„Se spune că este un război în Ucraina. Nu este un război în Ucraina, este un război în Europa.” – Sergei Loznitsa

În urmă cu 4 ani, pe 24 februarie 2022, Kievul și alte mari orașe din Ucraina erau bombardate de Rusia. Femei cu copii mici plecau cu trenuri, autocare, mașini sau pe jos din calea invaziei rusești. Lumea întreagă privea online războiul declanșat de Rusia în țara vecină.

Potrivit unui studiu realizat la Washington, citat de New York Times, numărul victimelor înregistrat în acești 4 ani se apropie de 2 milioane, de ambele tabere – aproape 1,2 milioane de ruși și aproape 600.000 de ucraineni au fost uciși, răniți sau sunt dați dispăruți. 

Într-un interviu special acordat pentru Cultura la dubă, celebrul regizor ucrainean Sergei Loznitsa, multipremiat la Cannes și alte mari festivaluri, analizează acest război din perspectiva unui ucrainean plecat de mult timp din țara sa și din perspectiva unui cineast care creează și militează pentru arta cu mesaj politic.

În timp ce președintele juriului de la Berlinale, cineastul german Wim Wenders, a declarat în deschiderea festivalului că cineaștii ar trebui să stea în afara politicii, Loznitsa susține opusul: “Cinemaul nu este suficient de politic. Ar trebui să fie mai politic.“

Loznitsa, autorul unor filme memorabile precum Donbass și Maidan, a fost tot timpul interesat să reflecte în arta sa realitatea din Ucraina, efectele invaziei rusești asupra populației din regiunea Donbass sau corupția ca molimă. Relația cu propria țară a fost la rândul ei problematică. Fiindcă a luat apărarea cineaștilor ruși în timp ce aceștia erau interziși la festivalurile majore, Academia Ucraineană de Film l-a exclus în martie 2022.

De asemenea, Loznitsa a decis la scurt timp după declanșarea războiului să se retragă din Academia Europeană de Film, pe motiv că scrisoarea acesteia, publicată în primele zile ale războiului, este prea pasivă.

Prezent la Les Films de Cannes à Bucarest în octombrie 2025, cu cel mai recent film al său, Two Prosecutors, selectat în competiția pentru Palme d’Or, Loznitsa a vorbit pentru Cultura la dubă despre cinemaul de azi, raportat la atrocitățile pe care unele popoare le trăiesc, iar altele doar le privesc.

***

Domnule Loznitsa, războiul este chiar lângă noi, în țara dumneavoastră, Ucraina, și cred că e important să începem discuția noastră chiar despre asta. Cum v-a impactat războiul ca ființă umană și, de asemenea, cum v-a influențat munca de regizor?

Nu pot să spun exact cum m-a impactat, fiindcă nu mă pot privi din exterior, dar desigur că eu continui să fac ceea ce am de făcut – filme. Și, ca răspuns la asta, am făcut un film pe care l-am numit Invazie. A fost lansat în 2024, este un documentar pe care l-am filmat în Ucraina și este un film despre oameni obișnuiți care au trăit în Ucraina și despre cum viața de zi cu zi s-a schimbat în aceste circumstanțe.

Dar avem o problemă serioasă în Europa, iar ceea ce aud din diferite medii nu este o descriere corectă a ceea ce s-a întâmplat. Cineva spune că acesta este un conflict, nu este un conflict. Este război, agresiune. De asemenea, se spune că este un război în Ucraina. Nu este un război în Ucraina, este un război în Europa.

Înseamnă că acest război este deja aici, în România, în Letonia, Lituania, în Estonia, în Polonia, în Germania și peste tot.

Deci spuneți că țările care ajută Ucraina cu arme fac parte din acest război?

Da, este un fapt. Dar ei sunt parte din acest război, ca și cum ar sta pe două scaune și ar pretinde că nu sunt și își exprimă frica.

Pe 24 februarie 2022, când Kievul a fost lovit de armata rusă, ați dat un interviu în Deutsche Welle și ați spus că acest lucru se întâmplă din cauza faptului că Europa de Vest a cooperat cu Rusia în anii trecuți, chiar dacă războiul a început, de fapt, acum 11 ani în Crimeea. Patru ani după acea declarație, cum credeți că ar putea să se încheie acest război?

Până acum, din ceea ce văd, politicienii europeni nu au reacționat încă corespunzător. Le este frică.

Și ce înseamnă corespunzător, din punctul dumneavoastră de vedere?

De exemplu, când Iranul a lovit Israelul cu rachete, cine a protejat Israelul? Forțele israeliene, americane, britanice, franceze, Egiptul și Iordania au ajutat la doborârea acestor rachete. Cine a ajutat Kievul să doboare rachete? Ei pot face asta. Pentru a închide cerul, este nevoie de o decizie politică – să anunțe că închidem acest cer și vom doborî toate rachetele, dronele care apar pe cerul ucrainean. E posibil. De ce nu au făcut-o? De ce au făcut asta cu Israelul, dar nu cu Ucraina?

De ce credeți?

Nu știu, trebuie să întrebăm politicienii. Înainte de acest război, deoarece era cunoscut și așteptat de toată lumea, chiar și de Statele Unite, de Biden, era de înțeles că Rusia va ataca Ucraina. Ei ar fi putut aduce o flotă la Marea Neagră. Nu au făcut-o.

Da, dar discursurilor lor au lăsat de înțeles că dacă ar interveni cu trupele lor, există riscul de a izbucni al Treilea Război Mondial, iar asta vor să evite. Sunteți de acord cu asta?

Nu, ei încearcă să explice de ce au permis Rusiei să atace Ucraina. Este o chestiune de voință politică, iar acum va fi un război mondial.

Credeți asta?

Văd cum decurge. Dacă un avion rus poate rămâne în țări NATO timp de 12 minute, fără reacție, doar bla, bla, bla….

Dacă se poate întâmpla, data viitoare va fi o jumătate de oră, iar după aceea și mai mult.

Dacă dronele pot veni în Polonia, următorul pas este că vor veni cu trotil sau dinamită. Îmi amintesc reacția președintelui turc Erdogan – a doborât un avion rusesc și asta a fost tot. A oprit orice fel de încercare de a traversa granița cu un avion militar.

Cum ați reușit să realizați filmul Invazia în timpul războiului? Cum au fost schimbate condițiile de filmare?

În primul rând, nu am fost acolo pentru că până acum exista o lege care spunea că bărbații ucraineni de la 18 la 60 de ani nu pot părăsi țara. Acum am voie, dar când au fost filmările, nu aș fi putut părăsi țara, iar eu nu am rezidența în Ucraina. Dar cameramanul și o echipă mică au fost acolo. În orice caz, nu am vrut să filmez acest film pe linia frontului, nu a fost focusul filmului meu. Nu vreau, mai întâi de toate, să-i pun într-o situație de risc.

Am filmat în 2022 și 2023, nu se poate compara cu ce se întâmplă acum. Acum, în fiecare zi, orașe mari precum Kiev și Harkov sunt bombardate. Este mult mai riscant.

În 2022 spuneați că artiștii ruși nu ar trebui să fie interziși de la competițiile internaționale și festivalurile de film. Asta v-a atras chiar critica ucrainenilor. Cum vă mai poziționați acum față de acest subiect?

Putem pedepsi oameni nevinovați, oameni care nu au legătură cu crima? Putem să-i pedepsim, să-i dăm în judecată?

Apoi, dacă pur și simplu interzicem culturile țărilor care au comis crime, ar trebui să interzicem cultura britanică. Pentru că Marea Britanie a comis multe crime. Îmi amintesc câți oameni au ucis în India. Ei au fost unul dintre cei mai mari colonizatori. Apoi cultura spaniolă… oh la la, câți indieni au ucis! Franceză, amintește-ți de Napoleon și de război, și așa mai departe – ceea ce au făcut francezii în Algeria. Belgia, ce a făcut în Congo. Germania nu mai spun…

Știi, va trebui să anulăm toată această cultură și americanii, bine? Americanii, pentru Vietnam și alte războaie. Și toate țările sovietice, țările post-sovietice, știi de ce? Pentru că în războiul afgan toată lumea a participat cu soldați. Știi câte victime civile sunt în războiul din Afganistan? 1. 5 până la 2 milioane au fost ucise de armata sovietică. Și armata sovietică era lituaniană, letonă, estoniană, ucraineană, rusă și alte naționalități.

Trebuie să anulăm pur și simplu toată aceaste culturi? Este stupid. Care este legătura dintre cultură și autoritățile care au comis crima? Care este conexiunea directă? Cum artistul care a trăit în secolul 19 este responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat în secolul 21?

Mulți artiști ucraineni nu sunt de acord cu această idee și ei spun că nimeni nu ar trebui să ajute la îmbunătățirea imaginii Rusiei, prin cultură, că sunt criminali și ar trebui să-i prezentăm ca pe niște criminali și atât.

Și mulți germani au presupus că ar trebui să încerce… Poate că este un exemplu prost, dar, știi, uneori o majoritate se poate înșela, greșește. Este un fel de boală.

Uite, e un exemplu interesant legat de Afganistan. În Ucraina încă există monumentul eroului care a murit în Afganistan. În Ucraina există această societate a oamenilor care au participat la războiul din Afganistan. Acum această societate ajută armata Ucrainei și altele. Dar ei erau ca parte a armatei sovietice în Afganistan.

În Ucraina sunt o mulțime de lucruri ridicole. De exemplu, marele cineast Alexandr Dovjenko era un comunist cinstit. El lupta pentru ideea comunistă. Acum Ucraina este o țară ieșită din regimul comunist, dar Dovzhenko este, totuși, un mare regizor ucrainean în ochii lor.

Eu am primit în 2018 un premiu onorabil pentru ceva ce am făcut în cinema: medalia Dovzhenko, da.

El a făcut filmul Arsenal, un film politic în care arată cum muncitorii se luptă cu Republica Populară Ucraineană, Petliura (n.r. Symon Petliura, comandantul Armatei Populare Ucrainene în timpul războiului ucrainean pentru independență). În Ucraina, Petliura este erou, dar Dovzhenko este, de asemenea, erou. Asta este ridicol. Unde este logica? Și dacă începi să descoperi istoria ucraineană, vei găsi multe astfel de coliziuni unde nu există logică.

Ei pur și simplu urăsc pe cineva și îl marchează ca fiind dușman. Au îndepărat monumentul lui Bulgakov. Pur și simplu îndepărtează toate monumentele lui Pușkin, care au fost realizate și construite în secolul al XIX-lea.

Ei se luptă cu cultura, este o resentiment uriaș pe care ei îl simt. Nu pot spune că e reacție sănătoasă. Dacă vrei să construiești o nouă cultură, ești binevenit, domeniul ăsta este atât de gol! Creează lucruri, atrage oamenii, arată întregii Europe ceva, o creație. Fă ceva, nu doar distruge! Nu doar anula cultura altora, creează-o.

Tot acest concept anti-Rusia… este posibil să construiești o țară pe anti-ceva? Imposibil. Creează-ți propria identitate, cine ești și de ce ești aici. Este imposibil să distrugi această țară. Imposibil, este vorba de geografie, până la urmă.

Dacă doriți să vă transformați, găsiți o altă modalitate de a avea un vecin pașnic, găsiți o altă modalitate.

Cultura nu este un inamic, toate culturile se opun regimurilor autoritare, terorismului etc. Restul nu este cultură, este propagandă. Dostoievski a fost în închisoare și era aproape să fie spânzurat. Cei care gândesc așa sunt oameni needucați, deveniți activiști în această țară, din păcate. Mai mult de atât, 30% dintre ucraineni vorbesc rusă. Sunt cetățenii tăi, de ce te lupți cu limba rusă?

Lucrați mult cu Oleg Mutu, director de imagine român. Cum este relația de lucru cu el?

Ne știm de mult timp, lucrăm împreună mereu și am devenit prieteni. Este ușor. El are propriul său aport creativ, și este important, desigur, încerc să ofer fiecăruia libertatea de a crea. Este o cooperare foarte bună, plăcută.

Am filmat acest film în 18 zile și s-a putut întampla pentru că toată lumea a lucrat super bine. De obicei, prima zi de filmare este întotdeauna un dezastru, dar nu a fost și în cazul nostru. Apoi, lucrez cu aceleași persoane: designer de costume, asistent de regie, editor, inginer de sunet, oameni la lumină, electricieni. Ne întâlnim ca niște vechi prieteni și facem film.

_{Afișul filmului Donbass, regia Sergei Loznitsa (2018)}

Credeți că cinemaul de astăzi a devenit prea politic?

Nu. Nu. Din păcate, nu. Ținând cont de ceea ce știm că se întâmplă în lume, nu. Ar trebuie să fie mai politic. Dacă ne gândim doar la Fassbinder sau Pasolini, niște tipi foarte activi, erau mereu politici. Și pot numi mulți dintre ei, Godard, de exemplu.

Apoi, s-a încercat interzicerea regizorilor israelieni. E a doua încercare după cineaștii ruși. Și nimeni nu vrea să facă o conferință. Este o problemă pentru Academia Europeană de Film.

Am propus să invităm psihologi, antropologi culturali, istorici și cineaști. Asta am propus în fața acestei academii, iar ea a spus nu, nu este momentul, când se va termina războiul, putem discuta despre asta. Casele ard, dar nu este momentul să folosim apă împotriva focului și să-l oprim; să ardă complet, iar după aceea vom discuta.

V-ați gândit vreodată să vă înrolați în armată, în acest război?

Nu, niciodată. Nu este pentru mine. Sunt dintr-o familie în care multe generații au fost în armată, ofițeri, etc. Dar nu este pentru mine.

Am o relație foarte intimă cu Kievul, dar nu pot rămâne acolo. Iubesc Parisul în același mod în care iubesc Vilniusul, pentru că istoria mea trece și prin Vilnius, Paris, Berlin și alte orașe unde am locuit. Când am părăsit Ucraina, am plecat în 2001 pentru totdeauna. Nu am simțit niciodată acest tip de boală, boala emigrantului.

