EN

Pe Mădălina Constantin am cunoscut-o în foaierul Teatrului La Colline din Paris, unul dintre cele 5 teatre naționale din Franța. S-a salutat cu angajații teatrului și ne-a condus în culisele instituției ca și cum ar fi fost la ea acasă.

Este actriță și joacă în cel mai nou proiect montat de unul dintre regizorii momentului în Franța și directorul Teatrului La Colline, Wajdi Mouawad. Spectacolul “Racine carrée du verbe ȇtre” are o durată de 6 ore și este inspirat din viața regizorului de origine libaneză, cel care a scris și scenariul filmului Incendies, regizat de Denis Villeneuve.

Pentru Mădălina e o provocare și depășire a propriilor limite, dar mai ales împlinire.

“Viața e în mișcare, e important să asculți, să vezi unde te simți bine, unde înflorește în tine viața. Când sunt aici, pe scenă, simt că înflorește viața și că sunt la locul meu.”

Născută la Câmpina, un orășel de 28.000 de locuitori, a fost dintotdeauna atrasă de actorie și abia acum, la maturitate, a înțeles motivul.

“Am vrut să fac meseria asta de mică. Mă uitam la foarte multe filme vechi, cu dive, aș fi vrut să fiu ca personajele de acolo, mi se păreau mult mai interesante decât femeile pe care le știam. Totul a plecat de la fascinația asta. Și m-a frapat că ai mei știau actorii de la televizor.

Acum îmi e evident că a fost o nevoie a mea vitală de a mă exprima.

Am fost un copil destul de închis, nu eram extrovertită, poate chiar ușor timidă, purtam așa o greutate, o tristețe, o remarc acum când mă uit la poze cu mine de când eram mică.

Cred că m-a ajutat actoria, fiindcă mi-e mult mai ușor să mă exprim în momentul în care sunt pe scenă sau când lucrez la un rol.”

La 17 ani a plecat la București, în ciuda opoziției părinților, și a mers așa cum a purtat-o viața.

“Ai mei credeau că pot să fac orice meserie îmi doresc pentru că învățam foarte bine la școală. Eu îmi doream să dau la actorie, iar tata nu a fost de acord. M-am mutat în clasa a 11-a la București ca să pot să merg la teatru, la cinema. Pe vremea aia în Câmpina era doar un cinematograf și acum s-a închis și ăla. Teatru nu exista.”

A intrat la UNATC, la clasa lui Ion Cojar, iar în anul 4 a debutat în spectacolul Cătălinei Buzoianu, Odiseea 2001, la Bulandra. Tot marea regizoare română a distribuit-o și în celebrul “Lolita”, la Teatrul Mic.

La 2 ani de la absolvirea facultății, Mădălina a fost admisă la un stagiu de un an la Conservatorul din Paris, obținând unul dintre cele 5 locuri pe care se luptau 2000 de candidați.

“Când am ajuns la Conservator, am avut un șoc cultural. E foarte diferit de UNATC. Acum 20 de ani România era mult mai departe de Franța decât este acum. Mi-a fost foarte greu să mă adaptez, dar am învățat mult și am reușit să țin pasul cu ei.”

Am învățat și să apreciez școala românească mai mult după aceea.

La început mă simțeam desprinsă din peisaj, străină. Am păstrat ceva din chestia asta, nu știu dacă pentru am vrut sau pentru că nu am putut să fac altfel.”

La Paris a colaborat cu mai mulți tineri regizori, iar o anumită întâlnire avea să îi marcheze cariera – cea cu românca Alexandra Badea, dramaturg și regizoare de teatru și film, premiată de curând cu Premiul Academiei Franceze pentru Teatru.

“M-a inspirat libertatea Alexandrei. E o persoană pe care o admir enorm. Cu ea a fost dragoste la prima vedere, am avut o compatibilitate din multe punct de vedere, am fost câțiva ani nedespărțite, am făcut împreună o companie de teatru, am jucat în primele ei spectacole.”

De altfel, rolul din scurtmetrajul Solitude, scris de Alexandra Badea, i-a adus Mădălinei și Premiul pentru interpretare la Festivalul de la Clermont – Ferrand.

