Lansat de McDonald’s în România, în parteneriat cu Asociația The Social Incubator, programul le oferă adolescenților șansa de a transforma visurile în proiecte reale — de la robotică și artă, până la sport, educație și implicare socială. Cu o investiție de peste 50.000 de euro și sprijin de specialitate, Grant My Passion demonstrează că, atunci când li se oferă resurse și încredere, adolescenții pot construi viitorul pe care și-l doresc și pot schimba în bine viața comunităților.

Curajul de a începe

Adresat tinerilor între 17 și 19 ani, Grant My Passion a oferit finanțare și mentorat pentru dezvoltarea unor proiecte din patru arii-cheie: antreprenoriat (YoungStart Grant), educație (Education Grant), talent (Talent Grant) și sustenabilitate/comunitate (BetterWorld Grant).

Pentru mulți participanți, Grant My Passion a fost mai mult decât o competiție – a fost un moment de validare. A fost dovada că ideile contează și merită să fie susținute. Cu granturi între 600 și 3.000 de euro, 351 de tineri din toată țara au avut curajul să-și înscrie ideile. 179 dintre ei au venit cu proiecte de antreprenoriat, 75 din zona talentului, 70 din educație și 27 din sfera comunității și sustenabilității.

Când visurile prind contur

Pentru Maya, câștigătoare a Education Grant, programul a fost impulsul de care avea nevoie pentru a merge mai departe. Pasionată de robotică, Maya a intrat în competiție pentru a-și continua activitatea alături de echipa sa.

„Mi-am dorit sprijin ca să pot duce mai departe ce iubesc să fac. Acum pot organiza ateliere și să ofer altora șansa de a descoperi lumea tehnologiei. Vreau să continui proiectul pe termen lung, să colaborez cu școli sau alți pasionați și să ajung în cât mai multe comunități.”, declară Maya.

Iubitoare de sport și implicată civic, Andreea, câștigătoare a unui Better World Grant, a pornit la drum din dorința de a da mai departe lecțiile învățate pe terenul de fotbal și din experiențele personale. Cu sprijinul grantului, Andreea va organiza o tabără de vară în localitatea sa, dedicată adolescenților de 14–18 ani, unde tinerii vor avea parte de workshopuri, mentorat și activități de dezvoltare personală.

Albert, unul dintre câștigătorii YoungStart Grant, este activ implicat în proiecte educaționale dedicate tinerilor. Ideea lui – crearea unui hub mobil pentru robotică – a convins juriul prin potențialul de a schimba accesul la educația tehnologică.

„A fost o validare că ideea mea contează. Vreau să demonstrez că putem crea inițiative valoroase pentru tinerii pasionați de tehnologie din toată țara.”, spune Albert.

Sonia, câștigătoare a unui Education Grant, își urmează pasiunea pentru design grafic. Pentru ea, programul a fost o confirmare că munca și perseverența dau roade. Ea va folosi sprijinul financiar pentru a participa la tabere de vară și cursuri de specialitate, menite să-i consolideze portofoliul și să-i deschidă noi perspective profesionale.

În aria dedicată talentului, Elena și-a găsit inspirația în emoția artiștilor care dau totul pe scenă. Cu ajutorul grantului, Elena va urma cursuri de canto și își va dezvolta abilitățile artistice pentru a se apropia de visul ei.

O platformă pentru susținerea noii generații

Programul Grant My Passion a ajuns la peste 1.000 de elevi, prin 20 de ateliere în licee din București, Ilfov, Prahova și Dolj și 6 webinarii online deschise tinerilor din întreaga țară. Aceste întâlniri au oferit participanților informații practice despre planificare, leadership, sustenabilitate și comunicare.

Dincolo de cifre, însă, esența programului constă în mesajul transmis: visurile tinerilor merită nu doar încurajate, ci și sprijinite concret. Grant My Passion confirmă direcția strategică a brandului: aceea de a investi în viitorul tinerelor generații.

Asociația The Social Incubator este o organizație non-guvernamentală dedicată sprijinirii tinerilor din medii vulnerabile, în special celor care au părăsit sau urmează să părăsească sistemul de protecție socială. Misiunea sa este de a oferi sprijin personalizat prin programe de integrare socială și profesională, cu scopul de a le asigura un viitor stabil și independent.

The post Grant My Passion – când încrederea devine motorul schimbării (P) appeared first on Cultura la dubă.

Pășind încet, cu ajutorul unui baston elegant, purtând pe frunte o pereche de ochelari de soare, regizorul maghiar Béla Tarr se prezintă în fața noastră pentru interviu. Contrastul dintre corpul său vizibil fragil, vocea aproape stinsă și mintea sclipitoare este emoționant.

Este unul dintre artiștii care au marcat istoria cinematografiei, cu un stil inconfundabil, prin care a reușit să transforme simple scene de viață în poezii vizuale, în alb și negru. TIFF l-a invitat la Cluj, unde îi va acorda sâmbătă seara Premiul pentru Întreaga Activitate. Aproape toate filmele sale, printre care capodoperele Damnation sau Calul din Torino, pot fi văzute zilele acestea la TIFF, în prezența regizorului.

După ce am avut șansa să îl cunoaștem, am înțeles, însă, că prezența sa aici nu este doar despre premii și realizări cinematografice, ci despre ceva și mai valoros – libertate.

De altfel, la școala de film pe care a înființat-o în 2013 la Sarajevo, film.factory, avea pentru tineri un singur mesaj: “no education, just liberation”.

***

Îmi place să încep interviurile mele cu o întrebare despre copilărie, fiindcă mi se pare important să vedem din ce mediu vine persoana respectivă. Așa că aș vrea să vă întreb ce vă amintiți din copilăria dumneavoastră, cum era mediul în care ați crescut?

Să vedem…părinții mei lucrau în două teatre diferite, tata era un fel de scenograf, iar mama era prompteristă. Eu îmi petreceam cea mai mare parte a timpului pe stradă, cu gașca mea.

Părinții erau de dimineața până seara la teatru, eu eram singur, apoi, mai târziu, s-a născut fratele meu. Dar nu mă interesa. Mie îmi plăcea să stau pe străzi cu băieții.

V-a interesat teatrul în vreun fel, pe atunci?

Deloc. Mi se părea ridicol. Am fost de mai multe ori la teatru, când ai mei chiar nu aveau ce să facă cu mine, nu mi-a plăcut, eu am fost un fel de copil al străzii.

Cum ați descoperit lumea filmului?

S-a întâmplat mult mai târziu. Aveam un cinematograf aproape de casa noastră și am început la un moment dat să merg. Am văzut multe filme tâmpite, comedii și alte prostii de genul ăsta, pe care un tânăr le poate percepe drept filme de aventură.

Ați povestit într-un interviu că tatăl dumneavoastră v-a dăruit prima camera de filmat când ați împlinit 14 ani. Acela a fost momentul de început în ceea ce avea să devină cariera în film?

Da, am primit-o de ziua mea, dar nu știam ce pot să fac cu ea. O vedeam prin ochii unui copil, ca pe o jucărie. Mai târziu, când eram la liceu, am dezvoltat această sensibilitate socială, având cu toții o puternică viziune de stânga, împotriva partidului comunist oficial.

Cumva am reușit să fac primul meu film la 16 ani, era despre un grup de muncitori țigani, am arătat cum lucrau ei, cum trăiau, și a ieșit o critică dură la adresa societății. Am arătat filmul la proiector în diverse locuri, a fost perceput drept inacceptabil pentru regim și asta m-a făcut să continui, de fapt.

De ce ați fost atât de interesat în explorarea universului claselor muncitoare în filmele pe care le-ați făcut?

Pentru că cei mai mulți oameni au o astfel de viață.

Credeți că cinemaul de azi mai păstrează această responsabilitate față de public, de a-i arăta ceea ce e cu adevărat important sau a pierdut-o?

Nu putem generaliza, fiecare regizor e diferit. Depinde de ceea ce vezi tu, ceea ce recunoști tu. Dacă cineva are mai multă sensibilitate, sigur că va vedea lucruri diferite decât ceea ce vine din industria de film, care încearcă să facă profit. Eu nu știu ce înseamnă profit, e ciudat că într-un fel și eu am reușit să fac profit, dar nu acesta a fost scopul meu. Scopul meu nu este să fac bani.

Când am văzut Dune 2, un film al cărui buget doar de marketing a fost de 150 de milioane de dolari, am fost impresionată de realizare, dar m-am întrebat cât de ok este să se investească sume atât de absurde într-un film, când oamenii sunt uciși sau mor de foame în Gaza și în alte părți ale lumii? Cât de ok este să mergem liniștiți la film și să mâncăm popcorn, să ne uităm la astfel de blockbustere care ignoră realitatea? Dumneavoastră ce credeți despre faptul că industria filmul a ajuns să investească sume atât de mari într-o producție?

Am auzit de Dune, dar nu l-am văzut. Dacă ei pot să facă astfel de investiții, le vor face. Dacă vrei să înșeli lumea cu astfel de producții, ține de tine. Aceasta este o întrebare despre moralitate, nu despre cum faci un film. Dacă un regizor vrea să facă asta, ține de etică, nu de film, ține de personalitatea lui.

Spuneați într-un interviu că dacă ai un casting bun, actorii doar vor fi ei înșiși pe platou, nu vor juca, iar regizorul are, astfel, jumătate din treabă făcută. “Vânez emoțiile lor și le fur personalitățile” – ați declarat. Dar cum poate un regizor să aleagă acei actori potriviți pentru rol? Cum ați reușit dumneavoastră asta?