Destinul meu este să fac filme și toate filmele sunt despre întrebările care mă îngrijorează și care mă ating profund. Cred că este important să ne protejăm de acest tip de boală. Războiul este o boală, se răspândește ca o plagă.

Așadar, aceasta este datoria mea și nu pot rămâne în Ucraina, acolo am fost limitat în posibilități. Nu pot face nimic din cauza problemelor financiare.

Apoi, lucrez cu oameni din 10 țări. Am cam 10 – 12 limbi diferite: rusă, română, lituaniană, letonă, ucraineană, franceză, olandeză, poloneză, germană, greacă, etc. Încerc să invit oameni din culturi diferite pentru că adaugă ceva proiectelor mele.

Încerc să privesc lumea mai larg, nu mă concentrez pe un teritoriu particular sau un limbaj particular. Răspunsul este foarte simplu: lumea este pământul meu, lumea. Pământul este țara mea și trebuie să ne protejăm planeta.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sergei Loznitsa, regizor ucrainean: “Cinemaul de azi ar trebui să fie mai politic.” appeared first on Cultura la dubă.

“Este, fără îndoială, un pisoiaș neîncrezător. Geaca lui e încă pătată cu sânge, după ce mașina în care se aflau a fost ciuruită de parașutiștii ruși, de la mică distanță. Și ei, în fond, tot niște copii – cu vreo zece ani mai mari decât Ihor.

Ihor – sau Ihoriok, cum îl numește tatăl lui – abia a împlinit 8 ani. Nu-mi pot imagina cu adevărat prin ce a trecut băiatul acesta. Nu pentru că nu i-aș înțelege cuvintele. Nu pot să cred pe deplin că așa ceva e posibil în anul 2022, când există realitate augmentată, procesarea limbajului natural cu ajutorul inteligenței artificiale, bitcoini și NFT-uri.

În zilele noastre, oamenii încă se omoară unii pe alții cu gloanțe, cuțite, explozibili, ba chiar și cu mâinile goale – și numesc asta dreptate. (…)

Ihor cel mic a fost singurul care a scăpat nevătămat în urma atacului. Sora lui, Katia, l-a acoperit cu trupul ei, ferindu-l de gloanțe. Doar ursulețul de pluș și-a pierdut un ochi de nasture, iar căciula lui Ihor a rămas fără pampon. În gând, el se întoarce iar și iar la acel moment. Rememorează cum a urlat la parașutiștii din Pskov: ce faceți?! Îmi omorâți mama și sora!” Vocea copilului i-a sfâșiat pe ucigași. Realizând că ciuruiseră o mașină civilă, comandantul grupului s-a apropiat de șofer și a spus doar: <Scuzați-ne!>.

Un călău politicos. Le-a cerut iertare victimelor pentru crima comisă.”

Aceasta este doar una dintre zecile de mii de povești înfiorătoare de pe frontul ucrainean. Scriitorul ucrainean Pavlo Matiușa a așternut-o într-un volum colectiv – Mecanisme de apărare – publicat recent de către Editura Muzeelor Literare, la Iași, în cadrul FILIT – cel mai important festival de literatură din țara noastră. Printre invitații speciali de anul acesta s-au numărat mai mulți poeți ucraineni, unii dintre ei veniți chiar de pe front. Într-un performance emoționant, la Noaptea Albă a Poeziei, alături de poeți români, Pavlo Matiușa și Olena Herasymiuk au citit poemele scrise de alți autori ucraineni, uciși în ultimii ani de război.

“Este foarte important să nu uităm de cei care au dat cel mai valoros lucru al lor, viața însăși. Dacă se întâmplă asta, atunci cred că lupta devine inutilă.”, spune Matiușa, într-un interviu acordat la FILIT pentru Cultura la dubă.

Pavlo Matiușa are 42 de ani și este specializat în strategie de business, dar totodată e poet, prozator și doctor în filologie. S-a înrolat voluntar în Forțele Armate ale Ucrainei la începutul invaziei rusești din 2022, cu gradul de căpitan, unde s-a ocupat de instruirea unităților de luptă.

Povestea băiețelului Ihor l-a determinat să plece pe front, deși la rândul său este tatăl pentru 4 copii. Lăsându-și soția singură cu cei 4 copii a fost felul său de a încerca să-i apere.

A activat în război un an și jumătate, apoi s-a întors la familie. Locuiește și lucrează acum când în Kiev, când la Paris, în strategie de afaceri. Dar sentimentul de vinovăție continuă să penduleze între dilema dacă locul său este pe front, cu „frații în arme”, sau cu cei apropiați. Ceea ce duce, firesc, la întrebarea, cum își poate arăta mai bine iubirea?

Interviul cu Pavlo are loc într-un cadru suprarealist. Căutând liniște, ne-am așezat în sala de evenimente a Hotelului Unirea din Iași, unde în seara respectiva urma să aibă loc petrecerea Universității Alexandru Ioan Cuza, cu ocazia aniversării a 165 de ani de existență. Am ocupat cuminți două scaune la masa decorată ca pentru nuntă, promițându-le chelnerilor că nu vom deranja nimic. Și am început să vorbim despre războiul care se desfășoară la doar câteva sute de kilometri distanță.

Din când în când, poveștile lui Pavlo de pe front erau întrerupte de muzicanții care faceau probe de sunet.

A fost doar un mic colț din lumea plină de contraste a vremurilor noastre.

***

Pavlo, ești pentru prima dată la FILIT, tu și colegii tăi ați primit scena principală în prima seară, iar la Noaptea Poeziei ați susținut, alături de poeții români, un performance emoționant.

Ce înseamnă pentru tine să fii invitat la un mare festival de literatură din România ca artist, dar și să ai o platformă publică pentru a vorbi despre război?

În primul rând, înseamnă un sprijin uriaș din partea României. Iar artiștii români și organizatorii au răsplătit cumva în acest fel Ucraina pentru lupta pe care Ucraina o duce deja de trei ani și jumătate. Suntem cei mai apropiați vecini și devenim totodată cei mai apropiați prieteni.

Până acum, după prăbușirea comunismului, atât noi, ucrainenii, cât și voi, românii, priveam mereu în altă parte, către câteva mari țări europene, către America, spre tot restul lumii, dar cel mai puțin priveam unii la alții.

Acum începem să ne privim unii pe alții și înțelegem că suntem foarte asemănători, am trăit aici de secole, de milenii, avem această istorie uriașă între noi și putem să ne susținem unii pe alții. Avem tradiții similare, glume similare, un trecut similar, așa că ar fi mai bine să construim ceva împreună și chiar putem să o facem.

Este un simbol uimitor și un privilegiu să fim aici, totodată e un semn puternic pentru viitor, nu doar pentru noi, ci și pentru alții. Mi-ar plăcea să pot invita și eu artiștii români la Kiev sau Lviv, în timpul festivalurilor noastre. Este foarte important să facem acest schimb. Sincer, este destul de  ciudat că în tot acest timp am avut atât de puține traduceri între noi, atât de puține schimburi culturale.

Da, așa cum ai spus, venind din Est, eram atât de interesați de Occident, de ceea ce fac francezii sau americanii și nu ne uitam la vecini. Ne disconsideram doar pentru că suntem la fel, nu?

Da, exact.

E această idee că nu avem nimic de învățat de la cineva care se află în aceeași condiție ca noi.

Da, știu, iar asta este greșit.

Pentru că arta grozavă poate veni din orice loc.

Da. Și cred că ambele națiuni ar putea produce, și deja fac asta, cele mai bune exemple de artă, în orice tip de artă, nu doar literatură, ci și în muzică, cinema, etc. Sincer, cred că festivalurile noastre vecine sunt mai importante decât, de exemplu, a fi reprezentat la Frankfurt, unde ai putea fi pur și simplu pierdut în mijloc. Corect? Aici chiar faci acele conexiuni care vor conta în viitor. Este ceva foarte, foarte prețios. Aș spune chiar neprețuit.

Te rog să-mi spui mai multe despre tine. Ce profesie ai? Cum ai început să scrii literatură?

M-am născut în Rivne, un orașul din nord-vestul Ucrainei. Majoritatea vieții mele am petrecut-o în Kiev. Bunica mea a fost profesoară de ucraineană la școală și poate de la ea am primit un gust pentru literatură, care a evoluat destul de încet.

Sunt militar prin prima mea educație, de asemenea am obținut o educație în afaceri în Franța și ceva experiență de muncă în Franța. Apoi m-am întors cu familia mea în Ucraina. Atunci totul a început: COVID și război, totul.

Ai lucrat și în diplomație pentru parlamentul ucrainean. Ce a presupus slujba ta?

Da, a fost diplomație interparlamentară. Am fost secretarul delegației ucrainene la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, la Adunarea Parlamentară a OECD, Uniunea Interparlamentară. Am lucrat, de asemenea, cu Uniunea Europeană, ca diplomat.

Și apoi, de fapt, am schimbat jobul și am intrat în zona de business, am vrut să am această experiență, rezultate tangibile, de asemenea, am obținut pregătirea specializată, am terminat un master în administrarea afacerilor.

Iar pentru că sunt ofițer prin prima mea educație, m-am înrolat în armată încă de la începutul acestui război. Și pentru că sunt tatăl unei familii numeroase, am patru copii cu soția mea, am părăsit armata la sfârșitul lui 2023 pentru că se lupta foarte mult singură cu copiii.

Nu a decurs așa cum ne-am dorit, ca războiul să se încheie repede. Am părăsit armata, unde am activat un an și jumătate, dar acum am deja mai mult timp de când nu am mai fost în armată, așa că aș putea poate să mă întorc.

În cartea lansată la FILIT, scrisă de voi, 12 autori ucraineni, spui povestea unui băiat de 8 ani, a cărui familie a fost mitraliată în timp ce se afla în mașină. Acesta a fost motivul principal care te-a făcut să te înrolezi?

A fost un simbol puternic care m-a determinat. Dar eu oricum sunt un militar prin prima mea educație, așa că cine trebuie să meargă la război dacă nu noi, care aveam pregătire?

Dar a fost obligatoriu sau te-ai oferit voluntar?

A fost voluntar pentru că aveam deja 4 copii și puteam să aleg să nu merg, cel mai mic dintre copii avea 2 ani. În 2014, când, de fapt, acest război a început în est, nu am participat pentru că soția mea era însărcinată cu al treilea copil pe atunci. Am decis să rămân cu ea, să o susțin atunci.

Scriitorii și poeții mei colegi, mulți dintre ei s-au înrolat, cu toții am fost destul de conectați în primele zile ale războiului. Iar știind că acela a aderat deja, că acela se alătură, acesta se gândește să o facă, pentru mine a fost doar o chestiune de timp, știam și eu că trebuie să fiu acolo.

Din exterior, avem această impresie că artiștii sunt persoane foarte sensibile și nu imaginăm chiar imediat un artist mergând la război. Dar, așa cum ai spus, mulți artiști ucraineni au făcut asta. De ce crezi?

De fapt, poate că este invers, pentru că sunt atât de sensibili la nedreptate, toți au mers acolo. Și cei care nu au făcut-o, nu spun că nu îi respect, dar…mulți s-au alăturat, poate doi sau trei ani mai târziu. Ei se alătură încă.

Poate că trăiau un fel de vinovăție.

Sunt destul de sigur. Acum și eu trăiesc un fel de vinovăție pentru că am renunțat la armată.

Îmi imaginez că este foarte dificil să descrii ceea ce înseamnă războiul atunci când el este în continuă desfășurare. Poți oare să ne spui cum a fost această experiență timp de un an și jumătate? Cum au fost zilele tale pe front?

Este foarte mult despre rutină, pentru că te predai sistemului, iar sistemul este armata. Armata îți spune unde să dormi, când să mănânci, ce să mănânci, unde să mergi, ce să faci. Asta a fost în regulă pentru mine, pentru că eram obișnuit cu asta când serveam în anii mei foarte tineri.

În ceea ce privește colegii cu care eram, grupul era format din personalități de toate felurile, toate tipurile de profesii, de medii sociale, oameni care nu au văzut niciodată ce este armata sau oameni cu o anumită experiență militară anterioară care s-au reîntors, pentru că mulți au servit în 2014.

Nu ești tot timpul în tranșee. De exemplu, primul lucru pe care a trebuit să-l facem a fost instrucția.

Eu sunt cu adevărat mândru pentru că eu sunt cel care a format și a instruit brigada care a fost mai târziu angajată în poate cel mai rău atac sau unul dintre cele mai rele, acum nu mai există, de fapt, cel mai rău, totul este rău, în sudul regiunii Zaporije.

Îți dedici timpul și viața pentru perioada în care ești în armată obiectivelor pe care armata le definește pentru tine sau poate unor obiective mai mari. Pentru motivație, este foarte important ce și de ce faci. Uneori pare fără sens pentru că, după cum spun americanii, armata este despre a te grăbi și a aștepta.

Se poate ca tu să te trezești la 5 în dimineața și nimic nu se întâmplă până la 10:30 dimineața. Așa că în cele cinci ore doar aștepți, dar apoi ceea ce se întâmplă se întâmplă în secunde. Cât pocnești din degete. Cam așa este…

Eu am făcut traininguri în Ucraina, de asemenea am coordonat trainingurile noastre în străinătate, am fost cu frații mei de arme pe linia frontului.

Ați avut contact direct cu inamicul?

Eu, personal, nu am făcut contact direct cu inamicul. Pentru că m-am ocupat mai mult de unitatea de antrenament din cadrul brigăzii. Au fost câțiva ofițeri, câțiva sergenți și instructorii. Instructorii noștri au fost implicați direct în atacuri. Dar eram cu toții împreună.

