Malul Vânăt / A River’s Gaze, lungmetrajul de debut al regizoarei Andreea Cristina Borțun și totodată primul proiect românesc susținut de actorul american de origine română Sebastian Stan, în calitate de producător și finanțator, a fost selectat în competiția SMART 7, o rețea de festivaluri internaționale susținută de Programul Europa Creativă. În România va putea fi văzut la TIFF, festivalul fiind parte din SMART 7.

Andreea Borțun vorbește mai jos despre munca de cercetare la acest film și lucrul cu actorii neprofesioniști, întâlniți în mediul rural. Iar Sebastian Stan povestește în exclusivitate pentru Cultura la dubă de ce a decis să se implice în producția filmului Malul vânăt.

Malul vânăt este prima parte dintr-o trilogie despre iubire în mediul rural. Filmul este o dramă antropologică ce adoptă o abordare rar întâlnită: distribuția este formată în proporție de peste 60% din actori neprofesioniști, întâlniți în satele unde Andreea Cristina Borțun a realizat documentarea pe teren timp de șase ani (2017–2022).

Datorită unui efort impresionant depus de întreaga echipă, filmările s-au desfășurat pe durata a patru anotimpuri, pentru a surprinde ciclul naturii și al vieții rurale. Filmul explorează dinamica tensionată și totodată emoționantă dintre Lavinia și fiul ei de 14 ani, Dani, într-un sat din sudul României. Regizoarea povestește despre imbinarea elementelor artistice cu munca antropologică.

„Pentru mine, folosirea unor instrumente de cercetare artistică împrumutate din munca antropologică de teren a venit în primă instanță ca ceva intuitiv. Mi se părea firesc și necesar să iau parte și să cunosc îndeaproape lumea care mă interesa.

Ei se aduc în primul rând pe ei înșiși pe ecran, iar acel ceva foarte real rămâne peste timp. Aspectul acesta de hibriditate între ceea ce poate părea documentar, dar care este în același timp un produs de ficțiune, e ceva ce mă interesează ca parte din practica mea artistică pe termen lung.

Anii de cercetare pe teren, discuțiile cu femeile locale care mi-au împărtășit poveștile lor de viață, mai ales întâlnirea definitorie cu una dintre ele – model pentru interioritatea Laviniei -, sper să asigure o reprezentare justă a ruralului românesc de astăzi, care, până la urmă, este casă pentru jumătate din populația României”, declară regizoarea și scenarista Andreea Cristina Borțun.

Sebastian Stan pentru Cultura la dubă: “Sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.”

Proiectul a întâlnit mai multe obstacole, iar în sprijinul lui a venit actorul american de origine română, Sebastian Stan. Câștigător al Globului de Aur și nominalizat la Premiile Oscar anul trecut, Sebastian Stan povestește în exclusivitate pentru Cultura la dubă de ce a decis să se implice în producția filmului Malul vânăt. Cunoscut pentru relația apropiată cu mama sa, căreia i-a dedicat și câștigarea Globului de Aur, Sebastian Stan a fost impresionat de scenariul Andreei Borțun, care arată lupta unei mame pentru a-i oferi fiului său o viață mai bună.

“M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește ego-ul personal. De asta m-am implicat și în filmul Andreei Borțun, fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: cercetarea dispusă pe parcursul a 6 ani, filmările realizate în cele patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmarile, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.”, a declarat Sebastian Stan pentru Cultura la dubă.

Andreea Cristina Borțun este regizoare, cercetătoare vizuală și cadru universitar la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” (UNATC) din București. Scurtmetrajele sale de până acum au fost selectate la festivaluri importante precum Festival de Cannes (Quinzaine des Réalisateurs), Toronto International Film Festival și Karlovy Vary International Film Festival.

Din distribuția filmului fac parte: Mihaela Subțirică, Ștefan Costea, Vasile (Digudai) Pavel, Emanuel Ivan, Ion Rusu, Ion Ciocârlan, Iulian Postelnicu, Petronela Grigorescu, Dorina Stan, Nicolae Drăgulin, Nicu Mihoc, Eliza Bercu, Cezar Antal, Maria Junghiețu, Dana Voicu și Cătălina Mustață.

Malul Vânăt / A River’s Gaze este scris și regizat de Andreea Cristina Borțun. Producătorii sunt Gabi Suciu, Jean-Laurent Csinidis, Ales Pavlin, Andrej Stritof, Sebastian Stan, Andreea Cristina Borțun, Adrian Pădurețu și Vlad Rădulescu, iar producători executivi sunt Alexandra Tînjală și Claudiu Boboc. Directorul de imagine este Laurențiu Răducanu, scenografia este semnată de Lulu Petrescu, costumele de Sonia Constantinescu, montajul de Tudor D. Popescu și Andreea Borțun. Inginerii de sunet sunt Jean-Michel Tresallet și Maxime Gavaudan, sound design-ul este realizat de Florent Klockenbring, mixajul sonor de Frédéric Bielle, muzica originală este compusă de Cosmin Postolache, iar colorizarea este realizată de Michael Derrossett.

„Alături de Andreea, am ales să depășim modelele convenționale de producție și limitarea la niște schimburi logistice și să lucrăm într-un cadru cât mai etic în raport cu comunitățile în care ne-am dus și pe care am ales să le portretizăm pe ecran. În loc să intervenim ca un element extern disruptiv care schimba cursul firesc al vieții acelor oameni, am vrut să facem parte din comunitate, să lucrăm aproape de ei, să le înțelegem ecosistemul și să-l protejăm.

Le-am descoperit pasiunile și interesele, dar și micile conflicte locale. Această abordare ne-a permis să înțelegem complexitatea locului, inclusiv dinamica fragilă, deseori nespusă, dintre comunitățile de romi și cele de neromi, pe care filmul o abordează nuanțat, căutând să depășească stereotipurile. Ne-am dorit să aducem pe ecran relațiile interumane în toată autenticiatea, complexitatea, intimitatea și contradicțiile lor”, spune producătoarea Gabi Suciu.

SMART7 este o rețea formată din șapte festivaluri internaționale de prestigiu, Reykjavik IFF (Islanda), IndieLisboa IFF (Portugalia), Thessaloniki IFF (Grecia), Vilnius IFF Kino Pavasaris (Lituania), FILMADRID IFF (Spania), Transilvania IFF (România) și New Horizons IFF (Polonia), care și-au unit forțele pentru a susține și promova un cinematograf european curajos, inovator și transgresiv. Inițiativa urmărește să crească vizibilitatea filmelor europene emergente, să faciliteze circulația lor internațională și să creeze punți de dialog între cineaști, festivaluri și public. Câștigătorul competiției va fi anunțat în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Thessaloniki (Grecia), în cadrul căruia cel de-al doilea proiect al trilogiei (Viața și Vremurile lui Ion G), aflat în dezvoltare, a primit în 2025 premiul ARTE Cinema.

Malul Vânăt / A River’s Gaze este o co-producție România-Franța-Slovenia, a societăților producătoare Atelier de Film, Films de Force Majeure, Perfo, TETA, Forest Film, Avanpost, co-finanțat de Eurimages, Programul MEDIA Europa Creativă, Centrul Național al Cinematografiei, Aide aux Cinemas du Monde – Centre National du Cinema et de L’image Animee – Institut Francais, Région Provence-Alpes-Côte d’Azur, în parteneriat cu Centre National du Cinéma, Slovenian Film Centre, Mediacom Romania, Mindshare Media, BRD Groupe Societe Generale, United Media Services și Jidvei.

Proiectul a fost dezvoltat în cadrul programelor LIM – Less is More (2019), First Films First (2020) și Budapest Debut Film Forum (2020). Selectat ca proiect în dezvoltare în cadrul Cinelink Sarajevo (2020), Venice Production Bridge (2021), Les Films de Cannes a Bucarest work-in-progress (2024), TIFF Industry Days (2021). De asemenea, proiectul de film a câștigat Transilvania Pitch Stop Award (2021).