Trebuie să cunoști foarte bine omul. Trebuie să ai cheia către personalitatea lui și să vezi cum o poți deschide. Acesta e, de fapt, scopul meu.

Și cum reușiți să deschideți acea personalitate?

Trebuie să îmi petrec foarte mult timp cu ei, să îi cunosc, ei trebuie să aibă încredere în mine și eu în ei. Când tu spui camera rolling, ei devin goi. În ochii lor vei vedea cine sunt ei cu adevărat. Aceasta este provocarea. Dacă reușești să ajungi acolo, ai câștigat. Dacă nu, eu spun mereu: asta e ok, e drăguț, dar nu pentru acest film.

Foarte mulți tineri care vor să regizeze primul lor film se împotmolesc în găsirea finanțării și spun că nu primesc susținere. Cum ar putea aceștia să facă filmul pe care și-l doresc fără să aibă banii necesari? Ce sfat ați avea pentru cei care întâmpină acest obstacol?

(n.r. scoate telefonul din buzunar și îl arată)

Să folosească telefonul?

Da.

Din fericire, în secolul 21 nu mai depindem de această mizerie capitalistă, trebuie să fii liber. Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up. Să aștepți 10 ani sprijinul industriei sau al statului, e cel mai rău. Doar iți irosești timpul, viața și nu se întâmplă nimic.

Cum ați vrea să fiți amintit peste ani și ani în istoria cinematografiei?

Se pune acum că deja fac parte din ea, dar adevăratul scopul nu este ăsta. Scopul este să arăți viața cu adevărat, în propriul limbaj cinematografic, cât mai apropiat de ceea ce ești tu în realitate.

Ce cunoașteți despre cinematografia română, este vreun regizor pe care îl apreciați?

Îl cunosc, desigur, pe Cristian Mungiu, este un prieten al meu. Știu că a lansat și o carte.

Este despre bunica lui.

Da, sper să fie tradusă și în engleză, să o pot citi și eu. Îi mai știu filmele lui Radu Jude. Dar restul este pentru mine o gaură neagră.

Locuiți în continuare la Sarajevo?

Nu. Să spunem că mașina mea de spălat este la Budapesta, dar călătoresc foarte mult în jurul lumii, țin workshopuri pentru tineri, încerc să-i eliberez. Când mergeam la școala mea de film din Sarajevo, sloganul meu era: “no education, just liberation”.

Nu poți să predai nimic. Pentru că ceea ce vezi tu, de exemplu, în această încăpere, e diferit de ceea ce văd eu. Iar tu trebuie să arăți ceea ce vezi tu, prin ceea ce ești tu. Stilul de a filma, de a face un film, nu poate fi la fel ca al celorlalți. Asta le spun mereu tinerilor – să fie liberi.

Vă mai păstrați speranța că Ungaria se va elibera de regimul lui Viktor Orban?

Speranța e foarte puternică acum. Ar fi cel mai bine să se schimbe regimul, dar nu știm în cât timp se va întâmpla asta.

Pentru că ați vorbit despre eliberarea tinerilor, aș vrea să încheiem în această notă. Cum poate un tânăr să fie cu adevărat liber dacă politica există și în școli, există în media, peste tot? Cum își poate elibera cu adevărat mintea?

Să își deschidă ochii! Mergeți pe străzi și vedeți cum arată viața adevărată.

***

Filmul “Calul din Torino”, regizat de Béla  Tarr, poate fi văzut azi de la 16.00, la Cinema Arta din Cluj. După proiecție, regizorul va răspunde întrebărilor din public. Iar sâmbătă, de la 10.30, va susține un masterclass la Radisson Blu Hotel. La Gala de închidere a TIFF, Béla Tarr va primit Premiul pentru Întreaga Activitate.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Béla Tarr pentru Cultura la dubă: “Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up.” appeared first on Cultura la dubă.

Nicușor Dan, în vârstă de 55 de ani, a devenit aseară președintele ales al României, după ce a câștigat turul al ll-lea al alegerilor prezidențiale cu 53,60% din voturile exprimate, adică 6.168.642 de voturi. Pentru prima dată, un președinte a făcut declarațiile victoriei dintr-un parc – Parcul Cișmigiu. Când a fost sigur de victorie, din punct de vedere matematic, Nicușor Dan a ieșit la balconul Hotelului Cișmigiu de pe Bulevardul Regina Elisabeta din București, acolo unde a avut sediul de campanie, și a salutat mulțimea adunată.

Nicușor Dan s-a născut la Făgăraș în 1969. Din gimnaziu a devenit pasionat de matematică. În liceu a câștigat de două ori Medalia de aur la Olimpiada Internațională de Matematică, în anii 1987 și 1988.

A absolvit Facultatea de Matematică – Universitatea București, iar în 1992 a studiat matematica la École Normale Supérieure din Paris. În 1988 a terminat doctoratul la Université Sorbonne Paris Nord. Pe atunci, a început să organizeze întâlniri cu studenții români de la Paris, cu scopul de a contribui la evoluția României post-comuniste.

În 1998, revenit în țară, s-a angajat la Institutul de Matematică asociat Academiei Române. Tot de atunci a început să inițieze acțiuni civice pentru salvarea patrimoniului. A participat la demonstrațiile împotriva construirii Cathedral Plaza, care s-a dovedit după 20 de ani o construcție ilegală prin decizie judecătorească definitivă, s-a opus demolării Halei Matache, a militat pentru Roșia Montană.

A fondat Asociația Salvați Bucureștiul și a deschis numeroase dosare împotriva deciziilor care periclitau patrimoniul construit sau spațiul verde din București. A câștigat sute de precese.

În 2012, am candidat pentru prima oară la Primăria Capitalei ca independent. În 2016, după protestele care au urmat tragediei de la Colectiv, a fondat partidul USR. A devenit deputat USR, dar a părăsit partidul pe care l-a fondat atunci când s-a poziționat pentru referendumul pentru familiei, spre deosebire de alți lideri progresiști ai partidului.

În 2020 a învins-o pe Gabriela Firea și a devenit primarul capitalei. În 2024 a câștigat al doilea mandat la primărie.

După anularea alegerilor prezidențiale din decembrie 2024, și-a anunțat candidatura la Cotroceni. A candidat ca independent și a câștigat 6.168.642 de voturi, cu 829.589 în plus față de contracandidatul său, George Simion (AUR).

Mii de tineri s-au adunat aseară pe Bulevardul Regina Elisabeta din capitală, acolo unde Nicușor Dan a avut sediul de campanie, la Hotelul Cișmigiu, aflat în apropierea Primăriei Capitalei.

Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Cultura la dubă, acesta a mulțumit artiștilor români care l-au susținut.

Rezultatele alegerilor trebuie să fie recunoscute de Curtea Constituțională a României. Apoi, președintele ales va depune jurământul în Parlamentul României.

Nicușor Dan este al 5-lea președinte al României post-comuniste, după Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu și Klaus Iohannis.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Nicușor Dan este primul președinte al României venit din societatea civilă appeared first on Cultura la dubă.

Pe o stradă lăturalnică din apropierea liceului Șincai, într-o hală veche, rătăcită în dezvoltarea haotică a orașului, câțiva artiști dăruiesc comunităților mai puțin norocoase acces la o lume culturală curajoasă, deschizătoare de orizonturi.

De mii de seri încoace, tineri din diverse straturi sociale au aflat aici, unii pentru prima dată, ce înseamnă teatrul, actoria, dar și de ce se simt uneori singuri, neînțeleși de societate ori de propria familie.

În același timp, actori deja consacrați au avut șansa unui contact onest cu realitatea, care le-a permis să dea viață unor personaje autentice, reprezentative pentru lumea în care trăim.

Centrul de Teatru Educațional Replika împlinește azi 10 ani de existență, iar în spatele lui stă, ca în cazul tuturor spațiilor culturale independente, o veșnică luptă pentru supraviețuire.

***

Replika, unul dintre cele mai relevante spații teatrale independente din România, a luat naștere de nevoie.

În 2015, în București nu exista vreun teatru care să abordeze subiecte actuale din societate în spectacole și ateliere dedicate adolescenților și preadolescenților. De asemenea, artiștii care voiau să pună bazele unor proiecte independente, duceau lipsă de spații.

Patru profesioniști din domeniu, aduși laolaltă de dorința de a crea produse culturale cu însemnătate, s-au înhămat la nebunia de a amenaja de la zero o hală dezafectată și au transformat-o într-un centru de teatru educațional.  

Viorel Cojanu, actor, Mihaela Rădescu, actriță, Mihaela Michailov, dramaturgă, și Radu Apostol, regizor, au închiriat hala din Strada Lânăriei și au fondat Asociația Culturală Replika. Pe atunci puseseră bazele unui spectacol cu și pentru copii și adolescenți, Famila Offline, o poveste despre părinții plecați în străinătate și copiii rămași acasă.

Aveau nevoie de un spațiu în care să joace pe termen lung, precum și de fonduri pentru a susține un turneu în țară. Viorel Cojanu a reușit să acceseze un grant prin fondurile norvegiene, care le-a permis să funcționeze aproximativ 2 ani.