De exemplu, noaptea ei trebuie să se pregătească pentru atacul nocturn, iar dimineața următoare fumezi o țigară cu băieții.

Poate…

Da, poate. Așa este. Poate că mergi la spital, pentru că mulți au fost răniți și aceste atacuri au ucis oameni.

Uneori cineva apare cu o cicatrice uriașă pe față, cineva apare fără un deget, dar a doua zi tot merge pe front.

Ai spus că înțelegi că îți pierzi prietenii. Cum ajungi la acest punct de înțelegere și, nu știu, de acceptare că acest lucru se întâmplă?

Aceasta este războiul. Și războiul este despre a ucide, de fapt. Și trebuie să accepți două lucruri. Unul este că trebuie să te ucizi pe tine, pentru că și tu comiți crime, acesta este războiul. Și al doilea lucru, că s-ar putea să fii ucis și tu. Sau prietenii tăi.

Este greu. Noi, oamenii, nu suntem născuți pentru asta, nu? Dar cumva subestimăm ceea ce suntem capabili să facem, din păcate, nu știu, este regretabil că într-adevăr putem să o facem, să ucidem.

Problema este că după aceea este imposibil să te întorci complet de acolo. Cumva rămâi acolo și continuă să revină toate acele amintiri, toți acei oameni, situații, și depinde doar de cât de profund ai fost afectat. Depinde de situațiile prin care ai trecut, depinde de psihologia ta, cum este posibil să îți străpungi, aș spune, apărările psihologice.

Ai avut vreo ancoră care ți-a ținut mintea ta puternică în tot acest timp? Poate, nu știu, să citești, să asculți muzică sau să vorbești cu soția ta?

Am avut un moment foarte dificil în familia mea, iar asta se reflectă, de fapt, într-o carte apărută în Franța. Am schimbat scrisori cu soția mea, eu fiind aproape de Zaporije, ea era în Paris. S-a întâmplat în timpul războiului și în timpul propriului nostru moment dificil. Așadar, a fost pentru mine o presiune dublă.

Scrisorile au fost de foarte de mare impact pentru mine și profunde. La un moment dat pur și simplu nu am putut să mă opresc din scris. Așa că a fost poate modul meu de a face față. Ea nu a răspuns la fiecare scrisoare pe care am scris-o.

Dar a răspuns la multe dintre ele. Așadar, au fost în total 50 și ceva de scrisori și a devenit o carte, publicată de un jurnalist în Franța, care va apărea și în România, la Editura Spandugino. Se numește Scrisori de Dragoste și Război.

Apoi, pe lângă asta, desigur, faci niște exerciții fizice, ai o rutină. Rutina este ceva foarte important. Stresul este ceva chimic. Așadar, pentru a scădea această problemă din organismul tău fie faci exerciții, fie iei pastile. Nu funcționează doar că îți spui tu ție: voi depăși asta.

Faci unele lucruri să diminuezi stresul, acestea sunt bine cunoscute: sport sau alcoolul, de exemplu, dar eu zic că sportul e mai bun decât alcoolul. Dar din nou, e bine când poți să o faci. Uneori pur și simplu nu poți face asta.

Și este foarte important să înțelegem. Noi, oamenii, nu știm unde sunt limitele. Dar, în același timp, există limite foarte clare.

Așa că nu putem doar să trimitem pe cineva pe linia întâi și să-l ținem acolo timp de trei, patru, cinci ani până moare. Și apoi ne vom plânge și vom spune: „Oh, dragul meu, el a fost un astfel de erou.” Dar în acel timp, tu doar rămâi în confort și spui: ‘Sunteți eroi.’

Eu cred în această rotație, un an jumate am fost eu, am ieșit, dar probabil mă voi întoarce. Așa și alții.

Crezi că în această rotație ar trebui să vină și soldați străini?

Cred cu tărie că soldații străini ar trebui să vină. Nu cred că ceea ce facem este doar pentru Ucraina. Dacă Ucraina cade, ești doar următorul. În special statele baltice.

Și cred că România, de asemenea, Moldova, de asemenea.

Așadar, dacă nu vrei să ai război pe teritoriul tău, noi de asemenea nu vrem, dar deja îl avem. Așa că poate că este mai bine să ne susțineți și nu doar cu vorbe bune, ci cu putere reală. De exemplu, problema contraofensivei noastre a fost că am primit acele arme puțin câte puțin și nu concentrate într-un anumit moment al timpului, într-un anumit punct al spațiului pentru a străpunge apărările.

De exemplu, acele sisteme HIMARS de artilerie noi le-am primit doar la sfârșit, cred, de 2022. De ce nu ar fi fost acolo de la început? Bine, pentru că au crezut că Ucraina va cădea și că aceste arme vor ajunge pe mâna rușilor. E ceva foarte, foarte ipocrit.

Cum te-ai simțit când ai văzut covorul roșu desfășurat în fața lui Putin și salutul generos pe care Trump i l-a dat?

Aș folosi doar cuvântul dispreț. Lipsă de respect. Nu este ceva ce un președinte american sau, în general, un președinte al oricărei țări libere ar trebui să facă acestei persoane. Această persoană trebuie să răspundă în fața Tribunalului Internațional.

Când spui lipsă de respect, crezi că a fost un fel de lipsă de respect pentru poporul ucrainean?

Nu, doar pentru el însuși.

Pentru Trump?

Da, pentru președintele american. Și sper foarte tare că a fost sfătuit de cei mai apropiați consilieri ai săi să recâștige, nu știu, autoritate și putere, aș putea doar să-mi imaginez cât de fericiți, aroganți și mândri au devenit rușii după aceea.

Acum, cu următorul pachet de sancțiuni, este oarecum o întoarcere a situației. Dar din nou, cred că 19 pachete de sancțiuni sunt ceva stupid. Ar fi trebuit să fi fost doar un singur pachet de sancțiuni la început, concluzionând toate cele 19 și poate 25 de pachete, dar deodată. Până acum, această economie ar fi putut să nu mai funcționeze și poate s-ar fi oprit, nu?

Dar așa se adaptează puțin câte puțin. Ei au și aliații lor, nu-i așa? Cred că ceea ce face vestul colectiv sunt jocuri copilărești. Cred că avem deja lecții în istorie, dar pur și simplu repetăm erorile.

Așadar, în această privință, simt foarte multă amărăciune.

Pe de altă parte, pentru că suntem aici, la Iași, m-am simțit foarte mândru și mulțumit că nu a fost un covor roșu propriu-zis, ci un covor roșu simbolic pentru noi aici, în România.

Dar, din păcate, trebuie să-ți spun că aceasta este o bulă, o bulă intelectuală. În realitate, există și români, chiar partide politice de extremă dreapta, care spun: de ce dați bani copiilor ucraineni când copiii noștri sunt flămânzi? Așadar, există și acest tip de discurs împotriva poporului ucrainean. De asemenea, liderii acestor partide spun că Putin este un mare lider pentru că face lucruri curajoase pentru țara sa.

Da, își ucide propriul său popor.

Cum îți explici că oamenii continuă să creadă în narațiunea rusă când vedem imaginile, vedem locurile de joacă din Ucraina bombardate? Acum o zi am văzut la știri că într-un oraș au murit 6 oameni, printre care și un bebeluș de șase luni. Sau că o grădiniță a fost bombardată. Sau un spital de copii.

Aceasta este bătălia narațiunilor. Și bătălia narațiunilor are o importanță uriașă, de asemenea, în plus față de lupta reală pe care o avem chiar acum pe pământurile ucrainene. Propaganda rusă este adânc înrădăcinată în multe țări.

Am spus studenților de aici, din Iași, că înainte ca rușii să trimită tancurile, trupele și rachetele, mai întâi au trimis informații. Și ei au trimis informația că literatura rusă e mare, muzica mare, baletul mare și mari personalități culturale. Asta îi umanizează și apoi aceste creaturi, de fapt inumane, vin să violeze, să ucidă tineri, bătrâni, să distrugă, să răpească, să tortureze.

Crearea acestei distanțe între ceea ce vor să pară și ceea ce sunt cu adevărat este propagandă.

E nevoie ca jurnaliștii, câinii de pază, intelectualii societății să fie foarte atenți. Acele unități avansate sunt deja aici, pe teritoriul tău, și sunt invizibile. Nu sunt soldați, ci mai întâi e informația. De aceea cred că în astfel de momente nu există o mare cultură rusă. Nu există deloc cultură rusă. Există doar invadatori ruși care încearcă să folosească cultura prin mecanismul de propagandă, ca un scut în timp ce se apropie de tine. Este foarte periculos. Este foarte periculos pentru că este deghizat în ceva nevinovat.

Și acei oameni care chiar cred că alocarea a 3-4% din PIB pentru apărare este prea mult, trebuie să știe că vor plăti mult mai mult de trei-patru procente, vor plăti 30-40% din PIB și va fi cu adevărat dureros, pentru că acum Ucraina cheltuiește 30-40% din PIB-ul nostru pentru a susține acest război.

Așadar, le-aș spune acelor oameni că este mai bine să fie înțelepți acum și să plătească mai puțin acum. E un fel de asigurare.

Pentru că atunci când e cazul, când războiul se întâmplă, vei fi copleșit și poate vei fi distrus fizic, psihologic, economic etc. Cea mai bună soluție în acest moment este să te gândești poate cu cinci, zece ani în avans și, având Ucraina la est, poate că aceasta este cea mai bună carte de joc pe care ai putea-o avea. E ca și cum ai câștiga la loto, fără a fi tu însuți în acest loc.

Și te rog să te gândești la cum se simt acele familii, orașe, regiuni din Ucraina. Desigur, fiecare durere este semnificativă. Nu este ca și cum durerea ta nu este.

Dar, te rog, încearcă să te gândești la asta ca la o investiție în tine. Nu este o investiție în ucraineni. Este o investiție în tine însuți. Pentru că ucrainenii, odată ce totul va fi bine și vom opri această intruziune, nu vor dori să-ți fure locurile de muncă și nu-ți vor fura viața. Vor fi fericiți în propriile lor speranțe. Să trăiască în propria lor țară.

Și acele voci, niciodată nu știi dacă au fost plătite. Ar putea fi active rusești sau poate că sunt ceea ce unii numesc idioți utili. Ei cred în acele voci rele, dar acele voci sunt cu adevărat rele!

Dacă nu îți iubești țara, pur și simplu îi vei lăsa să vină. Și dacă lași Ucraina să cadă, vor veni la tine. Nu e ca și cum s-ar opri.

Știi, ai spus, dacă îți iubești țara. Această frază este exact argumentul propagandei extremei drepte, iubește-ți țara! Ei o folosesc ca pe o armă politică.

Ce crezi că mai înseamnă să–ți iubești țara acum? Pentru că aici în România, nu știu dacă știi, dar am fost aproape să avem un președinte pro-Putin. Mulți oameni cred că a-ți iubi țara, a iubi România, înseamnă să fii interesat doar de țara ta, nu de Ucraina. Ei nu înțeleg lumea ca pe un întreg. Deci, ce înseamnă, de fapt, să–ți iubești țara?

Acum 800 de ani, mongolii atacau Europa din est, iar Kievul era în drum lor. Și prințesa Kievului nu voia să se predea, așa că pur și simplu mongolii au ucis pe toată lumea. Se ascundeau în biserica prințesei din centrul orașului Kiev. Așa că au ucis pe toată lumea, 800 sau 1.000 de persoane.

E cam la fel cu ceea ce au făcut în Mariopol, când au aruncat bomba asupra teatrului din Mariopol unde se ascundeau aproximativ 500 de oameni. Toți au murit. Este inuman, pur și simplu inuman! Și este foarte similar cu ceea ce faceau acele triburi nomade, barbare acum 800 de ani. Așadar, metodele sunt încă asemănătoare cu cele din era războaielor medievale crude.

Singurul lucru este că suntem deja în secolul 21 și poate ar trebui să evoluăm. Și dragostea pentru țara ta nu este așa cum era acum 1.000 de ani. Lumea de astăzi este foarte conectată.

A fi de succes în această lume nu înseamnă să te închizi în tine, ci să te deschizi către ceilalți, să creezi alianțe și să fii de succes împreună cu cineva. Este imposibil să creezi o economie închisă care să prospere în această lume.

Așadar, a iubi țara ta înseamnă, de asemenea, a crea relații, parteneriate solide și durabile, inclusiv parteneriate de apărare. Dacă cineva crede că fie Ucraina, fie România, fie Franța ar putea avea succes pe cont propriu, este o mare greșeală. Este doar o mare greșeală.

Și nu știu dacă sunt suficient de clar. În fiecare țară există acei oameni de dreapta care încă trăiesc în acele timpuri medievale. Ei trebuie doar să înțeleagă că lumea este altceva în acest moment.

Iar rușii, ei folosesc aceată mentalitate medievală, nomadă, care este atât de obosită, și doar încearcă să rămână în aceeași idee despre izolare. Dacă răspunzi la această mentalitate medievală cu o altă mentalitate medievală, asta este pentru mine o formă de degradare.

Este anti-civilizațional. Așadar, gândește-te la țara ta ca la un sistem interdependent în care, desigur, oamenii sunt în centrul atenției, dar e și factorul economic, e securitate culturală, științifică și sunt multe alte conexiuni cu restul lumii, toate aste pot fi dezvoltate în beneficiul țării tale. În această lume, Ucraina este în beneficiul țării tale, de fapt.

Ce vei face tu acum? Nu mai ești în armată, dar spuneai că simți un fel de vinovăție. Rămâi cu familia ta sau te întorci pe front?

Acum am loc de muncă, fac strategie de afaceri. Scriu poezie, scriu povestiri scurte, vreau în sfârșit să scriu un text lung, un roman, dar ai nevoie cu adevărat de o distanță pentru a reflecta asupra a ceea ce s-a întâmplat.

