ENG Version

“Asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?“

Plecarea. Pentru un copil de 8 ani, plecarea poate fi o noțiune asimilată mult prea devreme, mai ales dacă se întreaptă către necunoscut. Devine, totuși, suportabilă atunci când are alături o mamă determinată să-i ofere o nouă viață.

Plecarea este înrădăcinată în povestea vieții lui Sebastian Stan. A părăsit Constanța în copilărie, lăsându-și bunicii îndrăgiți și prietenii de pe scara blocului. A ajuns cu mama sa în Austria, apoi în America, la New York. Pentru ca ulterior cariera de actor să implice alte și alte plecări.

Dar azi nu vom vorbi despre plecare, ci despre întoarcere.

Cu o capacitate extraordinară de transformare, alegând scenarii cât se poate de diferite, Sebastian Stan este acum unul dintre cei mai apreciați actori de la Hollywood, câștigător al unui Glob de Aur și nominalizat la Premiile Oscar. Are dublă cetățenie – americană și română.

Iar în doar câteva săptămâni va putea fi văzut jucând pentru prima dată într-un film românesc, Fjord, regizat de Cristian Mungiu, acolo unde-i stă perfect oricărui artist de cinema – la Festivalul de Film de la Cannes, în competiția oficială.

Ca să te apropii de o celebritate precum Sebastian Stan trebuie să treci, în mod normal, de o armată de agenți, fie impresari, publiciști, fie la propriu, agenți de pază.

Pe platoul de filmare de la Fjord, din Norvegia, lucrurile au stat, însă, altfel. Timp de mai bine de o lună, Stan și-a dat jos pelerina invizibilă de superstar și s-a integrat în diferitele straturi ale echipei de filmare, formată din români, norvegieni, suedezi sau finlandezi.

Tot în mod normal, o astfel de celebritate oferă interviuri rar și doar publicațiilor majore, cunoscute la nivel internațional.

Faptul că Sebastian Stan a decis să acorde primul său interviu în România, de după nominalizarea la Oscar, unei publicații mici, precum Cultura la dubă, spune mult mai multe despre el decât despre noi. Este doar una dintre formele prin care își pune notorietatea în slujba celuilalt, pentru a susține cauze în care crede, cauze care altfel nu se bucură de foarte mult sprijin. Cu același raționament a susținut, în calitate de producător și finanțator,  lungmetrajul de debut al unei regizoare din România – Malul Vânăt, al Andreei Borțun.

Discuția cu Sebastian Stan a decurs cât se poate de natural și a atins subiecte personale, care ne ajută să-l vedem dincolo de cariera de actor. De la căutarile unui copil trezit într-o lume complet diferită, la adultul de 42 de ani care încearcă să-și găsească adevarata identitate și rolul său pe pământ. Toate astea, în contextul pierderii dureroase a tatălui – “cu tata vorbeam doar în română, ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru.”

Ce rol are filmul în toată această poveste? Este arta prin care Stan își poate aduce cel mai autentic contribuția într-o lume măcinată de conflicte. Și este totodată parte din propriile sale căutări.

Interviul a avut loc în Norvegia, în aprilie 2025, într-o pauză de filmare. Sebastian a ales să vorbească în limba română, dar pe alocuri unele idei au fost exprimate în engleză.

Materialul prezintă totodată primele imagini cu Sebastian Stan pe platoul de filmare de la Fjord, surprinse de fotograful Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

***

“Sebastian, suntem în Norvegia, aproape de finalul filmărilor la Fjord. În primul rând ce faci, cum te simți aici?

Nici nu-mi vine să cred că mai avem doar două săptămâni și terminăm. E puțin ciudat aici, ai o altă stare. După atât de mult timp petrecut aici, în izolare, printre munții ăștia sălbatici, parcă nu mai știi dacă gândurile care îți trec prin minte îți aparțin cu adevărat sau sunt ale personajului.

Probabil tocmai această austeritate a peisajului a fost perfectă pentru mine, m-a ajutat să mă deconectez de orice altceva și să mă afund într-o cu totul altă lume, una care pare aproape fără timp.

Să fim în această locație ne-a ajutat mult să înțelegem cum ar fi viața aici pentru această familie din film, cum ar arăta lumea fiecărui personaj. Este cu adevărat un spațiu unde granițele dintre tine și rol se estompează treptat, ceea ce este minunat, nu?

Înainte să plec, nu prea am avut timp să mă gândesc cum va fi aici dintr-o perspectivă obiectivă, fiind o experiență total nouă, până la urmă, este primul meu film cu o echipă formată din foarte mulți români.

Ce te-a făcut să accepți acest proiect și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Mi-am dorit de multă vreme să colaborez cu Cristian. Dacă mă uit la ultimii ani, pot spune că am devenit tot mai dependent de regizori și de poveștile care îmi permit să pătrund în profunzimea personajului.

Îmi place să descopăr în mine și în personaj ceva neașteptat, poate chiar înfricoșător, genul ăla de teamă care te împinge să sapi mai adânc. Frica asta interioară, de a nu fi pe deplin pregătit sau de a eșua în fața unei nuanțe noi, a unui personaj străin mie, este ceea ce caut, cred că este cea care mă ajută să cresc ca actor.

Pe Cristian l-am admirat încă de când i-am văzut primul film. Ne-am cunoscut acum câțiva ani și am tot încercat să găsim un proiect la care să lucrăm împreună. În cele din urmă, l-am găsit pe acesta și sunt recunoscător că s-a concretizat.

Tu ai trăit cea mai mare parte a vieții în afara României și ai avut deja în cariera ta proiecte de film extraordinare. Cum poți explica dorința asta a ta, de a avea o conexiune nu doar personală cu țara în care te-ai născut, ci și una profesională, artistică? Cum și când a apărut dorința sau nevoia aceasta și ce stă de fapt, în profunzimea ei?

România este locul în care m-am născut și unde o parte din ceea ce sunt astăzi s-a format. Și da, de multă vreme îmi doream să mă implic într-un proiect cinematografic românesc.

Primul proiect cu industria cinematografică românească nu este acesta, Fjord, ci filmul regizat de Andreea Borțun, „Malul Vânăt” (A River’s Gaze), în care m-am implicat în calitate de producător și finanțator. M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a fi parte, de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, la primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

A fost nevoie să mă maturizez, să adun experiențe și, mai ales, să-mi cultiv curiozitatea și dorința de a înțelege mai bine de unde vin. Această redescoperire m-a influențat mult încă de la începuturile carierei, realizând că locul de origine și trăsăturile care mă diferențiază sunt, de fapt, părți care mă definesc și mă sprijină în viață – asta după ce o mare parte a copilăriei mi-am dorit doar să mă integrez și să fiu ca ceilalți.

Fiind societăți diferite în care a trebuit să mă adaptez (n.r. Austria, SUA), probabil că e firesc să-ți dorești să aparții.

Cu vârsta, realizezi că unicitatea nu vine din ceea ce ai în comun cu ceilalți, ci tocmai din acele calități și experiențe care îți conturează identitatea proprie și te provoacă să-ți construiești un drum al tău. Diferențele și particularitățile noastre sunt, până la urmă, cele care ne oferă o perspectivă originală asupra lumii și ne permit să trăim detașat de norme, în acord cu cine suntem cu adevărat. Acest aspect contează enorm, mai ales în industria filmului, unde, ca actor, totul pornește de la cum îți găsești vocea.

Succesul cred că ține și de puterea de a te exprima sincer, care adesea vine din propriile tale rădăcini, trăiri și experiențe de viață. Exact asta stă la baza capacității de a înțelege profunzimea personajelor și a poveștilor despre care vorbeam mai devreme, dar și a oamenilor cu care lucrezi, fiecare cu istoria sa unică. Bogăția asta face interpretarea vie, relevantă.

Gândurile acestea m-au urmărit mereu și m-au făcut să-mi doresc tot mai mult să mă întorc în locul de unde am plecat, un loc care îmi apare în niște amintiri bizare din timpul Revoluției din 1989, dar mai ales în cele cu bunicii, familia, prietenii de atunci, cu felul în care ‘cei mari’ relaționau între ei și cu situația socială și politică a acelor vremuri.

Toate astea au luat contur prin 2003, când am întâlnit o româncă, pe Alexandra Tînjală, care apoi mi-a devenit prietenă.

Eram în Anglia cu colegii mei de la actorie din America, de la Rutgers – unde mergeam la facultate. Ea era prietenă cu cineva din clasa mea și prietenul acela a zis: hey, tu ești român, ea e româncă, hai să vorbiți. Eu, până atunci, nu mai aveam niciun contact în România. Cu copiii cu care mă jucam în copilărie nu ținusem legătura. Bunicii, sărmanii, muriseră. Nu mai aveam pe nimeni. Toți eram plecați.

Iar datorită Alexandrei am început să redescopăr România, cinematografia românească, regizorii români. Ea m-a introdus noului val românesc – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, apoi filmelor lui Radu Jude și ale altor regizori români. Ea îmi trimitea filme: „Moartea domnului Lăzărescu”, „4,3,2”, „A fost sau n-a fost?”- care rămâne unul dintre filmele mele preferate, și multe altele.

