In the imposing Auditorium of Radio France, where the light falls discreetly over the warm wood of the stage and every sound fills the space with emotion, Teodor Coman carefully prepares his viola.

He is the principal violist of the National Orchestra of France, where he has been active for over three decades, a professor, chamber musician, and one of the Romanians who have built a remarkable career in France.

He has no magic recipes for a successful career. Instead, he speaks of practice, patience, and passion. He calls the connection between people “transmission.”

“We are on this planet to transmit,” he says. “Through the orchestra, through chamber music, through teaching. We shouldn’t keep the information to ourselves.”

***

I met Teodor Coman on a Sunday afternoon at Radio France, at the end of a rehearsal. He is one of two Romanian musicians who are part of the National Orchestra of France, led by another Romanian: conductor and musical director Cristian Măcelaru.

He grew up in a family where music was present every day. His father was a violin teacher, and the house vibrated with music. From the age of 5 to 14, he also studied the violin, but felt that something was missing.

“I was looking for a deeper tone, a different vibration.”

He then switched to the viola, which represented not just a change of instrument, but the discovery of an identity.

“The viola is between the cello and the violin, a sort of cement. I’ve always felt the same way in my relationships with people. I had this desire to cement relationships between them.”

In 1986, while still a student at the Conservatory in Bucharest, he won a prize at the Maurice Vieux International Competition in Lille. He could have stayed in the West back then and escaped the dictatorial regime in Romania. He even received two job offers, but turned them down.

“I wanted to finish the Conservatory,” he tells us now, referring to the Romanian school of music with admiration and respect.

He describes his years of study in Bucharest as fundamental to his artistic formation. That is precisely why he returned to Romania during a period when many musicians were choosing exile. The decision was to cost him, however: after his return, the communist authorities drastically restricted the ability of musicians to leave the country.

“The Securitate officer who was Elena Ceaușescu’s right-hand man, because she signed off on departures, wrote in a report that one in two Romanian musicians stays abroad. From that moment on, departures were over.”

The road to France would open up again in 1989, through a succession of events that he still views today as a series of providential coincidences. He first left for Greece, where he had been offered a teaching position in Thessaloniki, but because he received his visa too late, he found that his position had been filled in the meantime. So he called an acquaintance in Paris and managed to compete for and win a audition at the Orchestre National d’Île-de-France for the principal viola position. Five years later, he joined the prestigious Orchestre National de France (the National Orchestra of France), where he still plays today.

“Who was the principal conductor here at the Orchestra of France when you were hired?”

“Charles Dutoit. Over the years, I’ve known Charles Dutoit, Kurt Masur, Daniele Gatti, Emmanuel Krivine.”

The 1989 Revolution caught him in Paris, but his wife had remained at home. “Bullets ricocheted between her feet. I was going crazy when I saw the footage on TV. I wanted to go home.”

In the meantime, Ceaușescu fell, and his wife, a violinist, also managed to reach France and built her own musical career, having been active for 35 years with the Paris Philharmonic Orchestra. They have been together for 40 years.

“Romania gave me my training. France confirmed it and gave me confidence,” says the Romanian-French violist.

How difficult is it to be a musician with the National Orchestra of France, where the standard is very high?

“For example, we’re playing some contemporary works with Cristian Măcelaru. There is a composer I adore: Thierry Escaich; he’s not the only one, but I adore him. And we have one of these works that we’re going to perform.

There’s no reference for contemporary works that have never been performed before. It’s the first time.

We also have a piece by an American woman, created in 2013 in America. There, a reference exists. You can find recordings on YouTube and figure out what it’s all about. Except you still have to look at the notes, to decipher these contemporary works. Yesterday, I spent four hours practicing at home.

At the same time, you’re not alone. You have to be so detached from the score that you can listen to what’s happening, to be more about listening than playing.”

He never speaks of the two countries as competing worlds, but rather as completing each other. He feels “half Romanian, half French.”

And when he returns to Bucharest, meetings with his former Conservatory classmates are almost ritualistic. After decades and destinies scattered across the globe, their core has remained surprisingly united. Alongside other Romanian musicians playing in European orchestras, they form the Contempo Paris quintet.

“How do you maintain your interest in the profession after such an extensive career, ensuring it doesn’t become just a repetitive job?