Filmul Malul Vânăt / A River’s Gaze va putea fi văzut în cinematografele din întreaga țară din 3 iulie, distribuit de Follow Art Distribution.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post “Malul vânăt”, filmul de debut al Andreei Borțun și primul proiect românesc finanțat de Sebastian Stan, a fost selectat în competiția Smart 7, o rețea de 7 festivaluri internaționale de film appeared first on Cultura la dubă.

Béla Tarr, unul dintre regizorii care au marcat istoria cinematografiei, cu un stil inconfundabil, prin care a reușit să transforme simple scene de viață în poezii vizuale, în alb și negru, a murit la vârsta de 70 de ani, scrie presa maghiară, citată de Agerpres.

TIFF l-a invitat vara trecută la Cluj, unde i-a acordat Premiul pentru Întreaga Activitate. Aproape toate filmele sale, printre care capodoperele Damnation sau Calul din Torino, au umplut sălile la TIFF, în prezența regizorului.

Starea sa de sănătate era vizibil fragilă încă de atunci. Într-un interviu realizat de Alexandra Tănăsescu pentru Cultura la dubă, cu fotografii de Raul Ștef, Béla Tarr a vorbit atunci despre copilăria sa, începuturile și evoluția carierei sale de cineast, dar și despre cinematografia de azi.

Sunt memorabile vorbele sale din acel interviu: “Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up.”

“Cum ați vrea să fiți amintit peste ani și ani în istoria cinematografiei?

Se pune acum că deja fac parte din ea, dar adevăratul scopul nu este ăsta. Scopul este să arăți viața cu adevărat, în propriul limbaj cinematografic, cât mai apropiat de ceea ce ești tu în realitate.

Pentru că ați vorbit despre eliberarea tinerilor, aș vrea să încheiem în această notă. Cum poate un tânăr să fie cu adevărat liber dacă politica există și în școli, există în media, peste tot? Cum își poate elibera cu adevărat mintea?

Să își deschidă ochii! Mergeți pe străzi și vedeți cum arată viața adevărată.”, a declarat Béla Tarr pentru Cultura la dubă.

Citiți materialul complet AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post A murit Béla Tarr, legendarul regizor maghiar. Anul trecut a fost invitat special la TIFF appeared first on Cultura la dubă.

Pășind încet, cu ajutorul unui baston elegant, purtând pe frunte o pereche de ochelari de soare, regizorul maghiar Béla Tarr se prezintă în fața noastră pentru interviu. Contrastul dintre corpul său vizibil fragil, vocea aproape stinsă și mintea sclipitoare este emoționant.

Este unul dintre artiștii care au marcat istoria cinematografiei, cu un stil inconfundabil, prin care a reușit să transforme simple scene de viață în poezii vizuale, în alb și negru. TIFF l-a invitat la Cluj, unde îi va acorda sâmbătă seara Premiul pentru Întreaga Activitate. Aproape toate filmele sale, printre care capodoperele Damnation sau Calul din Torino, pot fi văzute zilele acestea la TIFF, în prezența regizorului.

După ce am avut șansa să îl cunoaștem, am înțeles, însă, că prezența sa aici nu este doar despre premii și realizări cinematografice, ci despre ceva și mai valoros – libertate.

De altfel, la școala de film pe care a înființat-o în 2013 la Sarajevo, film.factory, avea pentru tineri un singur mesaj: “no education, just liberation”.

***

Îmi place să încep interviurile mele cu o întrebare despre copilărie, fiindcă mi se pare important să vedem din ce mediu vine persoana respectivă. Așa că aș vrea să vă întreb ce vă amintiți din copilăria dumneavoastră, cum era mediul în care ați crescut?

Să vedem…părinții mei lucrau în două teatre diferite, tata era un fel de scenograf, iar mama era prompteristă. Eu îmi petreceam cea mai mare parte a timpului pe stradă, cu gașca mea.

Părinții erau de dimineața până seara la teatru, eu eram singur, apoi, mai târziu, s-a născut fratele meu. Dar nu mă interesa. Mie îmi plăcea să stau pe străzi cu băieții.

V-a interesat teatrul în vreun fel, pe atunci?

Deloc. Mi se părea ridicol. Am fost de mai multe ori la teatru, când ai mei chiar nu aveau ce să facă cu mine, nu mi-a plăcut, eu am fost un fel de copil al străzii.

Cum ați descoperit lumea filmului?

S-a întâmplat mult mai târziu. Aveam un cinematograf aproape de casa noastră și am început la un moment dat să merg. Am văzut multe filme tâmpite, comedii și alte prostii de genul ăsta, pe care un tânăr le poate percepe drept filme de aventură.

Ați povestit într-un interviu că tatăl dumneavoastră v-a dăruit prima camera de filmat când ați împlinit 14 ani. Acela a fost momentul de început în ceea ce avea să devină cariera în film?

Da, am primit-o de ziua mea, dar nu știam ce pot să fac cu ea. O vedeam prin ochii unui copil, ca pe o jucărie. Mai târziu, când eram la liceu, am dezvoltat această sensibilitate socială, având cu toții o puternică viziune de stânga, împotriva partidului comunist oficial.

Cumva am reușit să fac primul meu film la 16 ani, era despre un grup de muncitori țigani, am arătat cum lucrau ei, cum trăiau, și a ieșit o critică dură la adresa societății. Am arătat filmul la proiector în diverse locuri, a fost perceput drept inacceptabil pentru regim și asta m-a făcut să continui, de fapt.

De ce ați fost atât de interesat în explorarea universului claselor muncitoare în filmele pe care le-ați făcut?

Pentru că cei mai mulți oameni au o astfel de viață.

Credeți că cinemaul de azi mai păstrează această responsabilitate față de public, de a-i arăta ceea ce e cu adevărat important sau a pierdut-o?

Nu putem generaliza, fiecare regizor e diferit. Depinde de ceea ce vezi tu, ceea ce recunoști tu. Dacă cineva are mai multă sensibilitate, sigur că va vedea lucruri diferite decât ceea ce vine din industria de film, care încearcă să facă profit. Eu nu știu ce înseamnă profit, e ciudat că într-un fel și eu am reușit să fac profit, dar nu acesta a fost scopul meu. Scopul meu nu este să fac bani.

Când am văzut Dune 2, un film al cărui buget doar de marketing a fost de 150 de milioane de dolari, am fost impresionată de realizare, dar m-am întrebat cât de ok este să se investească sume atât de absurde într-un film, când oamenii sunt uciși sau mor de foame în Gaza și în alte părți ale lumii? Cât de ok este să mergem liniștiți la film și să mâncăm popcorn, să ne uităm la astfel de blockbustere care ignoră realitatea? Dumneavoastră ce credeți despre faptul că industria filmul a ajuns să investească sume atât de mari într-o producție?

Am auzit de Dune, dar nu l-am văzut. Dacă ei pot să facă astfel de investiții, le vor face. Dacă vrei să înșeli lumea cu astfel de producții, ține de tine. Aceasta este o întrebare despre moralitate, nu despre cum faci un film. Dacă un regizor vrea să facă asta, ține de etică, nu de film, ține de personalitatea lui.

Spuneați într-un interviu că dacă ai un casting bun, actorii doar vor fi ei înșiși pe platou, nu vor juca, iar regizorul are, astfel, jumătate din treabă făcută. “Vânez emoțiile lor și le fur personalitățile” – ați declarat. Dar cum poate un regizor să aleagă acei actori potriviți pentru rol? Cum ați reușit dumneavoastră asta?

Trebuie să cunoști foarte bine omul. Trebuie să ai cheia către personalitatea lui și să vezi cum o poți deschide. Acesta e, de fapt, scopul meu.

