoarea generală a UNESCO, Audrey Azoulay, șeful Cancelariei Prim-Ministrului României, cu rang de ministru, Alexandru-Mihai Ghigiu, secretarul de stat în Ministerul român al Afacerilor Externe, Janina Sitaru, dar și mai mulți șefi și reprezentanți ai Delegațiilor permanente acreditate pe lângă UNESCO.

„Este o mândrie pentru Organizația noastră să-și vadă îmbogățită colecția de opere de artă cu o lucrare a lui Mircea Cantor”, a spus Azoulay, directoare UNESCO. „Această tapiserie reprezintă angajamentul comun al UNESCO și al României de a susține creația artistică, dar și de a păstra valorile tradiționale. Această piesă are la bază de fapt tehnicile tradiționale de realizare a scoarței (covor tradițional românesc, n.r.), element înscris în Lista Patrimoniul Imaterial al UNESCO din 2016.”

La rândul său, artistul a explicat atracția către zbor, elementul care stă la baza tapiseriei: „Zborul! L-am descoperit în copilărie în basmul cu Pasărea măiastră, această pasăre fermecată care l-a inspirat pe Brâncuși în îndrăznețele sale sculpturi. Apoi zborul m-a urmărit prin figurile lui Aurel Vlaicu și Traian Vuia – pionieri ai aviației, contemporani cu frații Wright și cu Blériot. Și, desigur, Henri Coandă cu motorul său cu reacție, fără de care avioanele nu ar zbura azi! Apoi acest zbor încremenit al tuturor acelor ființe cu culori din altă lume, care populează frescele mănăstirilor din Nordul României, din Bucovina.”

Mircea Cantor se numără printre cei mai cunoscuți artiști plastici contemporani. Operele sale, care includ desene, sculpturi, instalații și nu numai, sunt prezente în colecțiile marilor muzee ale lumii, cum ar fi Centre Pompidou, MoMA – New York, Museo Reina Sofia – Madrid sau Castello di Rivoli – Torino. 

Cantor a câștigat două dintre cele mai importante premii acordate artiștilor contemporani – Premiul Ricard (2004) și Premiul Marcel Duchamp (2011), iar în 2019 a fost decorat cu ordinul de Ofițer al Artelor și Literelor de către statul francez, unde e stabilit de peste 20 de ani. Tot în 2019 a primit, de această dată din partea României, și Ordinul Național „Pentru Merit” în rang de Cavaler.

Cultura la dubă l-a vizitat acum doi ani la Paris. Atunci, Cantor a vorbit pe larg despre cum și-a dorit dintotdeauna să devină artist, deși provenea dintr-o familie fără astfel de înclinații, despre cum a ales Franța ca loc în care să se exprime, precum și despre credința sa că „nu trebuie să lași golul să-ți umple agenda”: „Fă acum, ca să n-ai regrete. Ăsta e principiul meu, să te afli în treabă, cu un sens pozitiv”.

The post Lucrare semnată de Mircea Cantor, expusă permanent la sediul UNESCO din Paris appeared first on Cultura la dubă.

În dimineața zilei de 24 februarie 2022, Vladimir Putin anunța, într-un mesaj televizat, începutul unei așa-numite „operațiuni militare speciale” împotriva Ucrainei. Era cel mai mare atac asupra unei țări europene de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, mânat de pretextul cum că regimul de la Kiev ar fi fost unul nazist, vinovat de genocid împotriva populației ruse din regiunea sud-estică Donbas. 

Un an mai târziu, statisticile indică mii de morți și milioane de ucraineni refugiați în alte țări.

Cum, încă din perioada premergătoare invaziei, Vladimir Putin a negat dreptul la existență al țării vecine și a spus că arta sa face parte din patrimoniul rus, lupta s-a dat inclusiv la nivelul culturii și identității ucrainene. Iată cum. 

Din prima zi a invaziei, organizații ca UNESCO sau Europa Nostra au îndemnat la respectarea legislației privind protecția patrimoniului și au amintit că distrugerea intenționată a siturilor culturale sau contrabanda cu obiecte de artă sunt crime de război. 

La momentul acela, îngrijorarea experților se îndrepta mai ales către cele șapte monumente ucrainene înscrise pe Lista patrimoniului UNESCO: de exemplu, Catedrala Sofia și Lavra Peșterilor din Kiev (ambele din secolul XI) sau Reședința mitropoliților Bucovinei și Dalmației din Cernăuți (actuala Universitate Națională „Iuri Fedkovici”, construită în anii 1800). Cultura la dubă a scris în detaliu despre ele AICI. 

Deocamdată, datele verificate de UNESCO arată că aceste monumente au fost ferite de distrugeri. Catedrala Sfânta Sofia a primit acum câteva zile chiar și vizita președintelui american Joe Biden, aflat pentru câteva ore la Kiev.

Tot cele mai recente date UNESCO spun, însă, că bombardamentele din ultimele 12 luni au avariat, adesea iremediabil, alte 241 de situri ucrainene, printre care 106 lăcașuri de cult, 18 muzee și 12 biblioteci. Lor li se adaugă mai bine de 3.000 de școli. Iar cifrele reale sunt probabil mai mari decât atât. 

Majoritatea siturilor afectate se află în regiunile estice Harkiv și Donețk, atacate puternic de trupele ruse. Vederi din Ucraina, un proiect al Institutului Ucrainean (echivalent al Institutului Cultural Român), demonstrează dimensiunea distrugerilor.

Piața Libertății din Harkiv își primise numele în 1991, odată cu independența Ucrainei față de URSS. Fiind cea mai mare piață din țară, atrăgea numeroase evenimente publice. În 2008, Queen a concertat acolo, în fața unui public de circa 300.000 de spectatori.

„Până în ultimul moment, n-am crezut că cineva o să se atingă de Sviatohirsk”, spunea de curând o localnică intervievată de reporterii The New York Times. Lavra de pe malul râului Doneț, care datează aproximativ din secolul XVI, fusese ani la rândul un punct de atracție mistic. Apo a venit războiul. În septembrie, însă, când armata ucraineană a eliberat regiunea, clopotele ei au bătut din nou. 

Din Mariupolul în care se află rămășițele Bibliotecii Publice Centrale „V. Korolenko” trupele ruse ar fi furat, conform consiliului local, circa 2.000 de lucrări de artă.

Tot de acolo a venit, în martie anul trecut, și povestea unuia dintre cele mai tulburătoare atacuri, catalogat de Amnesty International drept „o crimă clară de război”: bombardamentul asupra Teatrului Dramatic, la subsolul căruia se adăposteau civili și care fusese marcat cu mesajul „copii”. Circa 600 de persoane și-au pierdut viața sub dărâmături.

Totuși, într-o demonstrație de reziliență, treisprezece dintre membrii echipei de teatru s-au reunit în vestul țării și și-au reluat activitatea. În vară pregăteau o piesă despre un dizident ucrainean din anii ’80. 

Mai adânc în sudul Ucrainei, orașul-port Odesa, cunoscut și ca „perla Mării Negre”, a fost la rândul său bombardat de trupele ruse. Luna trecută, UNESCO a inclus însă centrul istoric pe Lista reprezentativă a patrimoniului mondial și l-a desemnat inclusiv ca sit al Patrimoniului mondial în pericol, pentru a-l putea proteja prin asistență tehnică și financiară.

