Aceștia lansează astfel, ca un simbol al rezilienței în fața suferințelor provocate de corupție, The Memento Project, un proiect caritabil dedicat omagierii victimelor tragediilor care au marcat România în ultimul deceniu. Este vorba despre înregistrarea în formă acustică și reorchestrată a două dintre melodiile emblematice ale Goodbye to Gravity, The Day We Die și The Cage, prezentate sub forma unui videoclip cu filmări din studio.

Componența proiectului reunește nume celebre din undergroundul românesc și este următoarea:

The Day We Die: Cristian Răducanu (Bucium) la tobe, Vlad Bușcă (L.O.S.T.) la bas, Cosmin Lupu la chitară și voce, Mircea Becherescu la chitară, Mihai Grecea la chitară, Alex Penescu la pian, Costin Dumitrache la mellotron, Mihai Balabaș (Bucium) la vioară și Andrei Găluț (Goodbye to Gravity) la voce & chitară.

The Cage: Pavlos Popovici (The Longest Heartbreak) la tobe, Andrei Zamfir la bas, Cosmin Lupu la chitară & voce, Mircea Becherescu la chitară, Mihai Grecea la chitară, Costin Dumitrache la chitară și Andrei Găluț (Goodbye to Gravity) la voce & chitară.

Melodiile au fost înregistrate la studioul lui Mihai Grecea, El Studió, unde a fost filmat și videoclipul. De mixingul cântecelor s-a ocupat Dan Georgescu, iar masteringul a fost realizat de Costin Dumitrache la Constantine Mastering.

The Memento Project reprezintă prima apariție publică a solistului Andrei Găluț după 10 ani de absența de pe scena muzicală, din cauza tratamentelor medicale, traumelor suferite și a operațiilor de reconstrucție, la care este nevoit în continuare să se supună. Artistul explică motivația demersului comemorativ într-un mesaj cuprinzător:

„Cele două piese reprezintă ambele albume ale formației. The Cage a fost single-ul pentru care am realizat, în 2012, primul nostru videoclip artistic, iar The Day We Die este piesa care a devenit emblematică în mișcările civice anti-corupție din țară. Am văzut versurile ei scrise pe pancarte și pe mașini, brodate pe haine și purtate în sufletele oamenilor care își doresc schimbarea în bine a României.

Am început să lucrez la aceste variante ale melodiilor ca parte a procesului meu de recuperare, încă de pe patul de spital.

Proiectul pieselor Goodbye to Gravity reorchestrate în manieră acustică a debutat cu Back to Life – Acoustic Reprise, lansată în 2014 printr-un videoclip pe Youtube. Ulterior, am observat că oamenii au transformat-o într-un un simbol dulce-amar al bucuriei descoperirii laturii mai melodioase a muzicii noastre, dar și al regretului că nu au făcut asta mai devreme, înainte de tragedie.

Această perspectivă m-a inspirat și m-a determinat să pun în acțiune mesajul de reziliență al versurilor pe care le-am scris pentru Goodbye to Gravity. Mereu i-am încurajat pe ascultători să nu se dea bătuți. Mi-am asumat acest îndemn și am decis să fac tot ce ține de mine ca muzica noastră să meargă înainte.

Așa că, în vara acestui an, când Mihai Grecea m-a invitat să văd noul lui studio, am luat chitara cu mine. Încă de la prima vizită am început să înregistrăm ideile care se regăsesc în acest proiect. Ele au fost îmbogățite și orchestrate alături de ceilalți 10 supraviețuitori muzicieni, cărora țin să le mulțumesc și pe această cale pentru curajul de-a accepta o astfel e colaborare.

Știu că a fost un proiect aproape imposibil, având în vedere că nu suntem o trupă închegată și nici nu mai lucrasem împreună. Însă, în ciuda tuturor provocărilor, am reușit să dăm pieselor această formă unică. Sunt sigur că pasiunea pe care am pus-o în demers și însemnătatea uriașă pe care o are pentru noi vor ajunge la ascultători și vor rezona cu ei, indiferent că ne cunosc povestea sau abia acum o află.

Ideea numelui de Memento mi s-a părut potrivită pentru acest proiect muzical, care vine să marcheze punctul comemorativ de 10 ani.”

Toate fondurile strânse ca urmare a exploatării videoclipului și a pieselor vor fi donate Asociației „În numele lui Alexandru”, înființată de Narcis Hogea, tatăl lui Alexandru Hogea, tânărul de 19 ani care a murit din cauza infecțiilor nosocomiale contractate în spitalele românești. „În numele lui Alexandru” oferă sprijin persoanelor care au suferit arsuri și familiilor acestora. Cei care doresc să facă donații directe către asociație, o pot face în IBAN-ul acesteia, direcționând 3,5% din impozitul pe venit sau 20% din impozitul pe profit al companiei.

Dincolo de-a fi un demers muzical, The Memento Project este o mărturie a rezilienței oamenilor, dar și a creației artistice, în fața celor mai cumplite circumstanțe pe care le poate crea corupția. 10 ani mai târziu, 10 muzicieni supraviețuitori, alături de solistul Goodbye to Gravity, Andrei Găluț, omagiază memoria victimelor incendiului, dar și pe cea a tuturor celor care au murit sau au fost răniți în tragediile care n-au încetat să se petreacă în România, ca un semn sfâșietor că suntem departe de-a fi învățat ceva din Colectiv.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post 10 ani de la Colectiv. Prima apariție publică a lui Andrei Găluț, solistul și singurul supraviețuitor al trupei Goodbye to Gravity appeared first on Cultura la dubă.

Robin and the Backstabbers, una dintre cele mai apreciate trupe de rock alternativ din România, va concerta vineri seară, 28 februarie 2025, pentru prima dată la Sala Palatului, alături de AltOrchestra. Evenimentul poartă numele Ritualul Primăverii și marchează 15 ani de existență a trupei, precum și lansarea noului single, cu același titlu.

Biletele sunt disponibile AICI.

Ritualul Primăverii este sunetul Pământului ce se înclină iar spre lumină, trezind pe cine trebuia să stea treaz.” – Andrei Robin Proca, solistul trupei Robin and the Backstabbers.

Concertul va cuprinde 15 dintre cele mai cunoscute melodii ale trupei, cum ar fi Soare cu dinți, Sat după sat, Când te-am cunoscut, Cristina, iar acesta vor fi reorchestrate și interpretate live alături de AltOrchestra.

Membrii trupei sunt Andrei Robin Proca (voce, chitară), Florentin Vasile (chitară), Eugen Nuțescu (chitară bas), Vladimir Proca (baterie), Radu Moldovan (baterie) și Andrei Fântână (clape, saxofon, acordeon, chitară, muzicuță).