“Când Viorel ne-a adus aici să vedem spațiul, eu am fost cel mai dezamăgit. Nu avea nimic, părea că te obligă să ai dispoziția frontală a publicului, am fi vrut să facem un open space, dar ideea ne-a fost imediat tăiată de Viorel, fiindcă nu aveam bani. El și Mihaela Rădescu căutaseră mai multe spații.

Nu aveam niciun fel de experiență în gestionarea și amenajarea unui spațiu, în afară de mizeria din propriile noastre case. (râde) Am învățat făcând.”, povestește acum regizorul Radu Apostol, unul dintre membrii fondatori.

Ca să le ajungă banii pentru chirie cât mai mult timp, au renunțat cu toții la drepturile financiare care le-ar fi revenit și le-au investit în hală. De amenajare s-a ocupat scenografa Gabi Albu. Nucleul central Replika e format din Viorel Cojanu, Mihaela Michailov, Mihaela Rădescu, Radu Apostol, Gabi Albu, Elena Găgeanu, iar pentru un timp echipa Replika a însemnat și Katia Pascariu, Silvana Negruțiu, iar ulterior Denisa Neațu, Anna Aroș, Tania Drăghici, Larisa Popa. Pe parcurs li s-au alăturat și alți colegi de breaslă care aveau nevoie de scenă, iar aceștia au contribuit și ei la chirie.

Diferite ajutoare au venit și de la două teatre de stat, care au casat obiecte vechi și le-au donat lor.  

“Am primit un dimmer pentru lumini de la Teatrul Ioan Slavici din Arad, o stație de sunet și două boxe, care funcționează și acum, de la Teatrul Mic.

De asemenea, covorul de scenă a venit de la spațiul MAD (Multi Art Dans), creat de Vava Ștefănescu și Mihai Mihalcea.”

Ce înseamnă, totuși, teatru educațional? În 2018, când activitatea de la Replika era deja consolidată, în paralel, singurul teatru bucureștean dedicat, teoretic, adolescenților, Teatrul Excelsior, monta spectacolul Vlaicu Vodă, în Piața Constituției, cea mai costisitoare producție teatrală din istoria noastră – peste jumătate de million de euro.

La Replika, în schimb, spectacole cu bugete de doar câteva mii de lei atingeau teme sensibile precum familia tradițională, violența domestică, migrația la muncă în străinătate, educația sexuală sau maternitatea juvenilă.

“Și implică lucrul cu neprofesioniști, cu oameni din afara bulei noastre. Așa am început și am continuat, organizând și ateliere de lucru, care să nu aibă neapărat ca miză un produs cultural. Am folosit metode din arta actorului pentru a-i încuraja pe copii sau adolescenți să își descopere capacitatea de a gândi, de a gestiona o situație.” – Radu Apostol

“E și o formă de educare a artiștilor și a comunităților cu care se întâlnesc, e o educație simultană. Tu, ca artist, când lucrezi în teatru educațional, nu pleci de la ideea că tu deții toate cunoștințele, din contră, cunoașterea e partajată.

Spectacolul se contruiește prin armonizarea acestui tip de cunoaștere, tocmai în vederea unei educații reciproce pe subiecte problematice ale societății.

Important, în acest sens, este și procesul de documentare. Toate spectacolele au în spate luni de documentare, în care facem multe interviuri, pornim de la niște stereotipuri și vedem cum ajungem la lucrurile mai complexe.”

“Artiștii găsesc aici un laborator în care presiunea asta a imediatului, a succesului, nu e atât de mare. Sigur, poți să dai rateuri, dar poți să te duci și într-o zonă mult mai sensibilă.” – Radu Apostol

Dincolo de subiectele puternice abordate, Replika s-a remarcat printr-o abordare unică în ceea ce privește accesul la teatru: gratuitatea. Intrarea la spectacolele de la Centrul de Teatru Educațional Replika a fost întotdeauna liberă, în baza unei rezervări.

“Era foarte important să nu condiționăm participarea de puterea financiară. În acel moment, statisticile arătau că doar 5% din populația activă a României a participat la un spectacol de teatru sau la un concert, iar unul dintre motive este cel financiar.

O familie cu 2-3 copii nu își permite să dea banii pe bilete la teatru, transport până acolo, o pizza și mai știu eu ce.” – Radu Apostol

Proiectele și supraviețuirea Centrului Replika au fost posibile prin accesarea de fonduri anuale puse la dispoziție de AFCN sau Primăria Capitalei, ori granturi internaționale. Dar nu există linii de finanțare dedicate întreținerii unui spațiu cultural, așa că bugetele pentru un spectacol se fragmentează pentru a acoperi și nevoile de bază – plata utilităților, achiziția de consumabile.

În cei 10 ani de existență a apărut, inevitabil, și ideea renunțării. “Noroc că am clacat pe rând”, glumește acum Radu.

“Da, sunt momente când îți vine să renunți fiindcă e foarte greu, de fapt. Cel mai rău e că nu ai predictibilitate, suntem dependenți de granturi. Dacă luăm finanțări, mergem mai departe, dacă nu, devine foarte problematic. Suntem mereu într-o stare de nesiguranță și, oricât de vizionar ai fi, nesiguranța financiară te deconstruiește mult.

Plus că noi facem tot aici, de la spălat toalete, spălat scenă, scris proiecte, făcut deconturi, implementat proiecte. Sunt enorm de multe straturi în care suntem implicați și uneori epuizarea e maximă, ceea ce nu e ok. Nu așa ar trebui să fie așa.”

Primăria Sectorului 4, în raza căreia se află adresa teatrului, i-a invitat de două ori la discuții, în vederea găsirii unei forme de sprijin, dar totul a fost în zadar.  

Mihaela Michailov: “A fost o primă discuție în primii ani și încă una acum vreo doi ani. Ei spun da, am înțeles, spun că ei au deja un centru cultural în sector – Nicolae Bălcescu, dar unde nu se întâmplă mai nimic. Și discuțiile se opresc.”

Radu Apostol: “Poate că primăria ar fi trebuit să își dea seama de serviciile publice pe care noi le aducem, faptul că oferim gratuitate, iar oferta noastră de spectacole a apărut pentru a acoperi, de la bun început, o zonă care nu era acoperită de nicio instituție de stat, pentru preadolescenți și adolescenți.

Sala e mai tot timpul arhiplină, ceea ce ne bucură și ne arată că există un interes real și nu e doar un moft.

Dacă ne-ar putea lua de pe umeri plata chiriei și a utilităților, ar fi extraordinar. Dacă ar exista finanțări pentru anumite demersuri și nu ar mai trebui să ne ocupăm noi de hârțogăraie și de toate, sigur că ne-ar ajuta, ne-ar degreva.”

Mihaela Michailov: “Noi nu avem astfel de orgolii, sigur am vrea să fim ajutați de primărie. Avem alte tipuri de lucruri la care ținem, de exemplu nu am colabora cu o firmă de alcool, avem în vedere că suntem centru educațional.

Am filtra alte tipuri de colaborări, dar unei instituții de stat, care chiar ar trebui să susțină educația și cultura, nu am spune nu.”

De-a lungul anilor, la Replika au activat atât artiști cunoscuți, cât și debutanți. Eugen Jebeleanu, actor și regizor multipremiat la nivel național și internațional, a montat aici cel mai personal și intim spectacol al său – Prețul aurului.

Radu Jude, un spectator obișnuit al spectacolelor de la Replika, a remarcat-o aici pe Katia Pascariu, cea care avea să primească mai târziu rolul principal din Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, câștigătorul Ursului de Aur la Berlinale. După succesul internațional al filmului, Katia a fost inclusă pe lista New York Times a celor mai buni actori din 2021, alături de Joaquin Phoenix, Benedict Cumberbatch și Kristen Stewart. Actrița a continuat să vină în fața spectatorilor de la Replika, unde interpretează rolul unei vânzătoare la supermarket, în Lucrător universal, sau cel al unei mame singure, în Toată liniștea din lume.

Katia privește acum cu emoție cei 10 ani petrecuți la Replika și rămâne una dintre figurile marcante ale teatrului dedicat comunităților vulnerabile.

“10 ani par mult mai mulți și mult mai puțini, în același timp. Despre Replika nu știu cum să vorbesc fără să folosesc cuvinte mari, dar binemeritate, cum ar fi sacrificiu, devotament, misiune, altruism, rezistență, sau fără să pic în patetism și să vorbesc de multă pasiune, respect și răbdare, despre generozitate.

Dar e chiar mai mult. Replika e locul care trebuia să existe. În ciuda tuturor realităților care nu ar fi permis existența lui, acest loc există de 10 ani. Asta e, din păcate și din fericire, o minune făcută de niște oameni. Artiști. La Replika am învățat, de fapt, cum să fiu în teatru. Și le mulțumesc.” – Katia Pascariu, actriță

Alexandru Potocean este și el unul dintre actorii reprezentativi ai spectacolelor de la Replika. Alături de regizorul David Shwartz a creat numeroase proiecte de teatru politic și social, s-a implicat în procesul de documentare, realizând interviuri cu oameni de rând, pe care i-a portretizat apoi pe scenă.

Deși este un actor deja matur, angajat la Teatrul Național București, continuă să activeze la Replika, atât cât timpul îi permite, hrănind astfel nevoia sa de a aborda, ca artist, subiectele dureroase din societate.

“Ce pot spune eu după un deceniu de activitate Replika? Parcă ieri se deschidea spațiul. Parcă acum 10 ani au fost ieri.