Votul împotrivă a venit din partea Rusiei, care a transmis că decizia comisiei e motivată politic (alți 14 membri s-au abținut de la vot). 

„Perla Mării Negre” nu e singurul simbol al identității ucrainene care a primit recunoaștere în condiții de urgență din partea UNESCO. Și cultura borșului ucrainean a intrat din iulie 2022 pe Lista patrimoniului cultural imaterial în pericol, din cauza strămutării și a dezbinării comunităților care duc rețetele mai departe. 

Mai mult, inițiative de protejare a patrimoniului au venit și din partea oamenilor obișnuiți sau a experților locali. Din Odesa și până în Liov, ucrainenii și-au îmbrăcat monumentele în saci de nisip și structuri din lemn, vrând să le ferească de șocuri. 

Un birou de arhitectură din Kiev a creat un sistem de protecție modular, ușor de transportat și montat, care e folosit deja pentru apărarea mai multor monumente din Kiev și Harkiv. La rândul său, comunitatea de IT-iști din Ucraina a pus umărul la dezvoltarea unor proiecte de mapare și simulare 3D care să analizeze distrugerile și să ajute la refacerea cât mai fidelă a patrimoniului după război. 

În muzee ori biblioteci, managerii și-au mutat întreaga viață la locul de muncă, în așa fel încât să se asigure, pe cât posibil, că obiectele de care sunt responsabili nu dispar. Iar unii dintre ei au transformat războiul însuși în experiență expozițională. 

„Ucraina crucificată” e numele unei astfel de expoziții, organizate din mai 2022 de un muzeu din capitala țării, dedicat în mod obișnuit istoriei celui de-al Doilea Război Mondial. La baza ei stau echipamente militare adunate de pe front, fragmente din lucrări de artă recuperate din diferite localități atacate, obiecte și mesaje inscripționate cu graffiti din adăposturi antiariene.

„Istoria noastre se scrie acum”, spunea un vizitator al expoziției vara trecută, „iar asta e o ocazie de a intra în contact cu ea”.

Unde va duce această istorie e greu de spus. Acum două zile, Rusia și-a suspendat participarea la Tratatul de control al armelor nucleare strategice, iar trupele sale rămân periculoase, mai ales în partea de sud și sud-est a Ucrainei. Cert e că, la un an de la începutul războiului, lupta se dă în continuare – și prin arme, și prin cultură.

The post Patrimoniul cultural al Ucrainei după un an de război appeared first on Cultura la dubă.

Anul 2022 a fost unul plin pentru așa-numita „ie românească”. La începutul verii, ca urmare a unei inițiative pornite cu aproape 10 ani înainte de comunitatea La Blouse Roumaine, ea a primit o zi de sărbătoare stabilită prin lege: 24 iunie. În aceeași perioadă, la Premiile Europene pentru Patrimoniu, a fost adusă în prim-plan prin proiectul câștigător Semne cusute, care transmite mai departe meșteșugul cămășilor tradiționale și subliniază rolul femeilor ca păstrătoare ale acestuia. 

Câteva luni mai târziu, chiar de Ziua Națională, cămașa cu altiță a intrat, în sfârșit, pe lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial UNESCO, unde se aflau deja Ritualul Călușului, Doina sau Artizanatul ceramicii de Horezu. A fost încununarea unui efort întins pe câțiva ani, timp în care echipe de etnografi și experți în conservarea patrimoniului au cercetat, documentat și inventariat rolul cămășii în comunități din România și Republica Moldova. 

Tot 2022 a adus însă și o continuare a politizării iei românești. Senatoarea Diana Șoșoacă (inițial membră AUR, acum neafiliată) a purtat-o într-o ședință parlamentară în care a transmis Uniunii Europene că „Pe aici nu se trece!”. Anterior o purtase, ca semn al „României libere”, pentru a se opune restricțiilor anti-coronavirus.

Deputatul AUR George Simion a transformat-o în dress code pentru nunta sa, pe care politologii au asemănat-o cu cea din 1925 a liderului Mișcării legionare, Corneliu Zelea Codreanu. Și în anii trecuți, politicieni ca Liviu Dragnea sau Viorica Dăncilă se afișaseră în port tradițional în prag de alegeri, iar Elena Udrea, fostă ministră a Turismului, mersese în ie inclusiv la cules de struguri (deși, în mod tradițional, ea nu e purtată la lucru). 

În acest context, Cultura la dubă și-a pus două întrebări: ce înseamnă, propriu-zis, includerea cămășii cu altiță în patrimoniul UNESCO? Și în ce măsură putem separa semnificația unui element „de identitate culturală”, așa cum l-au recunoscut experții UNESCO, de felul în care e instrumentat politic? 

Ne-au răspuns Simona-Mirela Miculescu, ambasador al României la Delegația Permanentă a României pe lângă UNESCO, Oana Valentina-Suciu, doctor în sociologie politică și lector la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, și Raluca Partenie, istoric de artă și colecționar de cămăși cu altiță. 

Întâi de toate, o clarificare privind termenii: ia românească a intrat pe Lista patrimoniului UNESCO sub denumirea standard cămașă cu altiță (împreună cu variante regionale, ca umăraș în sudul Transilvaniei, cămașă răsucită în Vrancea sau cămașă zoroclie în Teleorman) pentru că cercetările lingvistice au arătat că, istoric, denumirea de ie apărea mai degrabă accidental și ținea în special de limba literară. 

Mai comune erau referirile la altiță, adică acea broderie lată de pe umerii cămășii. Inițial, ea simboliza statutul și priceperea femeii care o purta: femeile bogate aveau broderii cu fir din aur, paiete sau mărgele. Fetițele purtau altițe multicolore, luminoase; tinerele de măritat, variante în nuanțe puternice de roșu, iar bătrânele – variante monocrome, sobre, cu albastru ultramarin sau negru. În timp, altița a rămas mai degrabă un element decorativ. 

Dovezi scrise legate de existența „iei românești” avem de la sfârșitul secolului XVIII, deși ea apare și în picturi sau icoane mai vechi decât atât. Știm, în plus, că româncele au cusut-o pe toată durata secolelor XIX și XX, iar un rol important în popularizarea ei, și a costumului tradițional în general, l-a avut Casa Regală. Regina Elisabeta a României (de origine germană) îi aprecia broderiile, așa că a îmbrăcat-o la evenimente, iar Regina Maria a adoptat portul popular ca ținută oficială la sărbători sau ocazii ceremoniale. 

Astăzi, tradiția cămășii cu altiță mai e păstrată doar în câteva comunități, unde oamenii încă o cos și, mai ales, o poartă în zilele de sărbătoare.

Ce poate aduce, deci, includerea în patrimoniul imaterial UNESCO

În primul rând, un plus de vizibilitate și datoria de a proteja tehnicile tradiționale – o datorie care revine chiar României. „Recunoașterea la nivel internațional aduce avantaje din perspectivă turistică sau comercială, dar nu trebuie să reprezinte nici pe departe scopul înscrierii”, ne-a transmis Simona-Mirela Miculescu, ambasador al României la Delegația Permanentă a României pe lângă UNESCO. 

„Prin înscrierea unui bun, statul respectiv recunoaște el însuși valoarea acelui element și se angajează să ofere protecția necesară pentru prezervarea acestuia. Gândiți-vă ce efecte devastatoare ar putea avea asupra stării de conservare a unui sit UNESCO practicarea unui turism excesiv, fără reguli. Sau cât de ușor am putea cădea în derizoriu, în zona kitsch-ului, dacă nu am reuși să protejăm și să asigurăm continuitatea comunităților păstrătoare ale unor tradiții și meșteșuguri specifice patrimoniului imaterial.