“Adunați în 2010 de către solistul și compozitorul Andrei Robin Proca după o călătorie solitară de o săptămână prin Munții Călimani, Robin and the Backstabbers își descriu muzica drept „pop melodramatic”. Nu au ajuns o trupă de coveruri după albumul Graceland al lui Paul Simon, așa cum își imaginau la început, dar au reușit să ia pe sus scena de muzică alternativă din România cu melanjul lor de rock eclectic și versuri moderniste, criptice. De la concertele lor nu pleacă nimeni supărat.” – se arată într-un comunicat de presă.

Concertul va începe de la 19.30 la Sala Palatului. Accesul copiilor sub 7 ani este gratuit, fără loc asigurat, doar însoțit de cel puțin un părinte cu bilet valabil.
Accesul copiilor peste 7 ani se face numai pe baza unui bilet valabil.

Ritualul primăverii va ajunge în mai multe orașe din țară. Detalii AICI.

The post Robin and the Backstabbers celebrează 15 ani de existență cu un concert la Sala Palatului – 28 februarie appeared first on Cultura la dubă.

Trupa byron împlinește 18 ani de existență și celebrează această aniversare cu turneul Sindromul impostorului în patru acte, ce include un concert special la Sala Radio din București, pe 9 noiembrie 2024. Evenimentul e deja sold out, dar fanii pot participa și la tradiționalul concert aniversar byron din 1 decembrie, la Expirat.

Solistul Dan Byron îi îndeamnă pe fani să scrie pe site-ul trupei povești în care s-au simțit impostori și vorbește, la rândul său, despre propriile frământări. Nu este prima dată când byron are astfel de inițiative, în încercarea de a duce relația cu fanii dincolo de muzică și de a arăta că și artiștii se confruntă cu aceleași nesiguranțe ca noi toți. O campanie similară s-a desfășurat și cu ocazia lansării albumului Efemeride, când fanii au vorbit despre monștrii de sub pat.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, muzicianul Dan Byron povestește cum a luat naștere trupa, ce gânduri stau în spatele Sindromului impostorului, dar și cum a trăit el tragedia din Colectiv, de la care recent s-au împlinit 9 ani.

***

E primul vostru concert la Sala Radio. De ce v-ați gândit la acest spațiu?

Am vrut ceva altfel, ceva mai intim, mai de ascultat. Nu am vrut chestii enorme gen Sala Palatului, nu s-ar potrivi. Poate la un moment dat o să cântăm și acolo, dar nu acum.

Ce o să aibă special acest turneu?

În primul rând, e în 4 acte. Avem invitați speciali, mai exact invitate speciale, fetele de la Muse Quartet, cu care am tot colaborat de-a lungul anilor, care au cântat cu noi și în turneul de 10 ani.

Colaborarea cu ele e o trecere în revistă a tuturor perioadelor byron, vom cânta cu ele câte o piesă de pe fiecare album. Iar în restul turneului vom avea quartete locale.

Deocamdată mai sunt anunțate Brașov și Craiova și vor mai fi altele la începutul anului viitor.

Privind un pic în urmă, povestește-ne cum a luat naștere trupa acum 18 ani. Ce făceai tu atunci?

Eu cântam în Urma și visam să îmi fac un proiect solo, doar că apoi mi-am dat seama că nu vreau un proiect solo, ci o trupă de sine stătătoare, că nu vreau să fiu iar în două bărci, cum am fost ceva ani și în Kumm și în Urma, când eram prins la mijloc și nu mi-a fost deloc bine atunci.

Mi-am dat seama că vreau să fac treaba asta renunțând la tot restul, deși în Urma nu o duceam rău în momentul ăla.

Apoi am început să caut oameni și a fost un proces ciudat, fiindcă pe unii dintre ei îi știam. Spre exemplu, pe Laszlo Demeter, care e la bas și acum. El a venit la o repetiția atunci și a plecat, fiindcă s-a mutat la Târgu Mureș. Câțiva ani am cântat cu alți basiști, apoi s-a mutat în București și a venit cu noi, iar basistul de atunci, Dan Georgescu, a trecut la tobe.

La Urma de ce ai renunțat?

Din mai multe motive. Nu ne înțelegeam foarte bine, nu eram foarte compatibili. Apoi, aș fi vrut să fac muzică pentru vocea mea. Acolo cântam și la voce, dar eram vocalist secundar, iar eu îmi doream să fiu voce principală. Și visam la un alt tip de relație între oameni.

Tot ce am vrut atunci s-a adeverit, am observat că oamenii se pot înțelege altfel între ei.

Văd că tu ești interesat de relațiile interumane, sunt curioasă cum ați gândit acest turneu astfel încât să ajungeți la discuții mai profunde, dincolo de faptul că vă place aceeași muzică.

Turneul este de muzică, dar e completat și de astfel de discuții, în care vorbim că și noi trăim aceleași sentimente, că și noi ne îndoim de noi înșine, ne gândim că ceea ce ni s-a întâmplat a fost doar din întâmplare și e posibil să nu ne mai iasă bine niciodată.

Și noi avem frica asta, chiar dacă suntem niște profesioniști.

Am pus titlul Sindromul impostorului știind că este o problemă extrem de răspândită, știind că și noi suntem la fel ca restul lumii. Nu suntem pe un piedestal, feriți de stări din astea mai puțin plăcute.

Când te lovește pe tine, ca artist, sentimentul că ai fi un impostor, că nu meriți locul pe care îl ai?

De fiecare dată când scriu. Am impresia că toate piesele pe care le-am scris în ultimii 18 ani au fost doar întâmplătoare. Și eu știu foarte multe despre songwriting, știu tehnici, cum să-mi provoc inspirația.

Dar tot timpul am sentimentul că a fost pură întâmplare, noroc chior, și că nu o să se mai întâmple niciodată.

Cum te lupți, ce faci ca să depășești?

Mă apuc să scriu. Fiindcă îmi place plăcere să o fac. Și am învățat să nu mă mai critic așa tare, să scriu și piesele alea proaste, că nu trebuie neapărat să le prezint, nu mă obligă nimeni să prezint tot ce scriu.

Care este provocarea pe care ați lansat-o fanilor, odată cu acest turneu?

Nu e neapărat o provocare, ci un canal deschis și către noi. Am lăsat fanii să scrie pe site și să ne spună cum trăiesc ei acest sindrom. Intenționăm să folosim o parte dintre aceste mesaje în concertul de la Sala Radio.

Tot interesul nostru este ca oamenii din jur să priceapă că și alții sunt în situația lor și să-și facă mai puține griji. Fiindcă atunci când ajungem să avem niște probleme, anxietăți, depresie, avem impresia că doar nouă ni se întâmplă. E important să știm că și alții sunt la fel. Toată lumea trece, de fapt, prin așa ceva.

Cum vezi tu rolul artistului în acest context, consideri că e important să vorbești și despre astfel de subiecte, pe lângă muzica pe care o creezi?

Eu cred că și artiștii și toți oamenii ar trebui să învețe că ar trebui să existe o comunitate, că ar trebui să aparținem de o comunitate.