Țin minte că prin 2008 mi-a adus un DVD cu filmul lui Cristian, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe care obținuse autograful lui. Sunt chiar curios dacă îl mai găsesc acasă. Ar fi ceva!

Apoi am început să mă implic în programul de voluntariat al Alexandrei, Our Big Day Out, în calitate de voluntar, care vizează copii din instituții de plasament și oameni defavorizați. Alexandra Tînjală este voluntar și al ONG-ului The Alex Fund, fondat de Leslie Hawke (n.r. mama actorului Ethan Hawke).

Ei, acest ONG, The Alex Fund, avea un eveniment la Lincoln Center, în New York – proiecția filmului lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Și Alexandra m-a invitat la această proiecție, o ocazie perfectă să îl întâlnesc pe Cristian Mungiu, mai ales că locuiam în New York.

Astfel că am luat-o pe mama cu mine, iar la acest eveniment l-am întâlnit pe Cristian prima dată. Nu cred că el știa ceva despre mine atunci. Se întâmpla prin 2016 cred.

Cum s-a dezvoltat după acest moment relația voastră? Ați ținut legătura?

Până în 2018 nu am mai auzit nimic de la el, dar în 2018 Alexandra i-a propus să mă invite la American Independent Film Festival, la București. Acolo am fost invitat cu filmul I, Tonya, în care abia jucasem. În aceeași săptămână l-am întâlnit și pe Corneliu Porumboiu, al cărui fan eram deja de câțiva ani buni. Și abia de atunci pot spune că am ținut legătura mai des și cu Cristian și cu Corneliu.

Spuneai mai devreme că ați avut mai multe încercări să lucrați împreună, dar că abia acum v-ați potrivit. Simți că a venit exact la momentul oportun în cariera ta această colaborare cu un regizor român?

Da, acum, după mai bine de 20 și ceva de ani în businessul ăsta – e foarte interesant să mă aud spunând asta (n.r. zâmbește) – am realizat mult mai mult că, în mod surprinzător, nu poți controla totul, oricât ai vrea.

Mereu îți dorești să lucrezi cu anumiți regizori, să obții roluri specifice, dar pentru mine toate filmele importante,  de la The Apprentice și I, Tonya, A different man și acum, Fjord, au venit exact când nu mă așteptam.

A fost ca și cum m-aș fi lăsat purtat de val, ca și cum mi-am ridicat mâinile în aer și am zis: știi ceva? Dacă o să fie, o să fie, dacă nu, nu. Și tocmai atunci, lăsând lucrurile să curgă natural, s-au legat toate.

Și mă simt extrem de norocos că Fjord s-a concretizat. Vorbeam despre el încă din vara lui 2024 și tot nu eram sigur dacă o să-l facem în decembrie sau ianuarie, dar, până la urmă, iată, s-a nimerit acum, în primăvară. Și da, parcă a fost sortit să fie așa.

Eu mai vorbisem cu Cristian și despre R.M.N. Am încercat și atunci să vedem dacă filmul acela poate să fie potrivit pentru mine, dar nu ne-am sincronizat. Și cred că, până la urmă, Fjord este mult mai potrivit pentru noi.

Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu? Te-ai obișnuit repede cu stilul lui de lucru pe set, cu plan-secvență, cu multe duble?

E fascinantă situația aceasta, să lucrezi cu un regizor care are un stil atât de personal și meticulos. Ce-mi place cel mai mult în meseria asta e că fiecare regizor vine cu propriile metode.

E cumva un moment care nu încetează să mă incite. Ca actor trebuie să fii mereu deschis să absorbi ceva nou de la fiecare proiect – ce a funcționat într-un film, nu înseamnă neapărat că va funcționa în următorul.

În plus, nu-mi place să joc mereu același lucru, devine plictisitor.

Exact această instabilitate face o carieră creativă să se simtă vie. Cumva te obligă să te reinventezi constant, să descoperi tot felul de resurse nebănuite în tine, mai ales cu un regizor care reconstruiește realitatea la milimetru. Recunosc (râde), am nevoie de cineva care să mă ghideze. Cred că încrederea în regizori este crucială.

De când am văzut primele lui filme i-am observat stilul inconfundabil: fiecare scenă e păstrată ca o secvență lungă, uneori de 20 de minute, iar alteori și cu o sută de oameni implicați. Și privești acele secvențele și ai impresia că urmărești un documentar – actorii nu par să joace un rol, ci par să trăiască povestea. Cred că așa situația devine foarte reală, credibilă.

Dar nu știam cât de mult lucrează el la ceea ce vedeam noi, cât de atent este la fiecare detaliu.

De exemplu, el se preocupă la milimetru cum stă un copil într-un colț sau cum flutură un steag, toate sunt gândite minuțios ca să creeze o autenticitate vizuală ireproșabilă.

După ce am văzut toate lucrurile astea, îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, aproape ca pe un pictor. Poți opri filmele lui pe orice cadru și să-l privești ca pe o operă de artă. Și asta nu cred că este întâmplător. Are un ochi extraordinar pentru detalii, ceea ce dă filmelor lui și un nivel estetic rar. Mi se pare că este foarte dificil să realizezi așa ceva și tocmai de aceea mă uimește, mă tot întreb „cum a reușit să gândească tot acest univers?”.

Pentru mine, toate aceste lucruri au fost foarte motivante și m-au împins zilnic să vreau să mă ridic la înălțimea universului pe care îl creează în filmele sale.

Diferența mare între filmele americane și cele europene este că în foarte multe filme americane ai adesea senzația că ți se spune cum să te simți, parcă cineva îți dă cu lingura în gură. În schimb, în filmele europene ți se arată o situație, iar tu, ca spectator, ești cel care trage concluziile, decizi cum să simți, cum să interpretezi personajele și povestea.

Este o abordare mult mai creativă și artistică și, după mine, acesta este impactul pe care filmul ar trebui să-l aibă asupra publicului. Asta este viața, până la urmă, nu există doar alb sau negru, nimeni nu este doar bun sau doar rău, toți încercăm în fiecare zi să trăim și să ne împăcăm cu deciziile noastre, conștienți că suntem supuși greșelilor și că nimeni nu e perfect.

Revenind la lucrul cu Cristian, filmarea unei secvențe de 20-30 de ori este o provocare imensă, ceva se întâmplă. Este și un subiect foarte greu, cuprinde niște scene foarte emoționante. Să încerci să ții emoțiile acelea, ca actor, pentru atât de mult timp, de fiecare dată, de 20-30 de ori, nu este deloc ușor.

Poți simți că ai intrat perfect în starea respectivă la dubla cinci, dar poate ceilalți actori nu au nimerit-o. Totul trebuie să fie sincronizat impecabil.

Într-un fel, stilul ăsta de filmare seamănă cu punerea în scenă a unei piese de teatru: faci repetiții zilnice, ai spectacol de câteva ori în săptămână, trebuie să păstrezi ritmul și intensitatea, dar totuși să găsești mereu nuanțe noi în aceeași structură, chiar dacă repeți același text sau scenă.

E fasciant să te duci din nou și din nou spre acea stare emoțională încercând să o îmbunătățești de fiecare dată, nicidecum să o repeți, ci să te autodepășești.

Pentru acest rol a fost nevoie să îți schimbi radical look-ul. Cum ați ajuns la un acord în această privință? Ți-a fost greu să faci asta?

Nu cred că a fost greu, mai ales după experiențele cu serialul Pam & Tommy, unde am slăbit peste 9 kilograme, sau pentru rolul din The Apprentice, unde m-am îngrășat cam tot atâta.

Cred că adaptarea look-ului ajută enorm și aduce autenticitate personajului. Nu doar în ce vede publicul, ci în cum relaționez eu, ca actor, cu personajul: te comporți altfel, te miști diferit, manierismele se schimbă, anumite instincte par să se reașeze și adapteze automat. Cu cât ești mai aproape de fizicul personajului, cu atât te apropii mai mult de el.

Schimbarea aceasta de look nu o văd ca pe ceva greu, ci mai degrabă necesară dacă asta se impune de către personaj. Dacă mergi la lucru știind exact cum va fi, nu mai ai unde să înaintezi, iar pe termen lung n-ai decât de pierdut.

Cum spuneam, pentru mine disconfortul, teama și necunoscutul sunt cruciale în proiectele în care mă implic. Pentru mine, ele stau la baza libertății și evoluției creative.

Simți că ți-a dat o nouă perspectivă asupra României această colaborare, nu doar cu Cristian, ci cu toată echipa de români? Ai petrecut mult timp cu ei, nici nu știu dacă ai stat vreodată atât de mult timp cu atât de mulți români la un loc.

Da, am vorbit și cu mama zilele trecute la telefon și mi-a spus că româna mea este mult mai bună de când am venit aici.

Să pot să vorbesc în română atât de mult timp a fost fain și foarte bine. Totuși, pentru mine, relația cu România este un proces care încă se dezvoltă și va mai dura ceva timp până să ajung la toate straturile pe care mi le doresc. Sunt încă mulți regizori și oameni din industria românească cu care îmi doresc să lucrez. (n.r. Radu Jude a anunțat pentru Cultura la dubă că va face un film cu Sebastian Stan).

