Cea mai importantă retrospectivă dedicată lui Dan Perjovschi, unul dintre cei mai influenți artiști contemporani români, s-a deschis aseară la Muzeul Corneliu Miklosi din Timișoara și poate fi văzută până pe 26 octombrie 2025.

Expoziția aduce împreună o practică artistică complexă care înglobează ultimele 4 decenii ale activității artistului, de la desen, performance, acțiuni civice, proteste, publicațiile și instalațiile efemere, configurând o frescă a României și a lumii din ultimii 40 de ani. De la ironia directă a desenelor, la implicarea socială și la prezența sa constantă în spațiul public, Dan Perjovschi a construit un limbaj vizual unic, în care arta devine și comentariu, și instrument critic.

„Cariera mea e un roller coaster prin bienale, proteste, ziare, muzee și spații independente. Desenele mele sunt editoriale vizuale, păstrează ceva din Revoluție. Alb-negru ca presa liberă de la începutul anilor ’90. Practica mea e ca apa: mă infiltrez peste tot, nu fac ierarhii – cel mai mare muzeu din lume și cel mai mic artist-run-space sunt la fel de importante. Am libertatea și deci toată responsabilitatea.” — Dan Perjovschi

Recunoscut pe scena internațională, Dan Perjovschi a expus la MoMA New York, Tate Modern Londra, Centre Pompidou Paris, Moderna Museet Stockholm, Documenta Kassel, Bienala de la Veneția, Bienala de la Sydney, Bienala de la Istanbul și Manifesta, iar lucrările sale fac parte din colecții publice majore.

„Nu fac doodles sau cartoon. Pentru mine arta este eminamente politică. Rolul meu nu e estetic, ci social. Publicul își descoperă propriile gânduri în desenele mele. Vorbesc în numele celor mulți, îi critic pe cei puternici. Rolul meu e să găsesc și să comunic adevărul. Simplu, direct, cu un pic de umor.” — Dan Perjovschi

Expoziția de la Timișoara este prima retrospectivă de asemenea amploare organizată în România și este curatoriată de Dana Sarmeș, Magda Radu, Mihaela Tilincă, Monica Dănilă și Simona Constantin, fiecare explorând o dimensiune esențială a practicii artistului: desen, performance, artă civică și educație, acțiuni de conștientizare și protest, publicații și cărți de artist.

Vernisajul va avea loc pe 3 septembrie, ora 18:30, și va fi urmat de un tur ghidat cu Dan Perjovschi și Monica Dănilă – una dintre curatoarele expoziției, iar seara se va încheia cu un moment relaxat dejazz, drinks & afterparty.

Pe toată durata expoziției, publicul va avea acces gratuit la tururi ghidate zilnice, ateliere pentru copii și familii, artist talks și dialoguri cu personalități din artă și societatea civilă, dar și performance live – artistul va lucra în spațiu pe întreaga perioadă a expoziției.

Program de vizitare:

3 septembrie – 26 octombrie 2025
Marți – duminică, 12:00–20:00 (luni închis)
Intrarea este liberă.

Mai multe detalii: accontrasens.ro/dan-perjovschi-romania
Facebook & Instagram: Asociația Culturală Contrasens

Expoziția „DAN PERJOVSCHI. ROMÂNIA — O retrospectivă 1985–2025” este un proiect produs de Asociația Culturală Contrasens, finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte și co-finanțat de AFCN.

Citește și:

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Cea mai mare retrospectivă Dan Perjovschi poate fi văzută la Timișoara până pe 26 octombrie 2025 appeared first on Cultura la dubă.

Celebri artiști MIKA și James Bay vor concerta pentru prima dată la Timișoara. Pe scena din centrul orașului  vor mai urca Theo Rose și cunoscuta trupă Bajaga I Instruktori din Serbia.

„Continuăm rețeta de succes de anul trecut, când peste 80.000 de timișoreni și vizitatori au fost la evenimentele și concertele dedicate creativității, pasiunii și energiei orașului. Anul acesta, evenimentul platformă Celebrarea orașului, parte din moștenirea programului de Capitală Europeană a Culturii Timișoara 2023 și Ziua Timișoarei vor avea loc împreună în weekendul 1-3 august și pe lângă numele mari care vor urca pe scenă, vom găzdui zeci de evenimente care vor transforma orașul, prin cultură și spirit comunitar” – a declarat Dominic Fritz, primarul Timișoarei.

Toate detaliile despre weekend-ul cu peste 120 de evenimente gratuite din Timișoara și ajutor pentru planificarea călătoriei pot fi găsite AICI.

Britanicul James Bay va urca pe scenă în această seară. Muzicianul e cunoscut pentru hit-uri precum „Hold Back the River” și  „Let It Go”.

MIKA în concert, sâmbătă, 2 august 2025

De la debutul său cu „Grace Kelly” în 2007 – o piesă care s-a vândut în peste 3 milioane de exemplare și a dominat topurile din șapte țări – până la albume iconice precum Life In Cartoon Motion (cu hit-ul Relax, Take It Easy), MIKA a reușit să creeze un univers muzical plin de culoare, dramă și sinceritate.

Povești pe aripile Bufnițelor – călătoria continuă!

Bufnițele aduc magia cărților în comunitate! La evenimentul „Ziua Timișoarei | Timișoara City Celebration”,  echipa Asociației Culturale  La Două Bufnițe vine cu 6 ateliere interactive pentru copii și adolescenți – de la scris creativ și mitologie, la povești fantasy, explorări literare, backstage-ul cărților și evenimente muzicale dedicate legendelor rock. Număr maxim participanți/atelier: 20 copii

1 august, ora 16:00 – Atelier creative writing: Cuvinte care zboară – atelier de scriere creativă, Formator: Alexandru Higyed (poet, librar)

1 august, ora 18:00 – Atelier mitologie pentru copii: „Eroi, Monștri și Zei – Descoperă puterea poveștilor antice!”, Formator: Gabi Muntean (filolog, librar)

2 august, ora 14:00 – Atelier realizat cărți: „Cum se face o carte? De la idee la librărie”, Formator: Oana Doboși (manager cultural)

2 august, ora 16:00 – Atelier muzică și povești: „Legendele Rock pentru copii – ascultă povestea, simți muzica!”, Formator: Raluca Selejan (manager cultural)

3 august, ora 16:00 – Atelier literație: „Lectură cu Superputeri – De la pagini la idei uimitoare”, Formator: Alexandru Higyed (poet, librar)

3 august, ora 18:00 – Atelier povești fantasy: „Vrăjitori, dragoni și comori ascunse – Atelier de imaginație fără limite”, Formator: Gabriela Muntean (filolog, librar)

„Luna august este una dintre cele mai bune perioade pentru a descoperi orașul. Temperaturile sunt plăcute, aici e cea mai întinsă zonă pietonală din România și sperăm că toată lumea va profita de ocazia de a vedea artiști de calitate live, fără bilete, dar și de a explora Timișoara” – a declarat Laura Boldovici, managerul Visit Timișoara.

Peste 50 de alte locații din oraș vor fi activate cu mai mult de 120 de spectacole live, tururi ghidate, proiecții, workshop-uri și concerte. Programul complet al tuturor evenimentelor de Ziua Timișoarei este disponibil la https://celebrare-timisoara.ro/ro/editii/2025/program, iar intrarea va fi gratuită la toate evenimentele.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Concerte James Bay, MIKA și alte 120 de evenimente gratuite weekendul acesta, de Ziua Timișoarei appeared first on Cultura la dubă.

Cine ar fi crezut că la 35 de ani de la căderea comunismului românii încă își vor căuta vindecarea? Cornelia Oncioiu este parte dintr-o generație de copii crescuți în familii de muncitori români care, înăspriți de lipsurile și ororile regimului comunist, n-au știut că afecțiunea oferită propriilor copii ar putea conta mai mult decât ceea ce le așază pe masă.

Născută în comuna Dărmănești din județul Bacău, la insistențele mamei, s-a mutat la Cluj pe când avea doar 13 ani.

Azi este una dintre vocile Operei Naționale din Paris, iar viața sa profesională se împarte între Opera Garnier și Opera Bastille, sălile de spectacol la care visează orice artist sau iubitor de operă. A avut ca parteneri de scenă staruri internaționale precum soprana germană Diana Damrau sau baritonul francez Ludovic Tézier și a lucrat cu regizori importanți ca Robert Wilson și Andrei Șerban.

Dar povestea sa nu e cea a unei dive. Stabilită în capitala Franței de peste 20 de ani, reușita mezzosopranei Cornelia Oncioiu este un exemplu de curaj, perseverență și vindecare prin muzică.

***

Cu Cornelia Oncioiu ne-am întâlnit chiar lângă Opera Garnier din Paris. Am remarcat imediat accentul său ardelenesc, dar ne-a spus că s-a născut, de fapt, la Bacău. Destinul a purtat-o către Ardeal, Banat și mai apoi către Franța, astfel că limba sa română nu are nicio urmă de accent moldovenesc.

“Eu am stat până la 13 ani cu părinții și de la 13 ani mama a zis: te muți la Cluj!, aveam niște rude acolo și era o nuntă în familie. Dacă ea nu a putut să plece, a zis să plec eu. Eu nu voiam să plec, plângeam, detestam ideea. Dar de multe ori viața mi-a arătat că și dacă nu mi-am dorit unul dintre lucruri, s-a făcut ca să ajung unde trebuia să ajung.

Credeți în destin, că vă e scris un anumit traseu?

Eu da, clar, pentru că l-am trăit, am văzut asta de foarte multe ori.

După ce am terminat clasa a 8-a, am intrat la secția Mine, Petrol, Geologie de la Liceul Racoviță din Cluj. Și așa s-a întâmplat că m-am întâlnit în clasa respectivă cu o colegă care era înscrisă la Școală Populară de Arte din Cluj. Ne plăcea amândurora să cântăm și ea mi-a zis că mă pot înscrie și eu.

Am mers cu unchiul meu la înscrieri și data examenului a picat fix când eu eram bolnavă, aveam infecție în gât. Mă tratam cu ceai de coji de nucă și ceai de ceapă.

Eu cântam la vremea aia muzică ușoară, nu cântam deloc muzică clasică, nu știam cu ce să mănâncă. Nu aveam noțiuni legate de muzică. Am avut în Dărmănești un învăţător extraordinar cu care am făcut patru ani de cobză. Și ne cânta și la vioară formidabil, vă dați seama ce înseamnă ca în Dărmănești, deci într-o comună foarte mică, să ai un învățător care să îți cânte la vioară! Dar eu nici nu m-am gândit că aș putea avea o carieră în muzică. Nici nu am visat. Nu știam ce e talent. Îmi plăcea să cânt. Atâta tot.

La examenul de la Școala Populară am cântat Nu-mi lua iubirea dacă pleci, eu fiind mare fan Angela Similea. Și am cântat prima strofă, refrenul și profesorul a zis mulțumesc, e suficient.

Eu, bineînțeles, m-am înhibat, mă gândeam că sigur am dezamăgit, că nu îi place, că nu o să mă ia. Și atunci am trăit unul dintre momentele excepționale din viața mea. A urmat o liniște așa mare încât mi s-a părut că a durat o eternitate. Și apoi a zis: așa o voce o auzi o dată la 25 de ani. Și asta m-a lăsat mască, pentru că nu mă așteptam deloc, m-a șocat.

Cred că pe baza acestor vorbe mi-am construit, de fapt, cariera.

Și cred că m-am agățat de chestia aia. Și fratele meu mai mic, Călin, a fost și este cel mai mare susținător, a fost alături de mine necondiționat, l-am simțit aproape de mine mereu, chiar și la distanță. A trăit și trăiește în continuare la aceeași intensitate cu mine reușitele sau eșecurile mele.”

Puternic emoționată, cu ochii în lacrimi, Cornelia Oncioiu, ne povestește cum un profesor poate salva viața unui copil condamnat, altfel, la o viață fără șanse. “Domnul Valeriu Sorescu era un om extraordinar de interesant, mi-a dat totul, el m-a format, el mi-a deschis ochii, el, cu o statură impozantă ca Pavarotti, a venit să vorbească pentru mine la școală, fiindcă nu mă descurcam la matematică.”

Același profesor de canto a încurajat-o să studieze apoi la Conservator, pe când părinții o chemau acasă, la Dărmănești.

“După terminarea liceului am intrat la corul Operei din Cluj pentru că îmi trebuia un serviciu. Aveam foarte multe dificultăți financiare pentru că nu aveam ajutor, nu aveam pe nimeni.

Mama mi-a zis: n-ai bani, vii acasă. Conceptul cu muzica pentru ea nu există. Și am zis, nu, eu vreau să continui să fac muzică și am rămas. Profesorul de canto mi-a zis la început: tu trebuie să faci muzică clasică, tu ai voce pentru muzică de operă, lasă muzica ușoară. Nu faci mare lucru cu ea. Eu în continuare voiam muzică ușoară, până când, în al treilea an de canto, mi-a dat să cânt o arie din Azucena, din Trovatore (n.r. Trubadurul, de Giuseppe Verdi). 

Această femeie, Azucena, și-a aruncat propriul copil în foc, din greșeală, în loc să-l arunce pe altul, vrând să se răzbune. Toate astea au avut un impact foarte mare asupra mea, pentru că se suprapuneau cu evenimente din viața mea personală, care erau foarte marcante, foarte dureroase, și atunci, imediat, eu am înțeles textul. Și am zis: dacă asta e opera, eu asta vreau să fac!

Nu era complicat pentru cineva care avea trăirile mele. Când vii dintr-o familie cu un tată alcoolic, cu o mama care zbiară de dimineață până seara, încărcătura emoțională e în tine tot timpul.

Maestrul de cor al Operei din Cluj a rămas foarte plăcut impresionat și a zis, da, într-adevăr, asta e o adevărată voce de mezzoprană. Când o să fie concurs, o să vii la concurs și o să faci parte din corul nostru, dacă vrei.

Am lucrat acolo 3 ani, până în 1997.”

În paralel a participat la cele mai importante concursuri de profil din România, pe care le-a și câștigat: Hariclea Darclée, Eugenia Moldoveanu, Sabin Drăgoi sau Ionel Perlea. Și a început să-și construiască o carieră de solistă, bucurându-se de încrederea și sprijinul marei soprane române Mariana Nicolesco. În 1997 s-a mutat la Timișoara, unde a fost admisă la Conservator, și a continuat să facă roluri de solistă la Opera din Cluj sau la Timișoara, să cânte pe scena Ateneului Român de la București.