Nu pot decât să admir perseverența și încăpățânarea de a rezista un deceniu într-o lume culturală parcă mereu amenințată să devină…ieri. Dar, așa cum spunea un mare om de cultură, cred: a rezista oricât în domeniul ăsta înseamnă a nu renunța niciodată! La mulți ani, Replika! Bravo!” – Alexandru Potocean, actor

Replika înseamnă și o continuă regenerare a echipelor artiștice care vin în fața publicului. Cel mai recent spectacol, care se joacă de fiecare dată cu sala plină, Ochii mamei, după romanul Tatianei Țîbuleac – Vara în care mama a avut ochii verzi, este creat de artiști extrem de tineri, sub 26 de ani: regizoarea Tania Drăghici și actorul Vlad Ionuț Popescu.

De asemenea, Replika înseamnă numeroase proiecte educaționale duse în întreaga țară, unele în medii care nu niciun fel de acces la cultură. În martie, după un amplu proces de cercetare și documentare realizat la Centrul de Detenție pentru Minori de la Craiova, va avea loc premiera Acest loc blestemat, un spectacol care vorbește despre dramele tinerilor deținuți. Și, dacă va primi finanțare, va fi arătat în licee și centre de detenție din țară.

Foarte atenți la tot ce îi înconjoară, artiștii de la Replika au creat inclusiv un spectacol inspirat de istoria halei în care activează – Pe ce stăm, regia Radu Apostol.

Radu, este, de fapt și cel mai pasionat membru al echipei atunci când vine vorba despre istoria locului. După ce a cercetat numeroase documente din arhive, a descoperit povești fascinante:

“Istoria acestui loc datează din 1890. Atunci nu exista aici Strada Lânăriei, ci un afluent al Dâmboviței, în care femeile spălau lâna și o uscau în copacii de pe mal, iar primarul capitalei, la 1895, a făcut un proiect prin care a asanat mlaștina unde în 1905 s-a făcut făcut Parcul Carol și a deviat cursul acestui afluent pe sub stradă.

De aceea stada, în arhive, se găsește canalizată, dar pentru că în mentalul colectiv era zona lânăriei, i-au zis Strada Lânăriei. Și acum, în continuare, apa asta curge pe sub stradă.”

La 1903, clădirea găzduia prima fabrică de pălării italo-română, intitulată Antonio Fosatti și fiii. La fabrică, femeile foloseau lâna din zonă și o transformau în fetru, cu care lucrau apoi pălăriile. Pe Strada Lânăriei apare în arhive și primul tramvai tras de cai.

Tot aici au mai existat Fabrica de conserve și ciocolată a lui Ștefănescu Grivița și, mai recent, o fabrică de baloane.

“Când am luat acest spațiu, ne-am permis chiria fiindcă proprietarul ne-a zis că există o problemă cu acoperișul, că sunt găuri. Am zis, eh, ce mare dramă, dacă plouă. Până când am prins aici două ploi urâte și am zis că trebuie să facem ceva cu acoperișul. Am reușit, printr-o inițiativă, să strângem 7.700 de dolari pe site-ul Indiegogo, ne-a ajutat și Ada Milea, care a cântat aici, mai mulți artiști au făcut clipuri.

Cu acoperișul am rezolvat, dar am rămas cu inundațiile.

Când plouă, apa de dedesubt își cere drepturile și am prins aici două-trei inundații mari. Ultima a fost anul trecut, prin iunie, când noi eram plecați la Leipzig. A trebuit să scoatem totul, să curățăm, să punem la ucat, să renovăm, a fost horror.

Odată era atât de multă apă în interior încât pe Mihaela am scos-o pe geam.”

Pe fațada clădirii e desenată acum, pe scurt, istoria locului. Pe Radu îl puteți întâlni, deseori, la finalul spectacolelor, strângând resturi lăsate de spectatori sau curățând scena, alături de Victor Cojanu.

Iar la intrare puteți fi întâmpinați de unul dintre voluntari, care contribuie la organizarea fiecărei reprezentații – verifică listele de rezervări și se asigură că fiecare scaun din sală este ocupat de un doritor. 64 de oameni încap în așezarea clasică, frontală, la un spectacol, dar uneori se mai așază și pe pernuțe, astfel că se pot aduna până la 80 de spectatori într-o seară.

Printre cei care și-au dedicat ani de zile voluntariatului la Replika se numără și Anna Aroș, acum responsabilă cu comunicarea și masterandă la Teatru Comunitar și Terapeutic, în cadrul UNATC „I.L. Caragiale”.

“Sunt la Replika încă din clasa a XI-a, de când aveam 17 ani. Replika este locul în care am descoperit atât de multe calități frumoase la mine, cât și la cei din jur, și de fiecare dată revin cu aceeași energie. Ce m-a fascinant și încă mă fascinează este să privesc reacțiile publicului la spectacole. Atunci înțeleg că toată munca depusă înainte și după spectacol, adesea invizibilă, capătă și mai multă valoare.

Mă bucur că, după șapte ani, fac în continuare parte din echipa Replika și că pot contribui direct la schimbarea pe care o doresc.”, spune Anna.

În 10 ani, teatrul românesc a fost marcat de diferite schimbări. Unele spații independente din țară s-au închis, mari instituții publice au fost eliberate de sub monopolul unor directori aproape veșnici în funcție, însă în schimbul lor s-a instaurat moda ilegală și incorectă a interimatului.

Teatrul Național București, Teatrul Bulandra, Teatrul Odeon, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie, Teatrul Excelsior sunt doar câteva dintre instituțiile de spectacol ocupate de manageri numiți politic, nu ca urmare a câștigării unui concurs deschis tuturor profesioniștilor din breaslă.

În același timp, a luat naștere un fenomen inedit al epuizării biletelor la teatru online, în doar câteva minute de la punerea lor în vânzare.

Radu Apostol: “Teatrul s-a schimbat enorm. Poți să vezi producții despre problemele prezentului, oamenii nu mai strâmbă din nas când aud nu știu ce vulgarități pe sfânta scândură.”

Mihaela Michailov: “Teatrul e foarte centralizat. Ai cam același tip de public, care le cam vede pe toate. Nu ai dezvoltat o rețea de teatru de cartier, există doar un teatru de cartier în București – Teatrul Masca.

E cumva foarte mult direcționat spre un public activ, dar în realitate noi nu putem spune că avem un public bucureștean consumator de teatru, fiindcă nu avem. E același public care merge la toate și vede aceleași 20 de spectacole de la teatrele din centru.

Da, când se pun în vânzare biletele, dispar, dar hai să vedem realitatea, că nu e ca și cum oamenii de la periferie au acces la teatru.

În plus, unele bilete devin din ce în ce mai scumpe, prețul e prohibitiv de-a dreptul, dacă un bilet e 80 de lei, să iei două, înseamnă 160, o sumă imensă pentru cum trăiesc, de fapt, românii.

Sunt niște schimbări în teatru, în sensul în care sunt teatre care au reușit să își structureze mai bine un tip de interes, mai multe texte contemporane, mai multe spectacole care abordează realități problematice. În același timp, totuși, nu există o zonă de cercetare mai amplă. Mie îmi lipsesc spectacolele riscante, în continuare nu cred că sunt teatre care acceptă să vorbești despre orice subiect și orice temă. Sunt niște limite. De exemplu, sunt convinsă că dacă te duci cu o temă care abordează sistemul bancar din România sau afacerile imobiliare, nu știu câți directori de la teatre de stat vor spune da, hai să-l facem.

În ceea ce privește raportul de forțe, sigur că e mai bine să ai niște interimari decât să organizezi concursuri și să ai niște oameni cu niște direcții pe care trebuie să și le asume.

Lumea se complace și așteaptă ca la un moment dat să se deschidă aceste concursuri. Pe scurt, nu este ok ce se întâmplă.”

Radu Apostol: „Asta reflectă și disprețul sau dezinteresul complet pe care politicienii îl au. Ei văd oportunitatea doar când e ocazia să mai spele niște bani sau să dea bine: Ziua Culturii, Ziua Limbii, etc.”

În 10 ani de existență, Replika înseamnă 30 de spectacole, 18 proiecte educaționale și peste 36.000 de spectatori. Centrul a primit în 2016 Premiul pentru incluziune socială și dialog interculturalla Gala Premiilor AFCN și în 2018 Premiul Consiliului Britanic pentru activitatea de promovare și susținere a incluziunii sociale și încurajarea implicării civice la Gala Premiilor UNITER.

“Credem că arta comunitară poate înnobila societatea, fiecare om se naște un artist, fiecare om este un pedagog în continuă formare.” – echipa Replika.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post 10 ani de iubire pentru teatru, dar mai ales pentru oameni. Povestea Centrului de Teatru Educațional Replika appeared first on Cultura la dubă.

Conform organizatorilor, UNTOLD a ajuns să adune anual aproximativ 400.000 de oameni în cele 4 zile de eveniment.

Ce are special acest festival și cum reușește să atragă atâția participanți aflăm chiar de la câțiva tineri care au fost prezenți la toate cele 9 ediții UNTOLD. Unii dintre ei erau doar niște adolescenți la prima ediție, iar acum, ca adulți, au ajuns chiar să lucreze pentru festival.

Descoperiți poveștile lor mai jos.

***

Salut! Spuneți-ne, vă rugăm, câți ani aveați la prima ediție UNTOLD?