Sunt un autor, sunt tată, sunt om de afaceri și sunt încă militar pentru că nu știu ce s-ar putea întâmpla cu toți noi. Și, desigur, ar trebui să fiu pregătit să mă întorc și sunt. Sunt.

Înțeleg că la un moment dat unii pleacă, alții vin. Este foarte important acest concept de rotație.

La Noaptea Albă a Poeziei ați avut un performance alături de poezii români. De ce e important acest moment pentru tine și pentru poeții ucraineni?

Suntem foarte, foarte recunoscători pentru acest eveniment, iar poeții români au fost foarte generoși cu noi, Dan Coman și Radu Vancu au fost alături de noi pe scenă și am citit împreună cu alți poeți români versiunea în română a poemelor scrise de colegii noștri, poeți ucraineni, acum morți.

Am creat acest moment pentru a face ca vocile și numele lor să dăinuie. Este foarte important să nu uităm de cei…(n.r. vizibil emoționat, Pavlo Matiușa își abține cu greu lacrimile) care au dat cel mai valoros lucru al lor, viața însăși. Dacă se întâmplă asta, atunci cred că lupta devine inutilă.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Cum ne mai iubim azi țara? Pavlo Matiușa, scriitor și căpitan în armata ucraineană: “Dragostea pentru țară nu mai poate fi așa cum era acum 1.000 de ani.” appeared first on Cultura la dubă.

Mihail Șișkin, unul dintre cei mai importanți scriitori ruși contemporani, a fost prezent zilele acestea în România, la festivalul de literatură NOD, organizat la Brașov.

Șișkin, autorul unor romane superbe, precum “Scrisorar” sau “Părul Venerei”, este singurul rus care a primit toate cele trei premii literare majore din țara sa natală – Russkii Buker în 2000, pentru volumul Luarea Ismailului, Naţionalnîi bestseller în 2005, pentru romanul Părul Venerei, şi Bolşaia kniga în 2011, pentru romanul Scrisorar.

Azi trăiește cu durerea că Rusia comite zilnic crime de război, că volumele lui sunt interzise în Rusia, iar el este declarat agent străin.

E stabilit în Elveția de peste 30 de ani și, de la distanță față de țara natală, o spune răspicat: “Sper să trăiesc suficient de mult încât să îi văd pe acești criminali morți. Spânzurați, mai bine.”

Puternic critic al lui Vladimir Putin, Șișkin este, însă, pesimist cu privire la o soluție pentru încetarea războiului din Ucraina.

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, acesta susține că Rusia poate fi învinsă doar militar, însă “țările occidentale au dezamăgit fiindcă nu au livrat armele necesare Ucrainei. Iar liderul celei mai mari puteri a lumii întinde covorul roșu și îl aplaudă pe criminalul de Putin.”

În acest context, Șișkin și-a asumat misiunea de a salva ce mai poate – literatura scrisă în limba rusă, ca parte a literaturii mondiale.

***

Domnule Șișkin, până să ajungem să vorbim despre literatură, nu pot să nu vă întreb despre ceva ce avem în comun – jurnalismul, fiindcă așa ați început, de fapt, să scrieți. De ce ați făcut trecerea de la jurnalism la literatură?

Nu, noi nu am făcut aceeași muncă. Ceea ce faci tu, da, este jurnalism, fiindcă scrii într-o democrație. Eu nu făceam jurnalism cu adevărat. Da, lucram pentru o revistă de tineret în Uniunea Sovietică. Dar în acele vremuri nu a existat jurnalism.

Revista la care scriam eu era singura revistă despre și pentru tineretul sovietic, despre tineretul din străinătate. Eu nu am mințit în ceea ce scriam. De exemplu, am mers la Praga pentru a scrie despre teatrul unde lucrează tineri actori. Am scris adevărul. Nu aveam voie să mergem în țările occidentale, dar ni s-a permis să citim, de exemplu, reviste germane precum Stern sau Spiegel.

Și așa a trebuit să traduc câteva articole despre tineri săraci, dependenți de droguri din Hamburg, de exemplu, ceea ce este, de asemenea, adevărat. Așadar, am lucrat acolo timp de câțiva ani.

Și a fost o tragedie de familie pentru că soția mea era căsătorită cu un jurnalist care putea merge în străinătate și să-i aducă câteva lucruri și să obțină multe. Și apoi era căsătorită doar cu un tip fără loc de muncă.

Dar știați că vreți să scrieți romane atunci când ați renunțat la revistă?

Știam asta de când eram copil.

Știam că sunt scriitor încă de când am început să gândesc. Știi, nu poți decide să fii scriitor. Ești născut să fii scriitor. Nu știu cum funcționează cu alți autori. În cazul meu, a fost o copilărie fără prieteni. Și când ești singur, ai doar cărți.

Îmi amintesc cum am scris primul meu “roman”. Era un roman de o pagină. Și așteptam primul cititor. Bunica mea avea doar trei clase. Ea nu era cititoarea mea. Așteptam să vină mama. Ea preda literatură. Și îmi amintesc foarte bine fața ei. Era fericită când i-am dat foaia.

Și apoi a început să citească și a devenit foarte nefericită. Mi-a dat “romanul” înapoi și a spus: Misha, trebuie să scrii despre lucruri pe care le înțelegi. Și presupun că se aștepta la un roman despre, nu știu, animale, marțieni, nu știu.

Și despre ce ați scris, de fapt, atunci?

Despre divorț. Divorțul părinților mei. Da, am fost pur și simplu realist încă de la început. Deci încă de la primul meu roman am scris despre lucruri pe care nu le înțeleg (râde).

Dar scriind, poate ajută să înțeleg.

În acel context politic, literatura era și o formă de evadare?

Erau două tipuri de literatură: literatură oficială, care pentru mine era închisă. Nu exista nicio posibilitate de a publica un roman al meu. Dar avem și o altă tradiție în literatura rusă, să scriem, dar nu neapărat cu scopul de a publica.

Șalamov, cu povestirile sale scurte Kolyma, nu avea așteptări că vor fi publicate în Uniunea Sovietică. Dar el a scris.

Așa și pentru mine a fost clar că voi scrie romanele mele și ele vor fi publicate poate după moartea mea sau în timpul vieții, dar în Vest.

Făcând documentarea pentru acest interviu am descoperit că ați spus într-un interviu vechi pe care l-ați dat în România acum 12 ani că oamenii fericiți nu au nevoie de scris – idee legată, desigur, de minunatul roman Scrisorar, construit în jurul unei corespondențe. Povesteați despre schimbul de emailuri cu partenera dumneavostră atunci când erați despărțiți, iar că atunci când ați fost din nou împreună, nu mai era nevoie să vă scrieți.

Asta înseamnă că și literatura pe care o scrieți se naște tot din nefericire?

E foarte frumos ce am spus – “oamenii fericiți nu au nevoie de scris”. Eram deștept acum câțiva ani. (râde)

Eu cred că, de fapt, nu poți controla scrisul. Dacă controlezi scrisul, este un alt tip de literatură, ca un serviciu, ca un job.

Desigur, oamenii au nevoie de acest tip de literatură, au nevoie de science fiction, au nevoie de povești cu crime, au nevoie de povești de dragoste, desigur. Dar atunci trebuie să-ți cunoști cititorul și să servești acestui cititor. Și editorul va fi fericit. Îți vor spune: scrie despre tinerii adulți timp de 20 de ani. Și vei face asta pentru tinerii adulți. Aceasta este o slujbă. Pentru mine, nu este literatură. Avem nevoie de servicii, da. Dar eu nu fac asta. Nu controlez ceea ce sunt. Scrisul meu mă controlează pe mine. Și romanele mele nu m-au întrebat dacă sunt fericit sau nu.

Trebuia doar să le scriu. Asta e tot.

Una dintre cele mai recente cărți alte dumneavoastră, Rusia mea, cum s-a născut? Vă simțeați neputincios în contextul războiului și ați zis să faceți singurul lucru care stă în puterea dumneavoastră? Să scrieți?

Această carte este non-ficțiune. Timp de mulți ani am încercat să citesc cărți scrise de așa-zișii experți ruși care explicau cititorilor occidentali Rusia. Ei explică cititorilor occidentali și politicienilor occidentali cum să construiască punți către Putin. Și din cauza acestor experți ruși, acum suntem în această catastrofă. Acum suntem în acest război. Pentru mine a fost foarte important să explic cititorilor mei acest război prin istorie și prin istoria familiei mele. Am scris această carte înainte ca războiul propriu-zis să înceapă. Și, în ultimele capitole, am descris viitorul.

Acum urmăm acest viitor, din păcate, această carte este, de fapt, actuală, iar în fiecare zi devine din ce în ce mai actuală. A fost tradusă deja în vreo 20 de limbi.

Apoi, cea mai recentă carte a mea este foarte importantă pentru mine, sunt eseuri despre marii scriitori din literatura rusă.

Dar, în realitate, este imposibil pentru că în viața de zi cu zi nu poți să-i spui tatălui tău: „Tată, oprește fotbalul, hai să vorbim despre cele mai importante lucruri din viața noastră, despre cum mă simt.”

În cazul meu, această conversație a avut loc doar după ce tata și mama mea au murit și a avut loc în cărțile mele.

Trebuia să am această conversație și cu autorii ruși care au făcut literatura rusă, care m-au făcut și pe mine. Capitolele se numesc Al meu Pușkin, Al meu Gogol, Al meu Turgeniev, Al meu Goncearov, Al meu Tolstoi, Al meu Dostoievski, Al meu Cehov.

Aceasta este perspectiva asupra literaturii, prin prisma acestei război. Ce s-a întâmplat? Cum? A fost posibil? Ce era în neregulă? La toate aceste întrebări încerc să le răspund în această carte.

Ați atins mai devreme acest subiect sensibil – relația noastră cu părinții și într-adevăr cei mai mulți dintre noi nu reușim să vorbim cu părinții despre lucrurile cu adevărat importante. Cum vă explicați această ruptură între generații, între părinți și copil?

Urăsc să spun asta, dar așa e viața, așa e natura. Dar poate dacă cineva va citi acest interviu se va gândi că poate astăzi este cel mai bun moment să nu amâne această conversație, să vorbească astăzi, să o sune pe mama.

Dar oare chiar asta este viața sau este, de fapt, un efect al zecilor de ani de comunism, deoarece părinții noștri nu au fost învățați să–și exprime sentimentele și să vorbească despre ele?

Desigur, au fost câteva subiecte pe care părinții mei nu au vrut să le discute cu mine. Le era frică de asta. Îmi amintesc că am întrebat ceva în tramvai. Au zis: vom discuta despre asta acasă.

Ei au venit din vremea lui Stalin, este imposibil să ne imaginăm ce a trebuit să facă acea generație pentru a supraviețui. Cum au fost umiliți încă de la început.

Problema din Rusia e că istoria se repetă din nou și din nou. Și acum suntem în aceeași poziție. Este imposibil să vorbim despre război, de exemplu, despre cele mai importante lucruri. Este imposibil să vorbim, este interzis.

Mai aveți familie sau prieteni care locuiesc în Rusia?

Sigur, am câțiva prieteni, da.

Cum se simt ei acolo? De când a început războiul, cum i-a afectat în viața de zi cu zi?

Foarte rău. Nu toată lumea poate merge în străinătate. Asta e problema. Vezi, acum avem o catastrofă culturală absolută. De fapt, se repetă ceea ce s-a întâmplat acum 100 de ani cu prima emigrație rusă de după războiul civil, după revoluție.

Dar dacă comparăm aceste două valuri de emigrație, în acel prim moment oamenii erau naivi. O mulțime de oameni foarte talentați și dotați au rămas în Rusia cu bolșevicii pentru că erau foarte naivi să creadă că vor construi socialismul, un viitor fericit. Acest viitor fericit a început dintr-o dată. Toți au fost uciși în gulag ori s-au sinucis, ca Maiakovski.

Dar acum, de fapt, nu a mai rămas nimeni acolo care să fie important pentru cultură. Acum avem o situație absolut nouă: separarea țării și a culturii sale. Țara poate că nu are nicio șansă să fie salvată. Și atunci, responsabilitatea noastră acum este să salvăm cultura.

Și, comparativ cu prima emigrație, avem internet. Acum nu mai contează unde locuiești: în România, în China, în Argentina, ai dispozitivul tău și ești în mijlocul culturii. Produci cultură, susții cultură, ești corpul ei. Toți oamenii care sunt interesați de cultură în Rusia, datorită acestor tehnologii unite, formează acest corp al culturii rusofone, care este liber și independent.

Pentru mine a fost foarte important să susțin viața literară încă de la început aici, în Vest, pentru că în Rusia, este imposibil să publici cărți, să organizezi târguri de carte literară, să faci festivaluri literare. Trebuie să începem totul din nou acum.

În Berlin, a fost primul târg de carte în limba rusă, Babelplatz, în acest an. În Praga, unde am fost recent, e a doua ediție a târgului de carte în limba rusă. Și mi-am spus, ce pot să fac? Trebuie să dezvolt un instrument care să ajute viața literară.

Prezența dumneavoastră aici, la NOD, un festival de literatură din Brașov, România, este parte din încercarea de a salva cultura rusă? Discuțiile cu jurnaliștii, cu publicul, sunt parte din asta?

Sigur, dar nu este suficient. A trebuit să inventez un instrument, iar eu am crezut că unul dintre aceste instrumente ar fi un premiu literar. Astfel am fondat premiul literar cu titlul minunat “Dar” (n.r. Cadou), care este titlul ultimului roman scrise în rusă de Nabokov. Am scris emailuri tuturor oamenilor importanți pe care îi cunosc, nu doar scriitori, ci și muzicieni, regizori de teatru și artiști. Toți m-au susținut.