Noi, în țara asta, avem o mentalitate de imigranți. Avem gașca proprie, nu ne trebuie nimic altceva, dar aia e o comunitate foarte mică.

Pentru restul lumii nu prea facem lucruri. Ar trebui să învățăm că aparținem unei comunități mai mari.

Ana Blandiana spunea într-un interviu că intelectualii ar trebui să se implice în societatea civilă fiindcă ei au capacitatea de a vedea lucrurile așa cum majoritatea nu le vede. Ești de acord cu asta?

Eu cred că în zilele noastre nu mai este vorba despre intelectuali, ci despre influenceri. O spun fără niciun fel de subtext.

Fiecare dintre noi își alege oamenii de care se va lăsa influențat. Unii sunt artiști, alții au alte meserii. Îmi place să cred că într-o anumită măsură sunt un influencer. În același timp, diferențierea asta despre care vorbește doamna Blandiana ne așază pe un piedestal, exact piedestalul de pe care eu vreau să coborâm în mijlocul lumii, fiindcă suntem niște oameni la fel ca toți ceilalți. Că vedem lucrurile mai clar, asta e discutabil.

În plus, eu cred că ar fi bine ca artistul să fie un ecou al societății în care trăiește, un ecou al vremurilor. Altfel, arta lui, dacă e atemporală, e valoroasă, dar nu chiar foarte valoroasă.

Chiar și o carte SF are legătură cu realitatea, cu epoca în care a fost scrisă sau cu o epocă următoare.

Eu am cântat despre ce am simțit, dar fiind parte din această societate, e normal că am exprimat și feelingul unei părți din ea.

Nu pot să nu te întreb, tocmai s-au împlinit 9 ani de la Colectiv, o tragedie care ne-a marcat. Sunt curioasă ce credeai tu că se va schimba pentru breasla voastră după protestele de atunci. Vorbeam că se va construi cu siguranță o sală de concerte, nu s-a întâmplat. Cum arată lucrurile în spațiile în care cântați.

Să știi că în cluburi lucrurile s-au schimbat mult. Există înainte și după Colectiv.  Ce s-a modificat major, lăsând la o parte avizele ISU de care ai nevoie într-un club, s-a schimbat mult plata artiștilor, majoritatea evenimentelor erau făcute la negru. Încă mai există, dar foarte rar.

Adică înainte primeați banii în plic, acum aveți contracte.

Da, ceva de genul. Sau îi primeam în mână, haha.

Dar prin țară cum sunt spațiile în care cântați?

Sunt câteva orașe care au spații mișto, de exemplu la Cluj e un loc fabulos – Form Space, este un club ca afară.

Cred că nici nu aș exagera dacă aș spune că în București nu avem așa ceva. Țara se chinuie la nivel de cluburi, sunt multe orașe care au clubulețe sau încearcă să aibă. De multe ori sunt mici, unele bine făcute, altele mai puțin.

Voi aveți pe cineva în echipă care înainte verifică spațiile, dacă sunt sigure din punct de vedere tehnic, electric?

Nu avem, dar toate spațiile în care cântăm noi au toate avizele necesare, sunt destul de sigure, nu prea se mai cântă în subsoluri, ca înainte.

La nivel uman, pe tine te-a schimbat cumva Colectiv?

Nu îmi dau seama, clar a fost o barieră peste care am trecut foarte greu, am cumpărat cartea Alexandrei Furnea și vreau să spun că o am în bibliotecă, vreau să o citesc, dar nu mă încumet, e foarte dureros. Nu am fost atunci în Colectiv, dar au fost mai mulți prieteni. Unii dintre ei au murit.

Fiecare dintre noi încerca atunci să ajute cum poate, stăteam nopți întregi pe social media și ne uitam ce mai știe cine de cine. A fost foarte ciudată perioada aia.

Să încheiem într-o notă mai luminoasă, fiindcă tot ai amintit despre cartea Alexandrei Furnea. Cum merge clubul tău de carte, despre care am povestit în ultimul nostru interviu?

Întâlnirile continuă, am ajuns la 7 ediții, e fain că am tot schimbat, nu am avut doar literatură la care te-ai aștepta, am avut și o biografie, am făcut club de carte și la TIFF și la ElectricCastle. Pentru că eu sunt mare fan Massive Attack, am vorbit la club despre Massive Attack și a doua zi am fost la concert Massive Attack. Recent am avut un comic book despre Palestina.

Ce satisfacție ai la aceste întâlniri?

În primul rând, sunt niște întâlniri foarte faine fiindcă avem o tematică. În general vin gagici, foarte rar băieți. Vin maximum 2 băieți.

E mișto să te întâlnești cu niște oameni care au citit ceva ce ți-a plăcut și ție. Iar la un club de carte îți dai seama câte unghiuri poate avea o povestire, fiecare vede altceva.

***

Datele concertelor din cadrul turneului trupei byron, Sindromul impostorului în patru acte:

• 9 noiembrie – Sala Radio, București SOLD OUT
• 16 noiembrie – Filarmonica Oltenia, Craiova
• 22 noiembrie – Filarmonica, Brașov SOLD OUT

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

Citește și:

The post Dan Byron: “Cred că în zilele noastre nu mai este vorba despre intelectuali, ci despre influenceri.” appeared first on Cultura la dubă.

Thom Yorke și Jonny Greenwood, legendarii membri ai trupei Radiohead, vor concerta la București sub umbrela proiectului înființat în 2020, The Smile, trupă din care mai face parte bateristul Tom Skinner.

Concertul The Smile va avea loc pe 17 iunie la Arenele Romane.

The Smile a lansat în ianuarie 2024 cel de-al doilea album – Wall of Eyes. Single-ul “Friend of a Friend” a beneficiat și de un videoclip regizat de Paul Thomas Anderson.

Albumul a fost inregistrat la Oxford si Abbey Road Studios si e produs si mixat de Sam Petts-Davies si include si o colaborare cu London Contemporary Orchestra. Wall of Eyes este al doilea album, după succesul celui de debut din 2022, intitulat “A Light For Attracting Attention”.

Biletele la concert costă între 259 și 450 de lei și pot fi achiziționate de AICI.

The post Thom Yorke și Jonny Greenwood (Radiohead) concertează la București cu trupa “The Smile” appeared first on Cultura la dubă.

În urmă cu câteva săptămâni, Dan Byron, solistul trupei Byron, a lansat o invitație pe cât de simplă, pe atât de rar întâlnită în zilele noastre: „să ne vedem o dată pe lună ca să vorbim despre câte o carte. (…) Ce zici? Te bagi?”

În scurt timp, apelul său a primit 250 de înscrieri, adică 250 de oameni și-au asumat să citească volumul Încredere, de Hernan Diaz, propus de Byron, și să se întâlnească ulterior pentru a discuta despre el. Prima întâlnire a avut loc chiar în acest weekend. Dar, pentru a păstra intimitatea discuțiilor, numărul mare de cititori înscriși va fi împărțit în mai multe întâlniri.

