Cristian Mungiu a scris o carte despre bunica sa. Știrea nu avea cum să nu stârnească interes, fiindcă orice demers artistic creat de unul dintre cei mai importanți regizori români de film, câștigător al Palme d’Or în 2007, cu filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pornește din start sub premisa unui act cultural de valoare.

Mai mult decât atât, volumul “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”, ne permite să descoperim rădăcinile familiei din partea mamei și o relație emoționantă dintre o bunică și nepotul său, poate chiar sursa unor trăsături care îl caracterizează azi pe regizor – calm, ordonare, echilibru.

Cartea se bazează pe relatările bunicii Tania Ionașcu, numită de nepot Buca, consemnate de acesta în anii 90, într-un caiet studențesc, de la copilăria bunicii până la traumele dezrădăcinării provocate de război, când a fost nevoită să plece din Basarabia ocupată de ruși și să se desprindă pentru totdeauna de o parte a familiei. Dar cuprinde și un capitol esențial scris de autorul Cristian Mungiu, la persoana l, din perspectiva copilăriei sale alături de bunici.

“Am încă rețete de la bunica scrise de mână și când gătim, o pomenim des și îi urmăm precis ritualurile. În bucătăria ei am păstrat plita în care aruncam cojile de nuci la Crăciun și pe care coceam foile.”, povestește regizorul în interviul de mai jos, acordat pentru Cultura la dubă.

Mungiu vorbește și despre moștenirea imaterială pe care o are de la bunicii săi, Tania și Petre Ionașu, pasiunea pentru grădinărit sau gătit, ceea ce a reușit să transmită și copiilor săi. De asemenea, descoperiți mai jos cum se raportează regizorul la lectură, în general, ce ar vrea să mai publice în viitor și de ce crede că “au cam intrat la apă viețile noastre”.

***

Spuneți în deschiderea cărții “Încep să am sentimentul, astăzi, că nu atât pentru ea am hotărât să-i consemnez viața, nu doar ca să-i dau ei sentimentul că n-a trăit degeaba – căci nu știu dacă Bunica era așa de obsedată de zădărnicie -, ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai ușor zădărnicia vieții ei – și a vieții în general.”

Ce simțiți acum, după publicare, a ajutat în procesul de acceptare a zădărniciei vieții?

Bunica îmi povestise de multe ori prin ce trecuse în tinerețe. Nu se plângea niciodată de viața ei, doar regreta. Așa fusese să fie. Familia se împrăștiase în toate vânturile în urma întâmplărilor istorice de necontrolat și a hotărârilor lor luate pe negândite.

Bunica voise mult să se întoarcă în Basarabia și, când s-a putut, după 90, am însoțit-o, însă ce a găsit a dezamăgit-o și mai tare. Casele „trainice” pe care și le amintea păreau, 50 de ani mai târziu, cocioabe pricăjite, orașul „prosper” părea un târg prăfuit, străzile se înălțaseră și lăsaseră casele mici, cimitirul fusese strămutat, până și biserica din centru era acum înghesuită de blocuri – iar puținii cunoscuți pe care i-a mai regăsit erau astăzi moși și babe – îi recunoștea după nume căci îi lăsase adolescenți.

N-a mai vrut să se întoarcă vreodată înapoi bunica, fiindcă abia atunci toate amintirile ei au devenit dureroase. Pentru că trecuseră 50 de ani – și asta era la fel de greu de suportat ca și drama familiei.

Ce se putea face? Nimic.

Bunica părea să aibă înțelepciunea să se bucure de cafeaua ei de dimineață și de rutina vieții ei lipsită acum de evenimente, tot ce mai aștepta era s-o sunăm noi, copiii plecați de acasă, să vorbească cu noi și să ne vadă, de Crăciun și de Paște.

Sigur, nu vorbești deschis cu cei mai în vârstă lucrurile astea, dar la un moment dat, iluzia că viata lor va fi avut mai mult sens dacă nu se pierde imediat în uitare, ci rămîne o vreme în amintirea celor apropiați, le face bine.

Am așternut lucrurile astea pe hârtie pentru ea, dar și pentru mine. Mereu m-a framântat ideea că dacă le-aș face vreodată publice ar fi, din păcate, pentru orgoliul meu și contra spaimelor mele – ori asta scade cu mult valoarea gestului.  Tot ce încerc să fac este să nu mă iluzionez despre mine însumi, să nu fiu fățarnic măcar într-o situație ca asta.