Apoi a început să se bucure de mai multe colaborări importante, jucând în primul lungmetraj al lui Fany Ardant, Cendres et sang. Deși initial era atrasă mai mult de cinema, a ajuns să iubească teatrul cel puțin la fel de mult. Un rol important în acest sens l-a avut regizorul rus Anatoly Vasiliev.

“Eu am văzut minuni făcute de acest om. L-am întâlnit lucrând cu una dintre studentele lui, apoi am fost o lună la Roma și am lucrat cu el pe piesele lui Cehov. Și să lucrezi cu un rus pe piesele lui Cehov e extraordinar.

Am văzut actori care s-au descompus și recompus în fața ochilor mei. Atunci am înțeles foarte multe lucruri în actorie și m-am regăsit mult în lucrul cu el.”

A jucat în Festivalul de Teatru de la Avignon sau într-unul dintre filmele lui Arnaud Despleshin, Deception, alături de Léa Seydoux. Dar nu consideră că a atins un vârf în carieră, ci tinde către mai mult.

“Niciodată nu am văzut limite în meseria asta. Nu mi-am propus ceva anume, să fiu actriță la Bulandra sau în altă parte. M-am gândit că trebuie să îmi fac meseria la cel mai înalt nivel. Sunt încă pe scări, nu mă simt într-un vârf de munte, sunt într-un proces de evoluție.

Încerc să înaintez în viață fără să decid într-un mod foarte conștient și rațional ce vreau și ce o să fac. Cred că e important să asculți ce îți spune viața. Eu cred că suntem conectați cu lucrurile și la un alt nivel, nu doar rațional.

Viața mea ar fi avut cu totul alt curs dacă aș fi rămas în România. Viața aici ar fi avut alt curs dacă aș fi întâlnit alți oameni.”

Stabilită de 20 de ani la Paris, Mădălina Constantin a jucat mai mult pe scenele și pe platourile de filmare din Franța decât în România, nu pentru că asta și-a dorit, ci pentru că așa a ieșit. I-ar plăcea să aibă mai multe colaborări în țara natală, însă de multe ori se lovește de etichete care îi limitează activitatea.

„Azi îmi place să zic “eu sunt româncă, nu sunt franțuzoaică”. Soțul meu îmi zice „ești franțuzoaică, asta scrie pe cartea ta de identitate. Eu zic „ba nu, sunt româncă”. Poate îmi place să cochetez cu asta. Dar există o parte dureroasă în chestia asta, pentru că atunci când merg în România mulți dintre cunoscuți îmi zic „ce faci, franțuzoaico?” sau dacă merg la un castig “ah, tu ești prea franțuzoaică”. Totuși, n-am accent în română, sufletul meu e român.”

A devenit cetățean francez, însă vizitează cât poate de des România. La București se revede cu colegii de breaslă, iar în orașul copilăriei o duce pe fiica sa, în vârstă de 8 ani, în vacanță, la bunici.

„Țin mult ca ea să vorbească bine română și ea e oricum foarte atașată de vacanțele în România, de mâncarea noastră, de cultură, dar trebuie să recunosc că aici are alte șanse, aude lucruri în jurul nostru, vedem muzee, e stimulată mai mult intelectual și artistic pentru că stăm aici. Chiar și strada e atât de diversă în Paris.”

De când a devenit mamă, perspectiva Mădălinei asupra vieții s-a schimbat complet. Iar lupta pentru carieră a fost cu atât mai dificilă.

„M-am izbit de o dimensiune a vieții pe care înainte nu o aveam. A fi mamă e ceva cu totul special, pentru care nu ești, de fapt, niciodată pregătită și nici nu îți poți imagina dinainte cum o să fie.”

“Când am fost însărcinată nu am lucrat aproape deloc, erau proiecte care mă solicitau foarte mult fizic, apoi când aflau că sunt însărcinată, nu mă mai alegeau.

Apoi, în primul an de viață, am luat-o pe fetița mea cu mine, pe platou, împreună cu bona. Timp de 4 ani, m-am dedicat foarte mult ei.

După care am început să reușesc să îmi pun ordine în minte și să spun “acum sunt 100% actriță și sunt cu totul aici”, când sunt cu fetița mea sunt 100% mamă. Mai greu e să te împarți acasă, între a fi femeie, soție și mamă, mie mi-a fost greu să delimitez lucrurile.”