Și cum reușiți să deschideți acea personalitate?

Trebuie să îmi petrec foarte mult timp cu ei, să îi cunosc, ei trebuie să aibă încredere în mine și eu în ei. Când tu spui camera rolling, ei devin goi. În ochii lor vei vedea cine sunt ei cu adevărat. Aceasta este provocarea. Dacă reușești să ajungi acolo, ai câștigat. Dacă nu, eu spun mereu: asta e ok, e drăguț, dar nu pentru acest film.

Foarte mulți tineri care vor să regizeze primul lor film se împotmolesc în găsirea finanțării și spun că nu primesc susținere. Cum ar putea aceștia să facă filmul pe care și-l doresc fără să aibă banii necesari? Ce sfat ați avea pentru cei care întâmpină acest obstacol?

(n.r. scoate telefonul din buzunar și îl arată)

Să folosească telefonul?

Da.

Din fericire, în secolul 21 nu mai depindem de această mizerie capitalistă, trebuie să fii liber. Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up. Să aștepți 10 ani sprijinul industriei sau al statului, e cel mai rău. Doar iți irosești timpul, viața și nu se întâmplă nimic.

Cum ați vrea să fiți amintit peste ani și ani în istoria cinematografiei?

Se pune acum că deja fac parte din ea, dar adevăratul scopul nu este ăsta. Scopul este să arăți viața cu adevărat, în propriul limbaj cinematografic, cât mai apropiat de ceea ce ești tu în realitate.

Ce cunoașteți despre cinematografia română, este vreun regizor pe care îl apreciați?

Îl cunosc, desigur, pe Cristian Mungiu, este un prieten al meu. Știu că a lansat și o carte.

Este despre bunica lui.

Da, sper să fie tradusă și în engleză, să o pot citi și eu. Îi mai știu filmele lui Radu Jude. Dar restul este pentru mine o gaură neagră.

Locuiți în continuare la Sarajevo?

Nu. Să spunem că mașina mea de spălat este la Budapesta, dar călătoresc foarte mult în jurul lumii, țin workshopuri pentru tineri, încerc să-i eliberez. Când mergeam la școala mea de film din Sarajevo, sloganul meu era: “no education, just liberation”.

Nu poți să predai nimic. Pentru că ceea ce vezi tu, de exemplu, în această încăpere, e diferit de ceea ce văd eu. Iar tu trebuie să arăți ceea ce vezi tu, prin ceea ce ești tu. Stilul de a filma, de a face un film, nu poate fi la fel ca al celorlalți. Asta le spun mereu tinerilor – să fie liberi.

Vă mai păstrați speranța că Ungaria se va elibera de regimul lui Viktor Orban?

Speranța e foarte puternică acum. Ar fi cel mai bine să se schimbe regimul, dar nu știm în cât timp se va întâmpla asta.

Pentru că ați vorbit despre eliberarea tinerilor, aș vrea să încheiem în această notă. Cum poate un tânăr să fie cu adevărat liber dacă politica există și în școli, există în media, peste tot? Cum își poate elibera cu adevărat mintea?

Să își deschidă ochii! Mergeți pe străzi și vedeți cum arată viața adevărată.

***

Filmul “Calul din Torino”, regizat de Béla  Tarr, poate fi văzut azi de la 16.00, la Cinema Arta din Cluj. După proiecție, regizorul va răspunde întrebărilor din public. Iar sâmbătă, de la 10.30, va susține un masterclass la Radisson Blu Hotel. La Gala de închidere a TIFF, Béla Tarr va primit Premiul pentru Întreaga Activitate.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Béla Tarr pentru Cultura la dubă: “Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up.” appeared first on Cultura la dubă.

Scris de Cristi Puiu și Răzvan Rădulescu, regizat de Cristi Puiu și produs de Mandragora, „Moartea domnului Lăzărescu” a câștigat premiul secțiunii Un Certain Regard la Cannes în 2005 și a avut un parcurs festivalier impresionat, obținând peste 30 de premii internaționale și fiind nominalizat la European Film Awards pentru Cea mai bună regie și Cel mai bun scenariu.

În 2005, filmul „Moartea domnului Lăzărescu” a primit la TIFF premiul FIPRESCI oferit de juriul criticilor internaționali, Premiul Publicului și Premiul Europa FM pentru cel mai bun film românesc, Cristi Puiu a obținut Premiul pentru cea mai bună regie, iar Ion Fiscuteanu și Luminița Gheorghiu au fost premiați pentru Cea mai bună interpretare. Din păcate, cele două figuri emblematice ale filmului, Luminița Gheorghiu și Ion Fiscuteanu, s-au stins din viață în 2021, respectiv 2007.

Filmul lui Cristi Puiu a fost distribuit în peste 100 de țări din întreaga lume. La 20 de ani de la lansare, „Moartea domnului Lăzărescu” rămâne un film esențial despre empatie, fragilitate și neasumarea responsabilităților sociale. Reluarea sa în cinematografe în această toamnă este o invitație la reflecție, adresată unei noi generații de spectatori, dar și un gest de recunoaștere a impactului său asupra cinematografiei românești și a modului în care privim societatea.

După proiecția aniversară de la TIFF, filmul va fi prezentat și la Cinema Babylon din Berlin, în cadrul RO-MANIA Film Festival (23, 25 și 27 iunie), urmând ca din toamnă să aibă loc o relansare națională în cinematografe.

„Debutul în lungmetraj al lui Cristi Puiu a pus România pe harta cinematografiei mondiale” ( Senses of Cinema ). Povestea domnului Lăzărescu, un bătrân pe moarte, care este transportat de la un spital la altul, de la începutul serii și până dimineața, de către un paramedic loial, deoarece medicii refuză să-l opereze și nimeni nu poate fi de acord asupra unui diagnostic, a captivat sute de mii de spectatori din România și din întreaga lume, câștigând și statutul de „film cult” și devenind unul dintre cele mai citate și apreciate filme românești.

„O capodoperă spinoasă” (The New York Times), lungmetrajul lui Cristi Puiu transmite „într-un mod remarcabil și neiertător adevărul că moartea nu e un moment simplu, rapid și singular, ci un proces gradual de deteriorare” (The Guardian), fiind o dramă care devine o satiră acerbă „care nu expune doar neajunsurile unui sistem medical, ci ale umanității moderne” (Empire).

Din distribuția filmului fac parte: Ion Fiscuteanu, Luminița Gheorghiu, Doru Ana, Monica Bârlădeanu, Alina Berzunțeanu, Dorian Boguță, Mimi Brănescu, Mihai Brătilă, Dragoș Bucur, Robert Bumbeș, Dănuț Chiriac, Mirela Ciobă, Laura Creț, Dana Dogaru, Bogdan Dumitrache, Alexandru Fifea, Ioan Fiscuteanu, Florina Alina Gleznea, Tudor Hristescu, Rodica Ionescu, Cerasela Iosifescu, Irina Kozsa, Iulia Lazăr, Rodica Lazăr, Șerban
Pavlu, Simona Popescu, Alexandru Cristian Potocean, Călin Adrian Puia, Anca Puiu, Emil Puiu, Iuliana Puiu, Smaranda Pui, Gabriel Spahiu, Jean Lorin Steria, Mariana Stoica, Maria Șerb, Andrei Șerban, Adrian Titieni, Cristian Turungiu, Clara Vodă, Ionel Zaharia, Florin Zamfirescu, Lorena-Andrada Zăbrăuțanu, Mircea Dinescu, Radu Moraru, Adriana Muraru.

Producător: Anca Puiu, Bobby Păunescu
Producător executiv: Alexandru Munteanu
Director de producție: Tudor Hristescu
Director locații: Oana Bujgoi Giurgiu
Asistent regie: Andreea Păduraru

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post 20 de ani de la “Moartea domnului Lăzărescu”. Filmul va avea o proiecție specială la TIFF, în prezența regizorului Cristi Puiu appeared first on Cultura la dubă.