Sigur, ideea unui club de carte nu este inedită. Există diverse astfel de inițiative, dar rareori vezi un start atât de sincer, născut din pasiune, fără un plan de marketing sau sponsori. Iar când propunerea vine din partea unui muzician cunoscut, nu are cum să nu stârnească interes. Așa se face că l-am abordat pe Dan pentru a afla mai multe despre relația sa cu cărțile și intenția din spatele inițiativei.

Pentru Dan Byron, lectura este plăcere, curiozitate, o necesitate firească, la fel ca hrana. A descoperit-o în copilărie și a rămas în viața sa ca o constantă fundamentală. Bucuria cu care vorbește despre diferiți autori sau titluri preferate, inclusiv despre primele amintiri legate de cărți, este molipsitoare. Și sunt sanse mari ca, după ce veți parcurge interviul de mai jos, să mergeți direct la librărie.

***

“Dan, ai spus într-o postare pe facebook, simplu și direct, că îți place să citești. Și i-ai invitat și pe alții să o facă. Cum s-a născut pasiunea ta pentru citit? Ai deprins asta din familie, de la școală?

Să știi că nu-mi explic, la mine în familie nu se citea. Erau doi oameni cu doi copii, abia făceau față în anii ‘80 să ne dea de mâncare, era tiparul familiei românești în comunism. Iar în casă aveam două-trei cărți, niște jerpelituri.

Când am învățat să citesc la școală, la 6-7 ani, a început să îmi placă foarte mult, iar mama mi-a alimentat interesul, ceream zilnic altă carte, îmi cumpăra de la librărie. Le terminam așa repede că la un moment dat s-a enervat și mi-a luat cea mai groasă carte pentru copii pe care a găsit-o. Mi-a luat vreo 6 zile să o citesc.

Problema e că nu prea era literatură pe piață. Îmi amintesc că am citit Cei trei mușchetari de la vecinul meu de la etajul 4, noi stăteam la 3. Iar Winnetou am citit de la un vecin de la altă scară.

Și de atunci ai citit toată viața? Fără pauze?

Da, nu cred că am luat pauze. Asta nu înseamnă că am citit mult sau că sunt mai deștept, e pur și simplu ceva care îmi face plăcere. E ca și cum într-o carte a ascuns un om, pe care altfel nu ai ocazia să îl cunoști.

Apoi, am foarte multe cărți care nu sunt neapărat literatură. Colegii mei de trupă au multe glumițe pe seama mea din motivul ăsta. La un moment dat, un amic m-a sunat să mă întrebe dacă nu cumva am o carte despre despărțiri.

Deci între timp ți-ai construit și o bibliotecă bogată?

Am o bibliotecă bogată, dar mai mult digitală. E mult mai ușor pentru mine așa. Călătoresc foarte mult și nu mă car cu volumele. Am toată biblioteca la mine tot timpul. Dar citesc mult și fizic.

Ai făcut vreodată parte dintr-un club de lectură?

Nu. Am tot aflat de existența unora, dar erau, de obicei, pentru femei, iar eu nu aveam acces. Și am zis să fac și eu un club. Pe de o parte, sunt conștient de publicul pe care îl avem, un public care ar putea avea înclinație către lectură. Și de ce să nu fructificăm asta? Hai să citim același lucru, hai să comentăm.

De la ce a pornit, de fapt, ideea unui club de lectură?

M-am gândit ce aș putea să fac pentru a dezvolta și o altfel de relație cu oamenii care vin la concerte. Nu zic că venitul la concerte nu e mișto. E foarte mișto, dar e repetitiv. Am vrut și altceva, o altfel de comunitate.

De ce ai ales ca primă recomandare cartea Încredere, de Hernan Diaz?

Pentru că era pe lista mea de cărți pe care vreau să le citesc anul ăsta. Alături de ea era și Demon Copperhead (n.r. autor Barbara Kingsolver), ambele câștigătoare de Pulitzer anul trecut.

Am citit-o pe aceea, am scris pe blog despre ea, apoi urma Încredere și am zis, băi, dar nu putem face ceva mai interesant?

În ce fel te-a ajutat lectura în munca de songwriting?

În general, te ajută să te exprimi mai bine. Nu simt neapărat că am un vocabular mai bogat. Mai ales când citesc Cărtărescu realizez cât de redus e, de fapt. Dar cititul te ajută să pui altfel cuvintele în scris.

Mai e și treaba că poate aș avea un vocabular mai mare, dar nu îmi vine să îl folosesc, nu îmi vine natural să scriu pe blog sau să vorbesc cu cuvinte pompoase. Folosesc cuvinte uzuale și e bine să fie așa. Și în cântece la fel.

Când e timpul tău pentru lectură?

Seara, înainte de culcare, citesc mereu pentru că mă adoarme. De multe ori citesc ceva neinteresant și citesc electronic, cu scris gri, pe fundal negru. Dar nu consider că aia e bucata mea de lectură, nu. Sunt și alte momente.

Într-un interviu recent pe care l-am făcut cu scriitorul Edouard Louis, el spunea că nu crede în ideea că tinerii nu mai citesc sau că interesul publicului pentru lectură a scăzut. Ci mai degrabă că autorii sunt responsabili pentru lipsa de interes a publicului, fiindcă ceea ce scriu ei nu mai corespunde nevoilor cititorilor. Ce crezi despre asta?

Eu cred că se întâmplă altceva. Dacă în copilărie nu găseam cărți, acum e fix pe dos.

Volumul de informații și de titluri e atât de mare încât e greu să discerni ce să citești.

De exemplu, eu am ales cartea Încredere pentru că a luat Premiul Pulitzer. Nu cred în valorificarea artei prin premii, fiindcă nu e atletism, să știi sigur cine câștigă, la secundă. În artă totul e subiectiv. Dar Premiul Pulitzer poate fi un indicator.

Altfel, e foarte greu să faci alegeri, dacă nu găsești canalele potrivite, influencerii potriviți.

Apoi, generația nouă are un pic altă educație. Nu înseamnă că e mai bună sau mai rea, dar se duce spre altfel de informație, spre cea filmată, youtube, tiktok.

Probabil pentru ei lectura e ceva decrepit, au impresia că cei mai bătrâni citesc. Sigur sunt și excepții, dar eu vorbesc despre o tendință generală. Prietenii mei citesc, copiii lor nu. Și se întreabă „cum facem?”

Mai e și viteza cu care se întâmplă totul azi. Pentru lectură e nevoie să ai un pic de răbdare.

Tot în ideea de a crea și altfel de conexiuni cu publicul vostru, odată cu lansarea albumului Efemeride, ați integrat pe site-ul Byron un loc în care fanii pot spune, sub anonimat, care este monstrul lor de sub pat. Am citit niște mărturii foarte intime și impresionante. Cum ați gândit voi acest demers?