Ideea premiului este de a ajuta casele de editură nou înființate din Vest, de a ajuta scriitorii, de a ajuta cititorii să găsească cărțile scrise în limba rusă. Și, mai întâi de toate, de a sparge zidul traducerilor, deoarece în ultimii 20–30 de ani, au fost multe traduceri din rusă în toate limbile deoarece granturile pentru traducere veneau din Moscova. Acum, Moscova nu va plăti nimic pentru un scriitor care este un agent străin, ca să scrie împotriva războiului.

Premiul va fi subvenția pentru traducerea în germană, engleză și franceză, iar aceasta va ajuta noua scriere rusă să devină parte a literaturii.

Dar ce părere aveți despre artiștii ruși care au fost anulați din cauza legăturii lor cu Putin, precum Valery Gergiev sau Anna Netrebko, artiști a căror valoare era recunoscută de toată lumea înainte de a începe războiul?

Dacă un mare scriitor, un mare compozitor, un mare dansator de balet ucide pe cineva, este un criminal, locul lui nu este pe scenă, ci în închisoare. Gergiev și astfel de oameni susțin criminalii cu numele lor, cu numele lor mari. Ei spun, oh, crima este normală.

Așadar, ei nu aparțin culturii ruse, nu sunt reprezentativi pentru cultura rusă?

Dacă spunem cultură rusă, atunci în zilele noastre trebuie să înțelegem că ne aflăm la limita unei adevărate rupturi istorice între două epoci. Ne transferăm de la cultura rusă, literatura rusă, la cultură în limba rusă, literatură în limba rusă. Cultura rusă aparține acum teritoriului, regimului, statului, da.

În zilele noastre suntem în epoca literaturii în limba rusă. Scriitorii care scriu în rusă în Ucraina sau în Israel, în Germania, în America, sunt ei scriitori ruși? Fac literatură rusă? Nu.

Sunt eu un scriitor rus? Desigur, mă întreb. Acum treizeci de ani, aș fi spus da, sunt. Acum țara mea m-a declarat agent străin. Sunt declarat dușman. Acum două zile, premiul literar pe care l-am fondat a fost declarat acțiune a agenților străini. A fost în toată presa din Rusia: Premiul literar D A R este declarat agent străin, da.

Această țară nu vrea să mă aibă. Locuiesc în Elveția de 30 de ani, de fapt este o țară străină pentru mine. Dar eu locuiesc acolo și ei îmi spun că sunt autor elvețian, iar Biblioteca Națională Elvețiană vrea să-mi cumpere întreaga operă pentru că ei spun că aparțin culturii elvețiene.

Da, dar pentru cititorii din întreaga lume sunteți un scriitor rus.

Această idee că aparținem teritoriului este ideea trecutului. Este ideea conștiinței tribale. Suntem în secolul 21. Avem conștiința individuală. Și cea mai mare populație din Rusia trăiește în acest trecut și în această conștiință tribală. Se identifică cu țara, cu regimul. Suntem ruși. Toate celelalte triburi sunt dușmanii noștri. Ei vor să ne distrugă, așa că trebuie să ne împotrivim întregii lumi.

Eu cred că nu tribul, nu țara mea, nu președintele meu, nu șeful meu decide ce este rău, ce este bine. Doar eu. Trebuie să decid ce este bun, ce este rău. Și dacă văd că țara mea, poporul meu face rău, voi fi împotriva țării mele, voi fi împotriva poporului meu. Și nu mă voi identifica cu aceast trib. Ei sunt dușmanii mei, iar eu sunt dușmanul pentru ei. Așa suntem.

Cred că această țară nu poate fi salvată.

Vedeți vreo soluție rezonabilă pentru sfârșitul acestui război?

Da, există o singură soluție.

Care anume?

Acum trei ani, când a început războiul, am crezut că, în sfârșit, lumea a înțeles despre ce este vorba. Aveam speranța că fiecare țară democratică va ajuta Ucraina cu arme pentru a câștiga acest război.

Dar țările occidentale au trădat Ucraina. Nu au dat arme până acum. Mi-au trădat speranțele. Și acum regimul lui Putin este la fel de puternic, poate și mai puternic.

Îți amintești acel covor roșu întins înaintea lui Putin și aplauzele liderului primei și celei mai puternice democrații din lume pentru acest criminal?

Este imposibil să se facă schimbări democratice în Rusia. Pur și simplu imposibil. Singura condiție este înfrângerea militară, care nu va avea loc.

Dar cum vedeți deznodământul în această situație?

Când a început războiul din Ucraina ați publicat o scrisoare în care ați cerut iertare ucrainenilor în numele poporului rus. De ce ați simțit nevoia să faceți asta?

Am fost foarte naiv. Am crezut că aparțin țării. Nu mai am acest sentiment de apartenență față de Rusia. Ei nu vor să aparțin lor. Cum pot simți că sunt rudă cu oameni care vor să meargă la război, care susțin acest război, care susțin prin tăcere? Bine, prin tăcere, dar susțin uciderea copiilor ucraineni.

Uite, în fiecare dimineață deschid ochii și mă uit pe canalele de Telegram, în fiecare dimineață văd din nou și din nou copii bombardați, ruine, copii morți și în Kiev și în Harkov și așa mai departe și așa mai departe, fără sfârșit. Cum pot simți ceva care mă apropie de oamenii care susțin asta?

Având în vedere acest prezent tragic, cu ce se întâmplă în Ucraina și în Gaza, cum puteți găsi energia să treceți peste ceea ce vedeți în fiecare dimineață pe canalul de Telegram, să continuați să scrieți?

Alexandra, eu nu sunt naiv. Știu că nicio carte, niciun fel de muzică sau nicio pictură nu ar putea opri războiul. Și, totuși, avem nevoie de muzică, avem nevoie de literatură, pentru că toți vrem să avem speranță. Și asta fac eu, ceea ce fac toți artiștii, care le oferă oamenilor speranță.

În luna decembrie, alegerile prezidențiale din România au fost anulate, motivul oficial invocat de autorități fiind o intervenție rusească.

Candidatul pro-rus era foarte aproape de a câștiga. Cum vă explicați faptul că unii oameni, unii români, încă mai cred narativa rusă, că unii dintre ei îl admiră pe Putin și spun că este un mare lider? În condițiile în care românii știu foarte bine ce a însemnat comunismul.

Este o întrebare minunată! Aceasta este exact întrebarea pe care le-am pus-o prietenilor mei din Slovacia. Uite, ai avut 1968, ai avut aici tancuri rusești, iar acum populația ta susține tancurile rusești în Ucraina. Cum poți explica asta?

Întreabă-i pe românii aceia, de ce îl susțin pe Putin? De ce susțin asasini? De ce? Și apoi spune-mi și mie, te rog, că eu nu înțeleg. Nu pot înțelege oamenii care îl susțin pe Putin. Nu pot.

Ei bine, răspunsul ar putea fi căsunt spălați pe creier de războiul hibrid, de fake news.

Tu și cu mine, ne uităm și noi la știri false, nu? Da, dar de ce noi nu credem știrile false, iar ei le cred?

Cred că ajungem la problema sistemului educațional, că fascimul și comunismul nu au fost explicate suficient de bine în școli, că școlile nu dezvoltă suficient gândirea critică.

Școlile sunt doar pentru a pregăti patrioți obedienți pentru țară. În România lui Ceaușescu cu siguranță au fost.

În Rusia, în fiecare școală este portretul lui Lev Tolstoi. Dar niciun profesor nu ar pune citatul lângă portret: “Patriotismul este sclavie”. Nimeni. Pentru că ideea de școală este de a dezvolta noi patrioți. Asta înseamnă a dezvolta noi sclavi pentru regim.

Așadar, responsabilitatea nu este asupra școlilor, responsabilitatea nu este asupra știrilor false, responsabilitatea este asupra ta, asupra mea, asupra tuturor. Este responsabilitatea individuală.

Eu nu port responsabilitatea pentru Rusia, am responsabilitatea pentru mine. Pentru mine foarte important este Thomas Mann. El a luptat singur. Oamenii din Germania îl urau ca pe un trădător. Dar el apăra demnitatea limbii germane, el apăra demnitatea culturii germane. Așa că eu apăr pentru mine însumi demnitatea limbii ruse, demnitatea culturii mele.”

***

Cărțile lui Mihail Șișkin sunt traduse și publicate în limba română la Editura Curtea Veche.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Scriitorul Mihail Șișkin: “Rusia nu mai poate fi salvată. Responsabilitatea noastră e să salvăm cultura.” appeared first on Cultura la dubă.

Rănit atât de ororile nazismului, cât și de cele ale comunismului, Norman Manea se lasă purtat de viață cu umor și autoironie. La 89 de ani, trăiește tot departe de țara natală, de care s-a desprins în 1986. E bânuit de coșmaruri cu lagărul de concentrare din Transnistria, în care a fost deportat pe când era doar un copil, dar și de imaginea tatălui, schilodit de munca silnică din lagărul comunist de la Periprava. Însă își îmblânzește existența cu amintirea Mariei, ființa protectoare a familiei sale, devenită “imaginea României.”

Norman Manea este unul dintre cei mai importanți scriitori români în viață, fiind propus de mai multe ori pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură.

S-a născut într-o familie de evrei la Suceava. A supraviețuit deportării în Transnistria, iar în 1945 s-a întors în România. Din 1974 până în 1986 a publicat în țară zece volume, însă adevărata sa șansă ca scriitor a fost să plece din România în 1986, cu o bursă în Berlinul Occidental. De acolo a ajuns în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit pentru totdeauna.

În 1992 a primit prestigioasele Burse Guggenheim și MacArthur, iar în 1993 New York Public Library i-a acordat Medalia Literary Lion.

Scrierile sale vorbesc despre destinul individului în condiții extreme, precum Holocaustul, regimul comunist și exilul. Cel mai important roman al său, Întoarcerea huliganului, a primit celebrul Premiu Medicis pentru literatură străină, iar cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi. În 2016, a devenit primul scriitor român medaliat cu Medalia Carlos Fuentes în Mexic și premiat cu Premiul FIL la Festivalul Internațional de Literatură de la Guadalajara, acordat autorilor latini, titlu obținut ulterior și de Mircea Cărtărescu, în 2022.

A predat în toți acești ani la Bard College, New York, de unde s-a retras în 2017 și a devenit Profesor Emeritus. Este membru al Berlin Academy of Art și al Royal Society of Literature în Marea Britanie și locuiește la New York, alături de partenera sa de-o viață, Cella Boiangiu.

La New York s-a bucurat și de o strânsă prietenie cu Philip Roth, care a cerut Colegiului Bard să îi acorde un loc de veci lângă cel rezervat pentru Norman Manea, spunând că ar vrea să aibă cu cine să stea de vorbă și în viața de apoi. În mai 2018, Philip Roth a fost înmormântat conform dorinței sale, deși nu predase niciodată la Bard.

După o recentă corespondență, la care Norman Manea a răspuns cu generozitate, publicăm primul interviu în care celebrul autor român vorbește, pentru Cultura la dubă, despre “calamitățile” prezentului – Gaza și Ucraina, despre degradarea democrației și a marelui proiect american, dar și despre veșnicele nostalgii fasciste și comuniste ale unora dintre români.

***

“Domnule Manea, în primul rând, spuneți-ne, vă rog, cum vă găsește acest interviu, cum vă simțiți?

Calendarul m-a anunțat recent că am împlinit stupefianta vârstă de 89 de ani. O surpriză a cărei urmare este previzibilă.

De cât timp nu ați mai fost în România?

Din 2016. Frecvența popasului românesc s-a rărit, picioarele mă sabotează.

Trăiți în exil de 39 de ani. România este țara natală, dar și țara care v-a provocat foarte multă suferință. V-a lipsit în tot acest timp, vă lipsește vreodată România? Dacă da, ce anume din ea?

Trăiesc acum într-o țară care amestecă tot universul, dar, pentru mine, România a fost și este o prezență statornică, așa cum se află în actele mele și în cărțile mele.

Când am plecat aveam deja 50 de ani, doldora de trăiri de tot felul. Desigur, așa cum spui, am amintiri de suferință și nostalgia momentelor luminoase ale tinereții. Mă vizitează adesea imagini fixate în mintea copilului care eram în lagărul din Transnistria, la moartea bunicului, înmormântarea lui în pădure, într-un loc fără semn, prima mea întâlnire cu moartea, apoi portretul tatălui meu când l-am văzut la șantierul închisoare de la Periprava, deținut în urma unei înscenări de partid, sleit de puteri, de data asta după Transnistria, la o vârstă înaintată. Iată doar două dintre coșmarurile care îmi populează nopțile.

Imaginea statornic luminoasă a biografiei mele românești rămâne Maria, fetița de 11 ani izgonită în stradă de familia ei, pe care bunicul meu bigot a găsit-o înghețată pe stradă într-o noapte de iarnă și a adăpostit-o în casa noastră. Maria a rămas parte din familie, iar când mama mea s-a căsătorit, a însoțit-o în noua locuință.

Când eu m-am născut, ea a devenit protectoarea mea afectuoasă. În ziua deportării noastre, în gara Ițcani, s-a luptat fără succes cu soldații care ne împingeau în vagoanele de vite și care o separau de noi.

Ne-a găsit apoi în lagăr, unde a venit încărcată cu alimente și haine și a scăpat ca prin minune de legea marțială care-i pedepsea pe cei care ajutau deportații evrei. Frumoasa Maria a rămas definitiv imaginea îngerului afectuos și protector al copilăriei mele. În fapt, imaginea României. Când Patria îmi trimitea injurii antisemite, în scandalul Eliade, revenea și imaginea protectoare a Mariei.

Care este prima amintire din copilărie care vă vine, de obicei, în minte?

Până la vârsta de patru ani am fost foarte alintat. Plictisit de această continuă atenție, într-un moment de revoltă, dornic de independență, am pornit singur pe șoseaua Ițcani-Cernăuți. După o vreme, am fost recunoscut de un vecin care m-a adus acasă. Evadarea a fost pedepsită la întoarcere, tatăl meu m-a legat de piciorul masei, ca să învăț minte. Era poate o premoniție a viitoarei dependență de masa de scris.