Între 13 și 22 iunie se desfășoară Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) în Cluj-Napoca, iar IQOS pregătește o nouă serie de experiențe pentru participanții la acest eveniment. Ediția din acest an a festivalului aduce 200 de filme din 50 de țări, iar tema este viitorul văzut prin ochii omului obișnuit, cu întrebări legate de tehnologie și inteligență artificială. Lansat în 2002, TIFF este recunoscut pentru selecția sa de filme independente, atât românești, cât și internaționale, dar și pentru capacitatea de a transforma orașul într-un spațiu de întâlnire între artiști, public și inițiative creative din diverse domenii.

IQOS este partener al festivalului TIFF pentru al optulea an consecutiv, ca parte a strategiei brandului de a susține comunitățile creative și conexiunile reale dintre oameni. IQOS nu este doar un susținător al festivalului, ci contribuie activ la conturarea unor experiențe relevante pentru publicul interesat de inovație, estetică și dialog cu lumea creativă. Cele mai importante momente ale IQOS în cadrul festivalului sunt: concertul unplugged al Irinei Rimes în seara de deschidere, activările speciale dedicate comunității IQOS pe parcursul festivalului și petrecerea de închidere a festivalului.

Irina Rimes – moment acustic la gala de deschidere TIFF

Seara de 13 iunie, care a marcat deschiderea oficială a festivalului, a adus pe scena din Piața Unirii un concert unplugged: cântăreața și compozitoarea Irina Rimes, alături de doi chitariști, Andrei Comaroni și Cristian Comaroni, a pregătit un moment acustic care a pus accent pe simplitate și conexiune directă cu audiența. Publicul prezent la gala de deschidere TIFF a avut ocazia să asculte piesa „Cât face un zâmbet” inspirată din colaborarea cu IQOS și Roman Tolici.  

Roman Tolici expus la Muzeul de Artă din Cluj

Lucrarea Night Song este componenta vizuală a colaborării dintre cei doi artiști, provocarea IQOS la care a răspuns Roman Tolici. În această lucrare, Roman Tolici a explorat muzica din perspectivă picturală, prezentând-o pe Irina Rimes în universul ei artistic.

„Provocarea lansată de IQOS m-a atras tocmai prin ieșirea din propriul limbaj vizual și explorarea unui registru influențat de muzică și atmosferă. Lucrarea a evoluat ca un experiment sinestezic, în care sunetul, culoarea și emoția s-au contaminat reciproc. Întâlnirea dintre muzică și arta vizuală a fost un teren fertil de dialog între instantaneitate și profunzime, Night Song născându-se ca o punte între impuls și contemplație, între sensibilitate și energie” a declarat Roman Tolici.

Lucrarea este expusă la Muzeul de Artă din Cluj până în 21 iunie, cu program de vizitare zilnic de la 10:00 la 18:00.

IQOS Closing Party la The Villa

În afara interacțiunilor directe de la Casa TIFF, membrii comunității IQOS sunt invitați să participe la activități dedicate lor în mai multe locații partenere din Cluj-Napoca, pe durata festivalului. În 21 iunie, IQOS marchează finalul festivalului TIFF 2025 cu petrecerea mult așteptată de la The Villa.

IQOS și cultura contemporană: un parteneriat pe termen lung

Participarea IQOS la TIFF face parte dintr-o viziune amplă de susținere a artei și a formelor noi de expresie. După proiecte precum instalația multisenzorială IQOS x Sensorium Piazza, prezentată la Milano Design Week și apoi la Romanian Design Week, colaborarea cu artiști, muzicieni și designeri se extinde natural în zona cinematografică și performativă a TIFF.

Material susținut de IQOS.

IQOS nu este lipsit de riscuri. Eliberează nicotină, care provoacă dependență. IQOS este destinat adulților care altfel ar continua să fumeze sau să folosească produse cu nicotină.

The post IQOS îi aduce pe Irina Rimes și Roman Tolici la TIFF 2025. Muzica și arta vizuală, reunite într-o dublă colaborare (P) appeared first on Cultura la dubă.

Béla Tarr și-a început cariera făcând documentare despre oamenii din clasa muncitoare. La doar 22 de ani a debutat în lungmetraj de ficțiune cu filmul În sânul familiei (Family Nest, 1977), pe care l-a filmat în doar șase zile, cu o echipă de actori neprofesioniști. Realismul social și critica politică vor caracteriza și următorul său film, Vagabondul (The Outsider, 1981), despre un violonist talentat care-și distruge viața prin comportamentul său iresponsabil, precum și Vieți prefabricate (The Prehab People, 1982), câștigător al unei mențiuni speciale la Festivalul de Film de la Locarno. Criticii i-au comparat de multe ori operele de început cu filmele în stil ciné-vérité ale lui John Cassavetes, deși regizorul maghiar a susținut că nu le văzuse niciodată.

Cu Almanahul toamnei (Almanac of Fall, 1984), Béla Tarr începe să-și consolideze stilul care ulterior i-a devenit trademark: cadre lungi, stilizate și poetice, o atmosferă apăsătoare, infuzată cu angoasă.

În 1988, odată cu Damnare (Damnation) începe și colaborarea de lungă durată cu scriitorul László Krasznahorkai, împreună cu care va scrie scenariile următoarelor sale filme. Poate cel mai cunoscut film născut din acest parteneriat creativ este Sátántangó (1994), o capodoperă de 439 de minute pe care publicul prezent la cea de-a șasea ediție TIFF a avut șansa de a o vedea într-o sală de cinema, pe peliculă.

Considerată de critici una dintre cele mai importante opere cinematografice ale secolului XXI, Armonii Werckmeister (Werckmeister Harmonies, 2000) a fost proiectat la ediția inaugurală a TIFF-ului din 2002 și o are pe generic drept co-regizoare pe monteuza Ágnes Hranitzky, cu care Tarr a lucrat încă de la primele sale filme. Împreună au realizat și Omul din Londra (The Man from London, 2007), în care joacă și Tilda Swinton și care a avut premiera în competiția Festivalului de Film de la Cannes, și Calul din Torino (The Turin Horse, 2011), distins cu Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Berlin. Despre acesta din urmă, criticul A.O. Scott de la The New York Times a scris că „rigorile vieții te pot doborî. Rigorile artei pot avea efectul opus, iar Calul din Torino este un exemplu — unul extrem de rar în cinematografia contemporană — despre cum o operă ce pare construită pe negarea plăcerii poate, prin disciplină formală, integritate pasională și un dramatism înfricoșător, să genereze o experiență înălțătoare.” După cum a declarat încă de la începutul filmărilor, Calul din Torino este ultimul film al regizorului.

Cu excepția lui Sátántangó, TIFF. 24 programează integrala operei de ficțiune a lui Béla Tarr: În sânul familiei, Vagabondul, Vieți prefabricate, Almanahul toamnei, Damnare, Armonii Werckmeister, Omul din Londra și Calul din Torino – fiecare dintre ele prezentate în proiecție unică.

Prezența lui Béla Tarr la TIFF.24 este posibilă cu sprijinul National Film Institute Hungary și Institutului Liszt – Centrul Cultural Maghiar Bucuresti.

Biletele și abonamentele pentru TIFF.24 pot fi achiziționate online pe tiff.eventbook.ro

The post Legendarul regizor Béla Tarr vine la TIFF, unde va primi Premiul pentru Întreaga Activitate appeared first on Cultura la dubă.

Bogdan Dumitrache face din nou un rol extraordinar. Cea mai recentă prestație a sa a putut fi văzută la TIFF, în singurul film românesc selectat anul acesta în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes – Trei kilometri până la capătul lumii, regia Emanuel Pârvu.