Tudor: Eu eram un puști de 16 ani care până atunci experimentase festivalurile de muzică doar pe YouTube, în camera lui. Îmi amintesc perfect drumul spre Cluj alături de cel mai bun prieten al meu și părinții lui. Drumul Brașov – Cluj-Napoca a fost un warm-up: 6 ore în mașină, muzica la maxim în boxe cu piesele unora dintre artiștii pe care urma să-i vedem live pentru prima dată. Preferații mei: The Chainsmokers, Martin Garrix, Marshmello și Armin van Buuren. 

Alexandru: Eu aveam 24 de ani atunci.

Amina: Aveam 18 ani, am mers cu o gașcă de colegi din liceu și alături de cele mai bune prietene. A fost prima noastră călătorie de grup și avem multe amintiri frumoase de atunci!

Cu ce vă ocupați pe atunci și cu ce vă ocupați în prezent?

Alexandru: Eram șofer de protocol, acum lucrez în domeniul IT.

Amina: La prima ediție treceam în clasa a XII-a, deci eram elevă de liceu. De atunci, am terminat și facultatea, 2 mastere, am schimbat câteva job-uri, dar nu îmi vedeam vara fără UNTOLD.

În prezent lucrez ca freelance social media manager & content creator și am printre proiecte inclusiv două branduri pe muzică electronică & festivaluri, oportunități care au venit la mine prin oamenii pe care i-am cunoscut la festival.

Tudor: Eram elev la liceu în Brașov, treceam din clasa a 9-a spre a 10-a. Eram de pe atunci pasionat de muzică, în special muzica electronică, dar nu știam la ce să mă aștept de la un festival. Îmi aduc aminte foarte bine momentul în care am pășit pentru prima dată pe poarta festivalului de la intrarea din parcul central.

Am rămas pur și simplu fascinat de tot ceea ce mă înconjura: scenele, decorurile, activitățile, atmosfera, plus lineup-ul – motivul principal pentru care venisem. În ziua aceea, mi-am setat în mintea mea de 16 ani un vis: când mă voi face (mai) mare trebuie să ajung să fac parte din organizarea UNTOLD. Vocea mea interioară îmi tot spunea: “nu știu cum faci, ce faci, dar trebuie să ai și tu un job aici”.

Așa că iată-mă, locuind în București și spunând cu mândrie că acum fac parte din echipa UNTOLD Universe. Sunt în continuare un mega fan al festivalului și simt că trăiesc un vis devenit realitate, lucrând astăzi în culisele unuia dintre cele mai mari festivaluri din lume, clasat locul 3 mondial.

Dudu de la 16 ani, i-ar spune lui Dudu din prezent că “we did it, buddy!”.

Ce v-a atras atunci la festival, dat fiind că încă nu era cunoscut, nu știați cum e acolo?

Amina: Mi s-a părut wow că se organizează la noi un eveniment atât de complex, unde vin atât de mulți artiști internaționali. Încă îmi aduc aminte reacția mea și a tuturor prietenilor când am aflat că vine Avicii. Apoi, tot ce am simțit în timpul setului lui a fost incredibil!

Acum 10 ani nu ascultam muzică electronică, însă asta s-a schimbat după prima ediție UNTOLD. De atunci, am început să merg la festivaluri și evenimente de muzică electronică, dar nu numai, din toată lumea, însă UNTOLD ocupă în continuare un loc special în inima mea.

Tudor: Ceea ce m-a convins atunci a fost lineup-ul. Abia așteptam să-i văd live pe unii dintre artiștii mei favoriți. Urmăream și eram deja fascinat de festivalurile din afară… Ideea că urma să avem un eveniment de această anvergură la noi în țară și șansa să pot experimenta așa ceva, m-a făcut să spun da imediat.

Alexandru: Urmăream fiecare festival din afară, iar când am aflat că se va întampla și în România, că vom putea trăi și noi această experiență, un festival ca afară, nu am stat deloc pe gânduri și mi-am cumpărat primul meu abonament la UNTOLD.

De ce ați continuat să mergeți, ediție de ediție?

Tudor: UNTOLD m-a cucerit complet încă de la prima ediție. Emoțiile trăite în timpul festivalului sunt greu de exprimat în cuvinte, consider că trebuie trăite. Am câteva ediții pe care mi le voi aminti mereu cu drag, dar, per total, festivalul mi-a întrecut așteptările de la un an la altul.

Este locul unde am trăit unele dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea, unde am legat prietenii și mi-am făcut amintiri de neuitat. Am crescut cu acest festival, m-a ajutat să mă dezvolt atât din punct de vedere personal, cât și profesional.

Pentru mine, a devenit mai mult decât un simplu festival. A devenit un stil de viață, un univers în care intru și uit complet de viața de zi cu zi, un loc de refugiu în care simt că pot să fiu eu 100% și pot să-mi las corpul să se exprime liber, dar și un spațiu în care te conectezi energetic cu sute de mii de oameni prin intermediul muzicii care devine un limbaj universal.

Când vorbeam despre UNTOLD cu prietenii mei, mereu le spuneam că acolo mă simt ca în habitatul meu natural. Uite că, între timp, a devenit și un job.

Alexandru: Pentru ca lineup-ul devenea din ce în ce mai bun, iar organizarea era la cel mai înalt nivel, impecabilă. Am ales să merg în fiecare an pentru atmosfera de acolo. Știi, mă întreabau prietenii: “Cum a fost?” Nu am putut să le povestesc cum a fost, pentru că muzica și ceea ce se întâplă acolo sunt imposibil de povestit în cuvinte. Eu nu am cuvinte pentru a povesti ce simt la UNTOLD, e ceva de imposibil de replicat.

Amina: La UNTOLD găsești o emoție unică și o energie wow din partea publicului. Mi se pare că oamenii chiar trăiesc momentul și se bucură real să fie acolo. Îmi plac mulți dintre artiștii noi care vin an de an și cei care se reîntorc. Deși i-am văzut pe unii dintre ei de mai multe ori la UNTOLD, atmosfera este unică de fiecare dată și show-ul lor nu se compară cu cel din edițiile precedente.

În plus, mi-am făcut la festival mai mulți prieteni extraordinari și continuăm să mergem an de an împreună, a devenit ca o tradiție pentru noi.

Ce are diferit față de alte festivaluri la care ați mai fost?

Alexandru: Vibe-ul și oamenii, UNTOLD are vibe-ul lui, e unic.

Amina: Simt că UNTOLD pune foarte mare preț pe emoția pe care o oferă, simt că se acordă atenție fiecărui detaliu. Crowd-ul mi se pare și el minunat, ador să văd cum se distrează și cum se bucură de fiecare moment. Am rezistat inclusiv la toate seturile lui Armin de ore bune, văzând energia faină a oamenilor, este o adrenalină specială pe care o simt în toate zilele de festival aici, an de an.

Tudor: UNTOLD are o magie doar a lui. Timp de patru zile și patru nopți, mă simt ca într-o familie globală care trăiește cele mai frumoase emoții de bucurie, iubire, euforie și extaz la unison. Chimia puternică dintre artist și mulțime pe care am văzut-o la UNTOLD, nu am mai întâlnit-o la niciun alt festival la care am fost.

Spun acest lucru cu gândul la momente precum set-ul de 8 ore a lui Armin van Buuren din 2019, când am rămas la mainstage până la 9 dimineața, refuzând să plec și să mă împac cu ideea că festivalul se termină. Alt exemplu este live act-ul trupei Imagine Dragons din 2023, când am avut pielea de găina de la început până la sfârșit și am simțit cum tot stadionul era umplut numai de iubire și recunoștință infinită.

Ce ați schimba la UNTOLD?

Tudor: Aș schimba trecerea dificilă de la patru zile și patru nopți de festival la realitatea de zi cu zi. La finalul celei de-a patra zile, dimineața, întodeauna mă lupt cu un mare “post-festival depression”, o stare care ține o săptămână sau chiar mai mult. Pot confirma că mulți oameni simt asta. Totuși, mi se pare incredibil cum festivalul ăsta mă poate atinge atât de profund, încât să-mi inducă un sentiment instant de dor odată cu încheierea lui și, în același timp, dorința de a participa și următorul an.

Alexandru: Nimic!

Amina: Să fie de mai multe ori pe an sau să dureze mai multe zile!

Ce artist/ă/ trupă/ DJ ați vrea să vede pe mainstage la UNTOLD?

Tudor: Aș vrea să-i revăd pe băieții de la The Chainsmokers. A trecut mult prea mult timp de când nu i-am mai văzut, iar între timp au lansat multă muzică bună. Tot pe lista mea de must-see este Fred Again.., visez să-l văd pe omul ăsta live și cred că ar fi o alegere foarte bună pentru UNTOLD. Anyma ar fi încă un artist pe care aș vrea să-l văd și să-i trăiesc show-ul live. Omul este un geniu.

De asemenea, Fisher este un alt DJ pe care aș vrea să-l revăd, dar de data asta pe stadion. Am avut șansa să-l prind la scena Galaxy, la UNTOLD 2024. Tot ce pot spune este că show-ul lui a fost fix de ceea ce aveam nevoie la final de festival. Am fost acolo cu niște colegi minunați alături de care am făcut o treabă extraordinară de-a lungul celor 4 zile.