Privind către copilăria dumneavoastră, ați putea spune care sunt primele amintiri pe care le aveți?

Nu mai sunt sigur care sunt primele, nici care sunt adevărate și pe care mi le-am țesut eu mai târziu din povestiri – și nici nu știu cât mai contează. Prețuiesc astăzi amintiri care își iau libertatea să nu aibă niciun sens, nicio relevanță.

Despre bunica îmi amintesc cum ațipea la prânz în fotoliu, nu se întindea în pat că nu se cădea să nu fie mereu la datorie, cum amesteca apa în cadă cu mâna înainte să ne facă baie, cum îmi cocea ridichi negre la cuptor când eram răcit, să-mi picure zeama lor în urechi, cum îmi încheia la spate nasturii ‚pieptărașului’, un fel de vestă de înfofolit copiii mici sau cum strângea în palme ciorapii înainte să mi-i ruleze până la genunchi.

Le ziceam “Buca și Bucu”, iar cartea m-a ajutat să îi recuperez ca oameni tineri, deși despre bunici ai de la început sentimentul că au fost mereu bătrâni și nu ți-i închipui ușor la alte vârste.

De ce o carte despre bunica și nu despre oricare alt membru alt familiei? De ce nu despre mama?

N-a fost urmarea vreunui moment în care să-mi zic: ce-ar fi să scriu o carte despre un membru al familiei – ia să vedem despre care?  Pur și simplu povestea cumva tragică a bunicii m-a însoțit toată copilăria.

Știam că-și pierduse familia, casa, că pornise fără nicio țintă spre alte zări de tânără, că se luptase și bunicul să răzbată în viață și să aibă familia o casă în care să locuiască. Poveștile bunicilor nu sunt contemporane cu tine, sunt ca niște basme din vechime.

Astăzi aș putea spune, pesemne, și povestea mamei, însă nu știu dacă aș avea puterea să mi-o asum ca pe o poveste biografică, pentru că nu este foarte glorioasă.

Povestea bunicii, dacă vrem, are și un fel de pildă: ai grijă în ce valori investești în viață căci într-o zi va veni un moment de cumpănă când va trebui să decizi. Și, deși crezi că ești liber să hotărăști oricum, de fapt, decizia e luată de mult, de când ai hotărît ce e important pentru tine în viață.

Pare că pentru străbunica mea lucrurile erau mai importante decât oamenii, iar înclinația asta a distrus familia – și cred că e bine ca fiecare să se gândească la asta în raport cu viața lui.

Cum o priveați pe bunica atunci când erați copil și cum o priviți acum, când ea nu mai este și au rămas doar amintirile?

Am trăit în aceeași curte cu bunicii, îi vedeam în fiecare zi, erau parte din familie, cât și părinții. Bunica ținea la noi necondiționat – și o vreme am presupus că asa e în toate familiile, că așa sunt toți bunicii. Părinții au datoria să te educe, să fie autoritari, să stabilească limite, vreme ce bunicilor le e permis să repare cu afecțiune răutăți ale copiilor, pe care pedepsele nu le-au îndreptat, să alinte. 

Acum ce fac e să încerc să le povestesc copiilor mei despre toți ai noștri care s-au dus, hazlii și umane, să nu îi transform în icoane, ci să rămână oameni.

În ce măsură a contribuit bunica la conturarea personalității dumneavoastră? Ați putea identifica trăsături moștenite de la ea?

Bunica era blândă, răbdătoare și cumpănită și în multe momente așa sunt și eu – poate că o fi de la ea, dar cine poate ști lucrurile astea? Era ordonată, până după 80 de ani se urca pe taburet și își dădea jos perdelele înainte de sărbători, să le spele, la ea era mereu ordine, duminica ardea mereu două lumânări pentru tatăl și fratele ei, nu uita vreodată, nu se plângea vreodată și nu era obosită, deși toată viața ei, de când știu, consta în a face de mâncare pentru toată familia, a așterne și strânge masa, a deretica și a ține totul îngrijit.

Pe vremea bunicilor noștri nu exista confortul de a spune mie nu-mi place viața mea, pa, am plecat să mai încerc și altceva.

Poveștiți în carte cum, în copilărie, o ajutați să prepare mâncarea pentru sărbători. Ați păstrat această plăcere ulterior, în viața de adult? Mai aveți ceva din acele obiceiuri acum?