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți aici, în România, pentru o perioadă mai lungă de timp, să redescoperiți locul în care viața dumneavoastră a prins rădăcini?

Prima întoarcere, după 11 ani și după multe ezitări, a fost la îndemnul și cu participarea președintelui Colegiului Bard, unde predam. Ca dirijor, era invitat să dirijeze un concert la București. Orașul mi s-a părut avariat, m-am simțit ca o fantomă rătăcită, la poștă nu am știut ce timbru îmi trebuie pentru o scrisoare în străinătate, multe se schimbaseră.

Următoarele reveniri au restabilit parțial familiaritatea cu locul, îmi doream să regăsesc emoțiile vârstelor tinereții. Firește, dorul de țară și de vârstele trecute a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.

Mergând către începutul carierei dumneavoastră de scriitor, spuneți-ne, vă rog, cum s-a născut această pasiune pentru scris? A fost vreun factor declanșator, un moment anume sau a venit natural, ca o nevoie de exprimare sau ca o chemare?

După întoarcerea din lagăr locuiam la rude, la Fălticeni.

Fermecat de surpriza limbii, atât de diferită de cea a străzii, de lumea poveștilor, m-am visat în aristocrația vrăjitorilor de cuvinte.

Prima izbucnire lirică a și apărut în revista “Pionierul” și în ziarul sucevean cu titlul grăitor “Lupta poporului”. Mulți ani mai târziu, criza tânărului inginer hidrotehnicean care devenisem m-a readus la imboldul și emoțiile confruntării cu mine însumi.

Spuneați într-un interviu că scrisul este o profesie a vanității. De ce credeți asta?

Cred că a spus-o mai întâi Camus. Poate codifica dorința, capacitatea, orgoliul scriitorului de a expune carențele și sublimul realității, fără intenții pedagogice.

Tot Camus spunea că “scopul unui scriitor este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Sunteți de acord cu el? Cum (mai) poate literatura să salveze lumea, mai ales lumea de azi, atât de profund viciată?

Camus nu cred că singulariza atât de drastic și emfatic “scopul scriitorului este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Avea în vedere, cred, rolul moral al scriitorului. Marea literatură nu țintește neapărat doar această ambiție, iar dacă se implică în cotidianul politic, cel mai adesea ratează esteticul care ar fi să compenseze cotidianul.

Mă simt și eu apăsat de calendarul contemporan, depărtat nefast de speranțele postbelice.

Sunteți un supraviețuitor al Holocaustului și cunoașteți profund ceea ce înseamnă genocidul și o criză umanitară. Privind situația geopolitică și criza morală în care ne aflăm, cum vă explicați dumneavoastră ceea ce trăim azi, în 2025 – mai multe organizații internaționale spun că Israel comite genocid în Gaza, cu sprijinul SUA, Ucraina este în continuare sub asediul Rusiei lui Putin, iar Europa pare că asistă la toate acestea?

Și cum vedeți dumneavoastră o posibilă ieșire din această criză?

Prezentul este primejdios și pare să pregătească variante și mai rele. Regret că nu pot crede, spera într-o intervenție divină, salvatoare. Coșmarul Gaza și agresiunea sângeroasă a lui Putin în Ucraina sunt doar două calamități (ca să nu mai amintim dezastrul din Sudan și nenorocirile din alte părți ale lumii) în infernul actualității. Din păcate, previziunile de reabilitare sunt evazive și pesimiste.

Ați fost profesor mai bine de 30 de ani și ați predat studenților de toate naționalitățile și rasele. Ce credeți despre presiunea pe care administrația Trump o exercită asupra mediului universitar în acest mandat, despre ridicarea acreditării Harvard pentru studenții străini?

Este vorba despre o criză mai adâncă a sistemului, de tipul fascismului și comunismului, cu adeziunea liberă a maselor zăpăcite și fricoase.

Dictatorul yancheu este demn de galeria de vedete în care intră. Poate că această nefericită situație forțează universitățile, inclusiv Harvard, să-și analizeze cu exigență numeroasele erori păgubitoare care fermentează de mult timp.

Mai urmăriți ceea ce se întâmplă în România pe plan politic, pe plan artistic?

Desigur, la asemenea distanță informațiile sunt intermitente și nu aș putea pretinde o implicare integrală. Evenimentele majore îmi parvin, totuși. Am rămas un cititor al ziarului tipărit pe hârtie, nu am viteza internetului în fibră. Am urmărit cu mare interes și emoție sezonul electoral.

Ați scris în anii ‘90 un text în care ați vorbit despre antisemitismul lui Eliade. Textul a fost criticat destul de mult în România, dar apreciat peste hotare. De ce credeți că românii au această problemă cu recunoașterea adevărurilor istorice?

La apariția jurnalului lui Eliade în America am fost solicitat să scriu o cronică. Am ezitat lung timp, până la urmă am acceptat. Anticomunismul de după 1989 a coabitat cu nume importante ale elitei culturale care cochetaseară cu legionarismul, am considerat că măcar cu această ocazie trebuie făcute publice opțiunile prolegionare ale lui Eliade.

În 1992, textul meu, publicat în “The New Republic”, “Happy Guilt” a fost tradus în românește și a declanșat un scandal public, cu contribuția unei părți din elita culturală. Înjurăturile care mi-au fost azvârlite peste ocean au persistat aproape un deceniu.

Naționalismul și antisemitismul au fost trăsături ale tuturor regimurilor totalitare în România, fasciste și comuniste, chiar și postcomuniste.

Acum ne aflăm într-o radicalizare politică globală și România se află din nou confruntată cu ideologii contradictorii, care amintesc primejdiile vechi.

Pentru că ne apropiem de finalul interviului nostru, vă propun să ne îndreptăm către subiecte mai luminoase. Și aș începe cu iubirea dintre dumneavoastră și partenera de viață, Cella Boiangiu, de care vă leagă o căsnicie de 56 de ani. Privind înapoi, ce ați zice că a stat la baza trăiniciei acestei relații?

A fost și a rămas un dar al destinului. Dar, dacă a venit vorba de destin, să ne amuzăm cu coincidențele: ziua, luna, și anul nașterii taților noștri sunt aceleași, iar numele de familie al mamelor, înainte de căsătorie, tot aceleași.

Cu Philip Roth ați fost prieten peste 30 de ani. De el ce v-a legat, dincolo de iubirea comună pentru literatură?

Desigur, literatura ne-a legat și chiar atunci când aveam opinii diferite. În prima noastră întâlnire am fost șocat în discuția despre Proust când el s-a grăbit să se delimiteze prin a spune “My Proust is Céline”, adăugând că nu a putut citi mai mult de 20 de pagini din marele artist.

Nu prea am înțeles ce l-ar fi atras la mine, dar eu am fost imediat sedus de inteligența, acuitatea observațiilor, umorul și originalitatea sarcasmului său.

Vorbind despre scris, îmi spunea adesea: “sheer playfulness and deadly seriousness are my closesest friends”.

Prietenia noastră lungă a surprins pe toată lumea, chiar și pe noi. Am glumit la un moment dat spunându-i: “noi nu ne putem separa: tu ești sadist și eu masochist”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Norman Manea: “Dorul de țară a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.” appeared first on Cultura la dubă.

Dirijoarea canadiană are strămoși ucraineni și este profund legată de țara aflată sub asediul Rusiei. Wilson va dirija orchestra formată din muzicieni ucraineni în cadrul Festivalului George Enescu, pe 25 și 26 august.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Keri-Lynn Wilson povestește cum a luat naștere proiectul Ukrainian Freedom Orchestra și cum dirijează într-o țara bombardată. Dirijoarea a fost decorată de președintele Zelenski și a fost recent numită director muzical al Kiev Camerata.

“Am o aplicație pe telefonul meu care monitorizează bombardamentele. Deci asta e viața mea. Ca și cum aș fi mereu bombardată.”, ne-a spus aceasta într-o discuție emoționantă.

***

“Ați dirijat deja de câteva ori în România, la Opera din București, la Cluj-Napoca, Iași și Timișoara. Dar va fi prima dată când veți dirija în cadrul Festivalului George Enescu. Ce știți despre acest eveniment?

Am fost la Festivalul Enescu ca spectator, fiindcă dirijam la București Tosca în același timp. Și așa am mers la o reprezentație.

Și cum vi se pare festivalul?

Oh, este fantastic. Este acum unul dintre cele mai prestigioase evenimente printre toate festivalurile internaționale. Suntem încântați să venim și să împărtășim muzica noastră ucraineană pe o scenă atât de faimoasă, plină, sunt sigură, de membri ai publicului care înțeleg cât de important este astăzi să sprijine muzicienii ucraineni.

Spuneți-ne mai multe despre cum a fost creată Ukrainian Freedom Orchestra. Sunteți fondatoarea ei. Cum v-a venit această idee și de ce ați ținut așa de tare să devină realitate?

Cunoșteam mulți muzicieni în Ucraina, am veri, veri îndepărtați, care acum au devenit extrem de apropiați, așa că am vrut să mă lupt. Dar arma mea erau brațele mele.

A fost un vis să adun refugiații și să creez o orchestră care le-ar oferi o voce, o orchestră în care să se poată exprima. Prin tot ce face, Putin încearcă să-i reducă la tăcere, cultura lor, limba lor. Aceasta este o oportunitate pentru noi de a exprima toate emoțiile noastre în muzică. A fost fondată de mine, în parteneriat cu minunatul meu soț Peter Gelb, managerul general al Operei Metropolitane din New York.

De asemenea, l-am contactat și colegul nostru Waldemar Dabrowski (n.r. directorul Operei Naționale din Polonia, fost ministru al Culturii din Polonia) care a spus că la ei au venit mulți refugiați din Ucraina. Am crezut că este o sursă excelentă de contact.

Era un trompetist ucrainean, care ne-a pus în contact cu alți muzicieni ucraineni care ar dori să se alăture acestei orchestre. A fost foarte ușor. Unii încă locuiesc în Ucraina, alții sunt refugiați, iar alții sunt muzicieni, muzicieni de orchestră deja stabiliți în orchestre europene.

Ne-am adunat pentru acest turneu de vară pentru a mobiliza publicul din Europa și America să susțină Ucraina. Am fost practic concentrați doar pe a merge în turneu în acea vară. Nu știam încotro se îndreaptă războiul, dar acesta era modul nostru de a ajuta și de a întinde o mână de ajutor, nu-i așa? Și pentru că turneul a avut mare succes, orchestra a devenit una fenomenală.

Am decis că acest lucru trebuie să continue. Din nefericire, trebuie să fie doar vara pentru că toată lumea are slujbe pe tot parcursul anului. Deci acesta va fi acum al patrulea nostru turneu. Și cred că este chiar mai important.

În fiecare an, devine din ce în ce mai vital. După cum putem vedea, Ucraina este atacată constant. Acum am și o relație foarte apropiată cu Ucraina; am preluat o altă poziție, cea de director muzical al Kiev Camerata. Așadar, am călătorit în Ucraina de aproximativ șapte ori pe an.

Există vreun membru al orchestrei care a luptat pe front?

Nu. Nu. Ei au avut scuze și mulțumesc cerului că au sprijin din partea guvernului pentru că armata trebuie să recruteze pe oricine care are peste 21 de ani cred, așa că mulțumim lui Zelenski și soției sale minunate, care este patroana noastră, Elena, că le dă voie muzicienilor noștri să părăsească țara. Asta este o problemă uriașă.

Avem atât de mulți oameni care ne ajută din partea ministerului, din partea ministerului culturii, din armată, care pot da permisiunea de a-i lăsa pe acești bărbați afară; dar, în cele din urmă, ei trebuie să se întoarcă.

Este foarte complicat. Există multă presiune asupra lor.

Cum este pentru dumneavoastră, ca dirijoare, să lucrați cu oameni care se află într-o situație atât de sensibilă, chiar dacă ei nu luptă direct, presupun că au familia acolo în pericol, zi de zi. Cum poți să le ceri să fie implicați, profesioniști, dacă sunt conectați emoțional la ceva atât de tragic?

Ei bine, asta îi face pe ei să fie extraordinari. Ei sunt rezistenți, sunt puternici și nu vor lăsa nimic să le stea în calea obiectivelor lor, carierelor lor, pasiunilor lor. Această orchestră își găsește modalitatea de a-și concentra toată acea energie, fie ea negativă și extrem de traumatică, în muzică. Este ca o modalitate cathartică de a canaliza acea energie și de a elibera durerea.

Există multă durere chiar dacă nu s-au luptat. Avem prieteni, unii pot fi membri de familie, care au fost uciși în război.

Povesteați într-un interviu că una dintre străbunicile dumneavoastră a fost ucraineancă.

Da, da. Ambii străbunici din partea mamei mele au venit din Cernăuți. Și am doi verișori în Cernăuți. Unul care este din Cernăuți, care luptă de fapt din 2014. El este locotenent-colonelul nostru. El a fost pe linia întâi și este în pericol în fiecare zi; sora lui este ca o prietenă bună pentru mine, verișoara mea, și ea mă urmărește peste tot când sunt în Ucraina, și este…(n.r. cu ochii în lacrimi, Keri își găsește cu greu cuvintele)…așa că trăiesc războiul cu ei și am fost sub foc, am fost în zone care au fost bombardate de câteva ori.

Ce v-a determinat să continuați să mergeți acolo?

Trebuie să fac muzică, fie cu Freedom Orchestra, fie să fiu acolo să fac muzică cu ei, pentru că…(n.r. nu își mai poate stăpâni plânsul).

Îmi pare rău că am atins un subiect atât de sensibil, dar sunteți cu toții de admirat pentru că faceți asta! Este minunat!