“În stagiunea 2001-2002, când terminam studiile, eu am aplicat la concurs la operele din București, Cluj și Timișoara și trecusem etapele la toate. Dar, în același timp, în urma unui proiect cu Centrul Cultural Francez din Timișoara, urma să dau o audiție la București, pentru Monique Devaux, care este și acum directoarea Auditoriumului de la Luvru.

Am mers toată noaptea cu trenul de la Timișoara la București, ca să dau audiția dimineața, la Operă, în fața doamnei Devaux. Știam că este pentru o doamnă din Franța, dar nu știam cine e.”

A așteptat toată dimineață pe scările Operei din București pentru a fi lăsată să intre la audiție și așteptarea a meritat, fiindcă aceea avea să fie întâlnirea care să îi marcheze radical cariera.

“I-a plăcut foarte mult și a scris o scrisoare de recomandare pentru mine către Academia de Operă de la Paris, care e un fel de școală, dar persoanele admise sunt ca și niște angajați, de fapt. Aveam profesori, pianiști, formare gratuită, iar datoria noastră era să cântăm pe scenă, dacă ni se cerea, sau să facem dubluri în cazul unor spectacole.

Erau doar 5 locuri și 250 de înscriși. Când am ajuns acolo și am văzut asta, m-a luat tremuratul și am zis, na, acum e pe viață și pe moarte. Când mă pui într-o astfel de situație, eu mă duc și arăt tot ce pot, nimic nu poate să stea în calea mea, nu văd, n-aud, dispar în alt univers.

Am intrat aici și în același timp se finaliza concursul de la Opera din București și am zis da, aleg Parisul!

Nu banii m-au atras, ci studiul, voiam să învăț cât mai mult, să fiu într-un mediu unde să am cât mai multă informație de un nivel înalt, ceea ce trebuie să recunosc că în România nu aveam.

Câți ani ați studiat la Academia de aici?

Doi ani.

Și după aceea ce s-a întâmplat?

Ei, chiar înainte de a fi admisă la Academie, deja mi-au propus să lucrez. Am făcut prima mea producție în calitate de dublură, chiar la Garnier aici, cu rolul Cornelia din Giulio Cesare (n.r. operă de Handel). Opera m-a ajutat și cu cazarea, fiindcă eu găsisem una doar pentru perioada în care începeam Academia. Dar până atunci n-aveam unde să stau. Mi-au găsit un apartament chiar vizavi de Opera Bastille.

Pe atunci era un FNAC chiar în față. Și aveau obiceiul, ca și acum, când este o premieră de operă, să pună în evidență toate discurile cu opera respectivă. Și nu știam cine sunt artiștii aceia, că noi acasă nu aveam YouTube, nu aveam internet, nu aveam nimic. Nu știam nimic despre Mark Minkowski (n.r. dirijor francez) și o grămadă de alte somități de aici. Aveam lista cu distribuția, dar abia când am intrat la FNAC și am văzut peste tot Mark Minkowski, Mark Minkowski, Mark Minkowski, și pe toți cei care erau în spectacol, m-au trecut toate sudorile și am zis: nu se poate, eu cu cu oamenii ăștia o să mă duc mâine să repet.”

Anul acesta, Cornelia Oncioiu împlinește 21 de ani de la debutul său la Opera Bastille, în Dialogues des carmélites. În tot acest timp, CV-ul său a devenit impresionant, fiind o prezență constantă în producțiile operei pariziene – Giulio Cesare, Elektra, Louise, Bărbierul din Sevilla, Madama Butterfly, Parsifal, Lucia di Lammermoor, Traviata, Le Soulier de satin sunt doar câteva dintre ele. A cântat, de asemenea, la Opera Națională din Bordeaux, în Rusalka, la Grand Théâtre d’Avignon, în Rusalka și Peter Grimes sau la Opera din Marsilia în Madama Butterfly. Remarcată de specialiști la Paris, a fost invitată să fie parte din spectacole montate la Amsterdam, Geneva, Monte Carlo, Tokio, Santiago de Chile și Shanghai.

“Nu-i suficient să cânti frumos sau bine, trebuie să fii foarte reactiv. Adică în momentul în care ți se spune ceva, imediat să dai ce ți se cere. Asta e foarte important. Că vine de la un dirijor, că vine de la un regizor. Dacă nu reacționezi imediat să faci ceea ce se spune, în general nu prea ți se mai dă posibilitatea a doua oară. În operă, la nivelul ăsta, nu prea are nimeni răbdare cu tine.”

Deși interpreta un rol episodic, un critic de la New York Times a remarcat-o în Traviata, alături de soliștii principali – “Cornelia Oncioiu aduce tonuri bogate de mezzo celor câteva linii pe care le are de cântat.”, se arată în articolul The New York Times.

A văzut, prin muzică, diferite colțuri ale lumii, însă cel mai puțin a colaborat cu România, fiind mai cunoscută în Franța, țara adoptivă, decât în țara natală. De altfel, acesta este primul interviu pe care-l acordă unei publicații din România după stabilirea în Franța.

Cum ați reușit să vă integrați în tot ceea ce înseamnă lumea operei pariziene, dincolo de aspectul artistic? 

Nu mi-a fost ușor. Dificultatea vine din diferența de cultură. Mediul nu este același. Noi românii suntem mai deschiși, vorbim mai direct la subiect. Ei sunt mai diplomați, altfel discută, nu spun niciodată lucrurile în față.

E greu la început din punct de vedere uman, până îți faci prieteni, până te obișnuiești. Ceea ce m-a determinat cel mai mult să rămân aici a fost nivelul cultural și diversitatea.

Dacă eu rămâneam în România, nu știu cum ar fi arătat viața mea, dar aici am reușit să îmi cumpăr un apartament, am reușit să fac atâtea spectacole extraordinare, să întâlnesc atâția oameni, să cânt sub bagheta atâtor dirijori importanți, să descopăr lumea, să văd artă, să descopăr literatură. Nu-ți vine să te întorci atât timp cât poți să beneficiezi de toate astea. 

Este adevărat că pentru un solist, ca și în cazul meu, este foarte dificil pentru că în permanență trebuie să fii bine pregătit, în permanență trebuie să fii la un nivel înalt. Orice problemă ar apărea, te defavorizează și te poate duce repede jos.

Pe când dacă ești în România într-o trupă, nu ai aceleași probleme. În general, stai până la pensie. E adevărat că aici nu ai aceeași siguranță, stabilitate, dar ai o grămadă de soliști diferiți tot timpul, niște artiști imenși ai lumii, repertoriul e foarte variat, nivelul orchestrei este cu totul altul, dirijori extraordinari invitați.

Care dinamică de lucru vi se pare mai sănătoasă, aceea din România cu toți artiștii angajați sau aceasta în care artiștii sunt independenți și lucrează pe proiect?

Îmi pare rău, nu știu dacă cineva mă va acuza sau nu îi va plăcea răspunsul meu, dar categoric  optez pentru a doua. Ca solist vă dați seama că trebuie să-ți întreții vocea în permanență, să lucrezi, să studiezi. Când concurența e mare, sigur că te determină să studiezi și să fii pregătit, că altfel îți ia cineva locul. E valabil și pentru regie, nu e valabil numai pentru soliști.”

Printre marii regizori cu care a lucrat la Opera Națională din Paris se numără americanul Robert Wilson și românul Andrei Șerban.

“Pentru mine Robert Wilson va rămâne greu de egalat, din multe puncte de vedere. Cu el am făcut Madama Butterfly la Opera Bastille, în 2009 și în 2014, eu având rolul Suzuki. El a insistat pe ideea că în momentul în care interpretezi și te adresezi cuiva, sentimentul pe care vrei să-l  transmiți nu se duce doar spre față. Energia circulă în mai multe sensuri, în sus, în jos, în față, în spate. Dacă e un partener în spatele tău, tu nu-l vezi, dar tu trebuie să-l simți, tu trebuie să simți energia cu el, să faci legătura cu el.

Foarte mulți soliști se duc pe scenă și îi interesează prea puțin de partenerii lor, se focusează doar pe ei, să strălucească, și asta nu este ok.

Cu Andrei Șerban am niște amintiri fabuloase, mi-a plăcut mult de Andrei! Suntem un pic făcuți din același aluat. Avem un fel de simplitate și un stil direct de comunicare amândoi, ne-am înțeles foarte bine.

Am făcut L’italiana in Algerie, la Garnier, în 2010. Și mai demult Lucia di Lammermoor la Bastille. Andrei e spontan, e inteligent, e modest, e creativ, liber, e uman, e foarte uman. E și șarmant, dar mi se pare că șarmul la oamenii de genul ăsta vine și din faptul că și-au păstrat undeva ceva din copilărie, inocența aceea în suflet.

Care sunt cele mai mari satisfacții pe care le aveți în munca dumeavoastră?

Cele mai satisfăcătoare momente sunt cele în care ai parteneri cu care ești pe aceeași lungime de undă și există intensitate. Intensitatea în emoții, în dăruire, în răspundere. E plăcut când partenerul îți arată o adevărată privire în ochi și nu este genul care se uită prin tine și cântă partea lui, gândindu-se la ce are el de făcut.

Cu ce parteneri ați trăit așa ceva?

Diana Damrau îmi vine în minte acum, de exemplu, când cântam împreună Traviata, Sonya Yoncheva.

Apoi, mai este și bucuria care vine din autodepășire – când reușești să faci chestii grele, la care nu visai niciodată.”

Plecată dintr-o țară care încă învăța ce este democrația și ajunsă în inima culturii care pune libertatea artistică pe primul loc, Cornelia Oncioiu a reușit să-ți clădească o carieră internațională prin propriile eforturi și eliminând din calea sa orice barieră culturală.

Opera Națională din Paris, un reper al inovației și al modernității, lucrează în continuare la demontarea clișeelor și aduce în fața publicului producții multidisciplinare, în care textele clasice se îmbină uneori cu dansul contemporan, o scenografie minimalistă și o distribuție internațională.

Pe când acolo erau invitați pe scenă dansatori stradali de breakdance, alături de soliștii operei, în producția revoluționară Les Indes Galantes, Opera Națională din București încă încerca să-și revină după numeroase cazuri legate de corupție și celebrul scandal de rasism din 2016, când artiștii români au cerut înlăturarea colaboratorilor străini și au huiduit-o pe marea balerină Alina Cojocaru, alături de partenerul său, coregraful Johan Kobborg.  

Anul acesta, tot Opera Națională din București a gafat cu o campanie prin care încearca să „educe” publicul – “Cum ne îmbrăcăm la operă”, prezentând o imagine hipersexualizată și clișeică cu un fotomodel purtând o ținută de seară. În schimb, la Bastille, dat fiind că pentru ei este o activitate uzuală, mulți dintre francezi merg la operă direct de la serviciu, purtând ținute casual.

“Eu sunt de 20 de ani aici, este o forță uriașă de creație, iar amestecul de clasic cu contemporan a devenit ceva normal. Dar publicul aici este mult mai deschis decât cel din România.

În Germania rolul Elvira din Don Giovanni a fost interpretat anul acesta de un bărbat (n.r. brazilianul Bruno de Sa) și asta a stârnit numeroase comentarii pe internet. Care-i problema? Adică cine suntem noi să judecăm? Și de ce am judeca? Cu ce ne afectează pe noi?

Care credeți că mai este rolul operei azi, când lumea este atât de dependentă de digital, iar atenția acordată unui subiect durează doar câteva secunde?

Rolul operei e să te facă să trăiești alte experiențe decât cele cu care ești obișnuit, te ajută să vezi povești diverse din trecut, multe valabile și-n ziua de azi, vezi cum reacționau oamenii atunci, să cunoști alte culturi, alte comportamente. 

Eu cred că la operă poți trăi sentimente pe care nu știu dacă le poți trăi în alte forme de artă. Sigur că poți să fii emoționat în fața unui tablou, în fața unei sculpturi sau la un spectacol de teatru, dar când se amestecă intensitatea vocală cu muzica, cu scenografia, cu regia, cu dansul, cu textul, cu poezia, e greu ca asta să fie egalat de altceva.

Sunt curioasă dacă părinții au apucat să vă vadă cântând pe scena Operei din Paris.

Da, părinții mei au venit de câteva ori la Paris și tatăl meu, înainte să moară, a venit de câteva ori și m-a văzut și la Paris și la Nantes și la București. Și mama a venit de câteva ori.

Mama încă trăiește la Dărmănești, știe că sunt aici, dar nu au fost niciodată părinți foarte interesați de cariera mea, de ce fac eu profesional, de evoluția mea. Însă, eu sunt recunoscătoare pentru că mi-au oferit o educație și cele necesare în copilărie. Acum, la maturitate, am înțeles și greul prin care au trecut ei.

Ce altceva vă mai leagă de România? vă mai vizitați țara, vă mai interesează ce se întâmplă acolo?

Da, sigur că mă interesează. Am fost foarte afectată și foarte preocupată de alegeri, nu mi-am dorit niciodată în viața mea ca un președinte să fie ales, cât mi-am dorit acum, ca Nicușor Dan să fie ales. Doamne, ce ușurată am respirat când am văzut că e el ales. Cred că aș fi plâns zile în șir dacă nu era așa.

E interesant că vă interesează așa de mult, deși nu mai locuiți acolo.

Păi știți de ce? (cu lacrimi în ochi) Îmi vine să plâng dacă mă gândesc la toți cei care au lucrat și au muncit înainte ca să avem ce avem acum. Parcă unii oameni nu mai apreciază nimic. Nu mai vrem Europa, nu mai vrem libertate, nu mai vrem nimic, vrem numai noi, România? Că ne ia Europa tot. Eu nu înțeleg. Ce ne ia Europa?

Mă gândesc la oamenii care au murit la Revoluție și la progresele care s-au făcut, că s-au făcut progrese. Unii nu vor să le vadă, dar eu zic că s-au făcut.

Suntem liberi să plecăm când vrem, unde vrem. Nu e bine așa?”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post De la Dărmănești la Opera Națională din Paris, vocea mezzosopranei Cornelia Oncioiu este strigătul unei generații appeared first on Cultura la dubă.

Librăria La Două Bufnițe din Timișoara, un spațiu cultural emblematic al Banatului, apreciat la nivel național și internațional, se va închide la sfârșitul acestei luni. Anunțul făcut azi de echipa librăriei a stârnit zeci de mesaje de susținere din partea unor cunoscuți oameni de cultură, însă cele două fondatoare, Raluca Selejan și Oana Doboși, spun că decizia este definitivă. Cei care doresc, totuși, să sprijine un sfârșit cât mai prietenos al librăriei, o pot face cumpărând de acolo cărți rămase, o bufniță, ori făcând o donație.