Este căsătorită cu actorul și regizorul francez Frédéric Fisbach, însă nu a cerut cetățenia franceză pentru căsătorie, ci mai târziu, din rațiuni profesionale.

„A fost o mândrie că mi-am luat cetățenia pe baza muncii mele, nu pe baza faptului că m-am căsătorit. Dosarul pe care l-am depus s-a bazat pe cariera mea aici.”

Când nu este cu copilul și nici nu lucrează la un rol, Mădălina se dedică scrisului și visează la ziua în care scenariile sale vor deveni proiecte de film, dedicându-se în mod special psihologiei și condiției femeii în societatate. Se inspiră din cotidianul parizian și se bucură de el de fiecare dată când are ocazia.

„Îmi place să mă plimb în Paris, să merg, să văd oameni sau pur și simplu să stau la terasă și să observ comportante, să-mi imaginez ce e dincolo de ele. Totul mă interesează la ființa umană, e fascinantă.

Aici am învățat să mă debarasez de idei preconcepute, încerc să nu judec, mi se pare că judecata e primul lucru care îți închide mintea. Cred că face parte din meseria noastră de actori, de a încerca să înțelegi cât mai mult din ființa umană și să vezi din ce loc poate să plece o astfel de reacție, de decizie.

Actoria e o meserie de viață, nu poți să o separi.

-Gândurile îți vin în limba română sau franceză?

-În mintea mea lucrurile de suflet sunt exprimate în română și toate celelate în franceză.

-Dor de România simți vreodată?

-Tot timpul.

-De ce ți-e dor?

-Mi-e dor de specificitatea de acolo, pe care nu o pot găsi aici, orice s-ar întâmpla. E în aerul pe care îl respiri, e umorul. Sunt lucruri la care doar noi râdem. De asta mi-e dor. Eu mă simt româncă. Sunt o româncă la Paris.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Mădălina Constantin, actriță: “La Paris am învățat să mă debarasez de idei preconcepute.” appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

“Simțeam o agresiune puternică din exterior, aveam nevoie să răspund și nu știam cum.“

Povestea Alexandrei Badea își are rădăcinile într-o Românie care a marcat pentru totdeauna generațiile crescute sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu și copiii acestora.

Născută la București în 1980, Alexandrei îi era prevăzut un plan de viață similar cu cel al tuturor tinerilor români de la acea vreme.

“În anii ‘90 era tendința să îți asiguri copiii. Erau câteva căi: Medicină, Drept, ASE și Politehnică.”  Părinții au insistat să aleagă unul dintre aceste drumuri.

Dar fiica lor descoperise universul fascinant al teatrului și simțea nevoia de a exprima prin artă sentimente pe care nu le putea transpune în calcule matematice.

“Făcând Școala Centrală din București, vedeam pe fereastră ce se întâmpla în curtea Teatrului Bulandra – Grădina Icoanei. Vedeam cum descărcau decorurile, actorii care mai repetau.

La un moment dat am chiulit cu o prietenă și am intrat efectiv în teatru, când se repeta, ne-am împrietenit cu cabinierele care ne-au făcut turul teatrului, am intrat la cabine, la atelierele de costume și m-a fascinat teatrul din afara sălii, ceea ce se întâmplă în culise.”

Era primul contact cu teatrul pentru o adolescentă care nu văzuse niciodată un spectacol.

“Primul spectacol la care am mers a fost “Patul lui Procust”, al Cătălinei Buzoianu. Era și un roman care îmi plăcuse și era în programa de bac.

A fost o întâlnire foarte puternică pentru mine, un șoc estetic și un spectacol pe care am ajuns să îl văd de cel puțin 10 ori în 2 ani de liceu.

Și așa am început să văd multe dintre spectacolele Cătălinei Buzoianu. La un moment dat, mi-am zis o chestie foarte stupidă: dacă ea poate să facă asta, pot și eu să fac asta.”

Dintotdeauna i se spusese că nu are talent la scris sau în vreun alt domeniu artistic și ajunsese să creadă și ea același lucru. Regia i s-a părut, totuși, o cale de a aduce laolaltă oameni talentați care să exprime în spectacol ceea ce ea nu putea altfel.