Oh, mulțumesc, mie îmi pare rău, dar mă simt foarte atașată emoțional. Am o aplicație pe telefonul meu care monitorizează bombardamentele. Deci asta e viața mea. Ca și cum aș fi mereu bombardată. Îmi pare rău. Este atât de dificil…

Da, este incredibil că trăim cu bombardamentele lângă granița noastră și ne continuăm viețile normale, în timp ce ei sunt încă acolo. Pare că ne-am obișnuit cu războiul fiindcă nu ne atinge în mod direct.

Exact! Am oameni în America sau în Europa care spun oh cum merge acolo, este acum mai bine, s-au calmat lucrurile? Vreau să spun că sunt oameni educați care au impresia asta.

De aceea sunt atât de pasionată de Ukrainian Freedom Orchestra, pentru că este un mod atât de vital și necesar pentru noi să fim pe scenă și să spunem: uitați, Ucraina are nevoie de ajutorul vostru!

Ați conturat un repertoriu special care să transmită acest mesaj?

Da, repertoriul nostru este foarte important. Alegerile pe care le facem în ceea ce privește repertoriul nostru au, de obicei, un mesaj. În primul nostru turneu am ales Simfonia nr. 9, Din Lumea Nouă, a lui Dvorak, pentru că era totul despre speranțe pentru lumea nouă, o viață nouă, și, de asemenea, promisiuni. Era atât de cathartic și romantic și am simțit că ne-ar fi adus pe toți emoțional împreună.

În al doilea turneu am cântat Eroica lui Beethoven. Beethoven este un mare compozitor pentru această orchestră pentru că are un asemenea foc, are o asemenea putere, dar totuși o asemenea frumusețe și mereu este despre adevăr.

De asemenea, Simfonia a 9-a de Beethoven a fost într-unul dintre concertele noastre, iar interpretarea a fost atât de bună încât a fost înregistrată la Deutsche Grammophon, care a lansat și discul. Este special pentru că am creat o versiune în limba ucraineană. Am cântat Simfonia a 9- lui Beethoven în ucraineană.

Am fost inspirați de Bernstein (n.r. dirijorul american Leonard Bernstein), care a dirijat-o la Berlin după căderea zidului, în ziua de Crăciun, 1989. El a schimbat Freude (bucurie) cu Freiheit (libertate). Noi am schimbat Freude în Slava. Deci îți poți imagina cum sună refrenul, strigând Slava!

Iar în acest sezon estival facem un turneu cu Simfonia a 5-a de Beethoven. Aceasta este un simbol puternic, deoarece primele patru note iconice erau de fapt un cod în Al Doilea Război Mondial în timpul Blitz-ului din Londra. Ei au folosit acest cod pentru a lupta împotriva naziștilor. Deci aceasta este lupta noastră simbolică împotriva opresorului nostru, Rusia, și va fi înregistrată și de Deutsche Grammaphon. Suntem foarte mândri.

De asemenea, în program, extrem de important pentru noi este să includem întotdeauna lucrări ucrainene. De data aceasta va fi o premieră. Este suita unei opere care tocmai a fost comisionată de Opera Metropolitană din New York și pe care probabil o voi dirija.

Se numește Mamele din Kherson. Povestea este despre două mame care au încercat să-și salveze copiii care au fost răpiți de ruși. Una dintre tragediile acestui război este că există mii și mii de copii care sunt încă în custodia Rusiei. A fost în pregătire de aproximativ un an și nu va fi lansată în premieră decât anul viitor, când va avea premiera în Varșovia. Voi dirija asta. Și apoi, în două sezoane, devine o operă la Metropolitan Opera.

Am crezut că această suită de 10 minute de la Mamele din Kherson este o modalitate excelentă de a începe să exprimăm cât de vital este să încercăm cu toții să aducem înapoi acești copii. Este un mesaj atât de frumos.

Și, de asemenea, avem în program Preludiul si Liebestod-ul lui Wagner (n.r. din Tristan și Isolda) cu Rachel Willis-Sørensen. Asta este, desigur, despre tragedie și renaștere. Mesajul este clar.

Suntem foarte recunoscători pentru că la Festivalul Enescu este singura dată când avem două programe, restul turneului este practic format doar din programul ucrainean și partener; dar festivalul vostru a dorit două concerte, așa că, pentru celălalt program, vom cânta singura dată Simfonia a 8-a de Dvorak, pe care o vom repeta în Varșovia și o vom prezenta pentru voi la festival.

Vorbind puțin despre cariera dumneavoastră de dirijoare, când ați început studiile la Juilliard aveați modele de femei dirijoare?

Nu am acordat atenție niciodată ideii de a fi dirijoare femeie. Sunt alții care observă asta, eu doar îmi fac profesia, mă concentrez pe muzica mea. Nu am simțit că sunt privită diferit pentru că sunt femeie sau foarte rar am simțit lipsă de respect. Și, oricum, în timp, pielea ta se întărește și nu te mai afectează chestiile astea, sunt deasupra lor.

Ați povestit în timpul unui interviu că faceți mult sport și mănâncați foarte sănătos. Cum vă ajută asta în munca de dirijoare?

Oh, este foarte important, deoarece uneori nu ai deloc somn, iar alteori ai jet lag. Este un loc de muncă foarte fizic pe care-l avem. Și, de exemplu, cu Ukrainean Freedom Orchestra repetăm șase ore pe zi. Pentru că este ca un antrenament tip tabără de instruire pentru soldați și muzică. Suntem aruncați în repetiții cu zece zile înainte de a porni în turneu. Deci trebuie să ne maximizăm timpul. Să fii în formă fizică este numărul unu.

Înot în fiecare zi, fac exerciții cu greutăți, merg pe jos, pe scări, și da, mănânc foarte sănătos.

Ați observat vreo schimbare în lumea muzicii clasice în ceea ce privește publicul? Există în zilele noastre o deschidere către un public mai larg? De exemplu, am observat că oamenii nu se îmbracă atât de elegant și rigid la concerte, că nu se mai impune o anumită ținută pentru a merge la concerte de muzică clasică.

Cum credeți că ar trebui să funcționeze aceste mecanisme pentru a atrage mai mulți spectatori la muzica clasică?

Astăzi, toată educația muzicală clasică este redusă și tăiată. Deci cea mai mare preocupare a mea este educația.

Muzica clasică nu poate vinde bilete pentru Orchestra Ucraineană a Libertății așa cum poate face Taylor Swift. Asta pur și simplu nu se va întâmpla pentru că muzica clasică trebuie să facă parte din educația ta.

Dar cred că rețelele de socializare ajută. Cred că avem un mic avantaj. Dar, în același timp, poate că nu este atât de util în sensul că perioada de atenție pentru copii a ajuns la 7 secunde cred. Deci este un mediu social bun și unul rău.

Dar trebuie să-l folosim. Trebuie să venim cu tot felul de strategii pentru a face mediul acesta accesibil. Cu siguranță bilete mai ieftine pentru studenți și lucruri de genul acesta sunt importante. Însă revin la educație.

Trebuie să le oferim copiilor oportunitatea de a cânta într-un cor, de a învăța să cânte la un instrument, de a merge în excursii cu școala, la concerte. Acest lucru, cred eu, este absolut vital.

Vezi că asta se întâmplă mult mai des în Germania, spre exemplu. În America, nu, din păcate.”

Keri-Lynn Wilson va dirija Ukrainian Freedom Orchestra în cadrul Festivalului Enescu pe 25 și 26 august de la ora 20.00, la Sala Palatului.

Festivalul Internațional George Enescu are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. În program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 de muzicieni.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Celebra dirijoare Keri-Lynn Wilson și “soldații muzicii” de la Ukrainian Freedom Orchestra concertează la Festivalul Enescu appeared first on Cultura la dubă.

The Brutalist, Emilia Perez, Dune II, The Substance, Conclave, Wicked și I’m still here au obținut și ele statuete.

Sean Baker a primit mai întâi premiul pentru cel mai bun scenariu original. Apoi s-a bucurat în mod special pentru Oscarul primit pentru cel mai bun montaj, glumind că “montajul a salvat acest film”.

După primele două trofee, prezentatorul galei, Conan O’Brien, a marcat momentul cu o înțepătură la adresa lui Trump. “Anora o duce destul de bine în seara asta. Da…ne bucurăm cu toții că, în sfârșit, că cineva din America ține piept Rusiei”.

Au venit apoi premiul pentru cel mai bun regizor, înmânat de Quentin Tarantino, precum și cel mai așteptat titlu al serii – cel mai bun film, pe care l-a împărțit cu coproducătorii Alex Coco și Samantha Quan. Aceștia au vorbit pe scenă despre cât de important este ca filmele independente să existe în continuare, că Anora a fost filmat cu un buget de 6 milioane de euro și o echipă formată din 40 de oameni. Sean Baker a militat, la fel ca pe scena de la Cannes, pentru crearea de filme pentru sălile de cinema, nu pentru platforme de streaming online.

Protagonista filmului său, Mikey Madison, a primit, la doar 25 de ani, Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal, devansând-o pe favorita Demi Moore.

Adrien Brody a primit al doilea Oscar din cariera sa, după The Pianist, pentru cel mai bun actor în rol principal, cu filmul The Brutalist. Actorul a ținut un discurs record, de 5 minute, în ciuda organizatorilor, care au încercat să îl întrerupă cu muzică de două ori. Brody a ținut să sublinieze un mesaj social și politic împotriva extremismului.

“Sunt din nou aici pentru a reprezenta traumele și repercusiunile dureroase ale războiului, ale opresiunii sistematice, ale antisemitismului și rasismului. Mă rog pentru o lume mai sănătoasă, mai inclusivă și cred că trecutul ne-a învățat că nu trebuie să lăsăm ura să crească. Haideți să luptăm pentru ceea ce era corect!”, a spus Adrien Brody pe scenă.

Kieran Culkin a fost desemnat cel mai bun actor în rol secundar pentru filmul A Real Pain. Actorul cunoscut pentru serialul Succession l-a lăudat pe colegul său de platou, Jeremy Strong, pentru rolul din The Apprentice, nominalizat și el pentru cel mai bun actor în rol secundar. Culkin l-a devansat și pe Edward Norton, aflat la a 4-a nominalizare la Oscaruri și rămas și de această dată fără premiu.

Zoe Saldana a primit premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar, cu filmul Emilia Perez, regizat de francezul Jacques Audiard. A devenit asta prima femeie cu origini dominicane premiată la Oscar.

Peter Straughan a primit Oscarul pentru cel mai bun scenariu adaptat, cel al filmului Conclave. Scenaristul a purtat la piept o fundiță cu steagul Ucrainei. Ucraina a fost ovaționată și de actrița Daryl Hannah, care și-a început discursul spunând “Slava Ukraini!” și a afirmat că adevărații eroi sunt soldații ucraineni.

Filmul I’m still here a scris istorie pentru Brazilia, devenind primul film brazilian premiat cu un Oscar, cel pentru cel mai bun film internațional.

Cel mai bun documentar – No other land – a adus pe scenă realizatorii palestinieni și israelieni, care au susținut un discurs puternic împotriva războiului dus de Israel în Fâșia Gaza. Aceștia au spus pe scenă că “politica externă a SUA împiedică drumul spre pace”. Până la ora publicării articolului, discursul acestora nu a fost urcat pe youtube de televiziunea ABC, cea care a transmis gala, la fel cum au fost celelalte.

Emilia Perez a primit premiul pentru cel mai bun cântec original, iar The Brutalist pentru cea mai bună coloană sonoră. The Brutalist a primit și premiul pentru cea mai bună imagine.

The Substance a luat Oscarul pentru cel mai bun machiaj & cea mai bună coafură, iar Wicked pentru cea mai bună scenografie și cele mai bune costume.

Lista completă a câștigătorilor:

CEL MAI BUN FILM
Anora (Neon)
A Cre Films Production
Alex Coco, Samantha Quan and Sean Baker, Producers

CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ ÎN ROL PRINCIPAL
Mikey Madison – Anora

CEL MAI BUN REGIZOR
Sean Baker – Anora

CEL MAI BUN ACTOR ÎN ROL PRINCIPAL
Adrien Brody – The Brutalist (A24)

COLOANĂ SONORĂ
The Brutalist (A24) – Daniel Blumberg

FILM INTERNAȚIONAL
I’m Still Here – Brazilia, Video Filmes Produções Artísticas Production

IMAGINE
The Brutalist (A24) – Lol Crawley

SCURTMETRAJ LIVE-ACTION
I’m Not a Robot (The New Yorker) – Victoria Warmerdam and Trent

EFECTE VIZUALE
Dune ll (Warner Bros.) – Paul Lambert, Stephen James, Rhys Salcombe and Gerd Nefzer

SUNET
Dune ll – Gareth John, Richard King, Ron Bartlett and Doug Hemphill

DOCUMENTAR
No Other Land – Antipode Films Production – Basel Adra, Rachel Szor, Hamdan Ballal and Yuval Abraham

DOCUMENTAR SCURT
The Only Girl in the Orchestra (Netflix) – Molly O’Brien and Lisa Remington

CÂNTEC ORIGINAL
El Mal – Emilia Pérez (Netflix) – Clément Ducol, Camille, Jacques Audiard

SCENOGRAFIE
Wicked – Nathan Crowley

ACTRIȚĂ ÎN ROL SECUNDAR
Zoe Saldaña – Emilia Pérez (Netflix)

MONTAJ
Anora – Sean Baker

MACHIAJ ȘI COAFURĂ
The Substance (Mubi) – Pierre-Olivier Persin, Stéphanie Guillon and Marilyne Scarselli

CEL MAI BUN SCENARIU ADAPTAT
Conclave – Peter Straughan

CEL MAI BUN SCENARIU ORIGINAL
Anora – Sean Baker

COSTUME
Wicked – Paul Tazewell

SCURTMETRAJ DE ANIMAȚIE
In the Shadow of the Cypress – Shirin Sohani, Hossein Molayemi

LUNGMETRAJ DE ANIMAȚIE
Flow (Sideshow/Janus Films) – Gints Zilbalodis, Matīss Kaža, Ron Dyens and Gregory Zalcman

ACTOR ÎN ROL SECUNDAR
Kieran Culkin – A Real Pain (Searchlight)

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Anora”, marele câștigător la Oscaruri 2025. Lista completă a premiilor și cele mai importante momente appeared first on Cultura la dubă.