De mai mult timp, librăria se confruntă cu probleme financiare mari, devenind imposibilă plata salariilor celor 6 oameni din echipă. Este încă o realitate tristă a spațiului cultural românesc, în care inițiativele independente sfârșesc pentru că România nu are un cadru legislativ menit să îi sprijine pe cei care contribuie la dezvoltarea comunităților, prin educație și cultură.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, cele două fondatoare vorbesc despre cei 9 ani petrecuți la Bufnițe și explică obstacolele pe care le-au întâmpinat.

***

Cum ați primit reacțiile de azi de la atâția oameni de cultură? mai există vreo șansă să reveniți asupra deciziei?

Oana: E copleșitor ce se întâmplă. E copleșitor pentru noi și nu facem față fizic, mai ales să răspundem tuturor telefoanelor și mesajelor. O să răspundem la toate, o să și vorbim cu toată lumea, doar că le-am luat pe rând, am zis că vorbim întâi cu jurnaliștii, pentru că e foarte important în România să se înțeleagă că trebuie o comunicare permanentă cu presa.

Apoi, decizia asta pe care am luat-o, nu am luat-o weekendul trecut și nici acum o săptămână și nici acum o lună. E un lucru pe care l-am gândit de foarte mult timp.

Noi am mai vrut să închidem odată librăria în 2022, când și atunci eram după luni consecutive pe minus.

Și e un lucru pe care noi vrem să-l evităm, nu am vrea să fim o librărie care să nu încheie frumos lucrurile, adică nu vrem să rămânem cu datorii față de nimeni. Și e greu asta în momentul în care acumulezi un minus foarte mare. Și când acumulezi un minus foarte mare, se poate întâmpla o catastrofă. Vrem să evităm o catastrofă din motivul că am început librăria asta frumos, am continuat-o frumos și a fost o luptă de supraviețuire și asta nu este un secret pentru nimeni. Pentru orice librărie care vrea să trăiască din vânzarea de carte exclusiv sau aproape exclusiv, asta este o luptă pentru supraviețuire de la o lună la alta.

Sigur că acum e copleșitor că multă lume e alături de noi, sigur că sunt modalități să ne și ajute, de aceea noi am hotărât când anunțăm închiderea, că tocmai ca să nu ajungem să avem datorie, acum noi ne tot gândim, noi am început să vindem în aceste două săptămâni toate bufnițele pe care le aveam în librărie, bufnițe primite de-a lungul anilor de la clienți, familie, prieteni. Noi n-am vrut să le vindem. Erau aici pe post de decor și de amintire și am zis că acum le vindem pentru că trebuie să încheiem frumos și să nu avem datorii.

Să înțeleg că problema financiară este cea mai mare cu care v-ați confruntat în tot acest timp, în sensul că librăria nu vinde suficient?

Raluca: Exact, da. Din vânzarea de carte, exclusiv, pentru că la noi din cifra de afaceri 90% a fost cartea. Cei 10% sunt câteva vederi cu Timișoara și barul unde avem cafea, ceai și apă. Iar vânzarea de cartea nu poți să o susții mai mult decât am făcut-o noi.

Oana: Și am făcut de toate! Pentru că noi avem și un ONG, am făcut și proiecte culturale, dar trebuie să înțeleagă și lumea, mă refer și la publicul larg, că a face proiecte culturale pe un ONG, că depui la minister, că depui la AFCN, că depui, cum avem noi în Timișoara, la Centrul de Proiecte, sigur pot ajuta niște proiecte, dar acestea nu acoperă salariile, funcționarea unui SRL, până la urmă. Nu avem mecanisme pentru așa ceva. Nu avem cadru legislativ. Mă refer la librării, pentru că nu suntem singura librărie care întâmpină problema asta. Au mai fost librării care s-au și închis.

Raluca: Sunt și librării care se străduiesc să supraviețuiască în continuare.

Ați avut discuții cu autoritățile locale în vederea găsirii unei soluții înainte să anunțați decizia?

Raluca: Nu.

Din ce motiv?

Oana: Din motiv pentru că noi am zis că suntem și chiar suntem o librărie independentă. Aia înseamnă, unul, că reușim să ne autofinanțăm din activitatea noastră majoră, vânzarea de carte. Și dacă ajungi să depinzi de autorități locale, nu știu cum va mai arăta independența noastră.

Raluca: Iar ca să susții așa ceva ca autoritate locală, ok, pot să înțeleg asta, dar nu asta este, de fapt, miza cea mai mare. Miza cea mai mare este că această veste, așa cum ai spus, care zguduie pe toată lumea pe internet, mai ales din domeniul cultural, acest lucru să genereze o schimbare reală în ceea ce înseamnă legislație care să protejeze cultura și educația, care nu sunt protejate.

Adică te străduiești singur, duci, faci de toate, devii creativ, te reinventezi, dar până la un moment dat, când nu ai niciun fel de suport legislativ care să te țină cât de cât un pic în brațe.

Oana: Și nu este de datoria neapărat a primăriilor și a altor autorități locale să susțină librăriile, din punctul meu de vedere, o lege a prețului unic al cărții ar ajuta librările independente.

Înțelegem punctul de vedere al clienților care zic vor să cumpere de pe diverse site-uri care oferă discount-uri foarte mari. O librărie fizică nu poate oferi discount-urile pe care le oferă site-urile, de exemplu. Asta e unul la mână. Și o lege a prețului unic al cărții limitează și discount-urile, în sensul în care concurența nu se face pe preț, se face pe calitatea serviciului.

Pe faptul că tu recomanzi, ca librar, ai o ofertă personalizată, creezi o ofertă culturală prin evenimente personalizate. Asta unul la mână. Doi la mână, avem un Minister al Culturii, avem un Centru Național al Cărții și eu vorbesc după modelul francez.

În Franța, Centru Național al Cărții are subvenții pentru librarii independenți. Și o regulă, ca să fie librar independent, este ca peste 50% din cifra de afaceri să fie făcută din carte. Asta se întâmplă în Franța. Și sunt subvenții pentru spațiu, pentru evenimente, pentru achiziția de stoc.

Iar noi știm asta pentru că acum trei ani am deschis împreună cu librăria franceză Kiralina un colț de carte franceză aici, în librărie, cu ajutorul unei subvenții de la Centre National du Livre din Franța.

Cum spuneam la început, voi erați cunoscute drept o poveste de succes, fiindcă în toți acești ani erați un exemplu de rezistență și, așa cum ați spus și voi, ați aplicat la diverse proiecte și ați făcut cumva ca această librărie să supraviețuiască. Ce s-a schimbat între timp? Este vorba despre un burnout în care ați ajuns voi, la nivel personal, și nu mai puteți continua?

Raluca: Burnout-ul sunt pur și simplu Excelurile, vânzările, bugetul de venituri versus cheltuieli.

Oana: Ideea de a nu avea o siguranță de la o lună la alta, ăsta e un factor de stres. Ideea de a nu putea face planuri, să ai viziune pe termen lung. Păi, din bugetul produs pe care îl are librăria, e complicat să faci viziune pe termen lung, mai ales că noi ne concentrăm ca din veniturile pe care le avem să acoperim salariile. Salariile sunt o cheltuială foarte mare pentru noi. Și atunci e normal. Nu putem să ne gândim la alte diverse dezvoltări pe care sigur că le-am face, dar sunt anumite limite.

Revenind la întrebarea de la început, dacă se mai poate face ceva. Aveți în minte să mai așteptați un pic cu această decizie, să mai consultați oamenii care v-au scris astăzi?

Raluca: Nu. Decizia este că librăria se va închide în 29 iunie, iar în timpul verii vom face cutii de retururi să înapoiem stocurile editurilor. Vom analiza și discuta toate propunările pe care le primim.

Oana: Nu se mai poate acum. Ceea ce ne dorim este chiar să încheiem frumos relațiile cu toți partenerii.

Raluca: Orice lună de existență a noastră înseamnă că se adâncește minusul.

Dar am văzut tot felul de propuneri, de chete, fundraising-uri, la așa ceva v-ați înhăma?

Oana: Suntem extrem de recunoscătoare pentru asta și sigur e un lucru care ne-ar ajuta punctual acum, să nu mai avem datorii, să închidem fără datorii.

Raluca: Dar aceste lucruri nu sunt o garanție pe termen lung, ci devin doar niște pansamente, cum au fost proiectele. Orice donație acum ne-ar ajuta să încheiem cât mai pe zero.

Oana: Nu suntem singura librărie care face așa și în Franța multe librării care s-au închis la final au anunțat că pentru a putea plăti datoriile, e nevoie ca să genereze o vânzare foarte mare de carte.

Raluca: Apoi, să trăiești de la lună la lună cerând oamenilor bani, nu se poate. Ca să încheiem frumos povestea acum, da, asta ar ajuta. Dar în viața de zi cu zi a librăriei, nu, așa ceva nu poate să țină o librărie.

Dar aveți impresia că Timișoara în mod special se confruntă cu această lipsă de interes față de carte? Fiindcă, așa cum ați spus și voi, și alte librării s-au închis în ultimii ani acolo.

Raluca: Și în Timișoara și în țară am tot văzut lucrul ăsta. Nu e doar în Timișoara. Nici nu poți să obligi oamenii să cumpere și să citească. Asta vine cu o educație, cu un program de educare a lecturii și a susținerii librăriilor. Care vine din școală. Din școală ajungem iar la ce ziceam, ajungem iar la minister și la programe naționale de susținere.

Am văzut în Italia, când am fost la Bologna, la Târgul de Carte pentru Copii. În Italia copiii primesc în fiecare an o sumă de bani pe un card special cu care își cumpără cărți din librării fizice, bilete la teatru sau la operă. Atât. Nu trebuie să inventăm nimic de la zero. Trebuie doar să ne uităm la ce funcționează în celelalte piețe de carte și să facem și aici. Dar nu poți să faci tu ca independent.

Ca independenți am încercat tot felul de lucruri. Singura entitate de care chiar am depins e familia noastră. Atât. Pentru că ne-au susținut. Chiar ne-au susținut. Altfel, nu cred că puteam trăi din salariul meu în 9 ani de zile.

Câți oameni fac parte din echipa librăriei acum?

Șase. Suntem noi două, Alex, Giulia, Carina și Gabi.

În încheiere, care ar fi concluzia voastră după cei nouă ani de activitate, cum erați când ați început acest proiect și cum ieșiți acum din el?

Oana: Bună întrebare! Noi suntem filoloage, am terminat Litere. Am avut un profesor de literatură română veche la facultate, pe care îl chema Daniel Vighi, și care ne-a arătat din anul l de facultate, prin ONG-ul pe care îl avea, Ariergarda, că dacă literatura e vie, poate să iasă pe stradă, cât mai aproape de oameni. Ne-am format sub el, cu el, alături de el și ușor, ușor drumurile ne-au dus spre asta.

Da, și noi am vrut tot timpul să lucrăm în domeniul cărții. Și chiar când am deschis, mi-aduc aminte și știm și exact cine, un antreprenor din Timișoara ne-a zis “fetelor, foarte frumos ce faceți, dar voi știți că deschideți o afacere.”

Asta a rămas legendar și așa este. După pandemie a fost o conferință a antreprenorilor în Timișoara și ne-au invitat să povestim. Noi tot povesteam de greutățile librăriei, mai ales în pandemie, cum a fost pe minus, cum ne-am scos cu salariile de pe firmă, cu șomaj tehnic, cu făcut proiecte ca să putem lucra altceva. Și știu că la sfârșitul conferinței a venit un domn antreprenor la mine și a zis: “eu nu înțeleg de ce v-ați chinuit. O firmă, când nu merge, o închideți și faceți alta.”

Sigur că logica antreprenorială așa o fi și așa e și o putem înțelege, dar când vine vorba de o librărie, e altceva.

Deci presupun că erați oarecum visătoare la început și foarte entuziasmate.

Știam că nimeni nu se îmbogățește din cărți. Asta știam.

Acum, la final, care ar fi concluziile voastre cu bune și cu rele?

Oana: Că am făcut ceva frumos. Nu e un eșec. Am făcut 9 ani de zile tot ce s-a putut face și am creat lucruri frumoase. Am creat o comunitate în jurul nostru, care rămâne. Și prieteniile care s-au creat în această comunitate rămân.

Raluca, tu ce spui, care ar fi concluzia ta?

Raluca: Eu sunt total de acord cu Oana. În plus, ce îmi doresc foarte mult este ca asta să genereze o schimbare care să protejeze legislativ cultura și educația în România. Noi am făcut cât am putut, de aici încolo nu suntem factori decizionali.

Pe mai departe, aveți în minte ce o să faceți?

Raluca: Nu știm, o să vă anunțăm. Momentan planul este că pe 28 iunie facem marea petrecere de închidere, în 29 închidem librăria, urmează două luni în care vom face retururile la edituri și după aceea vedem. În acest timp vom analiza toate propunerile pe care le primim, o să avem timp să ne gândim liniștite, făcând cutii de cărți.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Sfârșitul librăriei La Două Bufnițe: “Sperăm să genereze o schimbare care să protejeze legislativ cultura și educația în România.” appeared first on Cultura la dubă.

Imaginea de mai sus pare să surprindă un profesor și câțiva studenți, în timpul unui curs. În realitate, este o scenă din cadrul spectacolului Party în Elisabetin.

“Orașul Paralel”, o trilogie de teatru imersiv, gândită de dramaturgul Peca Ștefan și de regizoarea Ana Mărgineanu, invită spectatorii să descopere colțuri neștiute ale Timișoarei, în trei cartiere istorice – Iosefin, Fabric și Elisabetin, alături de actorii Teatrului Maghiar din Timișoara și ai Teatrului Merlin.

Conceptul este încă proaspăt în România, dar binecunoscut peste hotare. Ana Mărgineanu a montat inițial o trilogie la New York, apoi a fost invitată să creeze ceva asemănător la Timișoara.

“Am plecat de la dorința de a face un spectacol gigant, cu decoruri spectaculoase, dar având un buget minim. La un moment dat am avut revelația faptului că deja avem un decor gigantic și spectaculos, orașul. Ăsta a fost punctul de plecare.”, spune aceasta.

Spectacolele au fost printre cele mai populare evenimente realizate de comunitatea locală în cadrul programului Timișoara Capitală Europeană a Culturii, iar toamna aceasta au avut loc ultimele reprezentații. Trilogia s-a încheiat cu un spectacol petrecere – Orașul Paralel. Party în Elisabetin și a dăruit publicului o experiență inedită în spațiile Universității Politehnica din Timișoara. O hală folosită înainte pentru experimente a fost deschisă pentru prima dată cu un alt scop decât cel dedicat cercetării, iar un spațiu cât se poate de tehnic a fost adus la viață prin teatru.