„Fie că vorbim de patrimoniu material sau imaterial”, spune Miculescu, „autoritățile statului trebuie să aibă strategii de prezervare sau salvgardare, realizate cu implicarea directă a autorităților locale, dar și a comunităților locale, respectiv a comunităților păstrătoare. Accentul este pus pe concepte de dezvoltare durabilă.”  

De altfel, ea spunea încă din decembrie: „Astăzi ne bucurăm, ne îmbrățișăm, dar de mâine ne suflecăm mânecile iei și ne apucăm concret de treabă pentru a o proteja pentru vecie, mai ales pentru că, de aici înainte, ia este parte a patrimoniului mondial, nu doar național”. 

Câteva propuneri de măsuri se află chiar în dosarul cu care România s-a prezentat în fața comisiei UNESCO: resurse pentru cercetarea și monitorizarea cămășii cu altiță, consultanță științifică pentru ca tehnicile tradiționale de lucru să fie perpetuate, expoziții și târguri care să susțină meșteșugul. 

În plus, unii producători locali, îngrijorați de replicile produse în masă, importate și vândute pe piața din România la prețuri de câteva zeci de lei, cer introducerea unui certificat de autenticitate – o strategie adoptată, de exemplu, de Serbia, care își protejează astfel vasele tradiționale din lut (și ele incluse pe Lista patrimoniului imaterial UNESCO). 

În forța acestor producători, a expozițiilor și a „comunităților de femei care s-au reapucat să coasă după canoanele vechi” vede o portiță de continuitate și Raluca Partenie, istoric de artă și colecționar de cămăși cu altiță. Pentru ea, pasiunea față de portul tradițional se trage din casa bunicilor. 

„Am copilărit la bunicii din partea mamei, în Bucovina, și familia noastră încă deține casa bătrânească, care are mai bine de 100 de ani și arată fix ca la Muzeul Satului. În acea casă exista lada de zestre a stră-străbunicii mele, veche din ultimul deceniu al secolului XIX”, ne-a povestit ea. 

„Din păcate, costumele au fost furate în anii ocupației rusești, dar lada a fost apoi umplută de bunica mea, cu straiele pentru familia ei. Mai avem câteva, și încă din copilărie ai mei mi-au transmis atitudinea de reverență față de acele haine.”

Partenie nu știe sigur câte cămăși a adunat până acum. Știe însă că pe prima a cumpărat-o în liceu. „Apoi vreo trei în studenție, iar odată ce am început să lucrez, am cumpărat constant, câteva pe an. De câțiva ani a trebuit să mai și vând din ele, din cauza bugetului, a spațiului, dar și pentru că doream o anume piesă mai scumpă și vindeam câteva obiecte ca să cumpăr unul singur.”

Spune că, pentru a recunoaște o cămașă cu altiță autentică printre multitudinea de replici, trebuie să „punem cap la cap câteva informații simple.”

“O cămașă tradițională românească trebuie să fie făcută în România. Pare ciudat să zic ceva atât de evident, dar mulți poartă bluze etnice cu eticheta H&M și spun că sunt ii.

Apoi, o ie trebuie să fie brodată sau țesută manual. Obligatoriu. Dacă e făcută industrial, nu e tradițională.”  

Și ar mai fi ceva – ceva ce ține de exercițiu și deschidere: „pentru omul modern, neantrenat, [ia] este stranie. Nu îi poți înțelege mânecile prea largi și lungi (cine poartă vara mâneci lungi?), excesul de material încrețit în jurul gâtului, faptul că de obicei e cam mică la subraț și la gât, cam largă pe tors, materialul uneori prea scorțos.”  

E ceea ce Partenie numește „o frumusețe arhaică”, pe care o asociază cu „un tip de eleganță în afara timpului”. Pentru păstrarea ei a bucurat-o recunoașterea UNESCO. 

Tot experiența colecționarei arată însă și reticența pe care o resimte un pasionat de tradiție când tradiția devine pretext pentru festivism sau calcul politic, așa cum o arată exemplele parlamentarilor de mai sus. „Acum ceva ani mă afișam mult în ie – în public, pe Facebook”, spune Partenie.

„Dar de când în țară au început să se agite spiritele naționaliste radicale, de când avem un astfel de partid în Parlament, eu nu am mai apărut pe Facebook în cămașă tradițională, iar în realitate, doar în cercuri restrânse.”

Povestește că expunerea din anii trecuți a adus-o în grupuri virtuale naționaliste, conspiraționiste și chiar radicale, așa că știe „ce gândește cealaltă parte”.

„Nu am abandonat costumul, dar am făcut un pas în spate, pentru că simt că acțiunile frumoase, de patriotism sănătos, sincer, pot lua ușor, în acest moment, o turnură pe care eu nu o doresc. Pot întări un curent pe care eu îl consider nociv.”

Cămașa cu altiță, între tradiție și politică

Ca să înțelegem politicienii care compun un astfel de curent și de ce se folosesc de simboluri cum e ia, trebuie să avem în vedere cărui public se adresează, spune Oana-Valentina Suciu, doctor în sociologie politică. „Să nu uităm că, pentru majoritatea cetățenilor țării, a participa la evenimente culturale se traduce prin a asista la concerte de folclor în spații publice, deschise, de multe ori gratuite.

Asta ne arată că avem de-a face cu un public cu posibilități materiale reduse, probabil socializat într-o cultură politică tradiționalistă și cu un nivel de educație cel mult mediu. E foarte probabil de estimat faptul că această categorie socială apreciază și un eveniment ca cel al nunții lui George Simion.”

Important e că asocierea unor astfel de evenimente cu ia românească stârnește o reacție pozitivă, iar parte din reacție, spune Suciu, „merge mână în mână cu modul în care ia este folosită și de către instituția Bisericii Ortodoxe Române”.

De exemplu, „o trecere rapidă în revistă a unor site-uri religioase sau ale unei biserici vă arată ca expresii precum ‘ia, dovadă a apartenenței la neam și comuniunea cu Dumnezeu’, ‘ființa poporului român’, ‘orașul X se îmbracă în ie’ sunt la ordinea zilei. Există chiar și inițiative de genul ‘in ie la liturghie’, la a căror diseminare rețelele sociale contribuie din plin. Or, cine participă și susține astfel de evenimente probabil se regăsește și în ia Made in China a unui politician sau pseudo-artist de pe canale TV”.

În același timp, e greu de spus în ce măsură putem decupla încărcătura simbolică de încărcătura politică, în așa fel încât „patriotismul sănătos” pe care îl amintește Partenie să nu fie acoperit de zgomotul electoral. „Vorbim de distincția dintre cantitate și calitate”, crede Suciu, care vede decuplarea mai degrabă ca pe un „clivaj politic, societal, cultural”.

„Dar există semne bune”, spune ea. „Avem o comunitate creată aproape spontan în 2012 – La Blouse Roumaine. De 10 ani ei vorbesc despre reconectarea la tradiție, dar și despre încadrarea în patrimonial universal a iei.