Sigur că da. Și, din fericire, și copiilor mei le place să gătească, deși sunt băieți.

Facem turte (pelincile domnului, pe muntenește) la fiecare Crăciun, eu și copiii – și pască cu smântână, cu cacao și brânză de vaci, de Paște.

Bunica făcea și pască cu fructe uscate și aș ști să fac, dar n-are cine o mânca. Am încă rețete de la bunica scrise de mână și când gătim, o pomenim des și îi urmăm precis ritualurile. În bucătăria ei am păstrat plita în care aruncam cojile de nuci la Crăciun și pe care coceam foile.

Relația cu bunicul cum a fost?

Ne iubea și el mult, deși era mai sobru – așa credea că se cade, fiindcă fusese militar. Sădea copăcei pentru noi în grădină, ne aducea cu bucurie toate fructele pământului din pomii pe care îi aveam în curte, trăgeam cu el la zdrobitor și la teasc, iar seara ieșea în pragul ușii și ne striga că ‚e ceva bun „la televizor’ – eveniment care pe vremea aia nu trebuia ratat.

Ai mei avuseseră o viziune modernă pentru timpul lor, deciseseră să nu aibă televizor, așa că noi, copiii, mergeam ‚în față’ la bunici, un apartament cu intrare separată în lunga noastră casă.

Doar că Bunicul s-a prăpădit mult mai repede, aveam 16 ani și cam odată cu asta s-a sfârșit prima copilărie, căci după ce unii dintre ai tăi trec de partea cealaltă, lucrurile nu mai sunt la fel.

Mărturisiți „îi plăcea foarte mult pământul Bunicului, să-l aibă, să-l lucreze. Și mie îmi place.” Încă mai aveți această plăcere? Aveți o grădină pe care o îngrijiți?

Am, da, o mică grădină, mă bucur că e plină de păsări, florile pe care le îngrijesc au fost ale mamei sau ale bunicii, mi-am învățat copiii să planteze sâmburi și să vadă ce iese din ei (dar apoi plantate, trebuie să le ocrotesc eu).

Mă îngrijesc încă pe cât pot (de la distanță) de casa și grădina părintească de la Iași, care e tot plină de pomi și flori, iar mama și bunica au recuperat în anii 90 pământul de la Miroslava, după ani și ani de procese și proceduri.

Când am plecat eu din Iași, acum 30 de ani, pământul ăla era între o pășune și o pădure, astăzi a rămas singurul loc fără case, căci orașul s-a întins până acolo.

Locul ăla e o minunăție, cu o pădurice, tufe de porumbe, panseluțe sălbatice, fazani și nevăstuici. O vreme am visat să fac acolo un muzeu al satului – însă mai probabil e să fac poate, la un moment dat, un fel de muzeu cu o expoziție de ceramică românească în casă părintească de la Iași – care încă adăpostește cea mai mare colecție particulară – sute și mii de oale (și ulcele).

Însă am o vârstă, Iașiul e departe pe autostradă, rațional îmi dau seama că nu mai timp pentru toate, așa că am început procesul de transferare a planurilor spre copii, căci casele și locurile au un rost atâta vreme cât au viață și e cineva care să se bucure de ele.

Bunica a apucat să vă vadă filmele? Dacă da, ce spunea despre ele, despre cariera dumneavoastră de regizor?

Bunica mă căina de multe ori și zicea: ce meserie grea ți-ai ales, însă dacă ție-ti place .. (și eu îi ziceam că nu e grea).

A apucat să trăiască pe viu micul meu moment de glorie din 2007 de la Cannes și s-a bucurat pentru mine, însă, desigur, mai mult conta pentru toți ai mei ideea de reușită decât filmele în sine.

Mai important pentru Buca e că a apucat să-și vadă strănepotul. E clar că aia era realizarea pe care o prețuia mai mult.

Aveți și înregistrări video cu bunicii? Ar putea să se concretizeze într-un film documentar?

Am, da, și de multe ori m-am gândit că ‘deocamdată încă filmez’ și la un moment dat poate am să editez din tot materialul ceva. Tata a filmat pe 8 mm, dar n-am știut cum să conservăm rolele, iar eu am filmat în fiecare vacanță de vară, iarnă și primăvară, de când am avut prima cameră VHS, de prin anii 90. Sunt foarte repetitive: câinii, pisicile, cei care trăiau atunci, ritualurile din casă. Pesemne că sunt zeci de ore care, în general, documentează cum îmbătrânesc oamenii.