Interpretează rolul unui tată care se luptă pentru a-i face dreptate fiului său, bătut pe strada din sat pentru că este surprins în ipostaze intime cu un băiat, dar ajunge să îi facă rău, la fel ca toți cei din jur.

Filmul a adus peste 2.500 de spectatori în Piața Unirii din Cluj și alte câteva sute au format coadă la a doua proiecție, la Casa de Cultură a Studenților, fiind aplaudat la final de cei mai mulți dintre ei.

A doua zi după premiera din România, am stat de vorbă cu Bogdan Dumitrache. În timpul interviului, o invitată de peste hotare s-a oprit la masa noastră și l-a felicitat pentru film.

Cunoscut pentru rolurile din Portretul luptătorului la tinerețe, Poziția copilului sau Pororoca și premiat la Locarno și la San Sebastian, actorul este în același timp un antreprenor de succes, fiind co-fondatorul barului și Teatrului Apollo 111.

În interviul pentru Cultura la dubă, Bogdan Dumitrache vorbește pentru prima dată și despre o veche pasiune care îl va readuce din toamna aceasta la facultate – agricultura.

***

După prima proiecție în România a filmului, mai mulți tineri s-au ridicat și au vorbit despre experiențele personale, despre cât de mult se identifică cu povestea din film. Cum ți s-a părut această reacție?

Mie mi s-a părut extraordinar! Să te ridici în fața a 1500 de oameni, sau câți mai erau la Q&A, și să spui “asta e și povestea mea” – a fost cel mai frumos compliment pe care ni-l puteau face. Povestea i-a atins într-un mod absolut profund și au avut și curajul să spună asta, este extraordinar.

Există unii oameni care au reticențe față de filme care abordează subiecte “la modă” de câțiva ani încoace, dar tocmai tipul acesta de reacție a publicului ne arată cât de necesare sunt.  Tu cum te simți, ca artist, când vezi că munca ta atinge oamenii la un nivel atât de personal?

Cumva una dintre întrebările mari pe care mi le-am pus mereu a fost dacă arta este contextuală și ține de un moment, de un trend, sau ea trebuie să fie universală, valabilă în orice moment, în orice trend?

Cred că lucrurile se schimbă, cred că până acum ar fi trebuit să fie universală, dar cred că suntem într-o perioadă în care inclusiv arta contextuală are valoare.

Până la urmă, nu putem face lucruri doar de dragul nemuririi, ci putem să le facem și pentru societatea prezentă, să discutăm despre problemele de acum și să normalizăm societatea.

Deci da, cred că e nevoie de un astfel de dialog, de o astfel de artă, care să reprezinte momentul și persoanele care trăiesc în el, să ne reflecte, să funcționeze ca o oglindă, chiar dacă peste câțiva ani ea nu va mai fi relevantă decât ca istoric al momentului pe care l-a transformat.

Din afară, te percep drept un actor român de succes, cu apariții constante în filme, multe dintre ele premiate. Ai ajuns la un nivel la care să alegi scenariile și să refuzi unele dintre ele, dacă nu te regăsești în acele proiecte?

Și care sunt criteriile de care ții cont atunci când alegi?

Să poți să alegi e un privilegiu pentru că cei mai mulți oameni trăiesc din meseria lor, iar industria nu e atât de mare încât să îți ofere foarte multe oportunități. Chiar și după atâția ani, nu e ca și cum am 10 scenarii în așteptare și trebuie să aleg două.

Cu toate astea, sunt în poziția în care, dacă simt că ceva nu mi se potrivește de niciun fel, nu găsesc nimic care m-ar reprezenta, atunci refuz.

La acest film cum a fost? Ți s-a propus direct rolul sau ai participat la un castig?

A fost un casting. Eu cred în casting. E un proces firesc care nu determină dacă eu am talent sau n-am talent, ci un process cu du-te-vino între actor și regizor, și eu îi dau lui casting, să văd dacă mă potrivesc cu el, dacă putem colabora bine împreună. Se poate întâmpla să dai de un om cu care nu te potrivești deloc din punct de vedere uman, iar relația de pe set să fie afectată de asta.

Vreau să văd dacă regizorul cu care stau în față are o cautare autentică, și-a pus niște întrebări sau este un individ care aruncă pe actori “ia, livrați-mi asta!”.

Deci cu Emanuel a fost un casting în care ne-am testat reciproc în primul rând ca profesioniști care pot găsi soluții în orice situații, chiar și de conflict. Nu ne putem opri la filmare “gata, îmi iau jucăriile și plec acasă.” Noi trebuie să mergem mai departe și atunci castingul e un instrument foarte eficient care testează asta.

A fost altfel relația de lucru cu Emanuel Pârvu, ținând cont de experiența lui de actor?

Da. Faptul că este actor înseamnă că el a stat în fața camerei și atunci înțelege exact de ce are nevoie omul din fața camerei de la cel din spatele camerei, ca informație, ca atitudine, iar asta îl ajută foarte mult.

Emanuel are un demers foarte autentic, onest, în care admite dacă nu știe ceva și atunci căutăm împreună și ne punem întrebări, are răbdarea să stea lângă tine, să îți răspundă la întrebări până ai înțeles ce ai de făcut acolo.

Cum l-ați integrat pe Ciprian Chiujdea în această echipă în care voi aveați experiență, iar el era la debut?

Ciprian a venit către noi cu candoare și onestitate și atunci l-am îmbrățișat ușor.

Una dintre probleme e că actorii tineri se tem și atunci își fac o carapace, presupun că încearcă să se apere, nu neapărat să fie aroganți sau dificili. Dar, din teamă, unii actori tineri se apără mai mult decât ar fi cazul și devin dificili la lucru.

Ciprian nu a fost așa. A fost un actor tânăr corect, dedicat, iar asta e important. Dacă vii la filmare și o arzi în ciungă cu glume, te îmbeți noaptea și apoi te văd că ești chiaun și nu știi textul, avem o problemă. La Ciprian nu e cazul. E un actor extrem de disciplinat, a ales să stea toată perioada de filmare acolo, deși nu avea în fiecare zi filmare, putea să își viziteze familia, dar a ales să stea.

A fost ușor de colaborat cu el, în plus mai e și talentat și atunci nu a fost atât de dificil.

Cu siguranță a avut și el stângăcii, căutări, e firesc la primul film. Dar mie mi-a plăcut în primul rând pentru că era foarte serios.

Cum a fost experiența de la Cannes, unde tu ai mai fost? (n.r. în 2005, cu scurtmetrajul Trafic, regia Cătălin Mitulescu) Cum te-ai simțit acum?

Prima oară, în 2005, am plecat de acolo, m-a copleșit. Am rezistat o zi și ceva, urma să avem proiecție seara, dar toată atmosfera de acolo, tot posh-ul, toată industria care te copleșește. M-a intimidat și am fugit. Aveam și pretextul că aveam filmări în Austria și atunci copilul din mine s-a cocoșit, am zis “eu mă duc la filmări, nu stau eu aici să îmi arătați că sunteți mai tari decât mine.”

Acum a fost diferit.

Cannes în continuare este copleșitor din unele puncte de vedere, unele părți ale lui nu mă reprezintă în mod direct, tot acest glamour. Dar cred că sunt niște instrumente foarte utile pentru a vinde artă.

Arta trebuie ajutată ca să ajungă la cât mai mulți oameni, iar Cannes e cea mai mare piață de film, locul în care filmul are cele mai mari șanse.

Când mergeam de la Nisa la Cannes, în taxi, taximetrista a pus o întrebare: “mergeți la Cannes? Păi și cum, voi mergeți să mâncați icre negre și oamenii mor în lume?”

Și am spus: “Nu, noi mergem acolo fiindcă am făcut artă și toată această fațadă glamour este un ajutor mare pentru artă, pentru ca ea să ajungă la oameni.”