***

Este o seară de marți, iar în fața Facultății de Construcții din Timișoara încep să se adune spectatorii care vor să descopere Orașul Paralel și să participe la Party în Elisabetin. O călăuză îi îndeamnă pe participanți să aibă mintea deschisă și să accepte invitațiile actorilor pe parcursul traseului. Spectacolul este alcătuit din 5 trasee care spun povești diferite, dar care spre final se interesectează.

Povestea începe cu o narațiune pe care o poți asculta scanând un cod QR. Apoi personajul principal te întâmpină și îți arată calea.

Într-o sală de curs, un alt personaj te îndeamnă să scrii pe un bilețel continuarea: “Înainte să mor aș vrea să…”

Prin diverse alegeri pe care le faci pe parcursul traseului, experiența devine din ce în ce mai personală, astfel că fiecare spectator va trăi „spectacole diferite”.

“Teatrul imersiv îmi e nespus de drag pentru că transformă spectatorul din privitor în participant. Nu te uiți de pe margine, ci descoperi chiar tu, ți se întâmplă chiar ție. În teatrul imersiv, spectatorul se strecoară prin diferite straturi de realitate fragilă, ficționalizată, se leagănă pe pânze de păianjen onirice, cade, aleargă, zboară prin tunele nevăzute și labirinturi.

Un spectacol imersiv bine făcut e ca o portiță spre lumea poveștilor. Realitatea orașului se îmbină cu ficțiunea poveștilor, iar rezultatul e incredibil de potent, de complex.”, ne povestește regizoarea Ana Mărgineanu, stabilită la New York, acolo unde a montat prima dată o astfel de trilogie.

“La New York am făcut trei spectacole în trei cartiere : Lower East Side, Harlem și Wall Street. În fiecare cartier am făcut cercetare, la fel ca în Timisoara, și am creat povești inspirate de cartierul respectiv.

Ideea era să creăm o lume în care realitatea se îmbină cu ficțiunea într-atât încât să nu le mai poți distinge. Spectatorii se plimbau pe străzi și în diferite spații publice – restaurante, bibliotecă, magazine, piețe, etc, urmărind personaje, sărind în timp, activând prin propria lor prezență lumi întregi. A fost unul din cele mai experimentale proiecte pe care le-am făcut.”

Deși nu cunoștea deloc Timișoara, Ana Mărgineanu a reușit să le arate chiar timișorenilor alte perspective asupra orașului lor.

În spatele realizării spectacolelor a stat o îndelungată muncă de cercetare.

“Am descoperit spațiile prin oameni. Ne-am plimbat pe străzi și am vorbit cu toți locuitorii care au vrut să vorbească cu noi. Am ascultat sute de povești. Am întrebat ce loc nu ar trebui să ratăm și ce loc nu ar trebui să apară în spectacol. După care le-am vizitat pe amândouă. Și tot așa. Deși nu am locuit niciodată în Timișoara, acum mă simt foarte acasă acolo.”

De producția spectacolului s-au ocupat Asociația Culturală Diogene și Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara, dar și mulți alți oameni implicați în amplul proces de pregătire a spațiilor. Ionel Mărginean, directorul Asociației Diogene și producător al spectacolului, este în același timp cadru didactic la Facultatea de Construcții. Universitatea Politehnica a pus la dispoziție spațiile pentru Party Elisabetin și și-a implicat angajații.

“Pentru spectacolul ăsta au lucrat cel puțin 200 de persoane. Aici era o pădure de bambus, o zonă de depozitare. Două departamente ale universității au lucrat enorm pentru a sorta lucrurile, pentru a vedea ce e de casat, ce e de păstrat.”, povestește Ionel Mărginean.

Experiența Orașului Paralel a fost inedită atât pentru spectatori, cât și pentru actorii Teatrului Maghiar.

“E foarte ofertant pentru actor să fie atât de aproape de spectatori. Cumva mi se pare că există un parteneriat mult mai strâns decât în sala de teatru, unde se stinge lumina, actorul e pe scenă și spectatorul e în întuneric. Aici, această delimitare dintre scenă și spectatori este ștearsă și devenim parteneri. Momentele din spectacol depind mult de cei care ne însoțesc pe traseu. Fiecare spectacol e diferit și pentru noi, actorii.

Au fost sute de pagini de text cu instrucțiuni incluse, ce se întâmplă pe fiecare traseu. La prima citire eram bulversați. Dar apoi am realizat că fiecare traseu își are propria poveste, iar spectatorul nu participă la tot. La final, poveștile se întâlnesc.

Eu credeam că știu cartierul Iosefin, stau în zonă, școala fetiței mele e acolo. A fost o surpriză extraordinar de plăcută că am regăsit un alt oraș. Orașul ăsta paralel chiar există. Regizoarea a avut ochi pentru niște spații pe care eu nu le observasem. Și, cumva, orașul devine parte din spectacol.”, ne mărturisește unul dintre protagoniști, actorul  Molnos András Csaba.

Traseele Orașului Paralel au presupus scene jucate pe Peronul 2 al Gării de Nord, călătorii cu vaporul pe Bega, dar și o petrecere în hala Politehnicii, cu muzică și karaoke. Totul s-a terminat cu un after-party la vin fiert – actorii au dat jos hainele personajelor și au stat de vorbă cu spectatorii, ascultându-le feedbackul.

“Am participat împreună la deschiderea Orașului Paralel și dacă tot s-a deschis acest oraș, de ce să nu petrecem împreună în continuare?”, spune actorul Molnos András Csaba.

Finanțarea trilogiei prin programul Timișoara Capitală Culturală s-a încheiat, însă cei care o produc intenționează să o joace și la anul.

“Noi am avut finanțarea pentru anul trecut, iar anul acesta am reluat spectacolul prin programul Legacy. Iar Teatrul Maghiar s-a implicat intens, cu tot aparatul, actori, recuziteri, etc, Politehnica nu cere niciun ban pe spațiu și electricitate, de asemenea Teatrul Merlin vine cu actori în coproducție. Ar mai fi de plătit doar un interpret și ceva parte din producție, dar nu ar mai necesita costuri la fel de mari ca la început. Un sponsor ar putea rezolva situația.”, spune Ionel Mărginean.

Toți cei implicați își doresc să continue atât acest proiect, cât și să dezvolte evenimente asemănătoare, fiind convinși că această formulă aduce publicul mai aproape nu doar de teatru, cât și de comunitate.

“Cred că teatrul este și trebuie să fie actual, prezent. Arta performativă poate trăi doar în moment, în întâlnirea dintre actori și spectatori. Nu e un act care poate fi redescoperit peste 100 de ani, ca o pictură. Dacă nu își face efectul aici și acum, nu există. Așa că e obligată să își schimbe forma în permanență, fluiditatea e esența ei. Și sunt convinsă că teatrul va supraviețui, în forme mereu noi și surprinzătoare.” – Ana Mărgineanu

The post La Timișoara, “Orașul Paralel” chiar există. L-am descoperit prin teatru appeared first on Cultura la dubă.

„Dacă începem să construim de la ceea ce avem deja, fără să ne mai pese de orgoliul de a construi de fiecare dată de la zero, unde am putea ajunge?” – se întreabă Oana Stănescu, arhitectă română de prestigiu mondial.

Creatoarea unuia dintre cele mai futuriste proiecte arhitecturale din lume, +Pool, piscina plutitoare pe East River din New York, ce va folosi apa purificată 100% ecologic, a sosit zilele acestea la Timișoara în calitate de curatoare a Beta, Bienala Timișoreană de Arhitectură.

Într-un discurs profund despre rolul arhitectului în zilele noastre, Oana Stănescu lansează idei la fel de curajoase precum proiectele sale și subliniază misiunea de a regenera spațiile deja existente, ca parte esențială a luptei pentru diminuarea efectelor schimbărilor climatice.

În Timișoara ultimilor ani, mai mulți arhitecți români cred cu tărie că pot face orașul mai prietenos cu oamenii și cu mediul. Iar proiectele lor, multipremiate la nivel internațional, sunt încă o dovadă că ideile cele mai curajose sunt cele care au puterea să revoluționeze o comunitate, o societate sau chiar lumea întreagă.

***

Povestea FABER, centrul cultural finalist la Premiile New European Bauhaus 2020 și nominalizat la Premiul European pentru Arhitectură, Mies Van Der Rohe

Pe malul Begăi, râul care traversează Timișoara și coagulează în jurul lui bătăi de inimi și minți creative, a luat naștere în 2020 unul dintre cele mai importante proiecte culturale private din România.

“Ne-am imaginat de la început că trebuie să fie un spațiu pentru oraș și am știut că asta nu va fi o investiție pe care să o recuperăm prea curând. Ce avem în comun este încrederea asta aproape naivă în acest oraș și în rolul pe care îl are fiecare dintre noi, de a face lucrurile cât mai bine aici.”

Arhitecta Oana Simionescu și alți 7 colegi arhitecți (grupul FOR) și-au dorit inițial să creeze un spațiu de co-working inedit, reamenajând o clădire deja existentă, în care să lucreze creativi din diverse domenii. În 2016, când Timișoara a fost desemnată Capitală Culturală Europeană pentru 2021, au câștigat curajul să înceapă și să extindă această idee înspre un centru cultural, împreună cu partenerii FABER.

“Ne-am imaginat un mediu de lucru plăcut, la care să participe și oameni externi, un birou ideal pentru noi și posibili colaboratori. Să aibă deschidere către o comunitate creativă. Iar Faber s-a născut dintre noi, cu propriul program cultural pentru o comunitate mai largă.”, spune un alt membru fondator al Faber, arhitecta Anda Maier.

În 2017 au cumpărat clădirea care a găzduit fabrica de vopseluri Azur, un loc cu potențial arhitectural, aflat pe malul Begăi, dar și cu propria istorie care merita spusă mai departe.

„Ce ne-a inspirat foarte tare a fost povestea locului. O bucățică din Fabrica Azur, deținută de o familie de evrei de etnie germană, familia Farber, care după al II-lea Război Mondial a emigrat în SUA, iar ei au performat și acolo profesional, făcând comerț cu produse chimice.

În anii 2000 au luat înapoi de la statul român fabrica familiei lor. Acesta e motivul pentru care aici nu s-a dezvoltat încă nimic imobiliar – atașamentul familiei Farber față de loc.”, povestește Oana Simionescu.

“Clădirea pe care am găsit-o răspunde la cele mai multe cerințe, avea și curtea mare. Dar am întâmpinat provocări legate de mediu, am învățat ce înseamnă să reconstruiești într-o zonă industrială, am făcut o cercetare serioasă, o explorare paralelă cu cerințele în vigoare, să ne asigurăm că investiția e una sănătoasă pe termen lung.”, spune Alexandra Spiridon, unul dintre arhitecții implicați în proiect.

“Am găsit un depozit de 60 de tone de grăsime, care era folosită la producerea săpunului și stătea acolo de cel puțin 30 de ani. A trebui scoasă și decontaminat locul în profunzime.” – Oana Simionescu

„Apoi, am avut niște constrângeri de ordin structural, s-a dovedit că era într-o stare mult mai proastă decât credeam inițial. Toți pereții structurali sunt acum înveliți în beton, ceea ce a fost o investiție destul de costisitoare. Am adăugat gangul cu intenția de a crea o legătură cât mai transparentă între stradă și curte, să sugereze deschiderea comunității dinăuntru.” – Alexandra Spiridon

Proprietatea a fost achiziționată cu 440.000 de euro, iar costurile de renovare și consolidare a clădirii s-au ridicat la aproape 1.3 milioane de euro. Numele Faber, atât de asemănător familiei Farber, este inspirat din conceptul filosofic “Homo Faber” (omul creator), dezvoltat de Hannah Arendt și Max Scheler, care se referă la capacitatea omului de a controla lumea prin uneltele pe care le creează.

“De multe ori creativii suntem văzuți drept niște oameni naivi, lipsiți de pragmatism, nu fac bani, ce e cu ei? Ceea ce cred că e o atitudine perdantă pentru oraș pe termen lung.

Noi ne-am propus să creăm punți între lumea asta și moștenirea industrială, pragmatică a Timișoarei. Am mers în fabrici, am trimis designeri să lucreze cu oamenii de acolo. Și să vezi ce interesant e că atunci când inginerii contribuie la o instalație de design contemporan, chiar dacă nu o înțeleg până la capăt, se mândresc cu ea, nu li se mai pare o prostie.”, spune Oana, coordonatoarea Faber.

Oana Simionescu a reușit să coaguleze în jurul său oameni cu același crez, indiferent de domeniul în care activează fiecare. Investiția nu ar fi fost posibilă fără doi parteneri veniți din în IT – Valentin Mureșan, omul care a vândut start-up-ul Movidius gigantului american Intel și Adrian Erimescu, co-fondatorul platformei imobiliare.ro.

“Eu făcusem atunci exitul către Intel, aveam niște finanțe și am zis: uite, îmi place ideea voastră, hai să vedem dacă putem lucra împreună. Pe de o parte a fost dorința de a arăta că se pot întâmpla lucruri faine cu patrimoniul local și de cealaltă parte a fost echipa Oanei, care deja lucra la un proiect.”, povestește acum Valentin Mureșan, unul dintre cei mai de succes români din industria IT.

Val, așa cum îi spun cunoscuții, deține alături de soția sa Cristina 60% din Faber. Povestea sa impresionantă începe simplu, cu dorul de casă.

“Am terminat Calculatoarele în 1996, am mers cu o bursă Tempus în Irlanda, ceea ce era atunci un fel de Erasmus. Atunci mi-am dat seama cât de dor îmi e de casă și cât de frumos e acasă. Când trăiești zi de zi în același loc, poate nu ai timp să te uiți în sus, să privești clădirile.

Am zis că stau doar 3 ani. Dar am stat de fapt 10, am devenit cetățean irlandez, am făcut doctoratul și am lucrat în cercetare, apoi la o companie irlandeză.

M-am întors acasă în 2005, am luat 2 studenți și am făcut primul birou al acestei firme, pe care am crescut-o de la 2 studenți la 80 de ingineri foarte buni. Alături de colegii din Irlanda am făcut un procesor care practic putea să proceseze în timp real imagini video și să descrie ceea ce vede în filmuleț. Asta e ceea ce azi se numește AI. Produsul care ne-a făcut interesanți pentru Intel era procesorul pentru drone. Noi am lucrat, practic, la prima dronă care se autopilota.

Sunt convinsă că ești căutat de cele mai mari companii din lume și ai putea locui oriunde. De ce ești așa atașat de Timișoara?

Greu de spus, cred că e tot un fel de programare. Am fost crescut așa.

Cred că a avut un impact major faptul că a trebuit să plec în străinătate, a fost ca un șoc să fiu parașutat într-o lume pe care nu o cunoșteam, într-o altă limbă și atunci am avut vreo 6 luni de dor sfâșietor de casă.