Alexandru: Până anul trecut îmi doream la nebunie să vină Swedish House Mafia, au venit, vis împlinit! Acum m-aș duce puțin mai departe și aș vrea să văd Alesso b2b Martin Garrix, având în vedere că deja i-am văzut pe toți cei pe care imi doream să-i văd. Știi ce e tare? Că i-am văzut pe toți pe scena principală de la UNTOLD.

Amina: Ca DJ, visez să îi văd pe Sofi Tukker și să fie mai multe B2Bs, aș vrea mult să îl văd pe David Guetta B2B Morten cu Future Rave, aș vrea să îl văd și pe John Summit B2B Dom Dolla, Fisher B2B Chris Lake. Și nu în ultimul rând, Skrillex, Fred Again și Four Tet mixând împreună. Și mi-ar plăcea să vină iar Kygo, a avut unul dintre cele mai memorabile set-uri pentru mine.

La cântăreți, mi-ar plăcea să le văd pe Raye sau Hayla, mai ales că au melodii cu DJ și energii aparte. Zara Larsson, Stromae, Harry Styles, Chappell Roan, cred că ar fi și ei potriviți pentru UNTOLD.

Spuneți-ne o amintire specială pe care o aveți de la UNTOLD, din acești 9 ani.

Amina: Pentru mine este wow că am ajuns de la a fi doar un simplu participant la a lucra cu echipa UNTOLD pentru a realiza materiale pentru pagina cu festivaluri & muzică electronică pe care o gestionez. Am ajuns să văd și o parte din toată munca necesară pentru a realiza un asemenea eveniment ceea ce pentru mine, ca iubitor al festivalului, este un lucru fascinant de fiecare dată.

Tudor: Live set-ul DJ duo-ului meu favorit, The Chainsmokers, din 2018. Îi ascultam non-stop în adolescență și muzica lor îmi aduce aminte de multe momente fericite și, în același timp, m-a ajutat să trec peste perioadele mai dificile din perioada liceului. Faptul că am putut să-i văd live a fost o dorință îndeplinită.

Îmi aduc aminte cum eram cu gașca de prieteni în mijlocul mulțimii și cum am trăit cu toții un carusel de emoții. Am cântat până am rămas fără voce, am dansat, ne-am ridicat unii pe alții pe umeri, am țipat, am plâns și am râs. A fost, într-adevăr, pure joy ce s-a întâmplat acolo.

În acel moment, m-am deconectat cu totul de realitate și m-am bucurat, alături de prietenii mei, de fiecare minut din set. Să nu mai zic că eram genul de festivalieri care își făceau stocul de apă înainte să mergem la mainstage unde urma să stăm și câte 7-8 ore. 

Alexandru: Clar la Swedish House Mafia! Eram cu sora mea și am cântat împreună “Don’t You Worry Child” cu lacrimi în ochi. A fost un moment copleșitor având în vedere că anul acesta tatăl nostru a plecat dintre noi. A fost ceva greu de descris în cuvinte. Emoții de genul asta poți trăi doar la UNTOLD.

***

UNTOLD X va avea loc între 7-10 august 2025 la Cluj-Napoca.

Material susținut de UNTOLD.

The post Generația care a crescut cu UNTOLD – “La prima ediție eram elevă de liceu. De atunci, am terminat facultatea, două mastere și am avut câteva job-uri.” appeared first on Cultura la dubă.

La 26 de ani, Vlad Ionuț Popescu este unul dintre cei mai promițători actori ai generației sale, trecând cu ușurință de la roluri de impact în teatru la cele de pe platoul de filmare.

Zilele acestea este prezent la Bienala de la Veneția cu filmul “Anul nou care n-a fost”, regizat de Bogdan Mureșanu, iar pe scenă poate fi (re)văzut în spectacolul de succes “Cine l-a ucis pe tata?”, montat de Andrei Măjeri la Teatrul Metropolis și premiat de UNITER pentru regie.

De asemenea, din această toamnă va putea fi urmărit în două premiere: la Bulandra, în „Romeo și Julieta”, regia Eugen Gyemant, și în one man showul “Vara în care mama a avut ochii verzi”, dramatizat după romanul cu același nume, scris de Tatiana Țîbuleac, și pus în scenă la Centrul de teatru educațional Replika.

Interviul de mai jos a fost realizat înaintea participării la Veneția.

***

“Vlad, care sunt temele care te preocupă în perioada asta?

Vacanța. Și moartea. Moartea în vacanță. E recurentă tema asta a morții, de când sunt adolescent. Cred că ar trebui să devenim conștienți de propria fragilitate, că toți suntem doar dust in the wind. Tocmai pentru a dobândi un simț al umilinței profund, nu unul pre-fabricat de tipul falsei modestii.

Te gândești cu frică la moarte?

Nu. Doar vreau să privesc soarele în față. Mă gândesc mai degrabă obiectiv la fenomenul morții, într-o manieră care nu are legătură directă cu mine. Sau la moarte ca simbol, ca metaforă, ca team. Dar da, aceste preocupări se răsfrâng uneori asupra mea. Mișună pe acolo câteva gânduri intruzive.

Simți că te afectează gândurile astea?

Da. Am avut o perioadă destul de lungă cred eu, cinci ani, în care m-am luptat cu mintea mea. Dar niște evenimente care au avut loc în luna ianuarie au schimbat totul.

Mai sunt reminiscențe, e greu să nu te placi deloc pentru atât de mult timp.

Nu te plăceai?

Nu. Dar sunt bine acum, cel puțin mai bine ca înainte. Și ca să revenim la intrebarea ta, cred că it’s safe to say că acum mă preocupă tema “binele meu” – dar nu la modul “sunt buricul pământului”.

Cine sunt? Cine îmi doresc să devin? Ce ar însemna factual să devin omul care îmi doresc să devin? La ce trebuie să renunț? Dacă cine vreau să fiu se aliniază cu ce vreau să fac pe plan profesional?

Astea sunt întrebări pe care unii oamenii nu și le pun toată viața, iar tu, iată, ți le pui atât de devreme.

Eu cred că asta este vârsta potrivită. Nu vreau să ajung la 50 ani să regret că nu am trăit cum am vrut. Am și o meserie care mă ajută să cunosc natura umană și uneori, da, ajung să mă auto-analizez fără să vreau. Pe de altă parte, realizez că rumegatul ăsta excesiv stă puțin în calea devenirii mele ca actor.

Există cauze sociale sau politice pentru care ai vrea să-ți folosești vocea ca actor sau simți că există o temă care să te preocupe atât de tare încât să iei atitudine? Te vezi militând pentru ceva anume sau crezi că e rolul actorului să facă asta?

Da, da. Totuși, consider că activismul necesită timp și spațiu mental. Eu sunt într-o perioadă în care vreau să am grijă de mine, de prietenii mei, de iubita mea, de familia mea și relații. Plus meseria. Nu se exclud una pe alta, activismul și viața personală sau profesională, ci din contră, se sprijină. Categoric o să-mi permit să vorbesc despre cauzele sociale sau politice, care mă preocupă cu adevărat, despre temele importante pentru mine, atunci când o să contez, când o să fiu relevant.

Nu consideri că ești relevant acum?

Nu. Pot fi înlocuit oricând, oriunde. Momentan, sunt doar un tânăr cu potențial în ceea ce face. Dacă m-aș apuca să vorbesc despre vreo cauză politică sau socială acum, sunt convins că mulți oameni ar zice: “nu te-a întrebat nimeni nimic, Vlad, de ce-ți dai cu părerea?”.

Oricum pare o chestie specifică Facebook-ului, părerile aruncate pe platforme.

Da, aș putea să vorbesc despre sistemul de teatru din România. Dar cum să pot să vorbesc eu despre asta la 26 de ani? Adică eu pot, dar cine mă ia pe mine în seamă?

Uite, pot spune că în domeniul meu, și cred că e ceva specific în zona asta a Europei, adulții, în special oamenii care sunt la putere, nu știu să aibă grijă de tineri. Sau au grijă doar de anumiți tineri. Traducere simplă – PCR: pile, cunoștințe și relații. Pe mine mă interesează doar să-mi fac treaba bine.

Care sunt cele mai importante probleme cu care se confruntă generația ta și cum te raportezi la ele?

Depresia și anxietatea.

Pandemia, războaiele, A.I, social media, încălzirea globală – toate cred că ne-au potențat stările de angoasă și de confuzie prin intermediul informației care circulă necontrolat. De exemplu, pe mine pandemia m-a îndepartat de oameni și mi-a accentuat paranoia. Pe de altă parte, nici nu mai am 20 ani, nu mai am energia de atunci, când eram peste tot, mă duceam la facultate, stăteam 12-14 ore și după, mai stăteam să beau până la 3 dimineața. Acum nu mai pot să fac asta. Ascult de corpul meu. Dar uite, dacă nu se întâmpla pandemia, poate mintea și corpul meu mai voiau.

Acum nu mai poți sau nu mai vrei?

Da, de fapt nu mai vreau, aleg să nu mai fac asta. Atunci aveam nevoie de validare, de confirmare, voiam să fac parte din găști, să mă placă lumea din breaslă. Acum cred că sunt în extrema celalaltă.

Simt să iau o pauză de la oameni, să stau mai mult cu mine, tocmai ca să-mi pot da seama cine sunt.

Deși uneori tânjesc să petrec mai mult timp cu oameni care au aceleași probleme si aceleași bucurii ca mine. În același timp, știu că mi-ar fi greu să leg prietenii reale cu mulți oameni din breaslă, prin baruri. Prietenii, de obicei, sunt oamenii cu care am lucrat și cu care m-am simțit bine, iar asta îmi e de ajuns.