That is a musician’s greatest challenge: not to become functional in the bad sense of the word. It’s easy for that to happen. But if you aim to do chamber music concerts, festivals, teach kids, do pedagogy, teach your own kids this music… So, if you continue doing the things you came to this planet for, there’s no way you’ll become merely functional. That’s the only secret. There is a second option: you hang up your instrument, say ‘Great, I got into the National Orchestra of France,’ and rest on your laurels.”

Because if you don’t practice for a day, you fall back two days. And the next day, you have even more ground to make up.”

Throughout Teodor Coman’s words, the idea constantly resurfaces that the Romanian school of music possesses something impossible to put into words. He refers to a shared sensitivity, a way of listening to and breathing the music – something he has always found whenever he has played alongside other Romanian musicians.

This sensitivity has left its mark on the entire National Orchestra of France ever since Maestro Cristian Măcelaru took leadership, says Teodor Coman.

“We call him Cristian, as we have a very open relationship with the maestro.

Cristian has brought down the volume of the strings significantly, so that when a wind soloist has a passage, they aren’t forced to push. From this combination emerges a diaphanous sound.

How would you describe Cristian Măcelaru’s tenure at the National Orchestra of France?

As an incredible evolution of the orchestra. Many positions were renewed as well; there were many retirements. And the level of the young musicians is absolutely fantastic. In my day, these young people could have been international soloists.”

“It’s strange that there is money for the Enescu Festival, but not for Enescu’s manuscripts.”

In recent years, one of the National Orchestra of France’s projects has been recording the complete works of George Enescu under the baton of Cristian Măcelaru. The violist describes the experience almost as a microscopic research process.

“We came to zoom in on every musical landscape, on every single note. What Cristian Măcelaru has done with Enescu is extraordinary.”

“And how did your French colleagues respond to Enescu’s music? I know there are musicians who say Enescu is difficult to interpret, that it requires a lot of study.

They responded very well. For them, it’s a pleasure every time they go to Romania for the Enescu Festival.”

Enescu is so brilliant that he could have written in any style, which, in fact, he did. He was very different from one work to the next. He is up there somewhere; we touch him, we feel him, but we can’t grasp him with both hands.

Why?

Because he doesn’t have just one personal style. For example, there are composers who always write in the same style. That’s their trademark. That’s how they’re recognized across the entire planet. But Enescu – and this is his genius – could write in any style he wanted. And every single work is something completely different. That’s why he’s so difficult to interpret.

Otherwise, I know about the story with Enescu’s manuscripts; I saw your investigation. What seems strange to me is that there is money for the Enescu Festival, but not for Enescu’s manuscripts. How is that possible? We’re talking about the exact same thing: culture.”

While George Enescu’s manuscripts remain stored in containers, as we have shown on Cultura la dubă, the world’s great orchestras are performing his music more and more frequently, especially after last year marked 70 years since the composer’s passing, making access to performance rights for his music more accessible.

Teodor Coman says he hopes to live to see the day when he returns to the Enescu Festival to perform in a new concert hall, the kind Bucharest deserves to have.

“At Sala Palatului, people fought to improve the acoustics. I know because my father worked in television; I knew the staff and the effort they put in there. But it’s a hall built for speaking, for congresses. The Atheneum is fantastic, but it’s too small, we can’t push the walls back.

The hall exacerbates what we do on stage; it acts like an amplifier. We send out energies in a synergy that projects into the hall. You don’t receive it the same way as in a cathedral, for instance. In a cathedral, it reverberates too much, it sounds like a bathroom.

The sound bounces around and doesn’t penetrate you the way it does in a concert hall. And ultimately, it’s this exact impact that sound has on a person in a real concert hall that keeps them coming back.”

In France, access to classical music concerts is increasingly relaxed, with fewer formalities. Many French people head to the concert hall straight from work, wearing jeans and a shirt, and that isn’t a problem at all.

‘Whether they come dressed up or in jeans, the important thing is that they come and appreciate the music. Because it is the language that unites us all, no matter how we are dressed.’

The child who started studying the violin at age 5 has now dedicated over 50 years to music. He hopes to pass on the joy of playing to new generations, whether as a full career or as studying an instrument for personal growth and mental development.