Mi-am dat seama cât de atașat sunt de Timișoara. Tot efortul pe care l-am făcut era ca să mă întorc acasă. Nu am făcut-o cât de repede mi-am dorit, au fost 10 ani. Dorința asta cred că m-a marcat și a fost Nordul meu tot timpul.”

Atât Valentin, cât și Oana Simionescu au investit la Faber nu doar sume importante de bani, cât mai ales cunoștințele și energia dobândite peste hotare. Oana a lucrat la unul dintre cele mai prestigioase birouri de arhitectură din Europa – Bjarke Ingels Group: BIG. Și, deși a avut ocazia să se stabilească la Copenhaga, a vrut să revină acasă, la Timișoara.

“Copenhaga a fost o experiență cu adevărat formatoare. Pentru mine, atitudinea oamenilor de acolo a fost o inspirație fantastică. Cu câtă coerență este dezvoltat orașul, ce au putut să facă oamenii ăia într-o țară unde este frig și ploios tot timpul. Noi ne plângem dacă plouă două zile.

Mi s-a propus să rămân, dar eu eram așa de inspirată de energia aia, atât de convinsă că ce am învățat acolo trebuie să aduc acasă, încât nu voiam decât să vin aici, nu aveam ce să fac în locul acela perfect, plin de oameni perfecți, știind de unde am plecat eu și că aici e nevoie de oameni.

Am trăit din optimismul ăla cred că 10 ani. Dar bineînțeles că realitatea proiectării în România e cu totul alta, nu ai cum să propui cuiva de aici ceva ce ai face acolo.”

La Timișoara a înființat propriul studio de arhitectură – For, a predat la Facultatea de Arhitectură, a avut inițiativa Bienalei de Arhitectură – Beta, pe care a coordonat-o vreme de două ediții, a fost vicepreședinte OAR Timiș și trezorierul OAR la nivel național timp de 4 ani. În tot ceea a întreprins a încercat să aducă arhitectura mai aproape de oameni.

“Nu avem nicio șansă ca arhitecți să facem o arhitectură de calitate, atât timp cât nu creăm un dialog mai consistent cu publicul.

Arhitectura e parte din viața noastră, trăim în 90% din timp în spații interioare, faptul că nu ne contectăm la subiectul ăsta mai profund e o mare problemă.”

Faber este acum nu doar un exemplu de regenerare a unui spațiu urban, redat comunității, ci și unul dintre centrele culturale relevante din Banat. În anul Capitalei Europene a găzduit nu mai puțin de 300 de evenimente. Pe lângă asta, are propriul program cultural, de muzică și de design. De exemplu, pe 3 octombrie va deschide expoziția Secrete Întrețesute, inspirată de industria textilă din Timișoara.

„Mi-aș dori să continuăm deștept ce am început, să colaborăm mai consistent cu operatorii culturali. Noi nu suntem un business în sensul tradițional, nu facem profit aici, oferim pentru toată zona culturală spațiul la un preț mic, care ne asigură că suntem pe zero la finalul zilei.

Pentru mine e pur și simplu emoționant și voi fi mereu recunoscătoare partenerilor noștri, Val, Cristina și Adi, care fără să vină direct din cultură, au investit în cultură. Sunt oameni care m-au susținut constant. Aici nu sunt niște investitori care mă presează în continuu să fac bani. Nu, aici discuția e mereu: cum putem să generăm mai multă valoare pentru oraș, pentru zona creativă?”

În spațiul de co-working, Valentin Mureșan ocupă un simplu birou pe care își așază laptopul. Își pune ochelarii de vedere și îmi spune, mai în glumă, mai în serios: “Aici e locul din care vom schimba lumea.”

Valentin chiar crede cu tărie că activitatea sa poate să influențeze viitorul omenirii.

„Lucrez la ceva ce sfidează speranța de viață de acum, care e la 80 de ani, să zicem. Mai exact, la unul dintre primele procesoare de quantum computing (computerizare cuantică). Cu tehnologia de quantum computing, mare parte din resursele de cloud computing se vor concentra poate într-o singură clădire. E așa de puternică tehnologia asta.

Poate să rezolve algoritmi care la ora actuală nu îți pot da o soluție în timp real. Parolele pe care le avem azi vor fi ușor de spart de către acești algoritmi.

Impact va fi și în zonele de industrie farmaceutică. De exemplu, acum, ca să rezolve o problemă, doctorii îți dau 10 feluri de medicamente. Ei, în viitor va fi posibil un algoritm care se va uita la structura ta de ADN, o va decodifica, va vedea care molecule au luat-o razna și îți va veni cu medicamentul făcut special pentru tine, ca să îți mute moleculele care au luat-o razna înapoi unde erau când te-ai născut.

Acel medicament va fi făcut astfel încât să nu mai fie nevoie să îți dea și alte medicamente.

Este chiar o vorbă că s-ar fi născut pe pământ persoana care va trăi 125 de ani, o nouă limită de viață, și acesta e un domeniu cu un impact major, efectiv ne va schimba speranța de viață destul de dramatic, ne va schimba comportamentul și toată filosofia de viață probabil.”

Pentru echipa Faber, a aduce împreună oameni foarte diferiți este o valoare fundamentală. Cu toții cred că împreună pot fi parte din schimbarea care să dea următoarelor generații un viitor mai sănătos decât este prezentul nostru.

“Încercăm să conectăm lumea cultural-artistică, de care se ocupă Oana, cu cealaltă parte din industriile creative – IT-iștii. Oarecum suntem într-un melanj care sperăm să creeze câteva scântei care poate ne vor lumina despre cum să gândim orașul peste 10 ani. Design e și ceea ce face un IT-ist, dar cu alte noțiuni.

Faber este despre impactul pe care îl putem avea noi, cei care înțelegem anumite lucruri. Să ne dăm seama cum va arăta orașul în viitor, să încercăm să intervenim pe acea traiectorie astfel încât să fie pe placul cât mai multor timișoreni, să încercăm să construim un oraș în care să ne dorim să trăim.”, concluzionează Valentin Mureșan.

Pepiniera 1306 plante, construcția temporară inclusă pe lista scurtă a nominalizărilor la Premiul Europen pentru Arhitectură, Mies Van Der Rohe

Anul trecut, când Timișoara a fost Capitală Europeană a Culturii, în Piața Victoriei a apărut o construcție inedită care a atras atât priviri admirative, cât și critici.

Pepiniera 1306 plante, un turn vertical ridicat în fața celebrei clădiri a Operei, de la balconul cărei România a fost pentru prima dată proclamată țară liberă în decembrie 1989, a fost ideea unui birou de arhitectură spaniol – Maio, care a răspuns unei teme date de Ordinului Arhitecților Timiș.

Inițiativa de a ocupa Piața Victoriei într-un mod inedit a făcut parte dintr-un program amplu desfășurat de OAR Timiș, cu numele “Privește orașul”.

“Scopul a fost de a trezi interesul cetățenilor față de spațiul public.

Spațiul public e al tuturor, nu doar al autorităților, ne privește pe toți și trebuie să ne implicăm. Bineînțeles, în contextul cultural românesc, să vorbești despre spațiul public poate să fie un subiect destul de dificil.

Piața Victoriei e una dintre cele mai încărcate piețe ale orașului, cu încărcătură emoțională și istorică. E ca și cum ne-am aruncat în gura lupului. Oamenii sunt atașați de spațiu, iar în momentul în care intervii în el, schimbările sunt greu acceptate.

E și o responsabilitate enormă să lucrezi cu spațiul Revoluției. Sunt multe straturi de emoție acolo.”, spune Alexandra Trofin, o tânără arhitectă care la doar 32 de ani este acum vicepreședinte OAR Timiș și directorul Bienalei de Arhitectură – Beta.

După ce au intrat în contact cu mai mulți arhitecți din Europa, cu expertiză în intervenții în piețe mari, au decis să lucreze cu studioul de arhitectură Maio, din Barcelona, care a venit cu acest concept al unei instalații verticale.

“Ei au venit în Timișoara de vreo două ori, am făcut workshopuri cu comunitatea locală, cu arhitecții, cu administrația, după care a venit o primă propunere din partea lor. Noi am specificat câteva lucruri în temă, că în Timișoara, fiind câmpie, nu prea ai de unde să vezi orașul de sus, că Piața Victoriei are o suprafață mare de vegetație, dar nu e accesibilă.

Trebuia să fie un landmark al Capitalei Culturale, să fie temporar și să se relaționeze la valorile Timișoarei, să testeze scenarii pentru acea piață și să fie o preîntâmpinare a Concursului de Arhitectură organizat pentru revitalizarea Pieței Victoriei.”

Studio Peisaj din Timișoara a construit apoi, pe această temă, și a dezvoltat un întreg proiect de peisaj în turnul respectiv, atingând totodată un alt aspect cultural specific Timișoarei – familiile tradiționale de grădinari.

“Ei au încercat să exploreze funcția climatică a vegetației, apoi stratul istoric – familiile de grădinari ai Timișoarei erau foarte valoroase în imperiu, de exemplu familia Muller. Plantele sunt din pepiniera familiilor de grădinari și de la Horticultura Timișoara.”

Anca Teslevici este arhitecta care s-a ocupat de proiectarea tehnică a turnului, fiind și pentru ea o provocare inedită, dusă la bun sfârșit.

“E important să existe instalații de genul acesta. A fost o construcție temporară care a arătat cum poți folosi piața, ce e important la ea, cum poți să te uiți la ea. De fapt, a fost o construcție cu zero waste. Schela se folosește în alte părți, copacii s-au plantat sau urmează să fie plantați, luminile le folosim acum în expoziția de la Bienală sau la alte evenimente.”

Timp de 10 luni, Pepiniera a putut fi vizitată de localnici și de turiștii sosiți la Timișoara în anul Capitalei și a găzduit diverse evenimente culturale. Plantele din turn au fost îngrijite zilnic și, la final, replantate în spații publice din oraș, ori rămase în ghivece în curtea Garnizoanei, care acum găzduiește Bienala de Arhitectură.

“A fost o inițiativă foarte bine primită, dar în timp. Prima reacție a fost de un corp străin într-un țesut pe care îl cunoaștem. A trebuit să facem față presei locale ostile și să continuăm construcția turnului. A fost o perioadă foarte dificilă.

Schela metalică a fost percepută ca fiind ceva urât, iar asta a deschis o discuție despre ce înseamnă urât și ce înseamnă frumos, cum integrăm ceva contemporan într-un spațiu istoric.

Noi am dat posibilitatea oamenilor să vadă clădiri istorice din alt unghi, să observe anumite detalii, să creeze o altă legătură cu patrimoniul.

Ce se întâmpla în spațiul digital și în presă nu era același lucru cu ceea ce ziceau oamenii la fața locului. Se scria despre cât e de urâtă și <<jos cu ea!>>, dar era coadă constant.

Din păcate, ne-a afectat faptul că presa locală este politizată. În presa de aici, Pepiniera nu a fost neapărat asociată cu Ordinul Arhitecților, cât mai degrabă cu primarul. A fost riscant.”

La finalul anului trecut, Pepieniera a ajuns pe lista scurtă a nominalizaților la Premiul Uniunii Europene pentru Architectură, alături de alte 39 de proiecte, dintr-un total de 362 de lucrări europene.

“Arhitecții au ceva de spus în modul în care trăim în orașe și, de fapt, ce încercăm și noi să facem este să arătăm prin proiecte punctuale diferite moduri în care poți să înțelegi arhitectura, modul în care poți să trăiești zi de zi.

Pepiniera a fost un exemplu bun de cum te poți adresa tuturor. A fost o prezență atât de evidentă, încât nu ai putut să o ignori. Și a stat și suficient de mult timp încât să fie înțeleasă. Cred că a fost important și pentru noi, ca organizație, că am devenit mai prezenți în fața publicului larg.”, spune Anca Teslevici.

Oana Stănescu, arhitecta celebră la New York și Berlin, curatoarea Bienalei Timișorene de Arhitectură 2024

Atât Anca Teslevici, cât și Alexandra Trofin se ocupă în prezent de organizarea Beta, un eveniment inițiat de Oana Simionescu, acum coordonatoarea Faber.

Bienala de Arhitectură de la Timișoara reușește să adune odată la 2 ani profesioniștii care dau speranță și idei curajoase breslei, dar și să vorbească despre impactul arhitecturii pentru publicul mai larg.

Ediția de anul acesta, intitulată Cover me softly, este curatoriată de Oana Stănescu, arhitectă din Reșița care a absolvit studiile de Arhitectură la Timișoara și a reușit să își construiască propriul birou de arhitectură la New York și la Berlin.

Predă la Harvard, a creat pentru rapperul Kanye West scenografia turneului Yeezus, a fost invitată să creeze instalații la Coachella și la MoMA și semnează unul dintre cele mai mediatizate proiecte de arhitectură din lume, +Pool din New York – o piscină suspendată pe East River, care va refolosi apa râului printr-un proces de purificare inedit, fără să utilizeze produse chimice.

“+ Pool nu s-ar fi întâmplat dacă nu ne-am fi raportat diferit la apă. Oamenii vor putea înota în New York într-un mod în care nu s-a mai putut vreodată. Asta nu ar fi fost posibil fără un proiect care să ceară asta.

E important să îndrăznim să arătăm unde vrem să ajungem.

Proiectul s-a născut acum 14 ani, aveam o firmă în New York cu un coleg, imediat după criza financiară. A început cu niște idei, am lucrat cu niște prieteni, am făcut niște randări, le-am trimis unor reviste prin lume și lumea a reacționat: ah, ce fain, când se deschide?

Bine, hai să vedem dacă se poate. Ne-a luat 14 ani, dar anul ăsta am primit fonduri de la stat și la anul începem construcția.

De unde a venit curajul de a te lansa într-un proiect atât de mare, fiind, totuși, foarte tânără acum 14 ani?

Inconștiență curată. Pe bune. Cred că e important să îmbrățișezi inconștiența. Experiența e bună, dar te poate și împiedica. La început nu ai atâtea bariere, ești mai liber.

Noi am resimțit asta aici foarte mult, ni se spunea în școală <<nu o să faci decât case din cărămidă, trebuie să știi să faci o casă din cărămidă>>. Mă bucur enorm că știu să detaliez o casă din cărămidă, dar nu am construit vreodată.

Aici e greu, după atâtea generații care au trăit în comunism, să îndrăznești să visezi.”

Cu toate acestea, se simte din ce în ce mai atrasă de propriile rădăcini și vrea să contribuie la schimbarea României în bine. Ea este și cea care a gândit cel mai ambitios proiect public din Reșița, orașul său natal. Funicularul industrial al orașului, care înainte transporta calcar și cărbune, va fi transformat în spațiu de promenadă pentru public, asemănător cu celebra High line din New York.