Românii au un mod expansiv de a vorbi, plin de gesticulație, pe de o parte sunt foarte inimoși, pe de altă parte, foarte încăpățânați. Am râs mult cu ei și mi-a plăcut să simt această energie, care, da, îmi apare foarte cunoscută, familiară.

De exemplu, când am filmat o secvență cu Alin Panc, abia mă puteam abține să nu râd – avea un mod de-a fi care mă făcea să mă prăbușesc de râs doar cu o privire! Iar Adrian Titieni, pe care îl văzusem în filmul Bacalaureat, unde a fost nemaipomenit, este un actor incredibil. Am rămas profund impresionat de prezența și profesionalismul lui și sunt foarte recunoscător să lucrez cu el, dar și cu restul echipei de români.

Sincer, am fost puțin speriat să fiu cu ei pe platoul de filmare, a trebuit să îmi regăsesc limba română, am încă accentul pe care îl am, voiam să vorbesc cât mai bine, să fiu cât mai autentic, ca cineva care a plecat din România după mult mai puțin timp decât am plecat eu.

Bine, ei sunt actori 100% români, cu rădăcini adânci în cultura și subtilitățile modului de exprimare, ceea ce, da, m-a intimidat puțin la început. Dar tocmai aceste diferențe au creat o chimie specială atât pe platou, cât și între noi. A fost și rămâne o experiență formidabilă pentru mine!

Dar crezi că, dincolo de aspectul unei colaborări profesionale, tendința noastră de a ne reconecta cu rădăcinile, odată cu înaintarea în vârstă, de a redescoperi poveștile trăite de bunicii noștri, se referă, de fapt, la o nevoie personală de a ne cunoaște cu adevărat identitatea? Parcă altfel vedem lucrurile astea aproape de 40 de ani. Pentru tine cum este?

Este exact cum ai spus tu. Când ajungi la 42 de ani (n.r. râde), cum sunt eu, gândești foarte diferit. Mai ales când pierzi oamenii din viața ta.

Când tata a murit, în 2021, foarte multe s-au schimbat pentru mine. Un astfel de eveniment schimbă complet felul în care vezi viața, de unde vii, ce s-a întâmplat, care e istoria, care sunt rădăcinile, ce te-a făcut, cum te-a făcut, etc.

Și iar mă întorc la cele discutate mai devreme: nu este vorba doar de apropierea de rădăcini sau cunoașterea lor, ci și înțelegerea acestora și compasiunea de care trebuie să dai dovadă pentru a nu te aliena de ele, oricât de șubrede par în anumite momente.

Tatăl meu a murit, din păcate, într-un spital din România. Acele zile în care se zbătea pentru viață, în țara sa natală, într-un loc de unde plecase demult și în care se întorsese doar în vizită, îmi sunt și azi foarte greu de descris.  

Stările prin care am trecut atunci, furia pe care am simțit-o față de acest sistem care părea smuls din vechile povești despre România, neputința în fața bolii și, mai ales, în fața modului în care funcționează acest sistem, lipsa de transparență, barierele de comunicare și relația lipsită de empatie dintre unii medici și pacienți sau aparținători, recunosc, m-au marcat.

Am tot încercat să înțeleg cum faci față unui astfel de mecanism, mai ales că vorbim de sistemul medical.

Și când am citit acest scenariu, am simțit această paralelă: pierderea tatălui meu în meandrele birocrației medicale românești, neputința împărtășită probabil de mulți români care își pierd părinții astfel, seamănă izbitor cu tensiunile din Fjordul lui Mungiu – familia ruptă de distanță, valorile culturale aflate în conflict și lupta mută pentru a păstra ce rămâne din umanitate în fața unui mecanism rece și impersonal.

America a avut mare influență asupra mea, fiindcă acolo am crescut. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să plec atunci când am putut să plec, că am avut-o pe mama, care s-a luptat foarte mult să putem pleca după Revoluție, să avem alte șanse.

Dar această plecare o simt și ca pe o vină cumva. Stai și te gândești că nu foarte mulți au avut aceste oportunități.

Și tot te gândești cum ar fi fost dacă nu plecam, dacă rămâneam acolo. Sau dacă plecam și nu mă mai întorceam deloc, dacă aș fi pierdut româna complet.

La vârsta asta te gândești la toate astea, nu ai cum altfel. Până la urmă, trebuie să accepți. Ăsta a fost drumul tău. Singura cale. Dar trebuie să le recunoști pe toate: și norocul și vina și unde te-ai îndreptat, dar și de unde ai plecat.

Și munca.

Da! Și munca. Eu am încercat să fac ceva cu oportunitatea asta și câteodată nici nu îmi vine să cred că suntem aici și vorbim despre asta acum.

Totuși, când pierzi un părinte, când te gândești la copii, la cât de repede trece viața asta, privești dincolo de tine. Stai și te întrebi: ce poți tu să mai zici și să mai faci? Ce faci cu platforma asta pe care ai clădit-o, pe care o ai?

Ăsta e drumul meu. Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește egoul.

De asta m-am implicat în proiectul Alexandrei de voluntariat, Our Big Day Out, și în filmul Andreei Borțun, (n.r.„Malul Vânăt / A River’s Gaze), fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: pregătirea a presupus patru-cinci ani de cercetare în zone rurale, filmările s-au întins pe patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmările, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.

Deci da, încerc să găsesc mai multe căi prin care să contribui, dar să rămân în același timp cine sunt, să nu pretind altceva decât ceea ce sunt.

O să închei cu ceva cu care trebuia să încep: felicitări pentru Globul de Aur și pentru nominalizarea la Oscar! Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar momentul speech-ului tău a provocat niște emoții puternice în România. Poate unii au spus: de ce ni-l asumăm noi, că România nu are niciun merit. Dar adevărul este că pentru români reușita unui sportiv sau a unui artist român peste hotare aduce un soi de bucurie pe care nu și-o pot lua din altceva.

Mulțumesc mult! Am spus pe scenă exact ce am simțit. Iar legat de România, ce pot să spun acum este că în anii aceia în care eu am plecat, era foarte mult haos pentru mine.

Când ești copil, tot încerci să-ți găsești casa. Ba trăiești aici, ba te duci acolo, apoi în altă țară. Așa cum am spus, când ești copil, vrei să fii ca toți ceilalți. Dar, până la urmă, anii ăia m-au făcut pe mine. Fără tot haosul acela, copilăria în România, plecatul în Austria, pe urmă America, toate astea m-au construit pe mine și altfel nu aș fi fost aici.

Poate că există oameni care au o viață ok, au o familie întreagă, nu li s-a întâmplat nimic rău și devin genii, nu știu, e posibil. Dar fiecare regizor de care eu m-am atașat, fiecare scriitor, scenarist, absolut toți au povești de familie, o copilărie, niște situații care i-au determinat să se întrebe cine sunt, să descopere de ce sunt ei capabili.

Niște traume…

Exact. Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.

Și asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?

Eu înțeleg că poate unii se uită și zic “ăsta a plecat, ce naiba mai are el de spus?”. Dar, totuși, dacă nu aveam momentul ăla acolo (n.r. la câștigarea Globului de Aur), dacă nu spuneam ce am spus…

Puteam să fi fost pe scenă o oră și tot nu aș fi terminat de mulțumit tuturor. Tot timpul visezi la momentele astea, te gândești: dacă ajung acolo, ce o să zic? Până la urmă, momentul acela trebuie să fie “mulțumesc!”. Nu ajungi acolo singur. Ajungi acolo pentru că sute de situații s-au întâmplat, pentru oamenii pe care i-ai întâlnit pe parcurs și pentru că ai muncit foarte mult.

Momentul acela în care ai spus, la final, România, te iubesc!, a fost spontan sau îl aveai pregătit? Și de ce ai vrut să faci acea declarație față de România?

A fost și nu a fost spontan. A fost în primul rând un mesaj pentru mama mea sau, mai bine zis, de la mama mea, care mereu mi-a repetat: „Trebuie să-ți amintești de unde ai plecat”. Pe de o parte, a reprezentat puterea ei de a pleca cu mine, singură, drumul nostru comun.

Pe de altă parte, despre suportul tatălui meu vitreg, care a fost unul necondiționat, și, în egală măsură, despre tatăl meu și relația pe care am avut-o cu el, despre momentele petrecute împreună, în care îmi aducea la viață zeci de povești din și despre România, despre muzica românească pe care o ascultam împreună, despre faptul că vorbeam cu el doar în română – ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru – și până la propriul său drum, care nu a fost deloc unul ușor, dar și despre poveștile despre el descoperite ulterior de la prietenii săi, după ce l-am pierdut.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost neautentic și nejustificat să nu spun ceea ce am spus.

Firește că de-a lungul carierei m-am gândit la clipa asta, să fiu pe scenă și să reflectez la parcursul meu, la originea mea, să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la viața asta. Așa că, într-un fel, nu a fost spontan, în realitate, nu aș fi fost acolo dacă nu aș fi avut drumul și trecutul acesta, care începe și va începe mereu cu România.