Avem Noaptea de Sânziene, pe 24 iunie, când putem asista la evenimente culturale care au ca punct central ia nu numai ca element decorativ, ci și ceremonial. Avem instituții publice de cultură (Muzeul Țăranului Român, Muzeul Astra de la Sibiu) implicate în documentarea și conservarea patrimoniului mobil, din care face parte și ia.

„Avem proiecte precum ‘Salveaza o ie’, ca cel al Iuliei Gorneanu, avem cercetători care privesc ia în context contemporan (cum ar fi industria modei), avem artiști și manageri culturali care îmbină folclorul cu arta actuală. Ar mai trebui să avem și politicieni sau diplomați care să înțeleagă că tradiția se poate îmbina foarte bine cu tendințele artistice contemporane fără a cădea în bigotism, naționalism și penibil.”

O sugestie de abordare vine de la colecționara de cămăși cu altiță, Raluca Partenie: „Cineva m-a interpelat crezând ca avem idei (naționaliste, n.r.) asemănătoare. Am răspuns atunci, și îmi asum răspunsul: nu sunt naționalistă. Sunt ceva mult mai rău: sunt fashionistă. Sunt artistă. Iubesc ia pentru frumusețea ei, pentru faptul că e a mea, dar pot privi cu aceeași admirație și hainele altor popoare. Admir veșnic creativitatea umană.”

The post Ia românească, de la tradiție la politizare appeared first on Cultura la dubă.

Azi debutează cea de-a 21-a ediție a Transilvania International Film Festival – TIFF, cel mai important festival de film din România, care i-a adus Clujului titlul UNESCO de “Oraș al Filmului”.

După doi ani de restricții impuse de pandemie, aceasta va fi ediția revenirii la normalitate, cu capacitate maximă permisă.

Tudor Giurgiu, președintele TIFF, regizor și producător de film, vorbește într-un interviu pentru Cultura la dubă despre particularitățile festivalului de anul acesta, despre relația dificilă cu Ministerul Culturii, în vederea obținerii finanțării anuale, dar și despre impactul TIFF în industria cinematografică.

Dincolo de succesul la public, TIFF este și principalul eveniment susținător al tinerilor cineaști români, iar aceast sprijin trebuie să crească în viitor, spune Tudor Giurgiu.

Nu ratați mai jos și recomandările sale, filmele de neratat la TIFF 2022.

***

Tudor, în primul rând te rog să ne spui ce va avea special TIFF anul acesta?

Sincer, nu știu ce va avea special, dar este clar prima ediție în care revenim la normal, după doi ani foarte ciudați. O să avem capacitate maximă la săli, în aer liber.

Nu va fi diferită față de edițiile de dinainte de 2020. Pentru mine, bucuria cea mai mare ar fi să văd că vin oameni la fel de mulți ca înainte.

Uite, în sălile de cinema, exceptând poate Top Gun și alte două filme, numărul de spectatori e mic.

Crezi că după pandemie ne-am pierdut obiceiul de a merge la cinema?

Da, eu cred că tot comportamentul nostru de consum. Curieratul, de exemplu, în continuare merge foarte bine.

Cred că influența platformelor de streaming e deja covârșitoare și o să fie tot mai mare.

Oamenii vor descoperi că pot să vadă filmele și acasă. De aceea cred că rolul festivalurilor va crește pentru că va fi acea întâlnire, o dată pe an, când e sărbătoare.

Te bucuri să socializezi, să îți revezi prietenii și să te uiți la filme alături de 1000-2000 de oameni.

Festivalul va fi locul de bază, mai ales pentru tipul de filme pe care noi le arătăm.

Sigur, avem și comedii, filme de public, dar sunt și filme îndrăznețe, provocatoare, pe care nu le găsești cu ușurință pe platformele de streaming.

Din punct de vedere al programului festivalului, ce iese în evidență anul acesta?

A fost ideea lui Mihai Chirilov să facem încă o secțiune competitivă pentru filmele documentare. Practic, secțiunea noastră What’s up doc, care era o secțiune necompetitivă, am transformat-o într-o secțiune cu premii, destinată regizorilor aflați la primul sau al doilea film.

Cred că a găsit multe documentare mișto, în fiecare an oferta de filme e atât de variată și bună, încât e foarte ușor că ai de unde alege, pe de altă parte e greu să justifici alegerile și să ai un concept curatorial bine stabilit.

Secțiunea asta de documentare cred că va fi foarte apreciată de public.

Avem și retrospectivă Krzysztof Kieślowski, la care țin foarte mult, care iar cred că va fi de interes pentru public, după ce am avut și Bergman acum câțiva ani.

Sunt și două secțiuni noi pentru filme israeliene și poloneze, iar două cinematografii care constant au filme bune.

Cum ți-ai dori să evolueze TIFF în viitor, ce ați putea face mai mult pentru dezvoltarea festivalului, care e deja foarte mare?

Ca marime nu putem face mai mult, fiindcă și orașul are limita lui. Putem rafina categoriile.

Ce mi-aș dori ar fi să creăm o punte cu Școala de Arte Vizuale din Cluj, foarte apreciată în străinătate. Sunt mulți artiști vizuali din Cluj și nu numai, care fac experiemente în zona de cinema.

Cred că în viitor TIFF ar trebui să se deschidă și spre zona asta de instalații și experiment, după cum probabil că ar trebui să facem mai mult în direcția susținerii financiare a unor tinere talente.

Rolul unui festival nu e doar în a arăta filme, ci cred că festivalurile vor fi tot mai mult nu doar rampe de lansare, ci și susținători, acompaniatori ai unor talente care sunt la început de drum.

Festivalurile pot aduna sponsorizări, pot găsit bani pe piață pentru a ajuta acești tineri să-și facă primele filme.

Nu înseamnă că TIFF trebuie să devină producător sau coproducător, ci să ajute niște oameni care sunt într-un proces complicat.

De câțiva ani ați investit și în latura educațională și mulți oameni din industrie cu care am vorbit argumentau că absența românilor din sălile de cinema la filmele de artă are legătură cu educația cinematografică inexistentă în școli.

Mai exact, ce face TIFF în această privință?

Până acum făceam EducaTIFF ca proiect principal de educație cinematografică, ca un proiect care se întâmpla pe durata festivalului. Dar ne-am dat seama că nu e destul și colegele mele care se ocupă de EducaTIFF au reușit să convingă conducerea Liceului Gheorghe Șincai din Cluj în a încerca să avem un proiect pilot de educație cinematografică pe un an de zile.

Un fel de opțional care să se întâmple în liceu.

Sigur că e o idee bună, sper să și funcționeze, dar noi nu putem face mai mult.

Felul în care ne uităm la filme, și nu doar la filme, felul în care judecăm mass-media, în care discernem fake news, toate lucrurile astea trebuie insuflate copiilor de mici și asta nu poate să facă un festival, care are puteri limitate.

Trebuie să fie parte dintr-o gândire integrată a Ministerului Educației.

Din păcate, e atât de complicat să discuți, miniștrii Educației se schimbă ca la Cultură, la un an sau doi, vin alți secretari de stat, reiei mereu aceleași discuții.

Cred că asta nu se va schimba până când nu va fi cineva, un lider politic, pentru că România încă funcționează pe sindromul “tătucului”, care să spună „trebuie să faceți asta”.

La nivel personal, simți că în toți acești ani de organizare a festivalului, ai pierdut ceva pe celelalte paliere, că nu ți-ai dedicat suficient de mult timp filmelor pe care ai fi vrut să le faci?