“Este chiar proiectul meu de diplomă, la care nu aș fi visat nici eu, dar a devenit realitate. Acesta e cel mai mare proiect al meu, de fapt.

Sunt într-un moment al carierei în care mă interesează să explorez mai mult propriile origini și e o scuză pentru a păși în locul de unde a porni totul, de a redescoperi.

Sunt onorată să fiu invitată la Beta, fiindcă e o bienală foarte tânără, experimentală, liberă. Eu nu sunt foarte mare fan al expozițiilor de arhitectură, fiindcă arhitectura nu e făcută ca să fie expusă, vorbești despre ceva ce nu e acolo.

Dar aici, dacă vrei să vorbești despre arhitectură, Garnizoana arată lecțiile foarte direct. Arhitectură avem, iar ce am făcut cu intervențiile în spațiul Garnizoanei a fost să punem în lumină calitățile spațiului într-un mod în care garnizoana nu a fost văzută niciodată.

Asta este pentru mine arhitectura – să iei un spațiu și să arăți calitățile spațiale și nu e vorba despre spațiu în sine, ci despre cum te comporți în spațiu.”

Când vine vorba despre rolul breselei lor în zilele noastre, Oana Stănescu are un discurs cât se poate de matur și vizionar.

“Mi se pare că suntem într-un moment istoric în care profesiunea de arhitectură este nu neapărat la capătul puterilor, dar noi, ca arhitecți, ne cam dăm cu capul de perete într-o lume foarte dură din punct de vedere financiar, capitalist.

Rolul arhitectului s-a schimbat fundamental în ultimii ani. Instituțiile publice au mult mai puțină putere decât dezvoltatorii privați. Și când zic rolul mă refer la acela tradițional, în care arhitectul este omul din centrul universului.

Cred că o problemă este că arhitecții s-au izolat foarte mult de restul lumii. Trăim într-o bulă, vorbim pe limba noastră, credem că știm lucrurile mai bine decât oricine altcineva. Asta e problematic, arată că profesia nu e într-un loc bun.

Dintre toate meseriile clasice, avocați, doctori, suntem cel mai prost plătiți, e foarte greu să construiești ceva în ziua de azi.

Apoi, arhitectura joacă un rol enorm în încălzirea globală.

Trebuie și noi să ne întrebăm cum profesăm într-o profesie atât de caracterizată de ego și cum ne mișcăm într-o lume în care natura construcției este, de fapt, foarte distructivă?

Problemele pe care le avem, ca civilizație, nu pot fi rezolvate de nicio breaslă în izolare. Nici inginerii singuri, nici ahitecții, nici artiștii. Cu cât ne așezăm mai mult la aceeași masă, cu atât mai mult avem șanse să construim o lume de care să se poată bucura generațiile viitoare.”

Arhitectura prezentului și a viitorului, componentă esențială în lupta pentru combaterea schimbărilor climatice

Specialiștii cu care am stat de vorbă pentru realizarea acestui reportaj au un lucru în comun. Nu arhitectura, ci o preocupare reală pentru viitorul nostru, al tuturor.

Atât arhitectele prezentate aici, cât și inginerul Valentin Mureșan cred că tărie că doar aduse împreună, mințile din diverse domenii pot schimba ceva. Nu trebuie să fii arhitect ca să ai o vedere în perspectivă, dar ea se regăsește, totuși, cu predilecție în această profesie.

„Rolul arhitectului este într-o continuă schimbare. Să construiești o clădire este doar o unealtă pe care o ai. De exemplu, ca medic poți să tăi, în chirurgie, sau poți să rezolvi problema altfel. La fel e și în arhitectură.

Poți rezolva probleme ale societății, prin arhitectură, fără să construiești nimic.

Asta este, de fapt, poate ethosul în ziua de azi, având în vedere amprenta de carbon pe care o generează industria construcțiilor. Și cred că putem lucra cu ceea ce avem deja.” – Alexandra Trofin, vicepreședinte OAR Timiș, director Beta

“Ce să faci, să faci aceleași greșeli ca în trecut, demolezi ce nu îți place și reinventezi altceva ce poate iar nu îți place după 30 de ani? Nu e sustenabil să facem asta.

Cred că trebuie să îmbrățișăm istoria și să lucrăm cu ceea ce avem mai asumat, atât din perioada interbelică, cât și comunistă. Sunt foarte multe clădiri din comunism cu o adevărată valoare culturală și acelea ar trebui să devină clădiri protejate.

O bună parte din arhitecți ajung să facă arhitectură mediocră sau de proastă calitate pentru că pur și simplu trebuie să pună ceva pe masă. Și, ca în orice profesie, există și oportuniști care au înțeles care sunt scurtăturile și fac tot felul de odioșenii ca să facă avere. Poți să faci avere în arhitectură dacă ești foarte bun sau dacă ești foarte șmecher și nu îți pasă de ceea ce produci.

Statul ar trebui în primul rând să facă investiții de calitate, de acolo ar trebui să pornească exemplul. Calitatea unui proiect al statului în infrastructură trebuie să fie la cele mai înalte standarde.” – Oana Simionescu, arhitectă, co-fondatoare Faber

„Suntem la capătul unei traiectorii foarte lungi, începute din modernism, care pur și simplu nu mai funcționează. Cu cât îmbrățișezi mai devreme schimbarea, cu atât mai mult ai șanse să influențezi direcția în care merge.

Industria construcțiilor creează una dintre cele mai mari emisii de CO2. Avem criză de locuințe, probleme economice. Și în același timp foarte multe clădiri stau goale. Unul dintre talentele arhitectului este de a propune o viziune. Când ne raportăm la vest cred că ar trebui să ne gândim că putem evita greșelile lor. Putem să nu mai facem mall-uri, când știm că vor fi goale peste 10 ani.

Avem potențial mare aici, dar atât timp cât viziunea noastră asupra viitorului este cea vestică, it will always fail pentru că deja a eșuat acolo.” Oana Stănescu, arhitectă, curatoarea Beta 2024.

***

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Arhitecții care reconstruiesc Timișoara appeared first on Cultura la dubă.

Într-o lume în care ne „cunoaștem” unii pe alții prin postări, story-uri, podcasturi, ne scriem fără să ne fi auzit neapărat vocile, orice întâlnire cu un om în carne și oase este specială. Nici nu realizăm cât de valoros a devenit să îl privești pe celălalt în ochi.

Cu atât mai important este să ne întâlnim cu oameni absenți din social media, fiindcă orice schimb de replici are valoare de noutate.

Potocean se încăpățânează să fie contra valului socio-mediatic care ne-a scufundat pe toți. Este forma sa de revoltă față de o lume care îi displace și pe care o consideră, pe bună dreptate, disfuncțională.

E unul dintre cei mai importanți actori ai generației sale, cu prezențe memorabile atât în teatru, cât și în filme.  Popularitatea, pe de altă parte, este ceva discutabil acum, când orice necunoscut poate deveni popular în fața a milioane de oameni, pe Tiktok sau YouTube. În termenii de azi, am putea spune că Alexandru Potocean nu este un actor popular.

Pentru iubitorii de teatru este, însă, un Apostol Bologa de neuitat în Pădurea Spânzuraților lui Afrim, Trigorin din Pescărușul lui Eugen Jebeleanu, anchetatorul din spectacolul Gianinei Cărbunariu, Tipografic Majuscul, Miron Cozma și Ion Iliescu în Capete înfierbântate, regizat de David Schwartz sau Ian în Exilul Alexandrei Badea.

Acum are 40 de ani. Dintre ei, 20 de ani i-a dedicat actoriei.

A venit la București cu dorința clară de a fi actor și a reușit. Dar devenirea lui abia a început. Nu mai este doar actorul Alexandru Potocean și Poto, pentru prieteni.

Este tata, iar în imperiul tatălui întreaga lume a căpătat alte valențe.

***

Potocean dă rar interviuri. „Nu știu ce aș avea eu de spus.”

Dar înțelege perfect mecanismul în care vizibilitatea actorilor poate să conteze în anumite situații sau că cei care l-au văzut în filme sau la teatru ar vrea să știe mai multe despre el. “Din respect pentru ei, mă simt dator cumva să răspund.”

Concediul de la Teatrul Național din București s-a terminat și urmează un turneu la Chișinău. A fost o vară liniștită, cu câteva proiecte mici de film și, în rest, timp dedicat familiei. De aproape un an și jumătate, de când a devenit tată, își dorește mai mult ca oricând să fie acasă.

Pentru el, născut în Caransebeș și crescut la Timișoara sau la Petrila, acasă este acum cartierul Baicului – Pantelimon, mai exact apartamentul în care locuiește cu soția, actrița Ștefania Cîrcu, și cu fetița lor.

A crescut singur la părinți, iar ai lui i-au transmis principiile clasice într-o familie românească întemeiată în comunism: să ai un serviciu, să ai casa ta, să îți vezi de treaba ta.

Mulți ani a fost unul dintre cei mai cunoscuți actori independenți din România, pe care puteai să îl vezi în coțuri mici de București, cum ar fi scena de la Centrul Educațional Replika sau Macaz. A dus o viață studențească chiar și după studenție, dar acum a ajuns să aprecieze stabilitatea casei și a job-ului.

„Cu siguranță eu am dobândit de la ei ideea de a avea casa ta și un job stabil. Mi s-a dovedit, după 2020, că sunt foarte importante. Nu mi se pare că sunt apanajul unui sistem de gândire. Cred că fiecare individ care trăiește acum pe planeta Pământ are dreptul să aibă un adăpost al său, acel metru pătrat pe care să îl poată numi al său, care să fie inalienabil. Avem nevoie de asta.

Mi se pare crucial, la fel cum mi se pare că sistemul de sănătate gratuit și de calitate pentru toată lumea este imperios necesar. Dar nu există. Educația ar trebui să fie gratuită și de calitate, să ofere chiar șanse egale, indiferent de mediul din care vii.

Tot ne batem cu pumnul în piept cu civilizația occidentală. Un căcat! Astea sunt vrăjeli.

Nu e nimic civilizat în occident, din păcate. E o scindare foarte mare. Diferențele dintre cei bogați și cei săraci sunt imense.

Apoi, locul de muncă stabil este și el foarte important. Dacă nici 2020 nu a dovedit asta, nu știu ce poate dovedi. Sunt absolut convins că dacă nu eram angajat al Teatrului Național, ar fi fost foarte greu pentru mine.

Eu nu pun astea în apanajul comunismului. Pur și simplu mi se par niște chestii de bun simț care ar trebui să existe în orice civilizație. Fără astea, nu e nicio civilizație. E o barbarie. Oamenii sunt chinuiți. Și din lipsa tuturor lucrurilor ăstora, vei avea criminalitate și cam tot ce există acum. Din sărăcie oamenii reacționează violent.”

Viziunea asupra lumii în care trăim și crezul că teatrul trebuie să fie despre prezent, l-au făcut să se identifice, încă din anii facultății, cu teatrul politic. În ciuda instabilității cu care asta a venit la pachet, a refuzat diferite oferte de angajare în teatre publice. Pe de altă parte, a avut șansa de a fi repede vizibil pe marile ecrane, după colaborări cu cei mai importanți regizori ai noului val, Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu, 2005), Radu Muntean (Hârtia va fi albastră, 2006) și Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, 2007).

În 2008 a primit rolul principal în Nunta mută (regia Horațiu Mălăele), iar în 2010 a avut primul proiect major peste hotare – The Way Back, lucrând cu Peter Weir, regizorul celebrelor filme Dead Poets Society sau The Truman Show. De altfel, în timp ce noi făceam acest interviu, Peter Weir primea la Veneția Leul de Aur pentru întreaga carieră.

Alex vorbește, însă, detașat despre nume mari ale cinematografiei, fiind conștient că succesul este ceva trecător și că, dincolo de el, cu toții sunt doar niște oameni.

„Am venit la București strict cu ideea de a deveni actor. M-am concentrat pe asta fără doar și poate. Și mi se părea important ca la 19 ani să schimb mediul de acasă.

Cum te-a schimbat mediul de la București?

Cu siguranță a fost o schimbare, dar apărută treptat, în cei 21 de ani de când locuiesc aici. Vibe-ul de capitală și afluxul de evenimente și viteza cu care se întâmplau erau foarte diferite de Timișoara.

UNATC și căminul UNATC erau locurile în care îmi petreceam cea mai mare parte din timp, frecventam mult cinemateca Eforie – erau integrale de film, ieșeam în clubul Expirat, în Club A, unde ne permiteam și noi.

Mi-a plăcut în facultate fiindcă mi s-a părut că efortul meu onest de a face actorie a fost apreciat de către profesori, de către colegi, apoi am început să am mici colaborări pe la teatre și în filme. Mi s-a părut că îmi este validat efortul.

Din afară pare că mulți dintre studenții la UNATC și la UNARTE vor să arate că sunt speciali, că sunt rebeli. Așa e?

Speciali ne consideram toți. Noi nu eram studenți la Litere. La vârsta aia te simți cumva parte din ceva special, că vei face o meserie în care se uită lumea la tine și, dacă ai succes, lucrurile vin cumva mai ușor. Era un tablou a ceea ce însemna actor de succes.

Ce s-a adeverit dintre așteptările pe care le-ai avut?

S-a adeverit ceea ce m-au învățat profesorii mei. Că nu e o glumă, că e foarte multă trudă în spatele succesului și că el chiar nu contează. Succesul e azi, mâine nu va mai fi. El nu contează per se.

De exemplu, faptul că am luat Premiul Gopo în 2022 ( n.r. pentru rolul Mircea din Câmp de maci, regia Eugen Jebeleanu) a contat atunci.

Dacă întrebi acum pe cineva: “zi-mi un actor care a luat Premiul Gopo în 2022”, nu o să știe să spună. Eu nu știu să spun cine a luat Premiul Gopo în 2024.

Vezi ce mult contează? Nu contează. Premiile contează doar la momentul ăla. E un fel al oamenilor de a-ți valida munca. Dar asta nu înseamna că munca ta s-a terminat. Dimpotrivă. Succesul pleacă.

Dacă faci actorie pentru succes, ești pierdut. Fiindcă succesul s-ar putea să nu mai vină.

În unele cazuri, poate să lipsească de tot. Sunt cazuri de actori fenomenali despre care lumea nu știe.

De ce nu știe lumea de ei?

Șansa. Au jucat la teatre mai mici, mai mari, au rămas în teatre de provincie, nu au ieșit din ele. Poate niște oameni de acolo știu de ei, dar dacă nu ești pe Netflix, aia e.