“Studying an instrument is similar to yoga. It’s self-discovery. It pushes your limits to places you didn’t even think you were capable of reaching. It’s a mental battle. Everything takes place within a single square meter for 2 to 8 hours a day. I used to practice up to 8 hours a day before entering the Conservatory.

It’s an inner journey. You learn to breathe, to regulate your breath, to see what your expressive possibilities are, it’s something vast, without limits.”

***

This material is part of the “France Week” series, a Cultura la dubă project supported by BNP Paribas.

The post Teodor Coman, principal violist of the National Orchestra of France: “Studying an instrument is similar to yoga. It pushes your limits to places where you didn’t even think you were capable.” appeared first on Cultura la dubă.

În impunătorul Auditorium al Radio France, unde lumina cade discret peste lemnul cald al scenei, iar fiecare sunet umple spațiul cu emoție, Teodor Coman își pregătește cu atenție viola.

Este violist solo al Orchestrei Naționale a Franței, unde activează de peste trei decenii, profesor, muzician de cameră și unul dintre românii care și-au construit o carieră remarcabilă în Franța.

Nu are rețete magice pentru o carieră de succes. Ci vorbește despre studiu, răbdare și pasiune. Numește conexiunea dintre oameni drept „transmisie”.

„Suntem pe planeta asta ca să transmitem”, spune el. „Prin orchestră, prin muzică de cameră, prin profesorat. Nu trebuie să păstrăm informația pentru noi.”

***

“Să fii mai mult în ascultare decât în cântare”

Pe Teodor Coman l-am întâlnit într-o după-amiază de duminică la Radio France, la finalul unei repetiții. Este unul dintre cei doi muzicieni români care fac parte din Orchestra Națională a Franței, condusă de un alt român – dirijorul și directorul muzical Cristian Măcelaru.

A crescut într-o familie în care muzica era prezentă zilnic. Tatăl său era profesor de vioară, iar casa vibra a muzică. De la 5 la 14 ani a studiat și el vioara, dar simțea că îi lipsește ceva.

„Căutam o sonoritate mai gravă, o altă vibrație.”

A trecut atunci la violă, ceea ce a reprezentat nu doar o schimbare de instrument, ci descoperirea unei identități.

“Viola este între violoncel și vioară, un fel de ciment. Întotdeauna m-a simțit la fel în relațiile cu oamenii. Am avut această dorință de a cimenta relațiile între ei.”

În 1986, încă student la Conservatorul din București, a câștigat un premiu la Concursul Internațional Maurice Vieux de la Lille. Ar fi putut rămâne atunci în Occident și să scape de regimul dictatorial din România. A primit chiar două oferte de angajare, dar le-a refuzat.  

„Eu voiam să termin Conservatorul.”, ne spune acum, referindu-se cu admirație și respect la școala românească de muzică.

Descrie anii de studiu de la București drept fundamentali pentru formarea lui artistică. Tocmai de aceea s-a întors în România, într-o perioadă în care mulți muzicieni alegeau exilul. Decizia avea, însă, să-l coste: după revenire, autoritățile comuniste au restrâns drastic posibilitatea muzicienilor de a mai ieși din țară.

“Securistul care era mâna dreaptă a Elenei Ceaușescu, pentru că ea semna plecările, a scris într-un raport că unul din doi muzicieni români rămâne în străinătate. Din clipa aia s-a terminat cu plecările.”

Drumul spre Franța avea să se redeschidă în 1989, printr-o succesiune de întâmplări pe care o privește și astăzi ca pe o serie de coincidențe providențiale. A plecat mai întâi în Grecia, unde primise un post de profesor la Salonic, dar pentru că a primit viza prea târziu, s-a trezit că postul său fusese între timp ocupat. Așa că și-a sunat o cunoștință de la Paris și a reușit să concureze și să câștige un concurs la Orchestre National d’Île-de-France pentru postul de alto solo. Cinci ani mai târziu a intrat în prestigioasa Orchestre National de France (Orchestra Națională a Franței), unde cântă și astăzi.

Cine era dirijor principal aici, la Orchestra Franței, când v-ați angajat?

Charles Dutoit. I-am cunoscut de-a lungul anilor pe Charles Dutoit, pe Kurt Masur, Daniele Gatti, Emmanuel Krivine.”