A fost felul meu de a recunoaște de unde vin, de a-mi arăta mândria pentru trecutul meu, de a-l accepta pe deplin, pentru identitatea mea și pentru toți oamenii care mi-au fost alături și m-au format, de acolo, din țara în care m-am născut.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sebastian Stan: “Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.” appeared first on Cultura la dubă.

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, realizat în 2021, Serge Celibidachi a povestit cum a luat naștere acest film, de ce se numește Cravata Galbenă, dar și cum a fost relația personală cu tatăl său. Cravata Galbenă este cel mai scump film românesc din istorie.

“E vorba despre o călătorie extraordinară, bineînțeles că e vorba despre el și caracterul lui, dar depășește lumea muzicii. E o povestea unui om cu un vis, care a plecat de acasă și nu a mai revăzut pe nimeni.

A plecat în Germania pre-nazistă, l-a prins războiul acolo, totul pentru pasiunea lui, căutând adevăratul lui sens. E o poveste care ar putea cumva să rezoneze cu fiecare dintre noi.

Apoi este relația complexă dintre tată și fiu. Tatăl lui a spus că nu poate să rămână acasă dacă vrea să facă muzică și oricum el avea gânduri să plece la București și să înainteze în muzică. A plecat de acasă și a căutat tot timpul admirația și aprecierea tatălui său și nu le-a regăsit. A fost o relație strictă și dificilă. Această poveste personală e foarte complexă și o veți regăsi în film.”, spune Serge Celibidachi.

Filmul urmează să fie lansat toamna aceasta în cinematografe.

Filmul acoperă peste șapte decenii din viața dirijorului și este o producție cu finanțare exclusiv românească, realizată de o echipă de peste 300 de profesioniști. A fost filmat integral în România, cu sprijinul a cinci orchestre naționale, care au recreat concertele istorice ale lui Celibidache din Philadelphia, Buenos Aires, Veneția, București și Berlin.
În rolurile principale sunt John Malkovich (Dangerous Liaisons, Being John Malkovich) și Miranda Richardson (Tom & Viv, Damage), ambii dublu nominalizați la premiile Oscar, Ben Schnetzer (The Book Thief) și Kate Phillips (Peaky Blinders, Downton Abbey). Sean Bean (Game of Thrones, The Lord of the Rings), laureat a două premii BAFTA, Anton Lesser (Game of Thrones) și Charlie Rowe (Rocketman) completează distribuția.

“Cred că acest film va atrage oameni care vor să creeze ceva, oameni care merg pe propriul lor drum și care sunt dispuși să persevereze pentru a face lucrurile așa cum consideră ei că e potrivit”, declară actorul John Malkovich.

Filmul este regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul dirijorului, care semnează și scenariul împreună cu James Olivier. Din echipa de creație fac parte nume importante din industria cinematografică internațională: directorul de imagine Peter Menzies, Jr. ACS, designerul de costume Alessandro Lai, designerul de machiaj, coafură și prostetică Lynda Armstrong și scenograful Vlad Vieru.

Muzica originală este compusă de Kathryn Kluge și Kim Allen Kluge, iar castingul internațional este coordonat de Des Hamilton și Georgia Topley.

“Acest proiect este împlinirea unui vis de-o viață. Nu este vorba despre cei șapte ani în care am realizat acest film, ci despre cei 50 de ani în care am purtat această poveste în mine, cu speranța că vom putea descoperi traiectoria unui băiat din România care și-a răspândit geniul în întreaga lume. Acest film a fost întotdeauna cel mai drag proiect al meu, un mod de a aduce o lumină frumoasă și pozitivă asupra unei țări a cărei imagine și libertate au fost
martirizate de-a lungul secolului trecut”, spune Serge Ioan Celebidachi, regizorul filmului.

Producătorii filmului sunt Adela Vrînceanu Celebidachi, Cristina Dobrițoiu, Andrei Boncea, James Olivier și Robert W. Cort. Cravata Galbenă este o producție Oblique Media, în coproducție cu Safe Frame, Avanpost Media, Frame Film și Frame Film Illustrious Studio, realizată cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei.

Sergiu Celibidache s-a născut la Roman, în 1912 și a murit în Franța, în 1996. El a scris istorie pentru cea mai importantă orchestră din lume, Berliner Philharmoniker, devenind cel mai tânăr dirijor principal din istoria sa, în 1946. Pe lângă talentul său, el a devenit cunoscut și pentru severitatea pe care o arăta în fața muzicienilor din orchestră, dar și pentru că a considerat că muzica merită ascultată doar live, în sala de concert, nu și înregistrată.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post VIDEO Primele imagini din filmul “Cravata Galbenă”, inspirat din viața dirijorului Sergiu Celibidache appeared first on Cultura la dubă.

Într-o țară occidentală, un regizor multipremiat la cele mai importante festivaluri de film are statutul unei celebrități. În România, Radu Jude, un regizor multipremiat la cele mai importante festivaluri de film, ia Bucureștiul la pas și trece aproape invizibil printre oamenii apăsați de grijile zilnice.

E cât se poate de conectat la farmecul, dar mai ales la haosul țării noastre și se lasă inspirat de orice vede pe stradă, în interacțiunile cu autoritățile, în presă sau pe social media. “România oferă foarte mult material unui cineast. E de ajuns să ieși pe orice stradă și poți face un film în momentul ăla, pe loc.”

Între frecventele participări la festivaluri internaționale, nu încetează să deschidă și să dezvolte zeci de foldere care cuprind idei pentru viitoarele sale filme. Printre proiectele la care lucrează acum se numără un film produs majoritar de francezi, pornind de povestea unei românce care lucrează peste hotare, în timp ce fiica sa rămâne acasă, un alt film despre o româncă din mediul rural care face videochat și un Frankenstein cu Sebastian Stan în rol principal, după cum regizorul dezvăluie în premieră pentru Cultura la dubă, în interviul de mai jos.

Recent premiat anul acesta cu Ursul de Argint pentru scenariul filmului Kontinental ’25, Radu Jude participă peste câteva zile la Locarno cu noul său film, Dracula – un proiect născut dintr-o glumă. Ambele au fost filmate cu telefonul, din lipsă de resurse, dar și dintr-un curaj nebun.

“La un moment dat niște oameni m-au acuzat că vreau să distrug toată industria de film și toată lumea să facă filme cu telefonul și fără bani. Eu nu spun că trebuie să facă toată lumea filme cu telefonul, dar întrebarea e: ce faci dacă nu ai acces la altceva? Răspunsul meu este: eu o să continui să fac filme așa cum pot. Nu mă interesează dacă sunt considerate bune sau proaste, eu vreau să fac filme.”, spune Jude.

Martin Scorsese l-a elogiat pe Radu Jude, alături de Mungiu, Porumboiu și Puiu, într-un clip devenit viral, iar Centrul Pompidou îi va dedica în această toamnă o retrospectivă integrală a filmelor sale.

Dar dincolo de laude, de premiile deja câștigate și de cele ce vor urma, Jude și-ar dori mai degrabă măsuri concrete care să sprijine accesul românilor la cultură, cum ar fi restaurarea unor săli de cinema sau modernizarea bibliotecilor din mediul rural.

Despre toate acestea am vorbit recent, într-o dimineață de vară bucureșteană. Lângă noi erau ultimele rămășițe ale Cinematografului Patria – un stindard al nepăsării și neputinței autorităților de a restaura Blocul ARO, prima clădire modernistă din capitală.

***

Radu, urmează participarea la Locarno, cu ce te ocupi în perioada asta?

Sunt în plină pregătire cu un film nou pe care o să-l fac pentru un producător francez, Saïd Ben Saïd. Titlul este provizoriu – Jurnalul unei cameriste, pentru că e un fel de dialog cu cartea lui Mirbeau (n.r. scriitorul francez Octave Mirbeau 1848 – 1917.

Și Saïd mi-a propus, acum vreo doi ani, să scriu orice vreau pentru el, dar acțiunea să se petreacă majoritar în Franța. Cum nu pot să fac un film franțuzesc 100%, m-am gândit la o poveste care să fie între România și Franța, și atunci am pornit de la povestea unei tinere femei care lucrează pentru o familie din Franța, în timp ce fiica ei a rămas în România.

E un film, într-un anumit sens, mic și așezat, diferit de ce am făcut sau mai aproape de Kontinental, să zicem, așa ca stare, unde montajul va fi elementul central, cred. Și trebuie să-l filmez anul ăsta. A fost respins de CNC-ul românesc unde am aplicat pentru o coproducție minoritară, a trebuit să obținem banii din alte părți și îl facem fără participare românească, din păcate. Mi-ar plăcut să fie și românească.

E interesant căspui că a fost respins de CNC, fiindcă în bula cinematografiei din România, mulți au impresia că tu câștigi mereu concursuri la CNC. Dar, iată că ai și proiecte respinse.

Da, am multe respinse. Anul ăsta am avut ambele proiecte respinse. Unul a fost respins cu o notă atât de mică încât nici nu apare pe lista finală.