S-a schimbat ceva pentru tine, ca actor, după participările la Cannes? Au venit mai multe propuneri de casting?

Nu, nu neapărat. Cannes este foarte bun pentru producție, regie, cred că și pentru actorii tineri. Dar eu nu mai am această miză. Nu mai vreau să plec afară, nu mai vreau să fiu internațional.

De ce?

Pentru că nu mai vreau. Dacă voi fi chemat să joc un rol principal pentru că am fost văzut în alte roluri și am confirmat, mă voi duce. Dar să mă duc să o iau de la capăt cu roluri de teroriști est-europeni, în condițiile în care am doi copii acasă, nu mai sunt dispus să fac asta.

Cred că fac artă cu A mare și gloria internațională e secundară. Vreau să îmi văd de arta mea și de copiii mei.

Apropo de copii, sunt curioasă dacă ai adus ceva din experiața ta ca tată în acest rol.

Bineințeles, orice rol pe care îl fac, mai întâi îl filtrez prin propria mea personalitate. Prima întrebare a unui scenariu e simplă:  eu în situația dată. Dacă aș fi eu, aș putea reacționa așa? Uneori da, alteori nu. Dar faptul că eu nu aș reacționa așa, nu înseamnă că eu nu îl pot înțelege pe cel din scenariu că reacționează într-un anumit mod.

Atunci, dacă lucrurile sunt clare, e primul semn că e un scenariu valoros, prin care pot să trec fără să simt nicio fractură de logică sau emoțională majoră.

Pentru că suntem la TIFF, cum e pentru tine toată experiența de aici?

În primul rând, aici este locul în care vorbitorii de limbă română văd filmul. Ceea ce e foarte diferit de Cannes, pentru că acolo ei ajung la poveste prin intermediul unei subtitrări.

Aici, oamenii ăștia îmi simt fiecare răsuflare și nuanță dintr-o replică. Noi ne gândim la fiecare virgulă. Nu există nimic care să apară întâmplător în film.

Poate unii cred că e similar cu viața și doar am imitat un pic. Dar totul este gândit cu atenție, cu substraturi, cu nuanțe, pe care cred că doar publicul vorbitor de limbă română poate să le perceapă 100% și atunci eu am emoții în fața lui.

Un tânăr din public a spus la Q&A că noi aici, la festival, suntem într-o bulă de privilegiați. Și a întrebat ce putem face pentru a ajunge la ceilalți, care chiar gândesc ca personajele din film?

Nu știu, eu sunt un actor. Ce pot să fac e să mă transform pe mine, să fiu un om mai tolerant, să îmi educ copiii. Noi putem adresa niște întrebări societății și societatea decide singură ce vrea să facă. Sunt convins că există posibilitatea de a ajuta sistematic, instituționalizat, dar noi asta putem face – să aducem în atenție. Și apoi, cu puțin noroc, putem face un subiect mai vizibil.

În ultimul interviu pe care l-am făcut împreună spuneai că ai mulți prieteni care nu merg la filme românești fiincă nu vor să vadă la cinema aceeași realitate românească dură, de care sunt sătui din viața de zi cu zi. Acesta e un film pe care l-ai recomanda prietenilor tăi?

Eu aș recomanda prietenilor mei toate filmele mele, dar în același timp încerc și să-i înțeleg că sunt obosiți, stresați, iar ei privesc cinema-ul drept o evadare, o cutie către o lume mai bună, care îi face să viseze la o viață mai bună.

Există mai multe moduri prin care poți schimba starea ta în bine, cel mai greu fiind acela în care începi să schimbi în tine lucruri, să te confrunți cu propria ta realitate, cu propriile alegeri, să încerci să devii mai flexibil, mai tolerant.

Dar acesta e drumul lung, greu, iar când ești acasă, după o săptămână de muncă, nu pot să judec, nu pot să nu înțeleg de ce alegi calea ușoară, a visării.

O înțeleg, doar că ea nu va aduce schimbarea.

Ai subliniat mai devreme că tu ești actor, dar aș vrea să te întreb dacă te gândești să faci și altceva, să scrii, să regizezi?

Nu m-am gândit niciodată la asta până acum. Cred că am o frică teribilă de impostură și de aceea nu pot să mă bag în lucruri fără să le stăpânesc.

Dintotdeauna mi-a plăcut să cresc plante, sunt fascinat de asta, aș vrea să dezvolt un business în zona asta, dar nu pot până nu voi da la Agronomie, până nu voi face acea facultate, ca să știu despre ce vorbesc.

Ca să crești un busuioc, nu e nevoie de o facultate, totuși, nu pot eu astfel.

Și te gândești serios să faci asta?

Da, chiar voi da în toamnă la Agronomie.

Te pregătești în acest sens? Faci meditații sau cum?

Nu, că oricum intru pe locurile cu plată. Hahahaha.

Acum am terminat Biologia de clasa a V-a cu fiica mea, trec la clasa a VI-a. Hahaha. Dar o să mai învăț, nu o să mă duc chiar fără să știu nimic.

Am această problemă, poate e exagerată, poate vine din copilărie, nu am fost vreun copil strălucit la școală, dar am nevoie să știu că știu.

Pe termen lung care ar fi planul tău, după ce termini această facultate?

Pe termen lung mi-ar plăcea să trăiesc de luni până joi la oraș și de joi până duminică la margine de oraș, într-un mediu natural, unde să pot dezvolta agricultură, un business în direcția asta. Sau pur și simplu să o fac pentru mine, de plăcere.

Apollo rămâne parte din acest plan?

Da, Apollo rămâne în picioare. Ne gândim destul de serios dacă mai dezvoltăm încă unul, suntem în căutare de locație. Dar da, și Apollo e un mediu în care se întâlnesc mai multe tipuri de cunoștințe care mă provoacă și mă face să mă simt bine atunci când reușesc ceva acolo, la fel ca la cinema.

***

Filmul “Trei kilometri până la capătul lumii”  va putea fi văzut și la Festivalul Internațional de Film Anonimul, între 12-18 august 2024, la Sfântu Gheorghe, Delta Dunării, chiar unde a fost filmat. Din toamnă va intra în cinematografele din țară.

The post Bogdan Dumitrache, actor: “Nu mai vreau să fiu internațional. Vreau să îmi văd de arta mea și de copiii mei.” appeared first on Cultura la dubă.

Singurul film românesc prezent anul acesta în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes, Trei kilometri până la capătul lumii, regizat de Emanuel Pârvu, a avut aseară premiera în România. Proiecția a avut loc în Piața Unirii din Cluj, în cadrul TIFF, în fața a aproximativ 3000 de spectatori.

După film, mai mulți tineri din public au ținut discursuri emoționante despre propriile povești, de membri ai comunității LGBTQ+ care s-au confruntat cu respingerea societății și a propriilor familii.

Filmul lui Emanuel Pârvu spune povestea lui Adi, interpretat excelent de Ciprian Chiujdea, un tânăr de 17 ani dintr-un sat din Delta Dunării, care este bătut cu brutalitate de doi vecini, după ce aceștia în surprind în scene intime cu un alt băiat. De aici, vedem cum propria sa dramă devine o problemă în fața comunității rurale, inclusiv în propria familie.

Polițistul, preotul, vecinii, părinții, întruchipează clișee din realitatea românească, prezente în special în comunitățile mici, în raport cu o persoană de o altă orientare sexuală decât a lor. Filmul cuprinde atât scene de violență, cât și de umor, și te ține captiv de la început până la final. Impactul lui asupra unor tineri din public a fost impresionat.