Revoluția din 89 l-a prins la Paris, însă soția rămăsese acasă. “I-au ricoșat gloanțele printre picioare. Eram înnebunit când am văzut imaginile la televizor. Voiam să merg acasă.”

Între timp, Ceaușescu a căzut, iar și soția sa, violonistă, a reușit să ajungă, de asemenea, în Franța și și-a clădit propria carieră muzicală, activând de 35 de ani la Orchestra Filarmonică din Paris. Sunt împreună de 40 de ani.

„România mi-a dat formarea. Franța mi-a confirmat-o și mi-a acordat încredere.”, spune violistul româno-francez.

Cât de dificil este să fii muzician la Orchestra Națională a Franței, unde standardul este foarte înalt?

De exemplu, cântăm cu Cristian Măcelaru niște lucrări contemporane. Există un compozitor pe care îl ador – Thierry Eschies, nu e singurul, dar îl ador. Și avem una din aceste lucrări pe care le vom interpreta.

Nu există referință pentru lucrări contemporane care nu au mai fost interpretate. E prima oară.

Mai avem lucrare a unei americance, creată în 2013 în America.  Acolo există o referință. Poți să găsești pe YouTube înregistrări și să te prinzi care e treaba. Numai că trebuie să vezi notele, să descifrezi aceste lucrări contemporane. Eu eram petrecut ieri patru ore de studiu acasă.

În același timp, nu ești singur. Trebuie să fii atât de detașat de partitură încât să poți să asculți ce se întâmplă, să fii mai mult în ascultare decât în cântare.”

Nu vorbește niciodată despre cele două țări ca despre lumi aflate în competiție, ci mai degrabă despre o completare. Se simte „jumătate român, jumătate francez”.

Iar când revine la București, întâlnirile cu foștii colegi de Conservator sunt aproape ritualice. După zeci de ani și destine răspândite prin întreaga lume, nucleul lor a rămas surprinzător de unit. Alături de alți muzicieni români care activează la orchestre din Europa, formează cvintetul Contempo Paris.

“Cum faceți ca după o carieră vastă să vă păstrați interesul pentru profesie, să nu fie un simplu job la care faceți lucruri repetitive?

Asta este marea provocare a unui muzician – de a nu deveni funcțional, în sensul rău al cuvântului. Este ușor să se întâmple asta. Dar dacă îți propui să faci concerte de muzică de cameră, festivaluri, să înveți copii, să faci profesorat, să-I înveți și pe copiii tăi muzica asta. Deci, dacă tu continui să faci lucrurile pentru care ai venit pe planeta asta, nu ai cum să devii funcțional. Ăsta este singurul secret. Există a doua variantă, pui instrumentul în cui și zici, bun, am intrat la Orchestra Națională a Franței, te culci pe o ureche.

Pentru că dacă nu studiezi o zi, te dai înapoi cu două. Și următoarea zi ai mai mult de recuperat.”

În discursul lui Teodor Coman apare constant ideea că școala românească de muzică are ceva imposibil de definit în cuvinte. Se referă la o sensibilitate comună, la un fel de a asculta și de a respira muzica – ceva ce a regăsit mereu atunci când a cântat alături de alți muzicieni români.

Această sensibilitate și-a pus amprenta pe întreaga Orchestră Națională a Franței, odată cu venirea la conducere a maestrului Cristian Măcelaru – spune Teodor Coman.

„Noi îi spunem Cristian, că avem o relație foarte deschisă cu maestrul.

Cristian a diminuat foarte mult nivelul corzilor, pentru ca în clipa în care un solist de instrumente de suflat are un solo, să nu fie obligat să forțeze. Din această îmbinare reiese un sunet diafan.

Cum ați descrie mandatul lui Cristian Măcelaru la Orchestra Națională a Franței?

Ca pe o evoluție incredibilă a orchestrei. S-au și înnoit foarte multe posturi, au fost multe ieșiri la pensie. Iar nivelul tinerilor este absolut fantastic. Acești tineri ar fi putut fi la vremea mea soliști internaționali.”

“E bizar că există bani pentru Festivalul Enescu, dar pentru manuscrisele lui Enescu nu.”

În ultimii ani, unul dintre proiectele ale Orchestrei Naționale a Franței a fost înregistrarea integralei lucrărilor lui George Enescu, sub conducerea lui Cristian Măcelaru. Violistul descrie experiența aproape ca pe o cercetare microscopică.