Însă am înregistrat-o pe bunica și povestind despre tinerețe, apoi le-am filmat și pe Liza și Lucica, sora și vara ei. Totuși, scrisul îmi dă mijloacele să le evoc mai bine decât imaginile. Am și sute de diapozitive de la tata, le-am scanat și îmi permit să reconstitui multe momente ale copilăriei.

A avut vreo latură terapeutică pentru dumneavoastră procesul de scriere a cărții?

Sigur. Și ar fi de dorit ca în fiecare familie cineva să își ia timp și să-și îndemne bătrânii să scrie despre cele prin care au trecut, și să consemneze vorbind cu ei ce își mai amintesc. Fiecare are o poveste, doar trebuie să știi să asculți.

Însă un declanșator trist al deciziei de a publica cartea a fost începutul războiului din Ucraina. Am simțit atunci un gol în stomac. Mi-am închipuit că cam așa trebuie să se fi simțit și bunicii și străbunicii în 28 iunie 50 – doar că mult mai rău.

Povestea bunicii e scrisă în anii 90 – din perspectiva bunicii. Acum, recent, am scris doar textul care evoca copilăria mea alături de bunici – încât întreaga poveste să poată fi făcută publică – ca o carte. Ca orice scriere, e terapie, însă rostul terapeutic principal al procesului era pentru bunica – vorbitul cu ea despre tinerețea ei era însănătoșitor – odată ce mă interesam de date, nume, amănunte, scuturam povestea tinereții ei de tristețe, de disperare, de neșansă, o transfiguram cumva. 

Am scris la un moment dat și un scenariu de lung metraj după carte – care ar fi despre ziua dinaintea celei mai importante zile din viața ta, când încă nu ai habar că va veni și te porți ca și cum ai avea tot timpul din lume – dar mai degrabă cred că povestea ar putea fi punctul de plecare al unei serii: micile traiuri ale oamenilor care se agață de viețile lor ca de un pai purtat de ape, într-un tărâm vecin cu un imperiu, în care Marea Istorie mișcă granița ca un șuvoi, încolo și încoace, de-a lungul primei jumătăți a secolului XX.

Care este relația dumneavoastră cu cărțile? Cum ați descoperit plăcerea cititului și cât de mult vă dedicați lecturii?

Acasă, când eram copil, îndată ce mă vedea că nu fac ceva anume, toți ai mei strigau la mine: ce faci, de ce stai, pune mâna pe o carte și citește!

Însă n-am citit niciodată cât ar fi trebuit, deși am trecut inclusiv printr-o facultate de filologie. Sper doar că am citit cât de cât destul încât să pot scrie.

Acum citesc dezolant de puțină literatură. Am început un mic roman de Pavese în avionul care mă ducea să promovez RMN în Danemarca, în februarie, și l-am terminat în avionul care mă întorcea de la promovarea din Italia, în iulie – căci în zbor a fost timpul meu cel mai tihnit.

Au cam intrat la apă viețile noastre. Tehnologia a accelerat nu doar viețile celor tineri, ci și pe ale noastre deopotrivă.

Diferența e doar că noi măcar avem plăcerea, răbdarea și uneori curiozitatea să mai citim, în vreme ce la tineri se va pierde în curând de tot.

Recomandați-ne o carte.

Pentru copiii cărora încă le citesc părinții, În casa Bunicilor, de Teodoreanu, pentru adolescenții care fac pasul spre a deveni ei înșiși Cărarea Pierdută / Le Grande Meaulnes de Fournier, iar pentru tinerii care își într-un un moment busola în viață, The Catcher in the Rye, de Sallinger.

Pe viitor, să ne așteptăm și la un volum de ficțiune? V-a deschis această carte apetitul de a vă îndrepta mai mult către literatură?

Apetitul l-am avut cumva întotdeauna, iar când am decis să mă apuc de filme, am considerat că încep cu o pauză de la scris și că va fi vreme mai încolo, când se adună lucruri de povestit. Doar că pauza mea a durat 40 de ani – atât a trecut de când am publicat primele texte de așa zisă proză în revista Cronica, ca adolescent.  O mare prostie, căci am uitat multe dintre amănuntele unor întâmplări pe care voiam să le povestesc.

Am scris, însă, în perioada asta sute de pagini de ficțiune, ca scenarii, și multe pagini de realitate ficționalizată, ca articole.