E important să vezi că oamenii care din jurul tău, care au preocupări asemănătoare, îți seamănă și în alte privințe. La repetiții am început la un moment dat să vorbesc despre anxietăți și mi-am dat seama că toți eram praf, dar nu ne spuneam asta. Glumeam, mergeam la concerte, nu vorbeam niciodată despre lucrurile astea. De aceea am vrut să ne apropiem și de fani.

Te-au surprins răspunsurile? Am văzut că foarte mulți oameni se confruntă cu lipsa de încredere în ei înșiși și cu teama de eșec.

M-au surprins, da. Poate pentru că ne uităm în jurul nostru și vedem prea multe cerințe pentru perfecțiune. Perfecțiunea nu există. Tocmai deosebirile dintre noi, defectele noastre, ne fac să fim speciali.

Crezi că trăim sentimentele astea din cauza social media? Pentru că îi vedem pe ceilalți fericiți, în vacanțe exotice?

Absolut. În social media singurele lucruri negative pe care le vezi sunt ori că cineva e nemulțumit de firma de curierat, ori că cineva în trafic a făcut o tâmpenie. Dar nu vezi lucruri reale.

Ai scris despre album că sunt conversații nespuse. La ce te-ai referit, mai exact?

Da. Când m-am apucat să scriu, am început să am niște anxietăți foarte mari, tocmai terminasem o perioadă foarte grea, după lansarea albumului Nouă. Am început să scriu în februarie 2020 și am pus o presiune uriașă pe mine, fără să realizez că deja eram fragil în acel moment.

Am scris 10 piese atunci, dintre care doar două au intrat pe album – Infern și Monstrul de sub pat. Monstrul de sub pat e ultima pe care am scris-o. Fără celelalte 8 și fără parcursul plin de anxietăți, nu aș fi putut să scriu piesele alea. Acum, dacă mă întrebi, nu aș mai face asta niciodată. Dacă am o perioadă grea, o să iau o pauză.

Dar de unde s-a născut presiunea asta, de a scrie un nou album după ce tocmai lansasei unul foarte bun?

Din capul meu. Tocmai pentru că e foarte important să dai drumul la scris cât mai devreme, să știi că ai o bază.

Scrii versuri pentru cântece, scrii pe blogul tău, te-ai gândit și la altceva, poate o carte?

Mi s-a tot sugerat că ar fi mișto, m-am gândit la asta, dar citind atât de mult îmi cam dau seama de limitele pe care le am, îmi dau seama cât de mult nu știu să scriu, de fapt. E greu să faci pe scriitorul când nu ești scriitor. Nu m-aș simți foarte confortabil.

Și mai există un aspect. Cei mai mulți cunoscuți care mi-au spus asta, mi-au sugerat să scriu o autobiografie. Și e greu să fac asta, fiindcă eu îmi amintesc niște lucruri într-un fel, dar nu garantez că s-au întâmplat așa. Poate unii oameni s-ar simți lezați, apoi are rost să spui niște lucruri dacă nu ești sigur că s-au întâmplat așa?

L-ai tot menționat pe Cărtărescu. Ce autori din literatură contemporană îți plac?

Îmi place Filip Florian, de exemplu. Vreau ca la clubul de carte să propun și cărți românești. De exemplu, cartea lui Marius Chivu – Trei săptămâni în Atlas, care e despre călătorit, dar e scrisă de un om care scrie foarte bine. Apoi, Cărtărescu, care e Cărtărescu, nici nu vorbim despre el, că nu are sens.

De ce?

Pentru că e un extraterestru, eu nu înțeleg cum face. Lăsând la o parte că romanele lui sunt cum sunt, târziu eu am citit Levantul, băi, tată, acolo vezi cam cât de mult cineva poate să știe limba română.

Din afară e vreun autor care îți place în mod special?

De exemplu Jennifer Adam, nu cred că există traduceri la noi, din păcate.

Îmi place foarte mult un autor polonezo-german, Gunter Grass, are două cărți, Toba de tinichea și Ani de câine, pe care le-am făcut cadou de peste 10 ori și îți garantez că în afară de o persoană, nu a citit nimeni cadourile, hahaha.

Îmi place foarte mult și John Updike, cu o serie de cărți cu un personaj poreclit Rabbit, un fost baschetbalist. E o demonstrație de construit metafore.

Am văzut că scrii și despre pasiunea ta pentru gătit. De exemplu, ai spus că ai gătit de peste 40 de ori în luna ianuarie. Asta cum a apărut în viața ta?

Una, din nevoie, a doua pentru acum vreo 10 ani am vrut să iau frâiele gătitului. Luasem mult în greutate, aveam 97 de kg. M-am apucat să și citesc despre asta, evident, haha.

M-am apucat să gătesc cu mai multe legume proaspete, salate. Și am slăbit vreo 17 kg fără efort, mâncând.

Și de atunci am tot gătit. Și o să mai scriu despre asta, fiindcă am și rețete preferate, gustoase, hrănitoare, mișto.

***

Dan Byron poate fi urmărit pe blogul său și pe scenă, alături de trupa Byron. Joi pornește în turneu național, pentru promovarea ultimului album, Efemeride.

Dincolo de muzică, citit, gătit, Byron pune voce pe audio-book-uri și în filme de animație. Predă songwriting la Mastering the Music Business și este unul dintre cei mai buni autori de versuri din România.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Dan Byron a pus bazele unui club de carte: “Hai să citim același lucru! Hai să comentăm!” appeared first on Cultura la dubă.

Se întâmplă rar ca artiști actuali să aleagă țara noastră pentru a concerta, fiind știute problemele de infrastructură cu care ne confruntăm. De ce ar veni în România când ei pot umple orice stadion din țările occidentale? Totuși, industria de evenimente a crescut vizibilitatea țării noastre la nivel internațional, într-un sens pozitiv, iar experiențele artiștilor care deja au trecut pe la noi recomandă marile festivaluri românești.

De altfel, UNTOLD ia în calcul și o extindere la nivel internațional.

Despre toate acestea am stat de vorbă cu Edy Chereji, cofondator UNTOLD Universe.

***

Edy, povestește-ne, te rog, cum ați reușit să aduceți Imagine Dragons și ce presupune negocierea cu niște artiști de talie mondială foarte actuali.

Noi suntem în contact cu managementul trupei din 2022, ne-am fi dorit să îi aducem chiar atunci la UNTOLD. Anul trecut, Imagine Dragons a fost trupa cu cele mai multe cântări live în toată lumea. Dar trebuie să se alinieze mai multe lucruri ca să poți să duci la capăt un asemenea show. Trebuie să aibă și alte concerte în proximitate, în perioada respectivă.

Am fost și noi insistenți, determinați. În primul rând e un efort financiar foarte mare să aduci o trupă care oriunde în lume umple stadioane de una singură.

În același timp, e un angajament pe care ni l-am luat de-a lungul timpului pentru UNTOLD, de a trece din zona de muzică electronică către pop și pop-rock.