“Provin dintr-un sat din România, am avut profesori la școală, la liceu, la facultate și am ajuns aici, la TIFF, ca voluntar, și sunt recunoscător. Am văzut că s-a râs la anumite scene, dar vreau să spun că ele sunt 100% reale. Așa e viața la sat, lumea așa vorbește, se intervine cu telefoane, polițiștii sunt corupți. Filmul spune în mare parte și povestea mea. Dar noi aici suntem într-o bulă, la un festival de film. Eu vreau să întreb ce putem face cu cei din afara bulei, cu oamenii care chiar gândesc ca cei din film?”, a deschis Q&A-ul un tânăr curajos din public.

“M-a impresionat scena în care Adi caută alinarea mamei și ea suferă, la rândul ei. Am trăit ceva asemănător cu mama mea, cu familia mea. A fost un subiect despre care nu puteam vorbi. Dar am înțeles că părinții mei au crescut într-o altă societate, că ei nu au avut acces la filme, la astfel de discuții. Și am avut norocul ca lucrurile să nu ajungă atât de departe. Vreau să vă mulțumesc pentru film, m-a emoționat foarte tare și spune și povestea mea, a unui membru al comunității LGBTQ+”, a mărturisit și o tânără prezentă aseară.

Din public au venit mai multe reacții asemănătoare, în cadrul unui Q&A care s-a întins până la miezul nopții.

Pe scenă s-au aflat regizorul și scenaristul Emanuel Pârvu, producătoarea și co-scenarista Miruna Berescu, actorii Bogdan Dumitrache, Valeriu Andriuță, Crina Semciuc, Vlad Brumaru, directorul de imagine Silviu Stavilă și inginerul de sunet Dumitru Alexandru.

A doua proiecție de la TIFF va avea loc sâmbătă, de la ora 15.00, la Casa de Cultură a Studenților din Cluj.

The post Reacții emoționante din public după proiecția filmului “Trei kilometri până la capătul lumii” la TIFF: “Spune exact povestea mea.” appeared first on Cultura la dubă.

“Săptămâna Mare”, regizat de Andrei Cohn, este o adaptare după nuvela O făclie de Paște, de Caragiale, și a fost în februarie 2024 singurul film românesc prezent la Berlinale. Publicul de la Cluj va putea să îl vadă joi, 20 iunie, de la ora 18.00, la Cinema Florin Piersic, și vineri, 21 iunie, la Cinema Arta, de la ora 10.00.

Singurul film românesc prezent în competiția TIFF de anul acesta este “Unde merg elefanții”, regizat de Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru. Filmul nu este despre elefanți, ci despre o poveste de iubire și prietenie între trei personaje care trec prin clipe dificile. Cele două ocazii în care îl puteți vedea la TIFF sunt miercuri, 19 iunie, de la ora 22.00, la Cinema Victoria, și vineri, 21 iunie, ora 17.00, tot la Cinema Victoria.

Regizorul Claudiu Mitcu, cunoscut pentru filmele sale documentare, debutează cu primul lungmetraj de ficțiune – Rusalka. Filmul spune povestea a cinci prieteni vechi care petrec câteva zile în stațiunea preferată din tinerețe și îi are în distribuție pe Maia Morgenstern, Rodica Negrea, Rodica Lazăr, Diana Ghiorghian, Nelu Serghei și Claudiu Istodor. Proiecțiile sunt joi, 20 iunie, la Casa de Cultură a Studenților și sâmbătă, 22 iunie, de la ora 10, la Cinema Arta.

“Între tăcere și păcat”, un documentar despre poeta Ana Blandiana, realizat de Diana Nicolae și Matt Jozwiakowski, a fost prezentat anul acesta în cadrul secțiunii Focus Romania a Festivalului de Film de la Cracovia și poate fi văzut la TIFF vineri, 21 iunie, de la ora 19.45, la Universitatea Sapientia, și sâmbătă, 22 iunie, la Cinema Arta, de la ora 19.00.

Thrillerul semnat de Andrei Crețulescu, “Ext. Mașina. Noapte”, are premiera la TIFF, în cadrul Zilelor Filmului Românesc. Proiecțiile sunt vineri, 21 iunie, ora 18.00, la Casa de Cultură a Studenților, și sâmbătă, 22 iunie, de la 17.30, la Cinema Victoria.

Pentru fanii seriei Moromeții, TIFF proiectează în premieră națională Moromeții 3, semnat de cunoscutul regizor Stere Gulea. Filmul arată dilemele lui Nicolae Moromete, devenit parte a breslei literare și îndrăgostit de o femeie măritată. Distribuția cuprinde nume cunoscute precum Horațiu Mălăele, Alex Călin, Dana Dogaru, Răzvan Vasilescu, Dorina Chiriac, Olimpia Melinte sau Mara Bugarin. Premiera are loc vineri, 21 iunie, de la ora 21.45, în Piața Unirii, iar a doua proiecție va fi sâmbătă, 22 iunie, la 12.30, Cinema Victoria.

Chiar dacă nu este o premieră națională, documentarul “Cum să fiu mort, dacă-s viu”, regizat de Ilinca Călugăreanu, merită trecut pe lista de recomandări. Filmul este inspirat dintr-un caz real, care a devenit subiect la știrile naționale – un cetățean român din Vaslui a fost declarat mort, deși era viu, și s-a luptat în instanța pentru a anula certificatul său de deces și a demonstra că el este viu. Filmul poate fi văzut vineri, 21 iunie, la Cinema Arta, de la 22.00, și sâmbătă, 22 iunie, ora 15.15, la Cercul Militar.

Aflați programul complet al TIFF aici.

The post Ce filme românești poți vedea în premieră la TIFF appeared first on Cultura la dubă.

Invitat special la TIFF, unde va primi la Gala de închidere Premiul pentru întreaga activitate, celebrul actor australian Geoffrey Rush s-a integrat perfect în atmosfera de la Cluj, a ținut conferințe, a mers la filme, s-a bucurat de mâncarea românească și de împrejurimile orașului.

Rush este unul dintre puținii actori care au obținut cele trei mari premii – Oscar, Emmy, Tony – adică așa numita Triple Crown of Acting. Doar 9 actori din lume, printre care Al Pacino sau Jeremy Irons au mai reușit această performanță.

A câștigat Premiul Oscar în 1997 pentru rolul principal din filmul Shine, regizat de Scott Hicks. Același rol i-a adus numeroase alte premii importante, precum Globul de Aur sau BAFTA. Filmul a avut o proiecție specială la TIFF și s-a bucurat de minute în șir de aplauze, în prezența actorului.

“Când am început în teatru, Australia nu avea vreo tradiție în domeniu, erau doar teatre publice, finanțate de stat, un nivel mediocru, dar eu eram fericit că sunt actor profesionist.

Apoi, când am făcut Shine, am avut un fee de 10 ori mai mare decât în teatru.

Dar, în Australia, când spuneai că ești actor, lumea te întreba care e jobul tău real. Nu credea că poți să fii actor și atât. Acolo există o frenezie pentru sportivii de performanță, însă actorii nu se bucură de aceeași apreciere fanatică.

M-a bucurat să primesc, totuși, la un moment dat, titlul de australianul anului. Alături de mine a fost premiată o tânără studentă, Marita Cheng, care organiza workshopuri de robotică pentru fete în școli din Asutralia. E un geniu, o tânără extraordinară. Și alături de ea am făcut un turneu prin țară și mi-a dăruit un mini Barbossa din lego, la care țin foarte mult. Se află acasă, lângă statueta mea Oscar.”

„Ați putea să ne spuneți care este prima amintire din copilărie care vă vine în minte?

Prima amintire? Doamne! Îmi amintesc că aveam probabil 3 ani și vizitam ferma de la țară, lângă morile de vânt. Bunicii mei erau fermieri. Îmi amintesc că eram dus sus și pus în pătuț la somn.

Ce vă doreați să deveniți când erați copil?

Nu știu exact. Mama a fost mamă singură și lucra. Așa că bunicile mele erau cele care mă luau de la școală sau mergeam pe jos până la casa lor.