Da, asta e clar, practic tot anul se structurează în funcție de perioada festivalului, de pregătire.

E câteodată frustrant. Poate aș fi putut să fac mai multe filme ca regizor, poate aș fi putut să produc mai mult.

Anul acesta am reușit să filmez la filmul meu în februarie și am fost cam absent din organizarea TIFF cam trei luni. Faptul că am reușit asta, datorită unor colegi care se descurcă, însemnă că poate măcar acum, pe ultima sută de metri, mi-ar plăcea să mă dedic mai mult proiectelor de film, pentru că sunt multe și aș vrea să recuperez puțin.

Dar nu e un regret major, pentru că în egală măsură știu că TIFF e o construcție solidă și an de an bucuriile pe care ți le dă festivalul sunt de neegalat.

Ai putea să zici care este cea mai mare satisfacție pe care ai avut-o la TIFF în toți acești ani?

Nu știu dacă a fost una. Sunt crâmpeie de satisfacție.

E întâlnirea asta cu oameni necunoscuți care îți spun „mulțumesc”. Mi s-a întâmplat recent, într-o cafenea din Cluj, mi-a spus cineva „mulțumesc pentru că faceți festivalul”.

Apoi, copiii care vin la EducaTIFF.

Să vezi o sală de 900 de locuri cu copii care vibrează, asta e ceva ce nu poate fi comparat cu nimic.

Și sunt diverse categorii de public, de toate vârstele. E extraordinar că am reușit să aducem o diversitate atât de mare de oameni interesați de filmele și de activitățile noastre.

Ca să rezum, e această legătură cu publicul. Până la urmă, TIFF e, în esență, un festival unde publicul vine, sunt proiecții sold-out.

A fost așa de la primele ediții? Un festival pentru public sau mai degrabă o întâlnire pentru cei din breaslă?

Încă de la prima ediție, țin minte, oamenii nu știau la ce să se aștepte, publicul era destul de precaut. Sigur că au venit în număr mare pentru că e vorba de Cluj, motorul principal, de când eram copii, erau cozi la filme.

Publicul a venit cu noi de la prima ediție, apoi când festivalul a crescut, au început să vină tot mai mulți și din București, am deschis și către breasla din străinătate.

În ceea ce privește breasla voastră, simți că festivalul are un impact creativ, la nivel profesional, e un loc unde se leagă colaborări?

Eu cred că festivalul, dincolo de networking și petreceri, îți dă ocazia să te întâlnești cu oameni cu care poate nu ai schimbat vorbe înainte.

Apoi, trecând de un număr mare de căsătorii, relații începute acolo, sunt și multe cazuri de oameni care s-au cunoscut acolo și au început să lucreze împreună.

Țin minte că Nae Caranfil l-a cunoscut la TIFF pe Michael Fitzgerald, producătorul de la Closer to the Moon. Sunt convins că se întâmplă lucruri de genul ăsta și la nivel micro în breaslă.

Orice festival cu profilul TIFF-ului te conduce acolo, să fii deschis și să împărtășești experiențe cu alții.

Cluj-Napoca a fost primit titlul UNESCO de „Oraș al Filmului”, după ce ați depus un dosar, împreună cu Primăria Clujului. Ce beneficii aduce asta, mai exact?

Deocamdată singurul beneficiu este că, fiind incluși în această rețea, am intrat în legătură cu celelalte orașe, există un site, o zonă deschisă membrilor, unde schimbăm idei, experiențe, proiecte care au funcționat.

Există o comunicare foarte concretă și aplicată între orașele care au același titlu.

Sigur, e o etichetă care dă bine pentru oraș, dar la modul cel mai practic pe noi ne ajută să știm ce au făcut și alte orașe.

În ceea ce privește finanțările de la autoritățile locale și centrale, au revenit bugetele la sumele anterioare pandemiei?

Aici e o situație neplăcută pentru că noi am înțeles în pandemie că am avut finanțări reduse, deși am fost singurul festival din țară care a făcut două ediții la rând în format fizic.

Dar pentru conducerea de la minister, cel puțin cea care a fost până în toamnă, lucrul ăsta nu a contat. În proiectul de buget TIFF-ul a fost prevăzut cu aceeași finanțare. Actualul ministru a găsit o soluție să mai suplimenteze, dar, practic, față de toți anii de după 2010, cred că am scăzut cu în jur de 15-20% din alocarea de la minister.

E neplăcut să vezi că după 20 de ani, având suficiente argumente că suntem un eveniment important, ai tot timpul sentimentul că dai examen, e foarte penibil.

Parcă tot timpul te căciulești la cineva. Pentru mine e degradant și umilitor, an de an să te duci să explici, se mai schimbă ministrul, vine altul.

Toate alocările astea, de fapt, nici nu știi cine le face. Probabil niște funcționari. Se taie din pix fără nicio rațiune, eu nu mai înțeleg nimic.

De aia încercăm să facem cât mai bine pe partea privată, să aducem cât mai mulți sponsori.

Dar rămâne tipul ăsta de tratament umilitor de la minister, eu nu îl înțeleg.

Dacă am fi un festival la a 3-a ediție, înțeleg, dar în 20 de ani cred că am făcut suficiente și pentru țară și pentru breaslă.

Și în încheiere, ce recomandări ai pentru public, ce să nu rateze anul acesta la TIFF?

E un cine-concert, am văzut niște fragmente din el și m-a cucerit. Se cheamă Moonwalk One. E inspirat din povestea celor de la Apollo 11, iar acompaniamentul e făcut de un trio francez – Invaders.

Apoi filmul de la Bonțida de duminică seara – Everyting, everywhere, all at once. Mulți mi-au spus că e foarte bun, eu nu l-am văzut, dar abia aștept.

Și Call Jane, filmul cu care deschidem, pe care l-am văzut și mi-a plăcut. Și documentarul Navalny, despre Alexei Navalny, premiat la Sundance, film care cumva ne poate ajuta să înțelegem mai mult despre ce se întâmplă în conflictul din Ucraina și despre regimul Putin și modul în care își anihilează adversarii.

The post 21 de ani de TIFF. Tudor Giurgiu, președintele festivalului: “Bucuria cea mai mare ar fi să văd că vin la fel de mulți oameni ca înainte.” appeared first on Cultura la dubă.

UNESCO a inclus Ţinutul Buzăului pe lista Geoparcurilor Globale, care include în total 177 de regiuni din 46 de țări. Decizia a fost luată azi de Consiliul Executiv al UNESCO, după 15 ani de eforturi din partea autorităților române și a Asociației Ținutul Buzăului.

Dosarul a fost finalizat în decembrie 2020, iar în septembrie 2021 doi evaluatori UNESCO au analizat potențialul regiunii cu vizite la fața locului.

Potrivit UNESCO, Ținutul Buzăului, o regiune deluroasă și muntoasă, se întinde pe o suprafață de 1,036 km² și cuprinde 45.000 de locuitori. Este una dintre cele mai active regiuni din Europa, din punct de vedere geologic, având o istorie de 40 de milioane de ani.

Pe site-ul oficial al Ținutului Buzăului (tinutulbuzaului.org), persoanele interesate află informații despre obiectivele turistice, căile de acces în zonă, posibilitățile de cazare și alte informații folositoare pentru călătorie, precum temperatura și tipul de îmbrăcăminte potrivit.