Am avut surprize frumoase, în 2019 Robbie Williams, The Script în 2021.

Din feedback-ul primit, am mișcat și o categorie de oameni care nu mergeau la festivaluri, dar fiind vorba de o trupă atât de iubită, prezentă pentru prima dată în România, mulți vor veni pentru prima dată la UNTOLD datorită lor.

Cu siguranță Imagine Dragons va fi concertul anului în România.

Știu că logistica pentru a aduce o asemenea trupă e foarte complexă. Ce presupune, mai exact?

Da, în primul rând e important să ne gândim la ce înseamnă scena în sine. Un DJ are mult mai puțină mișcare scenică, în comparație cu o trupă. Ai 5-6 oameni care sunt din start la live.

Noi trebuie să facem o scenă care să se preteze pentru ambele tipuri de producții.

O altă provocare pe care o avem este să convingem trupa să ajungă până la Cluj, în condițiile în care are de adus 10-15 camioane de echipamente, iar în cazul în care vorbim de România, nu există autostrăzi.

Când te întreabă, din Ungaria, de pe M1 sau M0, pe ce M o luăm? Le spui vii pe M0 până la graniță, apoi intrați pe drum european sau pe drum național.

Pe de altă parte, ne ajută că artiștii vorbesc între ei și cei care vin în România la festivalurile noastre sunt încântați și există puterea asta a recomandării.

Voi în fiecare an investiți foarte mult în scenă și în conceptul creativ. De ce e important pentru voi să aveți acea scenă cu o poveste?

Pentru că experiența UNTOLD e o evadare. Timp de 4 zile sau chiar pentru o zi, trebuie să simți că ai evadat din realitate și intri într-o lume fantastică. Ai ocazia să te redescoperi pe tine, să dai frâu liber imaginației.

Noi încercăm, prin concept, să stimulăm această creativitate a fiecăruia. E o rețetă pe care am avut-o de la început, am simțit că pe lângă line-up trebuie să mai fie și altceva la un festival.

Apoi, și faptul că festivalul s-a născut în Transilvania, un tărâm oarecum mistic, ne-a dat și mai multă încredere că trebuie să facem lucrul acesta.

Asta ne oferă și autenticitate. UNTOLD, în forma de acum, cu The World Capital of Night & Magic, este doar în Transilvania.

Dacă va exista vreun alt UNTOLD în lume, valorile vor fi comune, dar cu siguranță autenticitatea va fi dată de alte rădăcini.

În ultimii ani, festivalurile de muzică nu au mai fost doar despre muzică. De altfel, toate sunt cât mai diverse, cu domenii artistice care se întrepătrund. La voi cum va fi anul acesta?

E foarte adevărat. De exemplu, la scenă contribuie foarte mulți creativi, de la o idee, la schiță până la realitate. Apoi, noi suntem ca un magnet pentru designerii vestimentari din România. UNTOLD devine o platformă pentru ei. Au ocazia să vină la festival și să își expună creațiile, să se întâlnească cu un public dornic să descopere creațiile lor.

Iar în line-up se regăsesc și foarte mulți tineri artiști români, care au ocazia să ne arate creațiile lor și să le testeze cumva.

Am avut inclusiv lansări de carte.

Ne interesează să încurajăm proiecte din România care fac bine în societate, care inspiră, care îi motivează pe oameni să se implice în societate.

Anul trecut, a fost un moment foarte frumos cu Dăruiește Viață și B.U.G. Mafia.

Există o dezbatere în jurul marilor festivaluri de muzică, dacă ele sunt cultură sau doar entertainment. Tu cum te poziționezi?

E o discuție amplă legat de ce e cultură și care e semantica acestui cuvânt, care sunt nuanțele. Eu cred că orice fel de demers care reușește să ofere un conținut legat de prezent, de preocupările din prezent sau din trecut, cum a fost revenirea pe scena unui festival după 10-15 ani de pauză – B.U.G. Mafia, sau preocupări care ne ajută să ne imaginăm viitorul, cred că toate acestea sunt un act de cultură.

Probabil ne-am obișnuit cu partea elitistă a culturii, dar cultura poate fi și urbană și dintr-o zonă mai comercială. Ce pot să le spun celor care au semne de întrebare legate de asta, este să vină măcar o dată să testeze festivalul UNTOLD.

Cam câți oameni erați în echipa de organizare la prima ediție și câți sunteți acum?

Povestea a început cu 10-15 oameni în echipa de bază. Sigur, în timpul festivalului am ajuns la 5.000-6.000 de oameni implicați.

Iar acum am crescut destul de mult, dar sunt și mult mai multe proiecte. Acum echipa noastră are în jur de 100-110 persoane, membri permanenți și 15.000 – 16.000 de oameni implicați în timpul festivalului.

De aici încolo, încotro ați vrea să creșteți? Vă gândiți să depășiți granițele României sau să creșteți festivalurile din interiorul țării?

Ambele direcții sunt interesante. În cazul UNTOLD sau Neversea putem crește în ceea ce privește conținutul, programul artistic, actul în sine de cultură. Să creștem vizibilitatea internațională și să atragem mai mulți turiști străini.

Iar a doua direcție e cea a unei expansiuni internaționale, pe care o avem în vedere. Noi am anunțat în acest an că am intrat în parteneriat cu Mozaik Investments.

Ce înseamnă asta, mai exact?

Primim alături de noi un capital de investiții cu putere financiară, care crede în proiectele noastre, a ajutat alte proiecte asemănătoare. Împreună vrem să găsim o expansiune internațională a brandului UNTOLD, care ar trebui să se manifeste sub diverse forme.

Ambiția pe care o avem este să transformăm UNTOLD într-un brand global.

Aveți mai multe proiecte prin care vreți să încurajați tinerii, de exemplu celebra campanie Bac de 10. Ce mesaj vreți să transmiteți voi noilor generații?

Poate cel mai important mesaj e acela de a avea curaj și de a fi deschis. De a-ți dori să explorezi. Experiența UNTOLD e una curajoasă, din perspectiva noastră, am avut curajul de a visa la scară mare. E vorba aceea, if your dream doesn’t scare you, it’s not big enough.

Cred că prin ceea ce am reușit să facem, suntem un exemplu și copiii vin cumva motivați. Cei care se uită la povestea noastră poate află că au fost niște tineri care au pornit cu aceleași șanse, au urmat o facultate, au muncit pentru visurile lor. Cel mai important e că dacă ai curaj, se poate.

Am o poveste de anul trecut. O fată care a terminat bacul cu 10 a venit la UNTOLD gratuit, acolo partenerul nostru media Digi24 avea un media camp făcut pe timpul festivalului și se puteau înscrie cei care doreau să testeze ce înseamnă viața în televiziune. Ea s-a înscris la acel curs și, dintre toți, ei i s-a oferit șansa să lucreze în televiziune.