Kontinental ’25, într-o variantă de scurtmetraj, a fost respins. Dracula a fost respins o dată, Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii a fost respins o dată. Impresia asta vine din faptul că, având mai multe proiecte, mai și câștig și atunci pare că eu câștig tot timpul. În realitate, nu e așa. Eu nu vreau să pară că e un fel de văicăreală asta, nu este deloc, doar vreau să explic.

Apropo de respingere, povesteai într-un interviu că Dracula s-a născut, de fapt, dintr-o glumă, că erai la niște întâlniri cu tot felul de producători care îți respingeau proiectul Babardeală cu bucluc (n.r. filmul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc a câștigat apoi Ursul de Aur în 2021) și le-ai spus unora că ai și un Dracula, poate sunt interesați de asta.

Da, fix așa a fost, era destul de frustrant. Lucram cu Ada Solomon atunci. Eu mi-am dat seama că în calitate de cineast, în mecanismul ăsta, ești un pic ca un cal de curse. Câștigi o cursă, după aceea lumea pariază pe tine. Dacă pe următoarea n-o câștigi, se face gol în jurul tău.

Și, după ce câteva dintre filmele mele n-au performat nici în festivaluri, nici la vânzări, așa cum își doreau unii din partenerii noștri,  am constatat că e destul de dificil să mai găsim finanțări la partenerii din străinătate cu care colaboram.

Răspunsurile erau de genul: anul ăsta suntem ocupați cu altceva, mulțumim frumos. Și atunci, cu Ada am mers la piețe de proiecte. Se consideră că trebuie să ai mari probleme dacă după ce faci primul, al doilea film, ajungi din nou să mergi acolo.

Eu n-am nicio problemă cu asta, nu gândesc deloc în termenii ăștia, nici Ada, de altfel. Dar, într-adevăr, proiectul ăla n-a interesat pe foarte multă lume atunci. Am propus un Dracula inexistent un pic din frustare, un pic din amuzament și din plictiseală, pentru că la piețele astea, practic, stai la o masă și ai 12-14 întâlniri pe zi de câte o jumătate de oră fiecare, vreo 4-5 zile la rând.

De la un punct încolo înnebunești, tot repeți același lucru și vezi în ochii omului din fața ta că, de fapt, nu e interesat. Și atunci am zis în glumă: știi, uite, am putea să facem un Dracula. Sau am un proiect, de fapt nu aveam nimic. Și asta a provocat interes.

Și ai zis fix în glumă, n-aveai nimic în minte atunci?

Nu, zero. Zero. Dar după ce m-am întors, vorbind cu Ada, zic, de ce nu?

Apoi, în pandemie, am scris prima variantă de scenariu. De fapt, am citit cartea (n.r. Dracula, de Bram Stoker, anul 1897), care mi se pare o capodoperă, o carte foarte importantă și foarte avangardistă în felul ei, dar nu mă interesa absolut deloc. Și nu numai că nu mă interesa, dar Dracula e un mit cinematografic deja, cu milioane de variante, încât mi-am zis cu ce vin eu, din România? Hai că încerc să vin cu perspectiva locală.

Chestie care mi-a plăcut foarte tare până la urmă. Așa că urmează să fac și un Frankenstein în România, cu Sebastian Stan, care m-a invitat să lucrăm împreună.

Sebastian m-a contactat acum ceva vreme, mi-a spus că i-ar plăcea să colaborăm, dar nu aveam nicio idee. În cele din urmă, m-am gîndit, în timp ce lucram la sunetul de la Dracula, că aș putea să-i propun un film care să plece de la realitatea închisorilor CIA de pe teritoriul României, de acum 20 de ani, și să combinăm ideile astea cu un alt mit cinematografic, cel al monstrului din Frankenstein. Sebastian a zis da, așa că m-am apucat de scenariu, dar va mai dura ceva.

De ce te-ai gândit la el? Este și o strategie de marketing?

Pentru că îl apreciez foarte mult, e un actor grozav și pare un tip foarte curios, așa că am zis: why not?

E important să recunosc, poate că nu e prea sexy că spun asta, dar eu n-am niciun fel de proiect ideal sau visat la care să mă gândesc obsesiv. Dacă am o idee, încerc să o fac, dacă pot, atât.

Și o să explic de ce fac, de fapt, ceva mai multe filme. Am vrut să citesc toată Comedia Umană a lui Balzac (n.r. operă de 9 volume ce cuprinde 91 de lucrări terminate și 46 de lucrări neterminate), am citit introducerea doar. (râde) Dar e o introducere interesantă, pentru că Balzac a scris-o ulterior, de fapt, când a început să-și adune romanele și nuvelele în ciclul ăsta mare numit Comedia Umană.

Și are o pagină care m-a atins foarte tare, unde vorbește la un moment dat despre  faptul că regretăm că în anumite civilizații deja pierdute n-a existat nimeni care să consemneze poveștile lor. Și, pentru noi, înțelegerea acestor civilizații e pierdută. Și că el, spune Balzac acolo, încearcă să facă asta pentru societatea franceză a momentului, să consemneze schimbările din societate. Spune la un moment dat: aș putea să mă consider un fel de secretar al societății franceze, al istoriei.

Nu asta face orice artist, de fapt?

Ba da, ba da, doar că mi s-a părut important că, dacă e făcut sistematic, atunci trebuie să existe un număr mai mare de lucrări.

Cred că România de azi are un sol foarte, foarte fertil pentru ficțiune, pentru narațiuni. Sigur, e dificil pentru viața noastră de zi cu zi, dar, altfel, se întâmplă atâtea lucruri încât ăsta este motivul principal pentru care am hotărât să fac mai multe filme, indiferent dacă sunt bune sau proaste, adică să mă preocupe mai mult cantitatea decât calitatea, ceea ce sigur nu e nici cel mai inteligent și nici cel mai artistic lucru.

Dar cred că noi trăim un moment în România, ca poziție în periferia Europei, lângă Rusia, lângă Ucraina, lângă Turcia, cu o istorie recentă atât de traumatizantă, de la dictaturi fasciste, comuniste, tranziția, regimul de acum care e tot mai plin de inegalități și plin de lucruri absurde – mi se pare că toate astea fac din România un loc foarte bun pentru cinema.

Dacă te întâlnești, de exemplu, cu cineva din Norvegia sau Suedia sau Elveția, descoperi că sunt destul de blocați. E o societate care, sigur, e funcțională, dar e într-un fel înghețată, pe când societatea românească nu e.

Și asta mă face să mă gândesc la China contemporană într-un fel, sigur, păstrând proporțiile, dar cineaștii cei mai interesanți din China sunt, după părerea mea, printre cei mai buni din lume în momentul de față. Wang Bing, care e un mare documentarist, sau Jia Zhang-ke, care e un regizor de ficțiune, în principal, dar și documentarist, sunt foarte, foarte buni nu doar datorită talentului lor și viziunii lor artistice, dar ce e puternic în filmele lor e China, pur și simplu, care e în fața camerei lor.

Când vezi cum arată orașele în China, cum sunt raporturile dintre oameni, dintr-o dată e atât de puternic și atât de concentrat și la un nivel mult mai mare față de ce se întâmplă în societățile occidentale, încât totul e mult mai interesant, de fapt.

Mi se pare că, într-un anumit sens, repet, păstrând proporțiile, și România e într-un soi de dinamică socială, economică, politică, ideologică. Și toată această dinamică generează personaje, cum spunea Balzac, sau povești, sau situații pe care mi se pare important să le folosesc, să le documentez, să le integrez cumva în ce fac. Și de aici dorința de a face mai multe filme. La anul o să fac două filme deodată în România.

Unul va fi finanțat în parte de un producător brazilian, în parte din România, să vedem, fără CNC, cel mai probabil, are drept personaj principal o femeie de la țară care face videochat.

Dar ți se pare că societatea românească îți oferă suficient de multe individualități și subiecte astfel încât să nu devii repetitiv, fiindcă până la urmă sunt niște teme de bază – corupția, indiferența oamenilor, lipsa de empatie și așa mai departe.

Nu mă gândesc atât de mult la teme în sensul lor abstract, cât la ce spunea Fassbinder (n.r. Rainer Werner Fassbinder, regizor german 1945 – 1982). Fassbinder e un model în sensul ăsta pentru mine. A făcut 40 și ceva de filme și a murit la 37 de ani. Filmele lui documentează extraordinar anii ‘60-‘70. El avea ideea asta că filmele nu ar trebui să fie despre ceva, ci cu ceva. Și din punctul ăsta de vedere sunt de acord cu el.

Adică pe mine mă interesează mai puțin subiectul sau cum subiectul ăla se transformă în cuvinte, odată ce filmul e făcut.

Vorbind puțin despre Kontinental ‘25, spuneai că nu a fost gândit neapărat pentru a fi filmat în Cluj, dar că ideea ți-a venit ulterior, descoperind Clujul, acolo unde predai la UBB?

Ideea pentru Kontinental era un pic mai veche și nu își găsise o formă. Am foarte multe, zeci de începuturi de scenarii, de povești, subiecte, de personaje, le țin undeva în laptop. Sunt niște foldere în care adun materiale, idei, imagini. Și, la un moment dat, când un folder devine un pic mai mare, mi se pare că pot să încep să lucrez ceva în jurul lui. Sau nu. De multe ori mă blochez.