“De prin clasa a X-a simțeam nevoia să vorbesc despre niște lucruri pe care le simțeam, despre furie, despre tristețe, niște emoții puternice care îmi făceau rău. Erau un fel de răspuns la agresivitatea mediului în care trăiam, atât în școală cât și în societate.

M-am gândit că aș putea exprima în imagini și cuvinte ceea ce simt, să dau furia afară din mine.

Când am zis că aș vrea să fac jurnalism, am fost descurajată. Că jurnalism pot să fac cu orice, dar să am o facultate serioasă înainte. Apoi am zis de fotografie. “Ce să faci tu la Arte Plastice? Nu ai talent la desen.”

Tot revenea noțiunea asta de talent, pe care eu acum o resping, nu știu ce e talentul.

În Franța nici nu se vorbește despre talent. Fac des workshopuri cu studenții din școlile de teatru și dacă aș vorbi acolo despre talent, să spun că unul are mai mult talent decât altul, cred că aș fi dată afară. Această noțiune nu există.

Acolo se vorbește despre aptitudini, autenticitate, singularitate și muncă, nu despre talent. Școlile de teatru din Franța încearcă să formeze artiști, nu neapărat actori care să execute. Artiști care să își exprime o personalitate, să aibă curaj să își asume un punct de vedere – cred că pe asta ar trebui să se pună mai mult accent în școlile de teatru din România.

Noi, în Est, legăm talentul de ceva foarte religios, ceva dat, cu care te naști. Eu nu sunt de acord. Dacă e să vorbim despre talent, cred că e ceva care se educă.

Eu îl văd precum un mușchi pe care îl antrenezi prin tot ce vezi, prin discuții, prin cărți, prin filme, prin experiențele de viață.”

Conform unei înțelegeri pe care a făcut-o cu tatăl său, Alexandra a fost nevoită să intre întâi la ASE pentru a primi permisiunea de a da și admiterea la regie de teatru, la UNATC. Așa a ajuns să aibă și diplomă de economist și de regizor.

20 de ani mai târziu, Alexandra Badea este astăzi unul dintre cei mai apreciați regizori emergenți din Franța, dar și din România. Însă adevărata cale de expresie care a adus-o în elita culturală franceză a fost dramaturgia.

După cele două facultăți absolvite în România, a terminat Masterul „Teorie și estetică teatrală” la Sorbona și s-a stabilit, fără să își propună asta, la Paris.

A regizat primele sale spectacole la teatre mici din capitala Franței, cu bugete mici și prieteni care acceptau să repete fără remunerație.

“Am făcut un spectacol – Povești de familie – l-am jucat de câteva ori. Nu înțelegeam nimic din sistem. A fost foarte greu.

În Franța nu sunt trupe, regizorul are o companie a lui, ea aplică la subvenții de la stat și caută co-producători teatre instituționalizate, care au ca angajați doar tehnicieni și personal administrativ. Personalul artistic e pe proiect.”

“În Franța un regizor face maximum un spectacol pe an, dacă nu chiar unul la 2-3 ani. 70% din activitatea lui e administrativă.”

În total, s-au adunat 10 ani de eforturi, în care nu a trăit din teatru. A realizat reportaje pentru RFI, a lucrat cu copiii în școli, a dat lecții de teatru sau a câștigat burse.  

În paralel, a fost invitată de mai multe teatre din România să monteze spectacole pe texte deja existente. Dar simțea că ceva lipsește.

“În România mă simțeam outsider. În Franța oamenii mă întrebau de unde am accentul.

Dorința mea era să scriu ceva despre ce simt eu și nu găseam deja piesa care să exprime ce voiam eu.”

“Și s-a întâmplat într-o vizită în România, în perioada aceea stranie dintre Crăciun și Anul Nou. Era un text foarte autobiografic, un colaj de scene, de monoloage, de liste de instrucțiuni.

Vorbea despre imposibilitatea de a te adapta și într-o societate și în alta. Imposibilitatea de a asimila regulile din societate, care sunt impuse din familie.”

Textul respectiv avea să fie prima sa piesă de teatru, Mode D’Emploi ( Mod de întrebuințare), pe care apoi a trimis-o, prin poștă, la o celebră editură din Franța – Arche Editeur.