Crezi că pe scenă există momente de grație divină, așa cum spun unii actori, sau crezi că este doar rezultatul muncii? Există talent?

Nu știu dacă există talent. Poate că există o predispoziție către ceva, orice, dată de contextele unui individ: locul în care te-ai nascut, cu tot ce vine asta la pachet, influențele pe care le-ai avut crescând, cumulul de experiente dobândite prin intermediul alegerilor.

Dar, în mod sigur, 90% e munca depusă. Pot fi și niște date genetice, nu știu, o picătură, o sămânță care poate că se cheamă talent. Dar e vorba mai mult despre împrejurări și experiențe și despre cum le-ai topit în tine.

Oricum, după o anumită vârstă, munca primează. Iar muncă nu înseamnă doar a studia tehnică și atât. Poate însemna să te lupți cu tine în fiecare zi pentru a-ți conștientiza neajunsurile, a le accepta și a lucra cu ele.

Cred că este nevoie și de un fel de “nebunie” specifică, nu o “nebunie” prefabricată, preluată. “Nebunie” pentru mine înseamnă revoltă împotriva propriei ființe, împotriva constructelor sociale. Sau poate doar împotriva formelor rigide și învechite, a sistemelor care nu mai pot funcționa acum. Dacă ești prea steril, prea cuminte, așa este și munca ta.

Dacă ne-am raporta la Stanislavski și la “Munca actorului cu sine însuși”, am putea să spunem că metoda ta de actorie este cea din exterior către interior?

În primul rând, nu cred în devizele “de la exterior spre interior” sau invers. Interiorul și exteriorul lucrează împreună constant prin intermediul propriei tale ființe, iar ele se sprijină reciproc.

Cred că se rezumă doar la a îți cunoaște textul, a înțelege situația, a îți cunoaște personajul, a te lăsa purtat de colegi și ghidat de regizor.

În al doilea rând, cred că ce zice Stanislavski e bullshit, dar un bullshit necesar la început. Chiar și el și-a dat seama. Știi că a mai scos o carte după, în care practic ne zice – “nu mă ascultați, eram și eu tânăr”.

Deci dacă aberez pe aici și voi realiza peste ani, e ok, sunt safe & chill, s-a întâmplat și la case mai mari.

Eu cred că actoria nu se poate învăța. Poti să înveți tehnică, în schimb: cum să stai pe scenă, cum să te raportezi la camera, dicție, corporalitate, convențiile în care operezi și ce mijloace presupun ele. Pe scurt, studiu. Restul este doar munca. Nu mă poate învăța nimeni cum să pregătesc un rol. O fac singur, în tihnă, apoi mă las ghidat de regizor.

Care crezi că sunt atuurile tale? Ești atât de tânăr și ai avut deja de multe roluri și în film și în teatru.

Cred că am o tipologie aparte, iar asta îmi permite să fiu cameleonic. Pot părea în toate felurile. Trebuie doar să schimb look-ul. Am o construcție facială care îmi permite să abordez mai multe roluri. Iar ăsta e un sumar al feedback-urilor primite de-a lungul timpului.

Ostermeier, când am fost la casting la Hedda Gabler, mi-a spus că am o versatilitate aparte și mi-a arătat asta cu palmele lipite și deschise în jurul frunții. Ceea ce mă face să conștientiz că degeaba am acest atuu dacă mintea și sufletul meu nu mi-ar permite să îl fructific. Și chiar cred că ăsta este atuul meu.

Îmi și gândesc strategic, de unul singur, ceea ce aș putea numi într-o zi “carieră”, pentru că noi nu avem career management în România.

Știu deja foarte clar cum voi arăta în următoarele filme și ce roluri voi face, iar ele nu vor avea nicio legatură cu ce am făcut până acum. Trebuie să și știi când și ce să alegi, ceea ce, iarăși, e foarte dificil. Recent, am refuzat un film comercial, și nu pentru ca aș avea ceva împotriva lor, ci doar pentru că eu consider că nu este potrivit pentru mine în acest moment.

Cât de mult contează pentru tine echipa artistică, atunci când intri într-un proiect?

Maxim. Dacă nu mă simt bine în mediul respectiv, ori o să regret că am intrat, ori ies pe parcurs. De exemplu, am fost angajat la Teatrul Godot. După șase luni mi-am dat demisia. E doar un exemplu.

Ești individualist sau om de echipă?

Fac o echipă destul de bună cu cei din jur când mă simt în siguranță cu partenerii și cu regizorul, însă mai am de învățat multe în direcția asta.

Am în continuare dorința, pe alocuri stupidă, de a demonstra că mă pricep la ceea ce fac, dar cred că încep să o țin într-un echilibru sănătos. Cu timpul va dispărea.

La ce te gândești când cânți piesa “SOS D’un Terrien en Detresse” din “Cine l-a ucis pe tata”?

La cele mai de jos momente ale mele. Și la tata.

E un strigăt de ajutor acolo.

Da, și eu mă gândesc la strigătele mele de ajutor, la momentele grele în care nu aveam pe cine să strig.”

***

Carmen Crețu, autoarea interviului, este de profesie avocat și se declară mare iubitoare de teatru. Alături de Laura Ivancioiu a pus bazele „Estivalului de teatru”, o serie de întâlniri menite să aducă mai aproape actorii de public.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Vlad Ionuț Popescu, actor: “Depresia și anxietatea sunt cele mai mari probleme cu care se confruntă generația mea.” appeared first on Cultura la dubă.

Singurul film românesc prezent anul acesta în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes, Trei kilometri până la capătul lumii, regizat de Emanuel Pârvu, a avut aseară premiera în România. Proiecția a avut loc în Piața Unirii din Cluj, în cadrul TIFF, în fața a aproximativ 3000 de spectatori.

După film, mai mulți tineri din public au ținut discursuri emoționante despre propriile povești, de membri ai comunității LGBTQ+ care s-au confruntat cu respingerea societății și a propriilor familii.

Filmul lui Emanuel Pârvu spune povestea lui Adi, interpretat excelent de Ciprian Chiujdea, un tânăr de 17 ani dintr-un sat din Delta Dunării, care este bătut cu brutalitate de doi vecini, după ce aceștia în surprind în scene intime cu un alt băiat. De aici, vedem cum propria sa dramă devine o problemă în fața comunității rurale, inclusiv în propria familie.

Polițistul, preotul, vecinii, părinții, întruchipează clișee din realitatea românească, prezente în special în comunitățile mici, în raport cu o persoană de o altă orientare sexuală decât a lor. Filmul cuprinde atât scene de violență, cât și de umor, și te ține captiv de la început până la final. Impactul lui asupra unor tineri din public a fost impresionat.

“Provin dintr-un sat din România, am avut profesori la școală, la liceu, la facultate și am ajuns aici, la TIFF, ca voluntar, și sunt recunoscător. Am văzut că s-a râs la anumite scene, dar vreau să spun că ele sunt 100% reale. Așa e viața la sat, lumea așa vorbește, se intervine cu telefoane, polițiștii sunt corupți. Filmul spune în mare parte și povestea mea. Dar noi aici suntem într-o bulă, la un festival de film. Eu vreau să întreb ce putem face cu cei din afara bulei, cu oamenii care chiar gândesc ca cei din film?”, a deschis Q&A-ul un tânăr curajos din public.

“M-a impresionat scena în care Adi caută alinarea mamei și ea suferă, la rândul ei. Am trăit ceva asemănător cu mama mea, cu familia mea. A fost un subiect despre care nu puteam vorbi. Dar am înțeles că părinții mei au crescut într-o altă societate, că ei nu au avut acces la filme, la astfel de discuții. Și am avut norocul ca lucrurile să nu ajungă atât de departe. Vreau să vă mulțumesc pentru film, m-a emoționat foarte tare și spune și povestea mea, a unui membru al comunității LGBTQ+”, a mărturisit și o tânără prezentă aseară.

Din public au venit mai multe reacții asemănătoare, în cadrul unui Q&A care s-a întins până la miezul nopții.

Pe scenă s-au aflat regizorul și scenaristul Emanuel Pârvu, producătoarea și co-scenarista Miruna Berescu, actorii Bogdan Dumitrache, Valeriu Andriuță, Crina Semciuc, Vlad Brumaru, directorul de imagine Silviu Stavilă și inginerul de sunet Dumitru Alexandru.

A doua proiecție de la TIFF va avea loc sâmbătă, de la ora 15.00, la Casa de Cultură a Studenților din Cluj.

The post Reacții emoționante din public după proiecția filmului “Trei kilometri până la capătul lumii” la TIFF: “Spune exact povestea mea.” appeared first on Cultura la dubă.

Iar în luna martie a acestui an atelierul invită o nouă generație de tineri pentru a da voce și imagine poveștilor care îi preocupă.

Liceenii vor deprinde principii de bază în filmare, montaj și fotografie, vor explora comunitatea prin intermediul camerei de filmat, vor identifica subiecte relevante pentru filme și vor putea edita un film documentar având ca subiect o temă de interes pentru comunitatea din care provin.

Toate acestea se vor petrece sub îndrumarea unor coordonatori cu experiență precum Ileana Gabriela Szasz, doctor în sociologie și cadru didactic asociat în mediul universitar din București, însoțită de experți în domeniul cinematografiei care îi vor sprijini pe tineri să își ducă propriul film documentar la bun sfârșit.