Mă gândesc să public într-o zi scenariile care sunt destul de citibile ca texte în sine, căci așa le-am scris.

Am acum și un editor francez la povestea bunicii – versiunea franceză urmează să apară toamna asta – iar el tot îmi dă ghes să continui să povestesc în scris, dar să vedem ce va fi. Nu prea e o vreme în care să îți faci multe planuri.

*** Lansarea volumului “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană” va avea loc pe 12 septembrie, ora 19.00, la Humanitas Cișmigiu. Vor vorbi Cristian Mungiu, Radu Paraschivescu și Lidia Bodea. Intrarea este liberă și se face în baza unei rezervări AICI. Discuția va fi urmată de o sesiune de autografe.

The post Cristian Mungiu: “Au cam intrat la apă viețile noastre. Tehnologia a accelerat nu doar viețile celor tineri, ci și pe ale noastre.” appeared first on Cultura la dubă.

Expoziția Corpul imposibil, organizată de Fundația Art Encounters, va fi deschisă începând cu 20 aprilie la Pavilionul ISHO din Timișoara.

Pe 21 aprilie, de la ora 18:00, va avea loc un eveniment special Meet the Artist, care va include un tur ghidat realizat de Adrian Ghenie împreună cu Diana Marincu, curatoarea expoziției.

„În cadrul expoziției «Corpul imposibil» de la Timișoara, artistul ne va prezenta noi lucrări, inspirate de perioada pandemiei și de izolarea în spațiul domestic, când singura legătură cu «lumea» avea loc prin dispozitivele digitale. Aceste teme vorbesc despre relația complicată pe care omul modern o are astăzi cu tehnologia, cu social media, cu propriul corp și cu timpul.”

Diana Marincu, director artistic Fundația Art Encounters și curatoarea expoziției

Adrian Ghenie este unul dintre cei mai importanți artiști români contemporani. A expus în mari instituții de artă
ale lumii, printre care: Accademia di Francia a Roma – Villa Medici, Roma; Centro de Arte Contemporáneo (CAC) Málaga; Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg; Museum of Contemporary Art (MCA), Denver; Stedelijk Museum voor Actuele Kunst (S.M.A.K.), Ghent; Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), București; Tate Liverpool. În 2015 a reprezentat România la Bienala de Artă de la Veneția cu proiectul Darwin’s Room.

Expoziția poate fi vizitată în intervalul 20 aprilie – 18 iunie în incinta Pavilionului ISHO, între orele 12:00 – 18:00, de miercuri până duminică, accesul fiind gratuit.

The post Adrian Ghenie va avea prima expoziție personală în România, după 14 ani appeared first on Cultura la dubă.

10 martie este data limită până la care creativii locali încă se mai pot înscrie în concursul lansat de IQOS și Romanian Design Week, în urma căruia se va desemna proiectul câștigător pentru instalația imersivă pe care o vor construi în spațiul central al festivalului de anul acesta.

În cadrul concursului se vor acorda trei premii, astfel: un premiu în valoare de 5.000 euro pentru proiectul câștigător și realizarea acestuia în cadrul Romanian Design Week 2023, în limita bugetului de producție de 40.000 euro și două premii în valoare de câte 3.000, respectiv 2.000 euro pentru cele două proiecte finaliste, care vor ocupa locurile II și III în urma votului comunității.

Concursul se adresează tuturor reprezentanților industriilor creative locale, fie ei designeri, arhitecți, scenografi sau artiști vizuali, cu vârsta de 25 de ani împlinită la înscrierea în concurs. Mai multe informații despre înscriere și regulament sunt disponibile pe www.partedinarte.ro.

Adaptarea la tema și specificul evenimentului este una dintre condițiile obligatorii, cu atât mai mult cu cât trăim în epoca experiențelor. Publicul are nevoie să se simtă integrat complet, să primească experiențe care să-i stimuleze spiritul, să-i dea sentimentul că face ceva ieșit din comun. De altfel, acesta este tocmai contextul în care au fost create expozițiile imersive.

Să mergi la muzeu să vezi tablourile lui Van Gogh nu mai este suficient, trebuie să le experimentăm, să ne scufundăm la propriu în pictură și în istoria ei, să o simțim. În fond, asta ar trebui să însemne arta imersivă: o experiență interactivă care poate aduce o dimensiune cu totul nouă modului în care o piesă sau o instalație este apreciată.