Mi se pare că e o poveste care îți arată felul în care festivalul poate să dea și curaj și să fie life changer.

Festivalul UNTOLD va avea loc la Cluj-Napoca între 2-6 august 2023. Anul trecut, a adunat 360.000 de spectatori în public.

The post “Imagine Dragons va fi concertul anului în România.” – Edy Chereji, UNTOLD appeared first on Cultura la dubă.

Omul la lună și cel care a pus bazele acestui concept este Doru Pușcașu, muzicianul care combină poezia cu muzica, inginerul care lucrează în creație, soț și tată, un visător care acum își trăiește visul cel mai puternic – cântă și bucură oamenii cu muzica sa.

L-am întâlnit pe Doru chiar la Astra Film Festival, la aproape un an de la înființarea trupei și am încercat să aflăm ce a dat naștere muzicii pe care o creează.

După o oră de stat la povești, am plecat de la întâlnirea cu Doru cu speranța că pasiunea arzătoare pentru ceva anume chiar poate învinge fricile interioare, obstacolele și neîncrederea în propria persoană. Iar Doru a reușit să facă asta vorbind chiar despre sentimentele care l-au încetinit până acum, sentimente ce există în fiecare dintre noi.

Povestea lui Doru Pușcașu este despre cum poți găsi bucuria într-o țară a nesiguranței.

Cine ești tu, Doru? Ce făceai înainte de Om la lună?

Eu cânt de vreo 18 ani, de prin anul 2 de facultate, am terminat Electronica. Apoi am făcut master în jurnalism și comunicare și lucrez în presă din 2006, am lucrat la Mediafax vreo 9 ani și la Ringier încă vreo 5. Deci am fost vreo 14 ani în media, dar nu am scris, am lucrat în marketing, apoi am trecut pe creație.

În paralel, am cântat în două trupe, cu prietenii, așa era pe vremuri.

Am întemeiat o familie, soția mea a rămas însărcinată, am avut un băiețel, apoi încă unul. Și vreo 6 ani am fost tată, soț, m-am ocupat de gospodărie și am și lucrat, am făcut creație, ca să pot să-mi întrețin familia, dar am cântat tot timpul.

Mereu am cântat, am fost băiatul care cânta la focul de tabără.

“Stârneam o emoție în oameni, eram bucuros și voiam să împărtășesc asta cu cineva. Mă uitam în stânga, în dreapta și nu era nimeni. Și în momentul ăla a apărut ideea că mi-ar plăcea foarte mult să cânt cu niște băieți.”

Doru Pușcașu, Om la lună

Și cum a apărut Om la lună?

Cred că din momentul în care am început să înțeleg eu despre mine, ce nevoi am, nu m-am oprit niciodată din a compune. Și am tot compus cântecele mele, la pian, la chitară.

Acum îmi dau seama că locul meu chiar e pe scenă, dar mi-a luat foarte mult timp să realizez asta, să prind curaj și să îmi asum asta. Băi, locul meu chiar e pe scenă. Acolo sunt cel mai fericit, cred foarte mult în talentul meu și în ceea ce pot eu să ofer oamenilor și cred foarte mult în schimbul ăsta de energie, de emoție, între public și scenă. Fiecare își ia de la celălalt ce are nevoie.

Și prin 2018 pur și simplu n-am mai putut să nu cânt. Om la lună e un cântec din trupa mea veche și într- zi, când stăteam la o narghilea cu soția mea am avut o revelație: băi, eu sunt Om la lună și o să fac asta în continuare.

Am făcut o pagină de facebook – Om la lună – și un an de zile am căutat curaj și m-am tot sabotat. Știi că oamenii se tot autosabotează – n-am timp, n-am scula suficient de bună, n-am chitara nu știu care.

Și a venit cineva sau a fost o întâmplare anume care ți-a dat curaj?

Cred că s-a umplut. Eu așa am simțit, nu am mai putut, îmi ieșea prin piele și trebuia să fac asta. Am trimis niște cântece la Radio Guerilla, trase de un prieten al meu live, la el acasă. Și au prins foarte bine, la o săptămână după am cântat la Guerilla, apoi a început lumea să îmi scrie, a fost wow! și am început să cânt, eu singur.

Am început să fac niște piese, l-am găsit pe Dragoș Strat, el e chitaristul Om la lună acum. El e producător, a cântat în Mono Jacks, în Eyedrops, e un om cu experiență, are un studio de înregistrări.

Cu el am făcut primele piese Om la lună. El a fost producătorul meu.

Și anul trecut, la un concert de la Iași am avut o revelație. Stârneam o emoție în oameni, eram bucuros și voiam să împărtășesc asta cu cineva. Mă uitam în stânga, în dreapta și nu era nimeni. Și în momentul ăla a apărut ideea că mi-ar plăcea foarte mult să cânt cu niște băieți.

Dragoș i-a convins pe foștii colegi din Eyedrops să ne întâlnim și a fost dragoste la prima vedere (râde). Ne-am înțeles din prima, a fost o chimie senzațională.

Ne-am dus la sala de repetiții și am făcut piesa Pace în prima repetiție.

Și am început să luăm piesele mele vechi, care erau doar cu voce și chitară sau doar cu voce și pian, și au pus ei instrumentele, layere, layere. Și am zis: ce ar fi să facem un concert? Timid am zis: hai!

Iar în octombrie anul trecut, exact la Astra Film Festival, am avut primul nostru concert ca trupă.

De atunci, a crescut foarte mult proiectul, noi am fost serioși și ne-a și plăcut.

“Cred că vorbesc foarte deschis despre emoții, despre frici, despre traume, despre scheleți din dulap, despre lucruri despre care nu prea se vorbește.”

Cine vine la concertele voastre?

Sunt oameni de toate vârstele, asta e fabulos. Am avut la Timișoara concert acum o săptămână, a venit o familie cu o fetiță de 3 ani care știa versurile. La 3 ani! Și tatăl și mama știau versurile. Iar noi nu îi cunoaștem, nu sunt în cercul nostru de apropiați.

Sunt multe fete în public?

Nu, ăsta a fost și primul meu gând. O să râzi, dar o să vezi jumate-jumate, poate chiar mai mulți băieți.

Vorbeați înainte de lansarea albumul Dans despre poezie cântată. Cum funcționează la tine creația, întâi scrii versurile, ca pe o poezie, apoi construiți muzica pe ele?

Nu întotdeauna. De cele mai multe ori da, înainte sunt poeziile. Dar se întâmplă și să mergem la sală, să cântăm și să îmi vină apoi o idee și să crească din muzică versurile.

Și cam despre ce vorbești în versurile tale?

Cred că despre lucruri care ni se întâmplă. Cred că vorbesc foarte deschis despre emoții, despre frici, despre traume, despre scheleți din dulap, despre lucruri despre care nu prea se vorbește.