Abia un an mai târziu a fost contactată.

„M-au sunat să îmi spună că vor să mă întâlnească și să mă întrebe dacă am și alte texte. Au zis că vor să mă publice.

Când am plecat de la întâlnire nici nu am crezut, ziceam că sigur o să se răzgândească, așa cum îmi ziceau mulți că vin să îmi vadă spectacolele și nu veneau.”

În 2009, primele sale trei piese – Mode D’Emploi; Controle d’identité, despre refugiații veniți în Franța în 2005, în perioada lui Nicolas Sarkozy, și Burnout, despre condițiile de lucru din întreprinderi și multinaționale – au fost publicate într-un volum la Arche Editeur, iar textele au fost puse în scenă de diverși regizori la teatre din toate zonele Franței.

„A fost o eliberare. Chiar mi s-a schimbat viața concret. Ușile mi s-au deschis în teatre.”

Iar acesta avea să fie doar începutul. Tânăra căreia școala românească îi spusese constant că nu are talent la scris, a primit în 2013 Marele Premiu pentru Literatură Dramatică, oferit de Ministerul Culturii din Franța, pentru piesa Pulverizare, publicată tot la Arche Editeur.

„Nu se aștepta nimeni să iau premiul ăsta. Nici eu nu mă așteptam. Eram în Mexic, nici nu am participat la decernarea premiilor.”

Pulverizare este o radiografie a societății franceze și a fost rezultatul unei munci de documentare de un an de zile, în care Alexandra Badea a intervievat mai mulți imigranți dintr-o micuță localitate de la marginea orașului Lyon.

„Documentarea e o etapă importantă. Mă interesează cum rănile istoriei au încă repercusiune asupra generațiilor de azi.

Am întâlnit primii muncitori algerieni care s-au instalat aici, acum stau în niște cămine în condiții precare, lucrează pe bani foarte puțini și și-au sacrificat viața ca să-i întrețină pe cei de acasă.

Am întâlnit soțiile muncitorilor veniți în anii ‘70, ele doar au crescut copiii și acum la 60 de ani erau în niște cursuri de alfabetizare și încercau să învețe limba franceză.”

“Am înțeles globalizarea și cum o decizie luată aici influențează viața unor oameni de peste tot din lume.”

Piesa a fost tradusă în engleză, germană, română sau portugheză și a devenit cel mai jucat text al său.

A scris apoi două romane (Zone d’amour prioritaire, 2014; Tu marches au bord du monde, 2020) și scenarii de film, regizând la rândul său primele sale scurtmetraje.

„Mi-am dat seama că ritmul meu de scris este mult mai rapid decât ritmul de a face un spectacol. Cea mai mare plăcere o am când scriu, mă simt liberă, nu am blocaje administrative.”

Propriul său statut incert într-o țară străină, relația tensionată cu țara natală, dar și interesul față de poveștile nespuse ale istoriei, au dat naștere unei scriitoare curajoase, remarcată în Franța drept autoare de teatru politic, pe teme legate de multinaționale, globalizare, colonizare sau supraveghere.

Iar dorința Alexandrei Badea de a spune astfel de povești a crescut și mai mult în 2013, după ce a devenit cetățean francez.

“A fost o ceremonie de naturalizare în care ni s-a spus că din acest moment trebuie să vă asumați istoria acestei țări, cu momentele ei de glorie și cu zonele ei de umbră.”

“Și că poate la un moment dat, în caz de război, veți fi nevoiți să vă luptați împotriva propriei voastre țări.”

A fost momentul în care a decis să citească mai mult despre colonizare și post-colonizare. Iar prin arta sa a adus la iveală episoade mai puțin cunoscute din istoria Franței.

Wajdi Mouawad, un cunoscut regizor care a montat anul trecut opera Oedipe de George Enescu, i-a dat șansa uriașă de a monta pentru prima dată la unul dintre cele 5 teatre naționale din Franța – Teatrul La Colline din Paris, pe care îl și conduce.

Iar Alexandra Badea a ales să pună în scenă o trilogie inspirată din istoria Franței. În timp ce a lucrat la acest proiect, s-a plimbat mult în Cimitirul Père Lachaise, aflat chiar lângă Teatrul La Colline.