Expozițiile imersive oferă nu doar posibilitatea unei experiențe diferite, ci și o șansă mai mare să-i apropie de artă pe oamenii obișnuiți, care în mod normal nu ar lua în calcul o vizită la muzeu pe lista de activități dintr-o sâmbătă obișnuită. Pentru că arta imersivă este mai apropiată de înțelegerea publicului larg, iar pentru cei mai tineri poate fi locul perfect pentru o poză pentru Instagram sau selfie-ul ideal. Vizitatorul este cufundat în culori și poate vedea cum opera de artă prinde viață pe ecrane. Tot ce trebuie să faci este să te lași captivat și să devii, la rândul tău, parte din experiență.

Pentru pasionații de astfel de experiențe, pe lângă instalația temporară propusă de Romania Design Week și IQOS, Europa oferă câteva alternative de expoziții permanente:

Fabrique des Lumières din Amsterdam

Situată în fosta fabrică de gaz Westergasfabriek, Fabrique des Lumières este cea mai recentă locație de la Culturespaces. Centrele lor de artă digitală „des Lumières” din Paris, Bordeaux, Dubai, Seul și New York prezintă pânze psihedelice ale unor artiști precum Gustav Klimt și Hundertwasser, proiectate din podea până la tavan și însoțite de muzică.

MAD, Madrid Artes Digitales

La începutul anului 2022, Madrid a deschis un centru dedicat experiențelor imersive: MAD, Madrid Artes Digitales. Pentru prima sa expoziție, locul prezintă lumea lui Gustav Klimt și ne invită în Viena începutului de secol al XX-lea.

L’Atelier des Lumières din Paris

De când s-a deschis la Paris în 2018, L’Atelier des Lumières a cufundat, la propriu, mii de vizitatori, în lucrările digitale ale unor mari pictori precum Van Gogh, Monet și Dalí. Până pe 2 ianuarie 2023, a primit soarele provensal și dezvăluie culorile operelor lui Paul Cézanne.

Carrières des Lumières din Les Baux-de-Provence

E unul dintre pionierii muzeelor ​​imersive. Preluate de firma Culturespaces din 2012, carierele subterane ale satului Les Baux-de-Provence prezintă în fiecare an spectacole de sunet și lumini bazate pe nume mari ale artei.

Les Bassins des Lumières din Bordeaux

Baza submarină spectaculoasă din Bordeaux – un vestigiu al celui de-al Doilea Război Mondial – găzduiește cel mai mare centru de artă digitală din lume (13.000 m²). După Klimt, Monet și Chagall, pictorul spaniol Sorolla și decorurile Veneției, „La Serenissima,” se reflectă în apa celor patru piscine uriașe.

***

Despre IQOS

Pentru al patrulea an consecutiv, IQOS este partener al Romanian Design Week și susține industriile creative din Romania. Tema acestei ediții a festivalului scoate în evidență strategia și viziunea pe termen lung a brandului IQOS, „a celebration of togetherness”.

Parte din misiunea brandului este și susținerea acordată comunităților creative și inovația în construirea unui viitor în care evoluția tehnologică, incluziunea și respectul pentru ceilalți sunt esențiale pentru a genera progres și a construi o societate mai deschisă.

Despre The Institute

The Institute promovează industriile creative din România, urmărind să contribuie la modernizarea României. The Institute inițiază și organizează evenimente de peste 25 de ani și a construit o comunitate ce reunește antreprenori, profesioniști și publicul industriilor creative din România. Prin tot ceea ce face, contribuie la construirea unei infrastructuri puternice pentru dezvoltarea antreprenoriatului creativ în țară, crește și diversifică audiența atelierelor, designerilor, micilor afaceri, agențiilor și manufacturilor, promovează antreprenorii și profesioniștii creativi pe plan național și internațional. Este fondator al proiectelor Romanian Design Week, DIPLOMA Show, Gala Societății Civile, Internetics și inițiator al programelor ASAP România, Cartierul Creativ și Combinat.

Material susținut de IQOS.

 IQOS nu este lipsit de riscuri. Eliberează nicotină, care provoacă dependență. IQOS este destinat adulților care altfel ar continua să fumeze sau să folosească produse cu nicotină.

The post Romanian Design Week și IQOS caută spirite creative și susțin producția instalației câștigătoare dezvoltată de artiști români (P) appeared first on Cultura la dubă.