Kontinental a fost un proiect care a pornit de multe ori și de fiecare dată s-a blocat. Prima dată am încercat să-l fac prin 2012. Recent, trei lucruri au făcut să se structureze ca un posibil proiect.

Unul a fost experiența de a vedea Cluj și Florești, de care eu tot auzeam că e îngrozitor. Am zis că vreau și eu să văd ce-i acolo. Acum mi se pare că n-am reușit să obțin în film sentimentul pe care îl ai când te duci în Florești, care e un amestec între case foarte frumoase și scumpe, combinate cu blocuri ieftine, prost făcute, totul înghesuit. E un sentiment destul de puternic care în film nu a ieșit bine. N-am știut să-l redau. Am încercat, s-a obținut cât s-a obținut.

Deci asta a fost atunci când am văzut Florești și mi-am spus, ok, poate povestea asta merită făcută în Cluj și în jur.

Al doilea moment a fost lectura unui eseu al lui Gorzo despre Graham Greene și Europa ’51, al lui Rossellini, pe care l-am revăzut și dintr-o dată s-a mai îngustat câmpul de posibilități care era infinit, iar asta e întotdeauna de ajutor.

Și al treilea element care a apărut este că Dracula a fost, de fapt, proiectul lucram anul trecut, când producătorul Alex Teodorescu de la Saga Film mi-a zis: băi, avem o problemă, așa cum ai gândit tu scenariul este, de fapt, mult mai scump. Am defalcat bugetul, am început să mai tai micile lucruri, dar de fapt bugetul era corect și era de două ori mai mult decât ne puteam permite.

Și atunci a fost o situație de criză. Marius Panduru, operatorul care lucrez, mi-a zis: hai, mă, să-l facem! dă-o dracu’, hai să-l facem. Testăm niște camere mai mici, mai lejere, eu mă adaptez cu o echipă foarte mică, mai taie din zile, mai taie din povești.

Am tăiat două capitole din film (e un film cu povești multiple), am tăiat din zile și am început să testăm diverse camere lejere. Am făcut vreo 15 tipuri de teste. Și atunci am spus hai să testăm și camere din astea gen iPhone, GoPro. Și, dintr-o dată, văzându-le comparativ, mi-am spus asta e, cu asta mergem, filmăm pe iPhone. Și în momentul în care am hotărât asta deja o parte din buget s-a mai dus un pic.

Aveam mult de filmat noaptea prin Sighisoara, am testat camerele și noaptea și mi-am zis ok, putem filma fără să aducem lumini, proiectoare, toate rahaturile astea care sunt parte din producția unui film și care consumă o grămadă de bani și am spus: ok, mergem și filmăm ca niște turiști.

Și în momentul în care am hotărât asta, dintr-o dată mi-am amintit de celălalt proiect și zic: wow, dar stai puțin, aș putea să-l fac și pe ăla pe lângă Dracula.

Tot timpul mi-am dorit să fac asta. Făcusem deja încercarea asta cu Ada Solomon, când am făcut Babardeală cu bucluc, am făcut și două scurtmetraje legate de el. Ceea ce a fost un pic mai simplu. Dar acum am zis: hai să le facem pe amândouă. Și, discutând cu Alex, producătorul, el a zis: ok, hai să le facem. Deja aveam castingul făcut pentru Dracula și echipa făcută și am întrebat parte din echipă și din actori dacă vor să joace în filmul ăsta, urmând să fie plătiți fie în funcție de numărul de zile de filmare, fie având un procent din vânzările filmului. Și au zis cu toții da.

În felul ăsta am putut să le facem pe amândouă, într-un mod care mi s-a părut satisfăcător și am zis ok, hai să păstrăm metoda asta.

Deci Dracula e filmat tot cu telefonul.

Da, da. Da, absolut.

Mi s-a părut interesant că pe scena de la Berlin, când ai luat Ursul de argint pentru scenariul filmului Kontinental ‘25, ai spus: “e amuzant că primesc premiul pentru scenariu, fiindcă eu sunt un scenarist foarte slab”. De ce ai zis asta?

Ca dovadă și unele dintre scenariile mele sunt respinse la CNC. Nu era o glumă.

De ce crezi asta despre tine?

Pentru că, de fapt, există un mod de a te raporta la cinema care mi se pare foarte limitat și care este prin poveste. Sau prin dramaturgie, prin scenariu, dacă vrei. Or, pentru mine, care sunt școlit la școala Nouvelle Vague (n.r. curentul cinematografic Noul Val Francez), scenariul nu contează, e zero. N-are nicio importanță. Are importanță, bineînțeles, ca organizare a ideilor. E un punct de plecare pentru film.

Un film despre viața lui Iisus, să zicem, care are evident aceeași poveste, ar fi identic cu orice alt film despre viața lui Iisus. Dar pot să spun despre filmul lui Pasolini că e o capodoperă, despre filmul lui Zeffirelli că e un kitsch absolut. Ce le diferențiază este exact ceea ce ține de cinema. Și ăsta este singurul lucru care mă interesează. Nu subiectul sau povestea.

Așa cum la pictură nu contează subiectul. Nu contează că cineva pictează crucificarea lui Iisus și altcineva pictează floarea soarelui. Nu poți să spui dom’le, ăla e mai bun. Ce scenariu are? Floarea soarelui e nimic.

Există o atenție din ce în ce mai obsesivă a industriei de film, în general, și a unei părți a criticii și a mai tuturor spectatorilor pentru poveste. De aici obsesia pentru seriale TV, unde nu contează decât narațiunea.

Or, criticii de la Nouvelle Vague, deveniți ulterior cineaști, Truffaut, Godard, au venit cu ideea asta care a fost relativ nouă la momentul respectiv, care spune că, în definitiv, poveștile nu contează. Și cineva ca Hitchcock, de exemplu, <<este cel mai mare creator de forme din secolul XX>> – spune Godard, preluând o formulă a lui Malraux adresată lui Picasso, cel mai mare creator de forme, pentru că, de fapt, poveștile alea nu contează. Contează ce face Hitchcock cu ele, cum arată ele, ce forme apar. Sigur, eu nu sunt împotriva scenariului, nu sunt împotriva importanței poveștilor, a dramaturgiei, doar că ce mă interesează este ce urmează după.

Concursul de la CNC e un concurs de scenarii. Și practica e tot mai răspândită în lume. Asta duce către un cinema bazat pe text, bazat pe scenariu, bazat pe poveste. Și asta se vede.

Sigur că sunt extraordinari regizori, nu asta discutăm, dar sunt toate scenarii foarte puternice într-un anumit sens, foarte solide, ceea ce pe de-o parte e bine, pe de altă parte mi se pare că limitează puțin, de aceea cinematografia română mi se pare că e un pic limitată din multe puncte de vedere.

Faci des referințe la cineaști mari pe care îi admiri și care poate te-au influențat într-un fel, dar nu prea am văzut să faci referințe la cineaști români. Ar fi totuși cinești români pe care îi apreciezi, care te-au inspirat?

Bineînțeles, întotdeauna pe Lucian Pintilie l-am menționat ca fiind foarte, foarte mare. Și chiar am trăit un moment foarte emoționant, pentru că el m-a susținut foarte mult pentru Inimi Cicatrizate. Mihai Chirilov, care îi pregătea atunci o retrospectivă la TIFF, mi-a zis: uite, Pintilie a aflat de Aferim!, la care era terminat montajul, dar nu și sunetul, și vrea să-l vadă, poți să-i trimiți un DVD? Și tot Chirilov a zis: da’ nu vrei să-i printezi scenariul de la Inimi Cicatrizate, să-i dau să-l citească? că ar fi curios.

Zic ok și am dat lui Mihai DVD-ul și scenariul. Chiar în seara aia Pintilie m-a sunat și a zis: “Dragul meu, am văzut scenariile tale”. Zic: care scenarii? Zice: “Păi Aferim eu îl consider încă un scenariu, că nu e terminat filmul cu sunet.” L-a lăudat, a avut și niște critici legate de cum sunt prezentați boierii în film.

Și după aia, despre Inimi cicarizate a zis ceva foarte emoționant, a zis: “De ce n-am făcut eu filmul ăsta? Cum de n-am făcut eu filmul ăsta? Că eu știam cartea asta. Cum de nu m-am gândit să-l fac eu în felul ăsta? Cum de nu mi-a trecut mie prin cap? Sunt foarte supărat.”

Și apoi a zis: “ai nevoie de ajutor?” Și zic: bineînțeles. A zis: “ok, o să vorbesc să te ajut cu niște bani”. El conducea studiul cinematografic al Ministerului Culturii și a făcut lucrul ăsta.

Și eu îi admir pe toți cineaștii mai mari decât generația mea, am fost asistent la ei, cu unii sunt amic. Am fost asistent la Radu Muntean, pe Corneliu Porumboiu îl știu de 25 de ani. Dar nu știu cum să spun, eu nici nu mă iau în considerare față de ei, mă consider așa, la genunchiul broaștei, cum s-ar zice. Am doar admirație pentru ce fac ei.