Odată ajunși în Ținutul Buzăului, turiștii pot vizita focurile vii din apropierea satului Terca, Vulcanii Noroioși, cenușa vulcanilor preistorici, trovanții (”pietre cu forme bizare”), masivele de sare, așezările rupestre, rocile și fosilele unei mări preistorice, rămășițele ultimelor ere glaciare.

Pentru ca Ţinutul Buzăului să poată funcţiona ca Geoparc UNESCO este nevoie de  un buget multianual. O parte din acest buget va fi asigurată de Consiliul Judeţean Buzău, iar cealaltă parte, din fondurile Asociaţiei ”Ţinutul Buzăului”. La bugetul Geoparcului se vor adăuga sponsorizări, donaţii, redirecţionarea a 3,5% din impozitul pe salariu către Asociaţia ”Ţinutul Buzăului” şi veniturile realizate din vânzarea produselor marca ţinutul Buzăului, care pot fi achiziționate și online.

Potrivit site-ului oficial al Rețelei Internaționale de Geoparcuri UNESCO (UGGp), „Geoparcul Internațional UNESCO trebuie să aibă un patrimoniu geologic de valoare internațională și să fie administrat de un organism cu existență legală recunoscută de legislația națională, care are un plan de management cuprinzător, care acoperă probleme de guvernanță, dezvoltare, comunicare, protecție, infrastructură, finanțe și parteneriat.

Rețeaua Internațională de Geoparcuri UNESCO stabilește standarde etice care trebuie adoptate și respectate de toate geoparcurile membre, organizează cooperare și asistență reciprocă între geoparcuri și între profesioniștii geoparcurilor, inițiază și coordonează grupuri tematice de lucru, reprezintă, promovează și diseminează cunoștințe despre managementul geodiversității și alte discipline legate de studiile în geo-conservare, geo-turism, geo-educație și/sau managementul și activitățile Geoparcurilor Globale.

Ținutul Buzăului a devenit al doilea Geoparc UNESCO din România, după Ţara Haţegului.

The post Ținutul Buzăului a fost inclus pe lista Geoparcurilor Globale UNESCO appeared first on Cultura la dubă.

Pictura murală ”Istoria negoțului românesc”, realizată de pictorița de origine română Cecilia Cuțescu-Storck în Aula Magna  a  Academiei  de  Studii Economice din București, în anul 1933, a fost restaurată.

Lucrarea a fost prezentată publicului în urma restaurării pe 6 aprilie, cu ocazia împlinirii a 109 ani de existență a Academiei  de  Studii Economice.

Procesul de restaurare a frescei de peste 100 de mp a durat șase luni și a fost coordonat de prof. univ. dr. Maria Dumbrăviceanu, de la Departamentul  de Conservare  și  Restaurare al Universității Naționale de Arte București.

Echipa de lucru a fost formată din Cristina Serendan (lect. univ. dr.), Ioana Olteanu (Faber Studio, drd.) și Laura Hangiu (Faber Studio), iar studenți masteranzi ai Departamentului de Conservare și Restaurare din cadrul UNArte București au contribuit la realizarea documentației de specialitate.

O altă lucrare de dimensiuni impresionante realizată de Cecilia Cuțescu-Storck este „Apologia artelor românești”, o alegorie pe plafonul Sălii Tronului a Palatului Regal.

Cecilia Cuțescu-Storck s-a născut în 1879, la Câineni, județul Vâlcea și a fost prima femeie profesor la o universitate de artă din Europa. A predat pictură și arte decorative la Școala de Arte Plastice București.

Cecilia Cuțescu-Storck a studiat din 1897 la Damen-Akademie din München, apoi la Paris, la École des Beaux-Arts şi la Academia Julian, unde a luat contact cu mişcarea feministă franceză, iar mai târziu a devenit o promotoare a acestor idei.

Împreună cu artistele Olga Greceanu și Nina Arbore a întemeiat la București „Asociația femeilor pictore și sculptore”, spațiu dedicat creației artistice și convingerilor feministe privind statutul și drepturile femeilor. Mai mult, Cecilia a găzduit în atelierul ei „Asociația pentru emanciparea civilă și politică a femeii române” și a invitat numeroase artiste să își expună public lucrările, potrivit Muzeului Național de Istorie a României.

Casa pe care Cecilia a construit-o împreună cu soțul ei, sculptorul Frederic Fritz Storck, în București, a fost transformată în muzeu și păstrează creațiile unei întregi familii de artiști. Colecția Frederic Storck și Cecilia Cuțescu Storck cuprinde sculpturi, picturi, desene în tuș și cărbune, pasteluri, acuarele și lucrări de guașă.

În plus, există o serie de plăci și medalii de bronz, precum și alte obiecte de colecție, cum ar fi monede antice și icoane. Muzeul poate fi vizitat de miercuri până duminică, între orele 11:00 și 17:00.

The post Pictura murală realizată de Cecilia Cuțescu-Storck în Aula ASE a fost restaurată appeared first on Cultura la dubă.

Ucraina adăpostește șapte monumente înscrise pe Lista Patrimoniului UNESCO, dar și o serie de clădiri istorice și muzee importante pentru folclorul național. În contextul invaziei ordonate de Vladimir Putin, specialiștii avertizează că patrimoniul cultural al țării este în pericol, putând fi avariat sau chiar expus contrabandei. De altfel, informațiile din presa locală arată că astfel de distrugeri se întâmplă deja.

Astăzi trecem în revistă câteva dintre monumentele ucrainene pe care conflictul armat le aduce într-o poziție vulnerabilă. Multe dintre ele au rezistat Războaielor Mondiale și revoluțiilor, căpătând o mare valoare simbolică, astfel că pierderea lor ar fi de neestimat.

***

Catedrala Sfânta Sofia & Lavra Peșterilor (Kiev)

Capitala Ucrainei este acum scena unor lupte intense între trupele rusești și cele ucrainene, însă ea a servit multă vreme și drept leagănul creștinismului slavon. Mărturie stau, de exemplu, Catedrala Sfânta Sofia și Lavra Peșterilor (Lavra Pecerska), două monumente arhitecturale care se află în zone diferite ale orașului, dar au fost incluse în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO drept un singur complex.

Sfânta Sofia este o catedrală ortodoxă, ridicată în secolul al XI-lea sub domnia Marelui Prinţ al Kievului, Iaroslav I cel Înţelept. Lucrările de construcție, realizate în stil bizantin, s-au întins pe circa două decenii, iar denumirea edificiului a fost inspirată de Hagia Sofia, lăcașul de cult din Istanbul închinat înțelepciunii divine.

În realitate, monumentul este un complex mai amplu de structuri, alcătuit din clădirea principală, un turn cu clopotniță, un muzeu și alte anexe. Picturile murale ale clădirii principale includ fresce și mozaicuri unice, care și-au păstrat integritatea în ciuda numeroaselor invazii și războaie care au afectat catedrala.

De altfel, una dintre piesele centrale ale monumentului istoric este reprezentată de un mozaic de 6 metri, intitulat Fecioara Orantă (n.r. – rugătoare). Peretele pe care se găsește acesta este supranumit „Indestructibilul” și reprezintă acum un simbol al rezilienței în Ucraina. Conform legendelor locale, atâta vreme cât Fecioara își deschide brațele către Kiev, orașul nu poate fi distrus.