Șansa ta care a fost?

Nu știu. Țin minte că prima dată când am aflat de casting, eram în anul 2 parcă. Nu știam cum merge treaba asta. Mi-am făcut fișa și trei poze. Nu am crezut nicio clipă că cineva mă va suna să mă cheme la o probă.

Și, ușor, ușor, s-a întâmplat. M-a chemat astăzi unul, mâine altul. Am prins un rolișor în ceva, apoi ceva puțin mai mare și lucrurile au evoluat, am început să am roluri mai ample, dar nu pot să spun că un cutare regizor a pus ochii pe mine și m-a făcut. Nu m-a făcut niciun regizor, am muncit, am făcut ceea ce trebuia să fac, ca profesionist, am dat probe, cum fac și acum.

Dintre toate probele pe care le dau într-un an, am ani în care nu iau nici măcar una.

Pentru că mai există și alți actori. Ok, am și eu atributele mele, unicitatea mea, dar așa au și alții.

Te afectează respingerile?

Dacă mă afectau, nu mai făceam asta. Sigur că te gândești că poate nu ai făcut nu știu ce, dar te gândești rațional, rece, apoi o lași să se ducă. La fel și spectacolele de succes sau filmele, la un moment dat se termină. Trebuie să le lași să cadă.

Gata, e profesia mea, nu e viața mea. E o diferență.”

Cu timpul, a început să își privească profesia mai pragmatic și a acceptat să se stabilească în cea mai mare instituție teatrală din România. A mers la TNB în calitate de colaborator la un spectacol care până la urmă nici nu s-a mai făcut. Dar așa i s-a propus un post în teatrul condus de Ion Caramitru, unde s-a angajat în 2017.

“Partea de stabilitate a fost foarte importantă, dar trebuie să recunosc că imediat după angajare se cam băteau cap în cap programul TNB cu programul Macaz, Replik, la Point sau celelalte proiecte independente, aveam multe!

Nu înțelegeam că astea trebuie gestionate cumva. Nu puteam să fac un program la Macaz și să îl dau din nou peste cap fiindcă s-a afișat programul la TNB. Aia a fost o perioadă extrem de haotică. Nu eram nici în cea mai bună perioadă a vieții mele, eram dezorganizat și cu capul în toate părțile.

Era un factor de stres foarte mare pentru mine. Chiar am avut de gând să renunț la TNB, ziceam că nu funcționează pentru mine chestia asta.

Nu puteam face față gestionării programului. Într-adevăr, aveam și foarte multe spectacole. Dar, ușor ușor am zis că o să încerc să fac mai bine, să lucrez de ambele părți, să mai fac câte o cerere la programările teatrului, să fiu mai transparent. Așa am rămas pe poziții și nu am plecat.

Am 40 de ani acum, am un copil de crescut și dacă nu am o chestie permanentă, pentru mine nu mai e suficient.

Cum ești cooptat în spectacole în TNB? Dai casting, ești cerut de regizori și ești nevoit să joci sau ți se cere și părerea, dacă vrei sau nu?

Acum ni se cere și părerea, regizorii vin să te ceară, totodată ai și posibilitatea, în cazul în care tocmai ai ieșit dintr-un proiect sau ai multe spectacole, să zici pas. Sigur, nu la infinit. Poți să refuzi dacă nu vrei să lucrezi într-un anumit mediu, ești înțeles, dar să nu devină o chestie permanentă. Nu poți să zici la infinit eu nu lucrez cu ăla, nu pot la ăla și așa să ajungi să iei salariu pe degeaba. Nu e ok.

Ai fost nevoit să accepți proiecte la TNB care nu erau neapărat pe gustul tău?

Nu, chiar nu am fost. Și sper să nu fie cazul. Proiectele pe care le-am făcut până acum au fost ok. Sigur, că îmi plac mai mult unele decât altele, asta e o altă discuție. Dar nu m-am simțit niciodată forțat să intru într-un proiect.

Ți se pare că se schimbă ceva în TNB, odată cu venirea unor regizori precum Afrim, Eugen Jebeleanu, Alexandra Badea, Thomas Ostermeier?

Într-adevăr, montările, nu neapărat textele, erau într-un anumit fel la TNB. Cam știai la ce să te aștepți. Odată cu regizori ca Afrim, Jebeleanu, Alexandra Badea, Botond Nagy, etc, lucrurile au căpătat și alt tip de estetică. Afrim are un univers al lui, Jebeleanu a venit cu extremele lui, Alexandra Badea a venit cu această chestionare foarte personală a actorilor. Sunt diferențe între ei, dar nu ceva discrepant.

Vizibilitatea și Sala Mare de la TNB dau o altă dimensiune spectacolului, dar cu genul ăsta de teatru am cochetat și înainte, la Macaz, Replik sau în alte locuri.

Dar altele rămân în continuare pe stil vechi. “Adio, domnule Haffmann” (n.r. regia Felix Alexa), este foarte clasic.

Cum a fost colaborarea cu Radu Afrim pentru Pădurea Spănzuraților?

Afrim e un tip de regizor cu care nu m-am mai întâlnit, e diferit.

El e un regizor foarte metafizic, metaforic. Din tot textul lui Rebreanu, el a surprins foarte bine exact metafora, puterea narativă pe care textul o are. Are o viziune fotografică și o imagistică extrem de bogate, un univers foarte mișto.

Însă, eu fiind cu o abordare mai realistă, au existat niște clash-uri, niște contradicții. Eu vedeam niște scene foarte reci, realiste, el încerca să facă aia în alt fel, el îl vedea pe Bologa un alt tip de personaj față de ceea ce citisem eu. Dar am ajuns la un numitor comun și am putut să lucrăm împreună.

Gianina Cărbunariu se întreba recent, într-un interviu pe care l-am făcut, ce mai înseamnă azi teatru național? Ce mai înseamnă național într-o lume din ce în ce mai internațională? Tu cum crezi că ar trebui să arate un teatru național?

Întrebarea Gianinei este foarte bună. Sunt de acord cu ea. Dincolo de faptul că totul este global, există și minoritățile naționale care ar trebui cuprinse într-un teatru național. Cred că există un specific al fiecărei culturi în parte. Dar tendința de internaționalizare există. Am văzut în Berlin exact această expresie, a colectivelor artistice globale. Părea că funcționează.

Cred că teatrul e o artă a prezentului, așa s-a născut și așa ar trebui să fie, o artă a criticii prezentului.

Că e națională sau internațională, nu știu, nu îmi dau seama.

De ce ai ținut să mai faci în continuare și teatru independent? Ziceai că, în haosul programului, mai degrabă voiai să renunți la TNB.

În teatrul independent erau proiecte pe care noi le-am creat pornind de la lucruri care ne interesau, erau texte scrise de noi, aveam același crez. Mi se păreau importante, îmi doream să le fac în continuare. Pusesem în ele o parte din mine și din interesele mele.

Dar în prezent îmi este foarte greu să fac teatru independent fiindcă îmi consumă foarte mult timp, timp pe care nu îl am. E timp pe care eu vreau să îl dedic fetiței mele, familiei mele, de la care nu fac rabat.

Pentru mine asta e mai important acum.”

“Ce s-a schimbat este că nu mai faci ce vrei tu, când vrei tu.”

Descris de colegi și de apropiați drept un tip jovial, pus mereu pe glume, Alex Potocean continuă să presare zâmbete, dar o face printre gânduri cât se poate de serioase. Acum are, fără îndoială, maturitatea unui bărbat devenit tată.

Chiar și una dintre marile sale pasiuni, mersul pe motocicletă, a fost convertită între timp la ceva mai practic. Ne prezintă scuterul său, cu care străbate Bucureștiul între castinguri, repetiții și diverse întâlniri.

“Consumă puțin, ține cu casa”, spune cu zâmbetul pe buze.

Nu regretă ce nu mai poate face, ci se încarcă din plin cu bucuria pe care a primit-o.

“Tot timpul am știu că eu vreau să fiu un familist.” De altfel, încă de acum 8 ani vorbea într-un interviu despre dorința de a avea copii. Dăruirea sa în actorie e neschimbată, însă lista de priorități arată diferit.

“M-a schimbat foarte mult. Tot ceea ce fac profesional, artistic, e pe loc secundar. Pe locul principal e familia mea, e atât de simplu. E o schimbare pe care am înțeles-o la modul conștient, nu a existat niciun fel de efort, e ceva ce vine natural.

Sigur că vrei să păstrezi tot ce era important, dar cu condiția să nu îmi ia din timpul pentru familie. Îmi fac meseria cu foarte mare plăcere, o iubesc în continuare, nu a scăzut cu nimic plăcerea mea de a îmi face meseria, dar nu o mai percep ca fiind modus vivendi, să fac asta zi și noapte, și sâmbăta și duminica și luni. Nu. Asta se face cu un program, cu o organizare. Nu facem toate proiectele.

Chiar anul ăsta am refuzat câteva solicitări de proiect independent pe teatru, din două motive: timpul și banii.

Nu pot să îmi mai permit să aloc o lună jumate în repetiții, după care să vedem când și când se va juca spectacolul și pe bani foarte puțini, cum se întâmplă. Nu e vina nimănui, ci pur și simplu așa stau lucrurile. La teatrul independent banii sunt foarte puțini. Ai repetiții, programări, se fac spectacolele și iei 600-700 de lei, ceea ce e foarte puțin pentru Bucureștiul lui 2024.

Cum arată o zi din viața ta de când ai devenit tată? O zi de lucru.

Ziua începe cu trezitul copilului, pe la 6.30-7.30, uneori 8, toate tabieturile de dimineață, spălat pe dinți, papa, ieșit în parc, avem același traseu, aceiași căței, aceleași pisici, până pe la 10.30, când revenim acasă unde are loc gustărica.

Moment în care eu merg la studioul de audiobook-uri Voxa, unde colaborez foarte bine ca o chestiune permanentă, de un an și ceva, îmi place să fac asta, să citesc. Stau la Voxa vreo 3-4 ore, după care revin și continuă programul de familie până la culcare. Dacă e zi de teatru, nu mă duc la Voxa.

Încerc să am o singură activitate profesională pe zi. Nu am și teatru și filmare și Voxa într-o zi. Asta ar însemna să nu mai stau acasă. Când am repetiții toată ziua la teatru și seara spectacol, atunci aia e, nu am ce să fac. Din fericire, asta se întâmplă doar uneori.  

Încerc să fac în așa fel încât să nu privez familia de prezența mea.

Cum privești acum România, ca țară în care crește copilul tău?

Nu știu cât de mult o să mai putem privi România ca țară. Observ tendița tot mai accentuată spre occidentalizare și nu mă refer la asta în termeni buni. De exemplu, nu pot să înțeleg educația privată, în detrimentul celei publice. Aia privată este doar pentru cei aleși.

Tot o dăm cu globalizarea, că suntem o mare familie a planetei, un căcat! Segregarea e maximă.

Sunt absolut convins că fetița mea nu va avea aceleași șanse cum va avea o fetiță din Luxemburg, de exemplu.

Și nici cum va avea o fetiță dintr-un sat din Moldova.

Da. Așa e.

Deci cam așa văd lucrurile, ba chiar văd o tendință de marginalizare a sferei publice, o să dispară, de exemplu, Poșta Română. Te poți pune cu Sameday sau Fan Curier? Nu. E nevoie de o infuzie de capital masivă. Poșta e pe butuci.

CFR, la revedere! Nu mai mergem cu trenul, cumpărăm benzină de la OMV și mergem cu mașinile, super! În sănătate, la fel.

“Vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!“

Vrei să spui că avem în continuare nevoie de niște piloni ai statului, dar că ei se cam rup.

Da, se rup sub presiunea intereselor private, corporate.

Nu m-ar surprinde dacă s-ar vehicula în sfera publică ideea de privatizare a Teatrului Național.

Ar fi încă o dovadă a monopolului mediului privat asupra mediului public. Ca asta să se întâmple, statul trebuie scos din ecuație. Nu asta s-a dorit? Să trăim cu toții la umbra companiei, care companie, prin politica ei genială de trickle-down o să ne arunce și nouă trei firiminturi și să fim mulțumiți așa.

Și oricum, dacă nu suntem mulțumiți, ce? O să își trimită “poliția robotizată” peste noi. Și uite viitorul, ce luminos e!

Știu că sună sumbru, dar vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!

Va fi nevoie de un efort de adaptare al nostru, printre care și al meu. Eu nu sunt vreun privilegiat care deține roboți. Și eu va trebui să mă adaptez acestui tip de sistem.

Cum te poți proteja din punct de vedere uman în acest val de consumerism?

 Și eu am curierii la ușă, și eu am smartphone. Nu sunt ipocrit. Trebuie cumva să te protejezi și în același timp să te adaptezi. E greu.

E foarte scary aspectul ăsta, în ultimă instanță fix asta trebuie să faci. Adaptându-te, te protejezi. Că n-o să pot să ies eu în stradă și să strig împotriva educației private dacă vectorul întregii societăți e spre educație privată. Ok, ies eu și încă 2000 ca mine, și ce?

Dezbinarea, foarte puținele interese comune rămase în viață, nu îmi oferă o perspectivă de viitor foarte încurajatoare, sincer.

Din ce îți iei speranța, astfel încât să nu te lași copleșit de această perspectivă sumbră?

Nu știu cât de mult nu m-a copleșit deja. Încerc să fac față încercând să găsesc căi de supraviețuire. Nu am ce să fac, nu am cum să mă opun. Poți să te opui și să nu îți faci cont de Facebook? Poți. Dar cât de mult aș fi realizat dacă aș fi avut cont de Facebook? Nu știu.

Sau acum nu îți mai trimite nimeni documente prin poștă. Toate contractele sunt pe mail, cu semnătură electronică. Poți să te opui? Nu.”

A decis să își închidă conturile de social media chiar atunci când consumul lor a fost uriaș în întreaga lume – în pandemie. Nu îl interesează discuțiile de breaslă purtate pe facebook și preferă formele de protest în artă.

„Când a început pandemia și își dădeau toți cu părerea, atunci le-am închis de tot și nu am mai revenit deloc.

Nu ai avut fear of misssing out?

Missing what out?

De exemplu, ce se mai întâmplă chiar în teatrul în care lucrezi, cine îl conduce și de ce, de ce nu e organizat concurs, cine cu cine din breaslă se ceartă.

Chiar nu știu ce se întâmplă și ajung informații la mine via alți oameni. Nu mă hrănesc din scandaluri și din bârfă, nu mă interesează.

Am mai auzit din când în când chestii, dar nu m-am implicat în niciun fel. Când o să mă implic, o să văd ce e de făcut atunci.

Până atunci, de ce să îmi stric efectiv timpul, viața, sănătatea, scrollând ore în șir un Facebook care e plin de puroi?”

“Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

În România comunistă, cultul actorului a fost puternic. Oamenii de rând s-au hrănit cu ieșirile la cinematograf sau la teatru și au privit cu admirație marii actori, numiți clișeic „monștri sacri”.

În universul mediatic de azi, chiar misterul care învăluia artiștii a cam dispărut, crede Potocean.

„Ei au căpătat dimensiunea de sacri și pentru că nu exista Facebook, Youtube și toate mizeriile astea. Acum sunt oameni de care n-ai auzit niciodată și care au milioane de vizualizări. Nu sunt actori, nu sunt nimic. Au făcut filme cu ei sau ce dracu au făcut și milioane se uită la ei.”

La Revoluție, Alex avea 5 ani și era la gradiniță. Nu știa că la câțiva pași de el oamenii mor pentru libertate. Face parte din generația care a crescut cu cheia la gât și a socializat timid prin întrebări de tipul „care e melodia ta preferată?”, „dar filmul preferat?”, „ce îți place la mine?”.

Era generația în care părinții noștri și-au pus cele mai mari speranțe.

„Am pregătit câteva întrebări de oracol. Știi de oracol?

Cum să nu, fac parte din generația oracolului.

Care este cel mai bun actor român?

Nu știu exact, îți zic ce mi-a atras atenția și ce mi-a plăcut în ultimul timp. Mi-a plăcut enorm Iulian Postelnicu și în Arest și în Oameni de treabă. Mă bucur de Rolando Matsangos, pe care îl știam dinainte, dar m-am bucurat să îl văd în filmele lui Bogdan Theodor Olteanu.

Ce interesant, mă așteptam să te gândești la vreun monstru sacru și tu ai dat exemple foarte contemporane.

Monști sacri sunt monștri sacri. Pe mine mă interesează ce e acum. Uite, Niko Becker a venit de undeva de unde nu știa lumea de el și ne-a surprins plăcut pe toți. Că dacă vine Pacino cu un film bun, nu mă surprinde, mă surprinde dacă e prost.

Eu nu sunt atât de căzut în cur după toate starurile. Pot să îi urmăresc, mă uit la Benicio del Torro într-un film și să zic: da, tată, așa da!

Dar pot să înțeleg și cu mintea mea, nu trebuie să mă duc să îmi povestească mie Benicio del Torro care e faza cu actoria. Când mai aud că vine nu știu cine la TIFF, pe mine nu mă interesează.

Într-adevăr, e foarte tare să vezi un actor mare, mic, debutant sau celebru. Dar orice actor are niște highlighturi. De Niro e cunoscut pentru Raging Bull, aia și aia. Dar nu pentru tot ce a jucat.

Cel mai bun film românesc din toate timpurile?

Am trei care îmi plac enorm și o să le revăd mereu cu plăcere: Reconstituirea, de Pintilie, Secvențe, de Tatos, Morgen, de Marian Crișan. Mi se par superbe.

Cel mai bun rol al tău?

Asta e in the eye of the beholder. Asta chiar nu aș putea să spun. Sunt mulțumit cu anumite lucruri pe care le-am făcut, acum dacă mă uit înapoi zic că puteam face mai bine.

Sau poate rolul în care ți-a plăcut cel mai mult să joci?

Îmi place Apostol Bologa, mă solicită foarte mult, dar îmi și face plăcere. Îmi plăcea să joc Capete înfrierbântate pe vremuri, când era one man show. Îmi place mult rolul din Exil, îmi dă posibilitatea să fiu foarte articulat și inventiv de la spectacol la spectacol. Restul sunt destul de fixe. Trigorin (Pescărușul, regia Eugen Jebeleanu) e un personaj fix care are niște lucruri de făcut, dar e un rol foarte bun, care îmi place foarte mult.

Ai un loc preferat din România?

Îmi plăcea la Corbu foarte mult, dar acum s-a monopolizat și el, nu mai e ce era. Nu că sunt nostalgic, dar pur și simplu nu mă mai regăsesc acolo. Sigur, urma să se întâmple și asta, era de așteptat.

Nici Petrila nu mai e ce a fost…s-a automatizat.

Îmi place acasă, Baicului – Pantelimon, cartierul meu. Deocamdată aici e acasă. Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Devenirea lui Potocean. “Tot timpul am știut că eu vreau să fiu un familist.” appeared first on Cultura la dubă.

Beta, principalul eveniment de arhitectură din vestul țării, organizat de Filiala Teritorială Timiș a Ordinului Arhitecților din România, a început aseară la Timișoara, iar până pe 27 octombrie propune publicului 53 de evenimente, 57 de artiști, în 5 locații din Timișoara, o selecție largă de arhitecți, designeri, muzicieni, artiști, activiști, fotografi, scriitori, regizori, dar și pe cei care refuză categorizarea, într-o coregrafie de expoziții și programe publice. 

Cover me softly, este tema ediției din acest an și expoziția principală a Beta 2024. Expoziția principală poate fi văzută la Garnizoană și explorează spațiul acestui monument istoric prin toate colțurile lui, de la beci până în pod.

Curatoarea bienalei este Oana Stănescu, arhitecta română de prestigiu internațional, cu studio de arhitectură la New York și Berlin, creatoare a celebrului proiect +Pool din New York și colaboratoare a lui Kanye West.

„A face un cover înseamnă a lucra cu ceea ce există deja. Cover înseamnă, de asemenea, adăpost. A proteja sau a ascunde. A masca sau a disimula, a se extinde în timp sau în spațiu. A fugi la adăpost, a se proteja. cover me softly, expoziția curatorială a Beta 2024, este o explorare a cover-urilor în toate disciplinele, mediile și geografiile. Contrar noțiunilor de copiere, furt, imitație și contrabandă, care pot veni fiecare cu propria lor înclinație etică, cover-ul oferă un set alternativ de vocabulare relaționale pentru înțelegerea modului în care transferurile de cunoștințe și structurile de autorie circulă prin artă și design. Centrând vasta noastră interconectare, cover me softly deschide noi sfere de posibilități pentru a face, a crea și a fi.” spune Oana Stănescu, Curatoarea Beta 2024

Creată ca o platformă euro-regională care articulează poziția arhitecturii și a arhitecților față de problemele fundamentale și provocările societății contemporane, Beta are un impact puternic în România, Serbia și Ungaria, premiile Beta celebrând producția de arhitectură de calitate în euroregiune.

De-a lungul anilor, evenimentul a devenit mai relevant la nivel european, fiind acum parte a comunității LINA – o platformă europeană de arhitectură care conectează actorii consacrați cu talentele emergente.

De la începuturile sale, peste 40.000 de vizitatori au participat la evenimentele și expozițiile Beta, care nu sunt niciodată la fel.

The post A început Bienala de Arhitectură de la Timișoara appeared first on Cultura la dubă.

Nicu Covaci, fondatorul legendarei trupe Phoenix a murit. Avea 77 de ani și în luna martie fusese operat pe creier la Spitalul Județean Timișoara. Anunțul a fost făcut pe pagina sa oficială de facebook și a fost confirmat de directorul spitalului.

“De azi ne-asteaptā, Dincolo,

Cel Ce Ne-a Dat Nume.

Prin TOT ce ne-a lāsat Mostenire,

Nicu Covaci este, de azi,

Pururi,

NEMURITOR!”, au scris cei care îi administrează pagina de artist.

“Drum lin, Nicu Covaci. Regrete imense”, a reacționat la scurt timp și fostul membru al trupei Phoenix, Mircea Baniciu.

Născut la Timișoara pe 19 aprilie 1947, a studiat încă din copilărie chitara, pictura, a învățat să cânte la acordeon și la muzicuță, a avut înclinație către limbi străine, dar și-a perfecționat studiile în arte plastice, atât la liceu, cât și la facultate.

În 1962 a fondat tot la Timișoara trupa Phoenix.

Phoenix a fost un fenomen unic în istoria muzicii românești, creând subgenul etno rock, inspirat din folclorul românesc. De-a lungul existenței, formația avut peste 40 de membri.

Nicu Covaci a fost membru fondator, chitarist, compozitor și una dintre vocile emblematice Phoenix. Cealaltă voce legendară a fost Mircea Baniciu, la rândul său chitarist și compozitor. Din epoca de aur au mai făcut parte Ovidiu Lipan Țăndărică (baterie, percuție), Josef Kappl (chitară bas, voce, vioară, blockflöte) și Erlend Krauser (vioară, chitară). Această componență a fost surprinsă într-un reportaj foto superb numit “Ultimul concert”, realizat la Craiova în 1977 de către fotograful Victor Boldâr.

Fotografiile au căpătat o semnificație cu atât mai valoroasă cu cât la scurt timp distanță, 4 dintre membrii formației au părăsit clandestin țara, în ceea ce avea să devină celebra evadare a lor în Germania.

După un plan pus la cale de Nicu Covaci, Kappl, Krauser, Covaci și Țăndărică au părăsit România lui Ceaușescu cu camionul unui prieten al lui Covaci, ascunși în boxele formației, după ce difuzoarele au fost scoase.

Motivul pentru care Mircea Baniciu a rămas în România este neclar și azi. Nu se știe dacă Nicu Covaci nu a dorit să îl includă în plan sau dacă Baniciu a refuzat să plece. Cert este că Mircea Baniciu a rămas în România și a continuat să cânte singur cântecele Phoenix, chiar și dacă asta i-a atras numeroase interogatorii la securitate. Ulterior, în 1992, el a fondat Pasărea Colibri, alături de Florian Pittiș, Mircea Vintilă și Vlady Cnejevici.

De cealaltă parte, membrii care au plecat în Germania au experimentat diverse proiecte muzicale. Violonistul german Mani Neumann s-a alăturat trupei în 1979 și e devenit și el un membru marcant de-a lungul timpului.

În versurile cântecului “În umbra marelui urs (nr. se referă la URSS)“, lansat pe albumul cu același nume în 2000, Nicu Covaci face referirea la perioada petrecută departe de România.

“Am asteptat înfrigurat
Să mă întorc ‘napoi,
M-ați judecat, condamnat,
Dar cine sunteți voi? Căci timpul vostru s-a scurs
În umbra marelui urs,
Dar ghearele v-au rămas
În orice-mbrățisare,
Astăzi doare sărutul pe obraz!“

În umbra marelui urs, versuri de Nicu Covaci

După întoarcerea în România, componența Phoenix s-a schimbat deseori, iar membrii legendari s-au mai reunit pentru câteva concerte aniversare.

Cele mai cunoscute albume din istoria Phoenix sunt Cei ce ne-au dat nume (1972) și Mugur de Fluier (1974). Primul include celebrele cântece Nunta și Balada lui Negru Vodă – probabil cea mai complexă lucrare muzicală din rockul românesc, cu o durată de 14:56 de minute.

Iar pe albumul Mugur de Fluier se regăsesc hiturile Strunga, Andrii Popa sau Mica Țiganiadă.

Unele dintre versurile melodiile Phoenix aparțin poeților Vasile Alecsandri, George Topârceanu sau George Coșbuc. Altele, deși au fost supuse cenzurii, au reușit să păstreze subtilități care făceau trimitere la regimul comunist.

În cea mai recentă formulă, în 2022, trupa era formată din: Nicu Covaci – chitară, vocal, lider, Cristi Gram – chitară, voce, Costin Adam – solist vocal, Flavius Hosu – baterie, Vlady Săteanu – chitară bas, voce, Lavinia Săteanu – vioară.

Ultimul vis al lui Nicu Covaci era să reunească membrii legendari ai trupei într-un concert pe Arena Națională. Acesta fusese anunțat oficial și ar fi trebuit să aibă loc în toamna anului 2022. Nu se știe de ce nu a mai avut loc. Covaci a continuat să cânte până când au apărut problemele de sănătate, în 2024.

Din momentul operației lui Nicu Covaci, toți colegii săi de scenă au transmis mesaje publice de susținere.

Ultimul mare concert Phoenix, cu Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Josef Kappl, Ovidiu Lipan Țăndărică și Mani Neumann, a avut loc acum 19 ani, la Sala Palatului din București.

În urma lui Nicu Covaci va rămâne pentru totdeauna muzica pe care a creat-o alături de colegii săi, muzică ce a dat curaj în vremuri sumbre și a inspirat generații întregi, de la bunici, la părinți, fii și nepoți.

“E dimineață-n zori de zi.

Oamenii văd oamenii.”

The post Nicu Covaci a murit. Rămâne cu noi muzica Phoenix appeared first on Cultura la dubă.

BNR a lansat azi o monedă de colecție dedicată lui Constantin Brâncuși, cu ocazia închiderii expoziției „Brâncuși: surse românești și perspective universale” de la Timișoara. Potrivit organizatorilor, în cele patru luni de desfășurare, expoziția a adunat 130.000 de vizitatori.

Prezent la Timișoara, Guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, a lansat oficial moneda de argint dedicată scultorului român, având pe față portretul artistului, iar pe revers clădirea Muzeului Național de Artă din Timișoara.

Moneda va putea fi achiziționată prin sucursalele BNR din București, Timișoara, Iași, Cluj-Napoca, Craiova și Constanța, la prețul de 547,40 lei, începând de marți, 30 ianuarie 2024.

Astfel se încheie cel mai popular eveniment organizat în cadrul programului Timișoara Capitală Europeană a Culturii. Din totalul de 130.000 de vizitatori ai expoziției, aproximativ 25.000 au fost elevi.

În urma expoziției, a fost publicat un catalog bilingv (român-englez), coordonat de curatoarea Doina Lemny. Catalogul reproduce 190 de imagini ale sculpturilor, desenelor și fotografiilor lui Constantin Brâncuși, alături de imagini documentare. Publicat de Fundația Art Encounters, catalogul reunește și 16 texte inedite semnate de istorici de artă români, francezi și englezi, putând fi achiziționat de la cele mai importante librării din Timișoara și din țară.

„Opera lui Brâncuşi nu este o expresie locală, ea este esenţa celei mai înalte expresii de puritate
universală şi va rămâne pentru secolele următoare ca singurul obstacol de netrecut; «Patria mea! Familia
mea, adierea brizei, norii care trec, râul care curge, focul care dogorește, iarba verde, iarba uscată,
țărâna, zăpada». Aceste note de atelier exprimă concepția cosmogonică aflată în centrul operei lui
Brâncuși atunci când este privită ca întreg și pe care această expoziție și-a dorit s-o transmită”, a declarat
Doina Lemny, curatoarea expoziției și editoarea catalogului.

Mai multe despre expoziție AICI.

The post BNR a lansat moneda de argint Brâncuși, în ediție limitată de 5000 de exemplare appeared first on Cultura la dubă.