Și Andrei Ujică e cineva care m-a influențat foarte mult. Filmul lui și al lui Harun Farocki, Videograme dintr-o revoluție (1992), e chiar primul film de montaj pe care l-am văzut. Îi spuneam lui Andrei că l-am văzut prin 1998 la o proiecție de la Cinematecă și n-am înțeles mai nimic atunci.

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la Moartea domnului Lăzărescu (2005, n.r. regia Cristi Puiu), film la care tu ai fost regizor secund. Cum a fost pentru tine experiența de atunci și cum vezi acest film, ca moment de referință, în istoria recentă a cinematrografiei românești?

Eu în perioada aia lucram full time ca asistent de regie, fie pe la filme străine, fie pe la filme românești. Și am fost foarte impresionat și entuziasmat că cineva face un astfel de film românesc. M-a impresionat foarte, foarte mult. Pe de o parte pentru că a fost făcut cu un buget relativ mic în epocă.

Iar faptul că se putea face, se putea gândi un film românesc în termenii ăștia, un film atât de direct, era extraordinar. Și a rămas în continuare.

Ți se pare că a deschis cumva porțile către cinematografia românească acel moment cu Moartea domnului Lăzărescu de la Cannes (n.r. premiat cu Un certain regard)?

Da, da, cu siguranță. Și totodată s-a mai întâmplat ceva important, în același timp, a fost o schimbare de regim în România și noul ministru al Culturii de atunci, doamna Mona Muscă, a schimbat practic legea cinematografiei, e cea pe care funcționăm acum, legea pe care am reușit și eu să câștig finanțare pentru Lampa cu Căciulă, primul scurtmetraj pe care l-am făcut.

S-au unit niște momente importante în acea perioadă: momentul Moartea domnului Lăzărescu, momentul lui Mungiu cu Palme d’Or și schimbarea de legislație pentru cinematografie.

Acum, e o întrebare dacă cinematografia românească e într-o situație la fel de bună ca acum 15-20 de ani. Impresia mea e că nu este.

De ce?

Ceea ce funcționa acum 20 de ani nu cred că mai poate funcționa în același fel în lumea de azi. De exemplu, unul dintre marile lucruri pe care tipul ăsta de cinema realist le-a adus a fost posibilitatea de a reconstitui viața privată, viața intimă, lucruri care nu sunt în public.

Or, acum, de când cu rețelele sociale, cu TikTok-ul, nu știu ce, lucrurile astea le vezi, de fapt, mult mai puternic în aceste tipuri de materiale. Nu știu dacă mai merge să mai faci un film într-un dormitor și să ai senzația că reconstitui niște relații, care în mod normal nu se văd.  Ele nu se vedeau acum 20 de ani, dar acum sunt vizibile peste tot.

Și în sensul ăsta mi se pare că, de fapt, cinemaul de astăzi trăiește o criză reală. O criză reală legată de faptul că suntem înecați de tot felul de imagini, de toate felurile. Imaginele astea generate cu inteligența artificială fac ca cinemaul să fie și mai puțin relevant în forma lui și cred că e nevoie ca cineva să se găsească un mod de a rezolva criza asta. Cinemaul a fost tot timpul minat de diverse crize.

Consideri că această criză asta afectează și filmul documentar? fiindcă eu am impresia că ce s-a întâmplat foarte bun este că a crescut și interesul publicului și numărul de realizatori de film documentar în România.

Este adevărat și unele sunt foarte bune și asta are de-a face și cu democratizarea mijloacelor de producție și cu faptul că poți face film cu o cameră lejeră, fără lumini, cu un telefon, eventual.

E adevărat că nici nu am urmărit toată producția de film documentar, deci nu știu în ce fel sunt relevante sau nu.

Iar asta cred că e o problemă. Dacă înțelegi mai mult din TikTok sau din Instagram, atunci mi se pare că cinemaul are o problemă.

Care-i procesul tău de lucru cu actorii, de la casting, la repetiții? Cât de mult pregătiți dinainte, cât de mult improvizați pe platoul de filmare?

La fiecare film lucrurile sunt diferite. De exemplu, la Dracula și Kontinental ‘25, au existat mai multe straturi. Unul din ele a fost, de pildă, că mi-am dorit foarte tare să lucrez cu actorii de la teatrul independent Reactor din Cluj.

Admirând independența lor și dorința lor de a lucra așa în continuare, de a face teatru relativ underground, cu mijloace puține și, nefiind folosiți în film, nefiind cineaștii interesați de ei, poate cu una sau două excepții, mulți n-au jucat în niciun film niciodată și atunci mi-am spus: o să iau cât mai mulți actori de la Reactor și am organizat un casting printre ei și am acoperit foarte multe roluri cu ei.

N-ai teama asta că riști cu niște actori care nu au neapărat experiență?

Ba da, dar mi se pare că merită riscul. Așa l-am descoperit pe Adonis Tanța, care are un tip de umor foarte apropiat de umorul meu, dar și ceilalți sunt actori foarte, foarte buni, Andrada Balea, Alexandra Harapu, Doru Taloș, Endre Racz, Oana Mardare, toți sunt foarte buni. Și mă bucur foarte mult că i-am cunoscut și sper să mai lucrez cu ei.

Altfel, nu-mi place castingul tradițional, deși trebuie să-l fac. E ceva care nu-mi place, îmi repugnă puțin.

Și apoi, lucrul pur și simplu a fost mai mult asupra textului. N-am făcut niciun fel de repetiții pentru filmare. Am filmat extrem de repede, din motive financiare. Asta e valabil la ultimele mele 5-7 filme, toate au fost filmate repede, pe pilot automat, pentru că n-am avut niciodată suficienți bani.

Faptul cănu faci repetiții cu actorii înainte înseamnăcăle acorzi destul de multă libertate?

Nu. Nu acord libertate actorilor. Adică, depinde. În unele situații da, în altele nu. Cu puține excepții, cum ar fi Alexandru Dabija, care e regizor, de fapt, mi se pare că soluțiile propuse de ei nu sunt neapărat în linia care mă interesează pe mine. Și atunci le reglez la fața locului, da.

Și toate lucrurile astea, gesturi, mișcări, cuvinte, durate, sunt materia primă a punerii în scenă, nu le-aș putea lăsa în cârca altora. Deci nu, nu e multă libertate din punctul ăsta de vedere, dar între indicațiile pe care le dau, ca să zic așa, e foarte multă libertate.

Faci deseori statement-uri militând pentru cinemaul de autor și creativitate în industria de film, indiferent de resursele pe care le ai la dispoziție. Dar dacă, totuși, ți s-ar da ocazia să faci un film cu un buget foarte mare, te-ai înhăma la asta și cum ai profita de bani?

Aș profita ca Godard, făcând trei filme din bugetul ăla. (râde)

Nu, acum aș vrea să nuanțez un pic aici, pentru că la un moment dat niște oameni m-au acuzat că vreau să distrug toată industria de film și toată lumea să facă filme cu telefonul și fără bani.

Evident că nu e deloc asta intenția mea, nici nu mă interesează ce fac alții, să facă fiecare ce vrea, bineînțeles. Eu am descoperit, însă, că există o rezistență a ceea ce numim industrie de film față de democratizarea mijloacelor de producție, față de lărgirea accesului la a face cinema și pentru amatori.

De exemplu, într-un interviu, Nae Caranfil, care sigur e un cineast pe care îl admir foarte mult, nu e o critică la adresa lui, dar m-a surprins că spunea aș sfătui pe oricine să nu se mai apuce de cinema, pentru că acum un cineast și un Gigel din clasa a 6-a sunt egali, zice Nae. Că acum nu mai e nicio magie, toată lumea poate să facă un film, să-l pună pe YouTube. Eu văd lucrul ăsta ca pe ceva absolut extraordinar.

Faptul că poți scrie o poezie nu te transformă în Baudelaire, faptul că poți să dai cu creionul nu te transformă în Picasso sau în Rembrandt, nici faptul de a avea posibilitatea de a face un film nu te transformă într-un mare cineast, dar faptul că există posibilitatea asta mi se pare foarte important și cred că o artă câștigă foarte mult prin democratizare, nu pierde.

Și, atunci, dorința mea e să arăt că, de fapt, cinemaul se poate face și altfel. Mai ales într-o țară cum e România de astăzi, întotdeauna într-o criză economică și, în momentul de față, în pragul unei crize și mai mari, e posibil ca anumiți cineaști, tineri sau nu, e și cazul meu, până la urmă, să aibă de ales: ori fac un film cu mijloace minimale, ori nu fac nimic. Asta e tot.

Și asta e o chestie prezentă mai mult în țările sărace și în Europa de Est decât în țările europene bogate.

Am fost în Bulgaria cu lansarea unui film, a fost un mic cocktail cu cineaști bulgari și m-am speriat. Erau ca o adunatură de zombi, toți deprimați, cocârjați, privind în jos și toți, cu o singură excepție realmente așteptau ca CNC-ul bulgăresc, care era atunci în niște procese, închis de niște ani, să se redeschidă și să înceapă să finanțeze filmele lor. Și mi s-a părut ceva îngrozitor de trist.