Ele mă duceau la teatru de copii și la film. Și pentru că uneori mergeam chiar singur acasă, găseam cheia, intram și mă jucau. Joaca mea era bazată pe teatrul pe care îl vedeam.

Tăiam o cutie de pantofi ca să arate ca o scenă și puneam acolo diverse obiecte, care să arate ca niște personaje. Dar nu m-am gândit să devin actor. Probabil îmi doream să fiu publicul, ha ha ha. Îmi plăcea să merg la teatru, să fiu în public.

Care a fost momentul din cariera dumneavoastră de care sunteți cel mai mândru?

Pentru că sunt în România și pentru că este chiar adevărat, a fost să joc pe Broadway Eugene Ionesco.

Mi-au cerut să joc pe Broadway când eram deja un actor de cinema și era, practic, arena comercială. Nu lucrasem niciodată în arena comercială, în Australia au fost mereu teatrele finanțate de stat.

Și am jucat piesa lui Eugene Ionesco – Regele moare (nr. titlul tradus pe Broadway a fost Exit the King). Un productor britanic foarte bun a zis că vreau să o punem pe Broadway cu tine.

Iar piesa era extraordinară. A fost un succes fulminant. Și eu am câștigat Premiul Tony pentru acest rol. A fost unul dintre cele mai grozave momente pe care le-am avut în teatru.

Aveam pregătită o întrebare, care este primul lucru care vă vine în minte când vă gândiți la România. Acum să spunem că e Eugene Ionesco?

Da. Și Celibidache! Pe care chiar l-am urmărit. Am un prieten fotograf, Bill Hansen, iar el mi-a spus să ascult simfoniile lui Celibidache.

Ați avut ocazia să îl vedeți și în concert?

Nu. Am fost la multe concerte internaționale, dar la el nu am apucat. Îl mai urmăresc online.

Apoi, legat de România, știam despre urși și lupi și despre Vlad Țepeș.

Spuneați că ați vizitat câteva locuri din împrejurimi. Ce v-a plăcut cel mai mult aici?

Mâncarea. Eu și echipa mea îi zicem Transilvania International Food Festival pentru că am fost duși la niște restaurante extraordinare la țară, unde gătesc doar ceea ce cultivă ei, fac propriul vin, propriul lichior, e fantastic.

Dar ceva ce nu v-a plăcut?

Nu aș putea să spun. Am mai fost în Ungaria, în Cehia, dar aici e diferit pentru Europa de Est, cu niște nuanțe totuși familiare, cu aspect comunist. Dar îmi place foarte mult arhitectura de aici. Am fost la un restaurant unde aveam impresia că e o călătorie în timp, pe la 1720. O experiență cu adevărat superbă.

Cu ce regizor v-a plăcut cel mai mult să lucrați?

Hmm, e greu de ales. Fiecare are propriul stil. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu Gore Verbinski (nr. regizorul seriei Pirații din Caraibe) pentru că el nu a zis că face un blockbuster de o vară. A zis “nu, vreau ca tu să faci o performanță, un pas înainte. E ceva diferit în abordare, nu ți se cere să faci un rol de vacanță.

Mi-a plăcut să lucrez cu John Boorman, cu el am făcut primul rol major în Australia. E un regizor extraordinar.

Nu trebuie să fii perfect în fiecare secvență. Poți face o secvență memorabilă și una mediocră. Spre deosebire de teatru, unde trebuie să fii perfect de la A la Z. Repeți, joci spectacolul de câteva ori pe săptămână și îl revitalizezi de fiecare dată.

Numiți un regizor cu care v-ar plăcea să lucrați.

Mi-ar plăcea, probabil, să joc într-un film al lui Tarantino, dar nu cred că sunt genul lui de actor.

Care e genul lui de actor?

Oameni din genuri uitate. Are un simț în a redescoperi oameni uitați. El spune: “nu, nu vrem să uităm de asta.”

Filmul preferat dintotdeauna? Nu neapărat unul în care jucați.

Charlie Chaplin – City lights. Am o copie la mine chiar în limba română.

Cartea preferată?

Știu că o să sune pretențios, dar îmi amintesc că am citit-o când eram student în Paris, chiar în Shakespeare & Company, librăria unde a fost lansată. Și este un roman radical, vechi de 100 de ani.

Este Ulise, James Joyce.

Trebuie să depui un efort să o citești, dar este uluitoare pentru că are un stil diferit în fiecare capitol. Când o citești, îți vine să recitești unele pagini datorită complexității lor, datorită ideilor răvășitoare așternute pe ele.

Numiți un lucru sau o ființă care vă aduce bucurie.

Am doi câini, trebuie să am grijă fiindcă familia mea e aici și mă ascultă. Avem animale domestice, dar de curând îl avem pe Claudius, un ogar italian care ne amuză, arată ca Roger Moore în James Bond, în anii ’70.

Credeți că mai este ceva după moarte?

Sunt amintirile oamenilor care încă sunt în viață. Dar nu, cred că mai rămâne doar dovada evidentă, oasele tale în pământ.”

Îndrăgostit de teatru, Rush a avut revelația că poate străluci și pe marile ecrane, făcând roluri memorabile, iubite de public și lăudate de critici.

A fost Virgil Oldman în The Best Offer, Marchizul de Sade, Lionel Logue în The King’s Speech sau binecunoscutul căpitan Barbossa în Pirații din Caraibe. A refuzat, în schimb, mai multe propuneri de a îl juca pe Donald Trump în serii de televiziune americane.

Într-un masterclass susținut în fața mai multor actori români și cineaști străini prezenți la festival, actorul a vorbit despre ce l-a determinat să accepte sau să refuze roluri și cum s-a pregătit pentru unele dintre ele.

“Pentru Barbossa, când am făcut proba de costume și am pus pălăria pe cap, am devenit practic personajul. Pălăria devenea creierul personajului și mi-a dat aroganța necesară, atitudinea.”

A primit scenariul pentru The King’s Speech chiar într-un pachet lăsat la ușa casei sale și, pentru că i-a plăcut, i-a scris agentului său că i-ar plăcea să joace în acel film, fiind atras de relația specială dintre rege și profesorul său de dicție, Lionel Logue.

Îl consideră pe Shakespeare una dintre minunile lumii și, ca să se amuze, l-a rugat pe chat GPT să transforme o știre apărută pe una dintre publicațiile de dezinformare patronate de Rupert Murdoch într-un poem de Shakespeare. „A ieșit ceva îngrozitor”, povestește Rush, râzând, în fața publicului de la TIFF.

Dincolo de aparițiile așteptate de la Cluj, Geoffrey Rush a participat, surprinzător, și la proiecția filmului documentar “Nuclear Now”, regizat de Oliver Stone, invitat și el la TIFF. Pe cât de convingător a încercat să fie regizorul american, că energia nucleară este singura soluție reală, rapidă și eficientă pentru a opri încălzirea globală, pe atât de ironic a fost actorul australian.

“Oh, partea de Q&A a fost un adevărat spectacol de teatru, a fost fascinant să urmăresc, chiar mai fascinant decât filmul”, a răspuns acesta râzând, când a fost întrebat dacă filmul l-a convins.

De altfel, spre deosebire de Oliver Stone, o prezență mai tensionată și mai rece la TIFF, Geoffrey Rush a fost constant cu zâmbetul pe buze, prietenos cu publicul sau cu jurnaliștii.

A acordat numeroase interviuri, autografe, și a răspuns cu răbdare tuturor întrebărilor. În această seară el va urca pe scenă pentru a primi Premiul pentru întreaga activitate.

The post Geoffrey Rush pentru Cultura la dubă: “Să joc în Regele moare, de Eugene Ionesco, pe Broadway, este momentul carierei mele de care sunt cel mai mândru.” appeared first on Cultura la dubă.