„Am ajuns să zoomăm pe fiecare peisaj muzical, pe fiecare notă. Este extraordinar ce a făcut Cristian Măcelaru cu Enescu.

Și colegii francezi cum s-au raportat la muzica lui Enescu? Știu că sunt muzicieni care spun că Enescu este dificil de interpretat, că necesită mult studiu.

Foarte bine s-au raportat. Pentru ei e de fiecare dată o plăcere să meargă în România, la Festivalul Enescu.

Enescu e atât de genial încât ar fi putut scrie în orice stil, de altfel, ceea ce a și făcut. El a fost foarte diferit de la o lucrare la alta. El este undeva sus acolo, îl atingem, îl palpăm, dar nu-l putem prinde cu două mâini.

De ce?

Pentru că nu are un stil personal. De exemplu, sunt compozitori care scriu tot timpul în același stil. Asta este marca lor. Cu asta sunt recunoscuți pe toată planeta. Dar Enescu, ăsta e geniul lui, el putea scrie în orice stil dorea. Și fiecare lucrare este cu totul și cu totul altceva. De asta e dificil de interpretat.

Altfel, știu de povestea cu manuscrisele lui Enescu, am văzut investigația dumneavoastră. Ceea ce mi se pare bizar e că există bani pentru Festivalul Enescu, dar pentru manuscrisele lui Enescu nu. Cum e posibil? Vorbim despre același lucru, despre cultură.”

În timp ce manuscrisele lui George Enescu sunt în continuare depozitate în containere, după cum am arătat pe Cultura la dubă, marile orchestre ale lumii îi cântă muzica din ce în ce mai des, mai ales după ce anul trecut s-au împlinit 70 de ani de la dispariția compozitorului, iar accesul la drepturile de interpretare a muzicii lui a devenit mai facil.  

Teodor Coman spune că speră să trăiască ziua în care va reveni la Festivalul Enescu și va cânta într-o sală nouă de concerte, așa cum Bucureștiul merită să aibă.

“La Sala Palatului oamenii s-au luptat să îmbunătățească acustica. Eu știu că tata a lucrat la televiziune, îi cunoșteam pe cei din staff, știu ce muncă au dus acolo. Dar e o sală de vorbit în e ea, de concres. Ateneul e fantastic, dar e prea mic, nu putem împinge pereții.

Sala exacerbează ceea ce noi facem pe scenă, reacționează ca un amplificator. Noi trimitem energiile într-o sinergie care se duce în sala.  Nu o primești la fel ca într-o catedrală. De exemplu, într-o catedrală rezonează prea mult. Sună ca o sală de baie.

Sunetul se plimbă și nu te pătrunde la fel ca într-o sală de concert. Și, practic, acest impact pe care îl are sunetul într-o sală de concert asupra omului, îl face pe om să se reîntoarcă.”

În Franța, accesul la concertele de muzică clasică este din ce în ce mai relaxat, cu mai puține norme. Mulți francezi merg în sala de concert direct de la muncă, îmbrăcați în blugi și cămașă, iar asta nu reprezintă nicio problemă.

„Să vină și frumos îmbrăcați, să vină și în blugi, important este să vină și să aprecieze muzica. Pentru că este limbajul care ne unește pe toți, oricum am fi îmbrăcați.”

Copilul care a început să studieze vioara la 5 ani a dedicat deja peste 50 de ani muzicii. Speră să transmită bucuria de a cânta și noilor generații, indiferent că este vorba despre o carieră sau despre studiul unui instrument pentru dezvoltarea minții.

“Studiul unui instrument este similar cu yoga. Este o cunoaștere de sine. Îți împinge limitele până acolo unde nici nu credeai că ești capabil. Este o luptă mentală. Totul se petrece într-un metru pătrat de 2-8 ore pe zi. Eu studiam și 8 ore pe zi înainte să intru la Conservator.

Este o călătorie interioară. Înveți să respiri, să reglezi respirația, să vezi care sunt posibilitățile tale de expresie, este ceva vast, fără limită.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Teodor Coman, violist solo al Orchestrei Naționale a Franței: “Studiul unui instrument este similar cu yoga. Îți împinge limitele până acolo unde nici nu credeai că ești capabil.” appeared first on Cultura la dubă.