Astfel în perioada 22-25 februarie, la sediul Goethe-Institut București (Calea Dorobanți 32), iubitorii de literatură vor avea ocazia de a se întâlni cu nume importante ale lumii literare internaționale contemporane.

Scriitorii ucraineni Iia Kiva, Yuri Vînnîciuk și Vasîl Mahno, Philip Sands din Marea Britanie, Olivier Guez din Franța, Daniel Kehlmann și Norman Ohler din Germania, Karl-Markus Gauss din Austria, Ariane von Graffenried și Jonas Lüscher din Elveția și Ilaria Gaspari din Italia vor putea fi urmăriți de iubitorii de literatură în lecturi publice și dezbateri, de-a lungul celor cinci zile ale festivalului.

Lor li se alătură nume importante ale literaturii române de astăzi, precum Nora Iuga, Dan Sociu, Nichita Danilov și Radu Vancu.

Programul reunește 19 evenimente care vor avea loc atât în prezența fizică a scriitorilor, cât și prin participarea lor online. Printre subiectele abordate în cadrul ediției din acest an a Festivalului internațional de literatură de la Odesa care are loc la București se numără viitorul Europei, libertatea scriitorului, a scrisului și puterea cuvintelor de a lupta împotriva barbariei, relațiile literare dintre țările din regiunea Mării Negre.

Literatura ucraineană va face obiectul unei lecturi la nivel mondial pe 24 februarie, pentru a marca cei doi ani de la data izbucnirii războiului. Cu această ocazie, vor fi citite inclusiv poeme semnate de scriitorii ucraineni Viktoria Amelina și Maksîm Krîvțov, ambii dispăruți în timpul războiului.

„Mă bucur că putem găzdui la București cea de-a IX-a ediție a Festivalului internațional de literatură Odesa, pentru a demonstra solidaritatea cu Ucraina, inclusiv prin intermediul lecturii mondiale din data de 24 februarie, și pentru a susține relațiile literare din regiunea Mării Negre. Ca și în anii precedenți, am reușit să atragem în lista invitaților scriitori remarcabili. Aștept cu nerăbdare debutul evenimentului, în special discursul de deschidere al scriitorului Radu Vancu, care va vorbi despre importanța literaturii, mai ales în vremuri de război.

Aș dori să mulțumesc Fundației Jan Michalski și institutelor culturale partenere, în special Institutului Goethe de la București, gazda evenimentului”, a declarat Ulrich Schreiber, cunoscut manager cultural german, co-fondator și co-director al Festivalului Internațional de Literatură Odesa alături de Hans Ruprecht.

Lecturile și dezbaterile din cadrul festivalului vor avea loc în limbile engleză, ucraineană și română, cu traducere. Accesul publicului la eveniment este gratuit. Programul complet al festivalului, pe site-ul oficial: www.litfestodessa.com.

Fondat în anul 2015, Festivalul internațional de literatură de la Odesa și-a propus să sublinieze efervescența culturală și caracterul internațional al orașului și să contribuie la consolidarea legăturilor sale cu alte metropole culturale din Europa și de pe alte continente. Programul fiecărei ediții în parte exprimă acest deziderat, atât prin selecția scriitorilor invitați, cât și prin temele de dialog. O importanță deosebită în arhitectura programului festivalului o ocupă panoramarea spațiului cultural din zona Europei de Est și a regiunii Mării Negre. Până în prezent, aproape 300 de scriitori au luat parte la evenimentele din cadrul Festivalului internațional de literatură de la Odesa. Hans Ruprecht și Ulrich Schreiber conduc festivalul de la înființarea sa.

The post Festivalul Internațional de Literatură de la Odesa va avea loc la București și va marca 2 ani de război appeared first on Cultura la dubă.

Selecția fotografiilor câștigătoare cuprinde 15 imagini tulburătoare surprinse în Ucraina de către corespondenții AP. Una dintre acestea este realizată de Vadim Ghirdă.

Fotografiile câștigătoare pot fi văzute AICI.

În prima zi a invaziei rusești în Ucraina, Cultura la dubă v-a prezentat povestea lui Vadim Ghirdă, aflat în Ucraina dinainte de declanșarea războiului. Fotografiile sale au fost preluate de cele mai importante publicații și televiziuni din lume, precum The New York Times, CNN, ABC sau Al Jazeera.

Aflați mai multe AICI.

The post Fotojurnalistul Vadim Ghirdă a câștigat Premiul Pulitzer alături de echipa foto a Associated Press appeared first on Cultura la dubă.

În dimineața zilei de 24 februarie 2022, Vladimir Putin anunța, într-un mesaj televizat, începutul unei așa-numite „operațiuni militare speciale” împotriva Ucrainei. Era cel mai mare atac asupra unei țări europene de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, mânat de pretextul cum că regimul de la Kiev ar fi fost unul nazist, vinovat de genocid împotriva populației ruse din regiunea sud-estică Donbas. 

Un an mai târziu, statisticile indică mii de morți și milioane de ucraineni refugiați în alte țări.

Cum, încă din perioada premergătoare invaziei, Vladimir Putin a negat dreptul la existență al țării vecine și a spus că arta sa face parte din patrimoniul rus, lupta s-a dat inclusiv la nivelul culturii și identității ucrainene. Iată cum. 

Din prima zi a invaziei, organizații ca UNESCO sau Europa Nostra au îndemnat la respectarea legislației privind protecția patrimoniului și au amintit că distrugerea intenționată a siturilor culturale sau contrabanda cu obiecte de artă sunt crime de război. 

La momentul acela, îngrijorarea experților se îndrepta mai ales către cele șapte monumente ucrainene înscrise pe Lista patrimoniului UNESCO: de exemplu, Catedrala Sofia și Lavra Peșterilor din Kiev (ambele din secolul XI) sau Reședința mitropoliților Bucovinei și Dalmației din Cernăuți (actuala Universitate Națională „Iuri Fedkovici”, construită în anii 1800). Cultura la dubă a scris în detaliu despre ele AICI. 

Deocamdată, datele verificate de UNESCO arată că aceste monumente au fost ferite de distrugeri. Catedrala Sfânta Sofia a primit acum câteva zile chiar și vizita președintelui american Joe Biden, aflat pentru câteva ore la Kiev.

Tot cele mai recente date UNESCO spun, însă, că bombardamentele din ultimele 12 luni au avariat, adesea iremediabil, alte 241 de situri ucrainene, printre care 106 lăcașuri de cult, 18 muzee și 12 biblioteci. Lor li se adaugă mai bine de 3.000 de școli. Iar cifrele reale sunt probabil mai mari decât atât. 

Majoritatea siturilor afectate se află în regiunile estice Harkiv și Donețk, atacate puternic de trupele ruse. Vederi din Ucraina, un proiect al Institutului Ucrainean (echivalent al Institutului Cultural Român), demonstrează dimensiunea distrugerilor.

Piața Libertății din Harkiv își primise numele în 1991, odată cu independența Ucrainei față de URSS. Fiind cea mai mare piață din țară, atrăgea numeroase evenimente publice. În 2008, Queen a concertat acolo, în fața unui public de circa 300.000 de spectatori.

„Până în ultimul moment, n-am crezut că cineva o să se atingă de Sviatohirsk”, spunea de curând o localnică intervievată de reporterii The New York Times. Lavra de pe malul râului Doneț, care datează aproximativ din secolul XVI, fusese ani la rândul un punct de atracție mistic. Apo a venit războiul. În septembrie, însă, când armata ucraineană a eliberat regiunea, clopotele ei au bătut din nou. 

Din Mariupolul în care se află rămășițele Bibliotecii Publice Centrale „V. Korolenko” trupele ruse ar fi furat, conform consiliului local, circa 2.000 de lucrări de artă.

Tot de acolo a venit, în martie anul trecut, și povestea unuia dintre cele mai tulburătoare atacuri, catalogat de Amnesty International drept „o crimă clară de război”: bombardamentul asupra Teatrului Dramatic, la subsolul căruia se adăposteau civili și care fusese marcat cu mesajul „copii”. Circa 600 de persoane și-au pierdut viața sub dărâmături.

Totuși, într-o demonstrație de reziliență, treisprezece dintre membrii echipei de teatru s-au reunit în vestul țării și și-au reluat activitatea. În vară pregăteau o piesă despre un dizident ucrainean din anii ’80. 

Mai adânc în sudul Ucrainei, orașul-port Odesa, cunoscut și ca „perla Mării Negre”, a fost la rândul său bombardat de trupele ruse. Luna trecută, UNESCO a inclus însă centrul istoric pe Lista reprezentativă a patrimoniului mondial și l-a desemnat inclusiv ca sit al Patrimoniului mondial în pericol, pentru a-l putea proteja prin asistență tehnică și financiară.

Votul împotrivă a venit din partea Rusiei, care a transmis că decizia comisiei e motivată politic (alți 14 membri s-au abținut de la vot). 

„Perla Mării Negre” nu e singurul simbol al identității ucrainene care a primit recunoaștere în condiții de urgență din partea UNESCO. Și cultura borșului ucrainean a intrat din iulie 2022 pe Lista patrimoniului cultural imaterial în pericol, din cauza strămutării și a dezbinării comunităților care duc rețetele mai departe. 

Mai mult, inițiative de protejare a patrimoniului au venit și din partea oamenilor obișnuiți sau a experților locali. Din Odesa și până în Liov, ucrainenii și-au îmbrăcat monumentele în saci de nisip și structuri din lemn, vrând să le ferească de șocuri. 

Un birou de arhitectură din Kiev a creat un sistem de protecție modular, ușor de transportat și montat, care e folosit deja pentru apărarea mai multor monumente din Kiev și Harkiv. La rândul său, comunitatea de IT-iști din Ucraina a pus umărul la dezvoltarea unor proiecte de mapare și simulare 3D care să analizeze distrugerile și să ajute la refacerea cât mai fidelă a patrimoniului după război. 

În muzee ori biblioteci, managerii și-au mutat întreaga viață la locul de muncă, în așa fel încât să se asigure, pe cât posibil, că obiectele de care sunt responsabili nu dispar. Iar unii dintre ei au transformat războiul însuși în experiență expozițională. 

„Ucraina crucificată” e numele unei astfel de expoziții, organizate din mai 2022 de un muzeu din capitala țării, dedicat în mod obișnuit istoriei celui de-al Doilea Război Mondial. La baza ei stau echipamente militare adunate de pe front, fragmente din lucrări de artă recuperate din diferite localități atacate, obiecte și mesaje inscripționate cu graffiti din adăposturi antiariene.

„Istoria noastre se scrie acum”, spunea un vizitator al expoziției vara trecută, „iar asta e o ocazie de a intra în contact cu ea”.

Unde va duce această istorie e greu de spus. Acum două zile, Rusia și-a suspendat participarea la Tratatul de control al armelor nucleare strategice, iar trupele sale rămân periculoase, mai ales în partea de sud și sud-est a Ucrainei. Cert e că, la un an de la începutul războiului, lupta se dă în continuare – și prin arme, și prin cultură.

The post Patrimoniul cultural al Ucrainei după un an de război appeared first on Cultura la dubă.

Artistul britanic Banksy, cunoscut pentru lucrările sale de artă stradală, a confirmat că este autorul unui mural descoperit săptămâna aceasta pe zidurile unei clădiri distruse de bombardamente în orașul ucrainean Borodeanka. Muralul înfățișează o balerină care pare să stea în mâini pe rămășițele clădirii.

Banksy a postat pe Instagram o serie de trei fotografii cu muralul surprins de la diferite distanțe, dezvăluind treptat cât de mică, dar rezistentă este balerina în raport cu dimensiunea clădirii și a distrugerii.

Orașul Borodeanka, aflat la circa 50 de kilometri de capitala ucraineană Kyiv, a fost ocupat de trupele ruse chiar din primele săptămâni ale războiului, dar eliberat în aprilie. La acel moment, reporterul BBC aflat la fața locului spunea că distrugerile sunt cele mai masive din câte văzuse în țară. De asemenea, autoritățile ucrainene transmiteau că forțele ruse ar fi bombardat intenționat zone ale orașului locuite de civili.

Speculații cum că Banksy a ajuns în Ucraina au apărut de câteva zile, pe măsură ce au fost descoperite mai multe muraluri în diferite puncte ale țării. Deocamdată, artistul a confirmat doar apartenența lucrării care întruchipează balerina.

Alt mural apărut în Borodeanka, dar încă nerevendicat, arată un copil care răstoarnă un bărbat într-un meci de judo. Cum Vladimir Putin este cunoscut ca pasionat al acestui sport, unii observatori au interpretat muralul ca o reprezentare a Ucrainei, combatantul în aparență mic, în luptă cu conducătorul rus.

Un al treilea mural, la rândul lui nerevendicat, a fost găsit și în orașul Irpin, la 25 de kilometri de capitala ucraineană. De această dată e vorba despre o gimnastă care flutură o panglică în aer, menținându-și echilibrul pe o gaură din zidul clădirii pe care a fost pictată.

Banksy este pseudonimul unui artist din Marea Britanie, a cărui identitate rămâne necunoscută. El s-a făcut cunoscut prin graffiti-uri subversive, cu teme sociale și politice, pe care le-a realizat pe străzi, ziduri și poduri din întreaga lume. La sfârșitul anului trecut, a anunțat inclusiv că strânge fonduri pentru a transforma o fostă închisoare din orașul englez Reading în centru cultural.

The post Banksy a creat un nou mural pe o clădire distrusă din Ucraina appeared first on Cultura la dubă.