Cel de-al doilea atelier din Tecuci are ca temă principală Cultura și comunitatea locală și se va desfășura între 9 și 17 martie la Muzeul de Istorie Teodor Cincu. Participarea este gratuită, iar tinerii se pot înscrie până pe 29 februarie, ora 23:59 prin completarea acestui formular.

Proiectul Primul meu film documentar – atelier practic pentru liceeni – Tecuci este implementat de Asociația Studio Zona în parteneriat cu Asociația VIRA și Muzeul de Istorie „Teodor Cincu”, proiect finanțat prin Planul Național de Redresare și Reziliență și cofinanțat de Primăria Municipiului Tecuci.

Bugetul total al proiectului este de 187.423 lei, din care 168.483 este finanțarea nerambursabilă PNRR, iar 18.940 este cofinanțare asigurată de autoritatea publică locală, Primăria Municipiului Tecuci. Perioada de desfășurare a proiectului este august 2023 – mai 2024. Cod proiect: 153. 

Asociația Studio Zona este un proiect de istorie publică, inițiat de cercetători de la Facultatea de Istorie a Universității București și de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, concentrat pe istoria urbană și culturală și a aspectelor complementare (politice și sociale) din secolul al XX-lea.

Asociația Vira este un ONG cultural cu activitate structurată pe cinci direcții: documentare vizuală, educație non-formală, cultură și patrimoniu, dezvoltare locală prin cultură, organizare comunitară și o echipă alcătuită din sociologi, istorici, documentariști vizuali. Inițiatori ai proiectului PMFD.

Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” este un muzeu de arheologie, artă plastică, numismatică, istorie modernă şi contemporană din Tecuci. Muzeul deţine cea mai însemnată parte a patrimoniului arheologic descoperit la Poiana, cetatea antică Piroboridava.

The post Atelier de film documentar pentru liceeni, la Tecuci. 29 februarie, ultima zi de înscrieri appeared first on Cultura la dubă.

Otilia Vîrvorea este un cadru didactic atipic, în cel mai bun sens, și ne dă speranța de schimbare în sistemul educațional din România. Într-o sâmbătă înzăpezită din Bârlad și împrejurimile lui, elevii săi din clasa a X-a a Liceului Teoretic „Mihai Eminescu” fac naveta din mediul rural, în frig, pentru a participa la o activitate de educație non-formală, în care urmează să își cunoască mai bine emoțiile.

Întâlnirea face parte din cadrul unui proiect scris de diriginta lor, Otilia Vîrvorea, profesoară de engleză, pentru dezvoltarea mindsetului de creștere.

Un psiholog este implicat și reușește să le explice adolescenților, într-un cadru prietenos, ce înseamnă emoțiile, stima de sine sau teama de eșec și, împreună cu profesoara, îi ajută să învețe să le gestioneze. De asemenea, să identifice un scop și pașii pe care trebuie să îi facă pentru atingerea lui.

„Am avut ninsoare peste noapte și zăpadă dimineață, au stat câte 50 de minute în stație ca să ajungă aici, într-o sâmbătă. (…)

Îmi propun să dezvolt în clasa mea un mediu în care elevilor mei să nu le fie teamă de greșeală. În școala românească, în general, se corectează greșeli.

Noi, ca profesori, parcă le vânăm, iar copiilor le este foarte teamă să greșească și nu conștientizează propriul lor proces de creștere.

Îmi doresc să apropii elevii între ei, să nu mai râdă la greșelile celorlalți, să învățăm cum să ne ajutăm, să dăm feedback pozitiv.”

O sâmbătă mai târziu, elevii revin la școală pentru o altă întâlnire non-formală. Scopul este să învețe ce înseamnă mindset de creștere și să prindă încredere în propriile resurse interioare, indiferent de mediul de acasă sau cel de la școală.

„Mindset de creștere înseamnă să nu ne punem frâne singuri, să avem răbdare, să înțelegem că greșeala nu este un obstacol, ci o oportunitate, că este ok să fii vulnerabil, fără să fii judecat, iar dacă ești judecat, nu e despre tine, ci despre cel care emite această judecată, înseamnă că succesul celorlalți trebuie să te inspire, nu să stârnească invidie. Iar tot ce se întâmplă bun în viața noastră, nu este întâmplător, ci este rezultatul unui efort.”

Jumătate dintre elevii săi provin din mediul rural, iar situațiile de acasă nu sunt mereu ușoare. Otilia Vîrvorea compensează lipsurile cu umanitate și atenție la emoțiile tinerilor. Din timpul său liber, le oferă timp de consiliere, discuții 1 la 1 sau ieșiri în oraș.

„Eu știu că lor le este foarte greu și știu că nu au întotdeauna susținerea părinților, dar ce pot să le spun este că educația e șansa lor.”

“Dacă înțeleg că vin la școală pentru a găsi acel lucru care îi poate scoate din starea de disconfort pe care o au, atunci asta este calea. În plus, din ce în ce mai multe organizații dezvoltă programe pentru dezvoltarea lor, cum ar fi programul Caleidoscop, al UiPath Foundation, care sprijină copiii de clasa a 9-a să aibă un start bun.

Dacă se uită cu atenție în jur, vor găsi tot ceea ce au nevoie să reușească.”

Otilia Vîrvorea are deja aproape 30 de ani în învățământ și conștientizează nevoia de schimbare inclusiv a cadrelor didactice.

„Eu fac parte dintr-o cancelarie de peste 70 de profesori, procesul de schimbare este mai greu, dar în ultimii ani se simte dorința de schimbare.

Pentru mine, cel mai motivant este să vezi că un copil care nu se simte bine cu el însuși și în clasă, începe să se deschidă.

Eu mi-am dat seama că menirea mea, ca profesor, nu este să scot olimpici, ci să fac ceva pentru acești copii, care de la o generație la alta sunt atât de diferiți. Cred că cea mai mare nevoie a copiilor de azi e aceea de a avea grijă de emoțiile lor și de a le înțelege, de a rămâne umani.”

Pe lângă activitatea de la școală, Otilia este vicepreședintele Asociației “Bună ziua, copii din România” și s-a specializat pe protecția copilului. Pentru a-și atinge scopul său profund, acela de a fi mai aproape de sufletul elevilor, le propune exerciții de umanitate menite să îi facă să vadă aspectele bune ale vieții lor.

“Copiii au nevoie să învețe să fie recunoscători. Văd asta și la copilul meu. Pentru că îi creștem cu tot ce vor, au senzația că totul li se cuvine.

De exemplu, înainte de sărbători vrem să scoatem oamenii din mall-uri de Crăciun și să îi ducem acolo unde cadourile sunt neprețuite. Mergem cu copiii în casele de bătrâni, unde nu duc cadouri, ci petrec timp cu bătrânii de acolo sau cu copiii din casele de copii. Când au intrat într-o casă de copii, elevii mei nu au putut să își cânte colindele fiindcă au început să plângă.”

Pe termen lung, își dorește ca elevii săi să fie laolaltă o clasă de prieteni, în care greșelile sunt firești, succesul cuiva e inspirațional pentru ceilalți, nu declanșator de invidie și, cel mai important, să crească stima de sine a tinerilor pe care îi are în față și le modelează destinele, timp de 4 ani de liceu.

***

Material realizat de Cultura la Dubă în parteneriat cu Teach for Romania și UiPath Foundation.

The post „Mi-am dat seama că menirea mea, ca profesor, nu este să scot olimpici. Cred că cea mai mare nevoie a copiilor de azi este aceea de a avea grijă de emoțiile lor.” – Otilia Vîrvorea, profesoară appeared first on Cultura la dubă.

Biblioteca Județeană #ASTRA Sibiu își lansează pe 1 martie 2023 contul de TikTok Astra Sibiu.

„Vrem să fim mai aproape de Generația Z! De aceea am decis să îi însoțim pe tineri și pe platforma de TikTok pe care aceștia o accesează frecvent. Cunoaștem, desigur, și nu putem ignora faptul că tinerele generații sunt intens conectate la mediul digital și rețelele de socializare.

Pe lângă conținut de divertisment și relaxare, aceste platforme pot oferi și informație utilă, adesea din sfera cultural-educațională. Iar noi, cei de la Biblioteca ASTRA, instituție culturală care promovează și susține educația formală și non-formală, încercăm să facilităm, și pe acest canal, interacțiunea tinerilor cu resursele, activitățile și spațiile bibliotecii.”, a spus dl. Răzvan C. Pop, managerul Bibliotecii Județene ASTRA Sibiu.

Lansarea contului va avea loc miercuri, 1 martie 2023, de la ora 13:00, în spațiul American Corner Sibiu (etajul 5). Dezbaterea care prilejuiește lansarea contului  va aduce în atenția publică subiecte precum: provocările mediului online pentru copii și adolescenți, siguranța cibernetică, educație digitală, combaterea dezinformării, importanța publicării unui conținut digital creativ de bună calitate, crearea și menținerea unui public fidel.

Invitați vor fi Daniela Chrzanovski, organizator evenimente securitate cibernetică, Cristina Bălău, jurnalist, Oana Vasiu, psiholog, Ștefana Peev, vlogger și antreprenor.

The post Biblioteca Astra Sibiu își lansează cont de TikTok pentru a fi mai aproape de tineri și copii appeared first on Cultura la dubă.