„Prima parte e despre un masacru al soldaților senegalezi, veniți în al Doilea Război Mondial în Franța și care chiar au eliberat teritorii. La sfârșitul războiului, statul francez le datora solda de război, li s-a dat o parte și li s-a spus că partea cealaltă o veți primi în țările voastre.

Când s-au întors acolo și și-au cerut drepturile, au fost împușcați, a fost un masacru. Nu se știe câți oameni au murit și nu se știu numele lor, au fost aruncați la gropi comune.

Toată lumea a fost uluită, povestea nu era cunoscută.”

A doua parte a avut premiera chiar la prestigiosul Festival de Teatru de la Avignon, aducând la iveală un episod despre mai mulți algerieni care au fost aruncați în Sena, după ce și-au cerut drepturile, iar a treia parte a vorbit despre copiii unor imigranți, aduși să repopuleze zonele rurale din Franța.

Trilogia s-a jucat inclusiv în spectacole integrale și s-a bucurat de un succes răsunător, având numeroase reprezentații.

Pe Alexandra, eleva de liceu care s-a strecurat în culisele Teatrului Bulandra, am găsit-o acum în culisele unuia dintre cele mai importante teatre din Franța, ca regizoare franceză de origine română.

La câțiva pași de teatru, în vitrina unei librării sunt așezate chiar câteva dintre volumele sale, multipremiate.

Însă dincolo de premii, textele și spectacolele Alexandrei Badea înseamnă mai mult decât prestigiu. Ele dau voce unor oameni invizibili în societate.

În România a scris despre Pogromul de la Iași în piesa Perfect compus, montată la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu.

Și este interesată în egală măsură de psihologia transgenerațională, de cum se transmit lucrurile de la o generație la alta și cum reușim să ne desprindem de ele. Despre asta va vorbi și în viitorul său spectacol – Exil – care va avea premiera în această toamnă la Teatrul Național din București.

“Am fost învățați să supraviețuim prin a nu spune ceea ce gândim, prin a ne adapta, a ne strecura, a sacrifica anumite lucruri.

Nu știu dacă e neapărat o problemă românească, poate e universală, dar în România mă durea mai tare.”

“Demult îmi doream să scriu ceva pe tema asta. Voiam să vorbesc despre exil și relația cu România, de furie și iubire, pe care le simțim cu toții, de dorința de a pleca, dorința de a reveni, imposibilitatea de adaptare aici. Dar și despre lucrurile moștenite – educație, blocaje care ne sunt date din familie și din școală.”

Alexandra Badea e stabilită la Paris de aproape 20 de ani și, cel puțin momentan, nu se vede locuind în altă parte.

„Eu nu mă consider emigrantă. Efectiv a fost o experiență la care m-am oprit. Dar sunt în mișcare, nu stau doar într-un loc.”

“Mă hrănesc foarte mult din toate influențele culturale, stau într-un cartier lângă Gare de l’Est, sunt frizerii africane, e o zonă care se numește Mica Turcie, apoi e o zonă asiatică. Când sunt în București, îmi lipsește melanjul ăsta, mai ales în plan artistic.

Paris e unul dintre puținele orașe din lume în care poți vedea în materie de film, teatru, expoziție, cam tot ce se face oriunde în lume – un film independent din Camerun, Guatemala.

Mă hrănesc din asta ca om, nici măcar ca artist. Am nevoie de energia asta. Paris e o sursă de energie.”

Este Cavaler al Artelor și Literelor în Franța, țara care i-a deschis porțile către o cultură universală, dar revine constant în țara natală, cu care încearcă să se reconcilieze prin teatru.

“Vreau să vorbesc și publicului din România. E important, chiar vital pentru mine.”

“Nu pot să-mi explic de ce. Nu știu dacă e nevoie de mine, dar eu am nevoia asta de a face ceva în România.

Am zis că dacă vorbesc despre poveștile ascunse din istoria Franței, trebuie să vorbesc și despre poveștile ascunse din istoria României.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Alexandra Badea, scriitoare și regizoare: “Mă interesează cum rănile istoriei au încă repercusiune asupra generațiilor de azi.” appeared first on Cultura la dubă.