Lavra Peșterilor (Lavra Pecerska) datează, la rândul său, din secolul al XI-lea, iar de-a lungul timpului a fost considerată centrul ortodoxiei pentru popoarele slave din Est. În prezent, ea adăpostește sediul Bisericii Ortodoxe Ucrainene afiliate Patriarhiei Moscovei și este locuită de aproximativ 250 de călugări.

Complexul este alcătuit din două părți: una subterană și una supraterană. În partea subterană se găsesc labirinturi și catacombe săpate de călugări, dar și morminte ale monahilor.

În jurul celor din urmă s-au țesut mai multe legende locale. Una dintre ele spune că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, soldații germani au vrut să dezgroape trupurile călugărilor și să le arunce în râu. Camioanele în care le-au încărcat nu au mai pornit, însă, așa că misiunea a fost abandonată.

În partea supraterană, cu priveliște la Nipru, se află mai multe biserici de secol XI-XIX, cum ar fi Biserica Sfânta Treime, Biserica Sfântul Nicolae sau Biserica Zămislirea Sfintei Ana. Unul dintre cele mai importante lăcașuri de cult din complex este însă Catedrala Adormirii Maicii Domnului, care a fost distrusă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și reconstruită ulterior în întregime.

Acestor edificii li se adaugă, printre altele, clădiri gospodărești din secolele XVII-XIX, Academia Teologică și Seminarul, precum și clopotnițe impresionante.

Muzeul Maidanului (Kiev)

Instituția a luat naștere în urma Revoluției Demnității, cunoscute și ca Euro-Maidan (după numele ucrainean al pieței în care a avut loc – Maidan Nezalejnosti, Piața Independenței). Aceasta a avut loc la începutul anului 2014, după ce guvernul țării a încercat să oprească în mod violent o serie de demonstrații pro-europene organizate de ucraineni.

Astfel, mișcările de stradă au degenerat, transformându-se într-un protest mai amplu împotriva corupției și a rusificării. Președintele de la acea vreme, Viktor Ianukovici, a cerut sprijinul unor așa-zis voluntari ruși, iar încleștările dintre forțele de ordine și demonstranți au dus la decesul a peste 100 de oameni. Din acest motiv, Viktor Ianukovici a fost nevoit să fugă din țară.

Federația Rusă a considerat înlăturarea sa o lovitură de stat, așa că nu a recunoscut noul guvern interimar. Ulterior, a mers și mai departe: a anexat Peninsula Crimeea și a pornit agresiunile din regiunea Donbas, de la care a izbucnit și conflictul actual.

Muzeul Maidanului spune acum povestea Revoluției Demnității, prin intermediul unei colecții formate din peste 4.000 de obiecte. Printre ele se numără, de exemplu, steaguri și afișe ale demonstranților, piese de îmbrăcăminte purtate de aceștia, o catapultă sau mai multe corturi. De asemenea, muzeul adăpostește fragmente de istorie orală, lucrări de artă create în timpul și după protestele din Piața Independenței, o arhivă foto și materiale video.

Întrucât Muzeul Maidanului este atât de strâns legat de mișcările democratice din Ucraina și istoria conflictuală a acestei țări cu Rusia, unii specialiști se tem că el ar putea fi o țintă, fie ea și indirectă, a trupelor ruse.

Centrul istoric al orașului Liov

Orașul Liov, în care au răsunat zilele acestea sirenele de avertizare, se află în vestul Ucrainei. El a fost fondat spre sfârșitul Epocii Medievale. Având o poziție favorabilă comerțului, s-a dezvoltat rapid și a atras comunități foarte diverse. Astăzi, el este considerat centrul cultural al Ucrainei. Ba chiar a apărut și în cunoscutul film „Lista lui Schindler”, regizat de Steven Spielberg.

Situl istoric inclus pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO este alcătuit din mai multe părți, care reflectă diferitele etape de evoluție a orașului. Cel mai vechi sector datează din secolul al V-lea și este format din așa-numitul Castel Înalt (Vysokyi Zamok), situat pe Dealul Castelului, și Pidzamche (zona din jurul său), care cuprinde câteva biserici și fostul centru al așezării.

Deși castelul se află acum în ruine, dealul pe care se găsesc rămășițele sale oferă o imagine panoramică deosebită asupra orașului.

Centrul vechi al Liovului, numit Seredmistia, își are originile în secolul al XIV-lea. El reunește construcții de influență renascentistă și barocă, parcuri construite pe locul fostelor fortificații medievale sau așezări mai recente.

În plus, centrul dezvăluie și urmele diferitelor comunități etnice care au locuit orașul de-a lungul timpului: clădirile care au supraviețuit includ o moschee, o sinagogă, lăcașuri de cult armenești și dominicane, precum și biserici ortodoxe și catolice.

Nu în ultimul rând, situl UNESCO cuprinde și Ansamblul Sfântul Iuri, aflat pe un platou montan din sud-vestul orașului. Acesta înglobează mai multe clădiri în stil baroc.

În orașul Liov se întâlnesc însă și monumente istorice care nu fac parte din Lista Patrimoniului UNESCO. De exemplu, Palatul Potocki, care servește drept reședință a președintelui Ucrainei, iar în 2016 a găzduit partidele Campionatului Mondial de Șah Feminin.

Reședința mitropoliților Bucovinei și Dalmației (Cernăuți)

Nici Cernăuțiul nu a fost ferit de efectele invaziei. Aflându-se la doar câteva zeci de kilometri de graniță, orașul a fost străbătut zilele acestea de mii de oameni care încearcă să scape din calea trupelor. Mai mult, trei dintre regiunile din jurul său au fost deja bombardate, sporind îngrijorarea locuitorilor (unii dintre ei cu cetățenie dublă, română și ucraineană).

Aici, atenția specialiștilor din domeniul patrimoniului se îndreaptă către Reședința mitropoliților Bucovinei și Dalmației. Ansamblul de clădiri, gândit ca reședință a mitropoliților bucovineni, a fost construit între 1864 și 1882, pe baza planurilor arhitectului ceh Josef Hlávka.

Impresionantele construcții se întind pe o suprafața totală de 110.800 de metri pătrați și reunesc elemente de arhitectură cu specific local, dar și de influență bizantină, gotică și barocă. În prezent, ele aparțin Universității Naționale „Iuri Fedkovici”, a treia cea mai importantă universitate din Ucraina, și sunt, la rândul lor, monument UNESCO.

Reacția organizațiilor internaționale și a directorilor de muzee

Încă din data de 24 februarie, prima zi a invaziei ordonate de Vladimir Putin, instituții precum UNESCO, Europa Nostra sau Consiliul Internațional al Muzeelor au emis comunicate de presă prin care au condamnat conflictul militar și au îndemnat la respectarea legislației internaționale privind protecția patrimoniului.

UNESCO a subliniat inclusiv nevoia de a proteja integritatea „jurnaliștilor, a profesioniștilor din domeniul mass-media și a personalului asociat în situații de conflict, pentru a promova o presă liberă, independentă și imparțială” și a cerut evitarea „atacurilor sau a vătămării copiilor, profesorilor, personalului didactic sau școlilor, precum și respectarea dreptului la educație”.

Totodată, din capitala Ucrainei au venit reacții ale directorilor de muzee, care s-au arătat preocupați atât de propria siguranță, cât și de siguranța colecțiilor de care sunt responsabili. Pentru multe dintre acestea, transferul către o zonă ferită de conflict a devenit deja imposibil.