În general, oamenii, mai ales în social media, apar așa la dungă, totul perfect, nu prea vorbesc despre ce sunt ei cu adevărat. Nu vorbim despre faptul că avem coșuri, că facem tâmpenii, că uneori greșim, ci încerci să scoți ce e frumos la iveală, #mydubai, #feelingblessed.

Nu m-am gândit la asta de la început, dar cred că asta am făcut diferit, am făcut un fel de terapie pe muzică, vorbesc despre lucruri pe care le simțim cu toții.

Există în voi, ca artiști, teama să nu semănați cu alte trupe? Mulți oameni spun că trupele alternative românești sună cam la fel.

Da, cred asta. Dar cred că e natural să suni ca alte trupe. Că dacă ție îți place altă trupă, românească sau de afară, cred că e un soi de influență sau mimetism. Dar atâta vreme cât oamenii din trupă ascultă genuri diferite de muzică, în momentul în care se pun layerele, sună diferit.

Mie nu îmi e frică de ideea de asemănare cu o trupă sau alta, nu am o problemă cu asta. Mi se pare că atâta vreme cât ție îți place ce cânți și omului îi place cântecul ăla, e foarte bine.

“Cred că e un atuu al generației noastre, am crescut în perioada lui Ceaușescu, apoi în tranziție, cred că suntem foarte adaptabili. Nu ne speriem la o schimbare.”

Ție acasă ce îți place să asculți?

Asta mi se pare că e frumos la noi în trupă, că suntem foarte diferiți. Eu ascult mult jazz, muzică veche, muzică italiană, spaniolă, mexicană, îmi place mult muzica regională. Nu ascult neapărat muzică actuală.

Băieții sunt ascultători de rock, de hard-rock, de indie, de trip-hop.

Și atunci, ceea ce pune fiecare e diferit. Fiecare pune influența lui.

Acum, la un an de existență Om la lună, tu poți să te susții doar din muzică? Ai renunțat la alte joburi?

Nu, încă nu. Dar îmi doresc foarte mult asta. Cred foarte mult că o să crească și mai mult Om la lună.

Cât de tare v-a afectat pandemia?

Cred că deloc. A fost o mare oportunitate pentru noi. Cred că e un atuu al generației noastre, am crescut în perioada lui Ceaușescu, apoi în tranziție, cred că suntem foarte adaptabili. Nu ne speriem la o schimbare.

La începutul pandemiei a fost într-adevăr groaznic, nu știam ce se va întâmpla mâine, it’s the end of the world, as we know it?

Dar după ce ne-am trezit din primii pumni am zis: stai, ce putem să facem? Dacă tot suntem izolați, hai să cântăm. Și am început să facem niște piese, fiecare de la casa lui. Și am înregistrat, apoi le-am montat, le-am pus pe net și au avut mare succes.

Apoi i-am chemat pe băieți la mine, stau într-o casă pe pământ și am avut șansa că etajul și mansarda erau libere. Și așa ne-am izolat împreună și a ieșit albumul Dans.

Tu ce îți dorești pentru viitorul tău, ca artist? Unde ai vrea să ajungi?

Pragmatic, mi-aș dori să pot să trăiesc doar din asta. Asta mă face super fericit.

Iar emoțional aș vrea să fac asta foarte mulți ani de acum înainte fiindcă simt că am multe de transmis și că sunt mulți oameni care vor să primească asta.

Ca tată și soț, cum te-a schimbat succesul trupei?

Nu foarte mult. Cred că soția și băieții mei sunt foarte mândri de mine, vin la concerte, soția mea vine cu mine în turnee. Ei au știut de la început ce mă face pe mine fericit, e parte din viața mea, nu a schimbat foarte mult lucrurile.

Cum vezi România ca țară în care îți crești copiii?

Offf, asta mi se pare cel mai greu. An după an mă gândesc dacă e bine că suntem încă aici, dacă e bine să crească ei aici, dacă mai avem o șansă, mai votăm, mai încercăm să schimbăm.

Cumva, trăim dezamăgiri după dezamăgiri și mi se pare că noi putem să ducem asta la nesfârșit, dar e în permanență întrebarea asta: e bine pentru copiii noștri să crească aici, să se confrunte cu toate nebuniile astea, e bine să meargă la școala de stat sau privată și să vadă nedreptate?

E o întrebare permanentă pe care ne-o punem noi, ca părinți n-avem un răspuns încă.

Am un băiat în clasa a III-a și unul în clasa I. Acum a început școala și, pe lângă nesiguranța noastră ca nație, mai e și nesiguranța perioadei. Nu știu cum e mai bine, dar ne gândim foarte mult: băi, e bine ce facem?

The post Din frica interioară până la lună. Povestea lui Doru Pușcașu, inginerul care a creat Om la lună. appeared first on Cultura la dubă.

Videoclipul realizat de Dragoș Ometiță este filmat dintr-un singur cadru și o aduce în centrul atenției pe balerina Irina Stinghe.

Pentru a realiza albumul în izolare, cei 4 membri ai trupei au locuit împreună 15 zile, timp în care au compus șase piese despre stările pe care le-au experimentat de la începutul pandemiei.

“Bune și rele, de la frică și incertitudine, la tihnă și recunoștință pentru timpul dat. Este o invitație în universul personal al trupei în care publicul va descoperi și vulnerabilitate și siguranță și revoltă și deznădejde, într-un discurs sincer, extrem de diferit stilistic de la o piesă la alta. Un indie rock cu o mulțime de influențe, de la alternative și post rock, la disco și electro pop.” – se arată într-un comunicat de presă transmis de trupă.

“Toată perioada aceasta a fost ca un dans cu stările și cu sentimentele noastre. A fost un timp cu noi înșine din care am încercat fiecare să învățăm câte ceva. Să trecem de la lamentare și deznădejde, la o perspectivă nouă de reevaluare a lucrurilor importante, de regăsire a unor bucurii uitate sau devenite între timp mai puțin importante.

A fost un timp de respiro după o lungă perioadă de fugă permanentă după ceva, un timp căruia dacă reușim să îi găsim un sens personal poate să reprezinte ceva decisiv în evoluția noastră ca indivizi.” – a declarat solistul Doru Pușcașu, omul căruia se datorează apariția acestei trupe.

Om la lună a început în mai 2018 ca un demers de poezie cântată de Doru Pușcașu, în care chitara sau pianul completau versurile sale. Ulterior, acestuia i s-au alăturat muzicienii Dragoș Strat, Cătălin Constantin și Adrian Maraloiu, iar din septembrie 2019 există oficial trupa om la lună.

Primul lor album complet era programat să fie lansat în aprilie 2020, dar a fost amânat pentru toamna aceasta.

În perioada de izolare, om la lună a lansat single-ul Pace, iar videoclipul a fost realizat de imagini adunate de la fanii trupei.

The post Om la lună, trupa născută din poezie cântată, a lansat videoclipul Dans. Urmează și albumul compus în izolare. appeared first on Cultura la dubă.