The post Patrimoniul cultural al Ucrainei, în pericol din cauza războiului appeared first on Cultura la dubă.

Doi evaluatori UNESCO au venit în septembrie în Ținutul Buzăului pentru a evalua potențialul regiunii de a deveni Geoparc Internațional UNESCO. Demersul pentru includerea Ţinutului Buzăului în patrimoniul UNESCO a început în 2007, iar dosarul a fost finalizat şi trimis la Paris în luna decembrie 2020. Dacă va trece de votul final, Ținutul Buzăului va deveni al doilea geoparc UNESCO din România, după Ţara Haţegului.

Margaretha Roelfs, unul dintre evaluatorii UNESCO veniți în România, s-a declarat încrezătoare în demersul inițiat de autoritățile locale, de a introduce Ținutul Buzăului în circuit, și a punctat asupra necesității îmbunătățirii infrastructurii:

„Cred că acest geoparc are un mare potenţial şi echipa a făcut un pas important alături de populaţia locală şi cred că următorul pas care trebuie făcut este de a face o mai bună infrastructură în zonă, pentru că este oarecum greu de ajuns în unele locuri,  iar zona are un mare potenţial de a atrage oamenii.

Ne gândim la drumuri, la accesibilitate, la centre de vizitare ca cele pe care le-am văzut, care sunt extraordinare”, a spus Margaretha Roelfs la finalul vizitei din septembrie, potrivit Adevărul.

Ilias Valiakos, celălalt evaluator, s-a arătat plăcut surprins de îmbinarea elementelor de modernitate cu cele de tradiție și a precizat că există aspecte care pot fi îmbunătățite:

„Am văzut în ultimele 4 zile nişte lucruri extraordinare. Infrastructură în curs de realizare, centre de informare realizate pe o tehnologie ultramodernă combinată cu elemente tradiţionale ceea ce pentru mine a fost o noutate pe care nu am văzut-o la alte geoparcuri aceea  de a combina tehnologia nouă cu lucrurile tradiţionale.

Mi-a plăcut asta foarte mult. Am văzut nişte panouri impresionante cu un design smart care atrag oamenii către alte puncte din geoparc şi care ajută astfel la prelungirea şederii turiştilor aici. Este un teritoriu cu un potenţial imens şi au fost făcute lucruri impresionante aici, dar în lumea geoparcurilor nu există geoparcuri perfecte, ci mereu este nevoie  de îmbunătăţiri. Nicăieri nu este un geoparc perfect. 

Lucrul bun este că oamenii care lucrează în teritoriu au înţeles exact ce trebuie făcut, politicienii par responsabilii pentru ce se întâmplă şi oamenii par a şti exact ce trebuie făcut, au o hartă a ceea ce trebuie făcut şi par să se ţină de ea indiferent câţi ani va dura. Aceasta este ideea de geoparc – totdeauna să devii mai bun.

Dacă Buzăul va deveni un geoparc, peste patru ani alt evaluator va veni şi atunci vi se va spune că trebuie făcute şi alte lucruri.”, a spus Ilias Valiakos, potrivit sursei citate anterior.

Pe site-ul oficial al Ținutului Buzăului (tinutulbuzaului.org), persoanele interesate află informații despre obiectivele turistice, căile de acces în zonă, posibilitățile de cazare și alte informații folositoare pentru călătorie, precum temperatura și tipul de îmbrăcăminte potrivit.

Odată ajunși în Ținutul Buzăului, turiștii pot vizita focurile vii din apropierea satului Terca, vulcanii noroioși, cenușa vulcanilor preistorici, trovanții (”pietre cu forme bizare”), masivele de sare, așezările rupestre, rocile și fosilele unei mări preistorice, rămășițele ultimelor ere glaciare.

Pentru ca Ţinutul Buzăului să poată funcţiona ca Geoparc UNESCO este nevoie de  un buget multianual. O parte din acest buget va fi asigurată de Consiliul Judeţean Buzău, iar cealaltă parte, din fondurile Asociaţiei ”Ţinutul Buzăului”. La bugetul Geoparcului se vor adăuga sponsorizări, donaţii, redirecţionarea a 3,5% din impozitul pe salariu către Asociaţia ”Ţinutul Buzăului” şi veniturile realizate din vânzarea produselor marca ţinutul Buzăului, care pot fi achiziționate și online.

Potrivit site-ului oficial al Rețelei Internaționale de Geoparcuri UNESCO (UGGp), „Geoparcul Internațional UNESCO aspirant trebuie să aibă un patrimoniu geologic de valoare internațională și să fie administrat de un organism cu existență legală recunoscută de legislația națională, care are un plan de management cuprinzător, care acoperă probleme de guvernanță, dezvoltare, comunicare, protecție, infrastructură, finanțe și parteneriat.

Geoparcul Internațional UNESCO aspirant trebuie să fie vizibil atât pentru vizitatori, cât și pentru localnici, printr-un site web dedicat, pliante și harta detaliată a zonei care conectează siturile geologice și punctele de interes. Geoparcul Internațional UNESCO aspirant trebuie să aibă și o identitate corporativă.”

O altă parte a evaluării UNESCO o reprezintă un chestionar de 101 întrebări, printre care: ”Aveți dovezi clare că UGGp-ul dumneavoastră are o moștenire geologică cu valoare internațională?”, ”Ați dezvoltat activități educaționale legate de patrimoniul dumneavoastră natural (biotic)?”, ”Vizitatorii din zona dumneavoastră recunosc și înțeleg cu ușurință că se află într-un Geoparc? Este UGGp-ul dumneavoastră vizibil în mod corespunzător în zonă?”

Rețeaua Internațională de Geoparcuri UNESCO stabilește standarde etice care trebuie adoptate și respectate de toate geoparcurile membre, organizează cooperare și asistență reciprocă între geoparcuri și între profesioniștii geoparcurilor, inițiază și coordonează grupuri tematice de lucru, reprezintă, promovează și diseminează cunoștințe despre managementul geodiversității și alte discipline legate de studiile în geo-conservare, geo-turism, geo-educație și/sau managementul și activitățile Geoparcurilor Globale.

The post Ținutul Buzăului, recomandat pentru titlul de Geoparc Internațional UNESCO appeared first on Cultura la dubă.

Orașul Cluj-Napoca a fost numit “City of Film” (Oraș al filmului) de către UNESCO, în cadrul rețelei UNESCO Creative Cities. Numirea vine după ce Transilvania International Film Festival (TIFF) și Primăria Cluj-Napoca au depus un dosar comun.

Printre orașele care mai poartă această titulatură se numără Roma, Bristol, Potsdam, Mumbai, Sarajevo, Sofia, Bristol sau Valladolid. AICI poate fi consultată harta orașelor filmului.

Cluj-Napoca primește titlul după 20 de ediții ale TIFF, cel mai important festival de film din România.

Bradford a fost primul oraș denumit City of Film, în 2009. Rețeaua orașelor filmului este dedicată iubitorilor de film din întreaga lume și aduce laolaltă informații despre festivaluri de film celebre sau alte proiecte culturale dedicate cinematografiei.

UNESCO Creative Cities mai include orașe ale literaturii, gastronomiei, muzicii, designului sau ale meșteșugurilor populare.

The post Cluj a fost desemnat “City of Film” de către UNESCO appeared first on Cultura la dubă.