Toți așteptau de ani de zile, nu a mai făcut nimeni niciun film, lucraseră foarte puțin, supraviețuiau făcând televiziune, publicitate, clipuri.

Și am zis: băi, nu vreau să ajung așa. Nu! Trebuie să găsesc alte formule. Și există tehnologie acum. Sigur că apar fel de fel de alte probleme în momentul ăla. Eu nu spun că trebuie să facă toată lumea filme cu telefonul, cum spunea Béla Tarr în interviul pe care l-ai făcut tu, dar întrebarea e: ce faci dacă nu ai acces la altceva?

S-a întâmplat un fenomen foarte interesant cu acea declarație a lui Scorsese despre filme române și în special despre filmele tale. Noi am pus pe Cultura la Dubă un reel cu acea declarație și a adunat milioane de vizualizări, încă se distribuie zilnic. Părea că s-a trezit un sentiment naționalist în români, la fel cum se întâmplă de fiecare dată când voi, cineaștii români, câștigați premii importante. Dar de ce crezi că acest sentiment nu se traduce în prezența românilor în sălile de cinema?

Am văzut recent Kontinental ‘25 la cinema în mall și am fost doar 3 oameni în sală.

E o întrebare care presupune foarte multe răspunsuri, de fapt. Toate probabil parțial adevărate.

Cred că există acest complex al periferiei, care mi se pare dăunător și care face ca o parte din societate să sară niște etape, imaginându-și că niște lucruri mari vor însemna un fel de salvare. De exemplu, premiul Oscar pentru cinema sau premiul Nobel pentru literatură.

Și mie mi se urează din când în când să ajungi la Oscar, să iei un Oscar, deși nu mă interesează absolut deloc. E un tip de marketing acolo în spate și un anumit tip de estetică a majorității filmelor care ajung la Oscaruri, iar pe mine nu mă interesează deloc. Fără să însemne asta că am o problemă cu Oscarurile sau că sunt vulpea care n-ajunge la struguri.

Dar există această obsesie. Domne, dacă ajunge un film românesc la Oscaruri! Ei, a ajuns filmul lui Alex Nanau, la două nominalizări. So what? Sigur, a fost un moment foarte frumos pentru cinemaul românesc, un moment foarte bun pentru Alex. Filmul a avut multe beneficii de obținut de pe urma acestui eveniment și asta a fost tot.

În realitate, lucrurile care contează sunt cele care se construiesc mai modest și care nu se văd.

De exemplu, dacă ar mai apărea două, trei cinemateci bine finanțate în țară și dacă ar exista un acces mai mare la cultură, dacă s-ar traduce cărți de cinema și nu s-ar pune TVA-ul majorat pe cărți, toate astea ar fi mai importante decât să mai ajungă un film românesc la Oscaruri.

La fel cu Scorsese. Ok, a zis nu știu ce despre filmele mele. E un lucru bun, important în felul lui, dar nu schimbă nimic, de fapt.

La fel e obsesia cu Cărtărescu, să ia Premiul Nobel pentru literatură, că asta va însemna ceva extraordinar pentru cultura română. Ce va însemna pentru cultura română? Nu va însemna nimic lucrul ăsta. Eu îmi doresc să ia Cărtărescu Premiul Nobel, dar în același timp, ce ar fi important pentru cultura română sunt lucrurile astea care nu se văd, care nu sunt atât de spectaculoase. Și astea nu există, de fapt.

Primul ministru de curând s-a luat de bibliotecarele de la țară, că nu stau destul în biblioteci. Eram în Polonia la un festival și vorbeam cu cineva de acolo despre chestia asta. Și îmi zicea: băi, dar să știi că, uite, în Polonia, bibliotecile de la țară sunt din ce în ce mai tari, sunt din ce în ce mai bine aprovizionate, cu cărți noi, cu discuri, cu DVD-uri, cu nu știu ce. Asta ar trebui să fie preocuparea. Abia atunci ar avea sens.

Așa să te apuci să zici că, doamne, stau degeaba la bibliotecă acolo. Păi normal că stau degeaba. Cine intră în bibliotecile alea să ia o carte?

Asta mi se pare mai important decât aceste mici momente care ni se par foarte mari și care, sigur, eu nu le neg, au importanța lor, dar care, de fapt, în realitate nu înseamnă nimic decât, eventual, punctual pentru o anumită situație, pentru un anumit artist, pentru o anumită operă. Așa cred.

Ca și la sport, nu? Toată lumea îl laudă, pe bună treptate, pe David Popovici, care e cu adevărat extraordinar, dar, în realitate, dacă cuiva i-ar păsa cu adevărat, ar face lucrurile alea pentru sportul de masă, să existe bazine de înot.

Știi, am copil mic, n-am unde să joc fotbal cu el în București.

Ce te-a făcut să rămâi în România în toți acești ani?

Nu știu, nici nu am pus problema plecării acut. Mai ales că de 25 de ani încoace, mi se pare că cinemaul românesc a fost într-o dezvoltare și am avut tot timpul senzația că aparțin cumva, că fac parte dintr-o mișcare, dintr-un moment în care lucrurile se dezvoltă.

Și am în continuare senzația asta, deși această dezvoltare pare un pic ajunsă la o fază de platou.

Așa cum Fassbinder își dorea să facă filme germane pentru poporul german, eu fac filme românești pentru români, în primul rând, deși sunt tot tipul acuzat că le fac pentru festivalurile internaționale. Nu-i adevărat!

E de ajuns să vezi cât de românești sunt poveștile mele și cât de multe am pățit, cât de mult am fost respins tocmai din cauza asta. De exemplu, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, realmente a avut foarte mari probleme în a fi distribuit, și în marile festivaluri și în distribuția curentă internațională, răspunsul fiind: e o chestie prea locală, e plin de referințe la Antonescu, la nu știu cine, la Eliade, etc.

Și cred că într-una dintre cronicele la care mă gândesc din când în când, cred că era în New York Times, cineva scria că dacă filmul ăsta ar fi fost american, despre un episod al istoriei americane cu actori americani, ar fi fost considerat o capodoperă. Așa, pentru că e un film românesc dintr-o țară despre care habar n-avem, cu atât mai puțin despre istoria ei, cu atât mai puțin episoadele întunecate din istoria ei…

Dar pare că, deși știi chestia asta, că nu te avantajează la nivel internațional, nu te cenzurezi într-un fel, adică în continuare păstrezi elemente foarte autentice, locale, pe care poate doar noi, românii, le înțelegem.

Da, pentru că pentru mine e foarte important asta. Pentru mine, cinemaul este local întotdeauna. E cinemaul care mă interesează cel mai tare. Când vrei să vezi un film japonez, vrei să vezi ceva legat de Japonia. Nu să vezi un film japonez care arată ca un film făcut în Los Angeles și după aceea un film făcut în Polonia care arată ca un film făcut în Paris.

Mă interesează specificul, mă interesează ce e diferit din toate puncturile de vedere. Și din punctul ăsta de vedere, sunt mai atașat de ideea de a face filme locale.

Și, așa cum spuneam, România oferă foarte mult material unui cineast, enorm.

Eu vreau să fac filme românești.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL Radu Jude va face un film cu Sebastian Stan. Jude: “Eu vreau să fac filme românești.” appeared first on Cultura la dubă.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Lina Vdovîi a vorbit despre experiența din spatele realizării filmului și despre poveștile personale pe care le aduce în fața publicului, într-un act artistic curajos și necesar.

“TATA e un film intim și emoționant, în care, după o viață întreagă de rușine și tăcere, mi-am vărsat tot sufletul.”, a spus aceasta.

Astra Film Festival propune publicului peste 100 de filme produse în țări de pe toate continentele. Cele mai multe producții vor fi prezentate în premieră în Sibiu.

ROMÂNIA. Selecția pentru secțiunea competițională România, aduce în fața spectatorilor realități incomode, chiar tulburătoare ale istoriei recente, despre care evităm să vorbim, dar care ne ajung din urmă, și povești de viață despre realitățile societății noastre: minori lăsați în voia sorții și nevoiți să-și ia destinul în propriile mâini, vârstnici vulnerabili, care trebuie să se confrunte cu situații inumane, tineri gay care își doresc iubire, acceptare și drepturi egale, ori familii aparent perfecte, dar în interiorul cărora e un zbucium care duce la acțiuni radicale. 

Șase dintre cele 11 filme selectate sunt premiere (patru mondiale și două naționale). Premiere mondiale: Fotografii însângerate (r. Copel Moscu, 2024), O familie aproape perfectă (r. Tudor Platon, 2024), Interzis (r. Anelise Salan, 2024) și Pelicule de familie (r. Dan Curean, 2024). Premiere naționale: Triton (r. Ana Lungu, 2024), 24 de ore (r. Harald Friedl, 2024). Celelalte filme din competiția România: Vis. Viață (r. Ruxandra Gubernat), Cum să fiu mort, dacă-s viu? (r. Ilinca Călugăreanu, 2024), Moartea lui Iosif Zagor (r. Adrian Dohotaru, 2024), Între tăcere și păcat (r.
Diana Nicolae, 2024), Alice On & Off (r. Isabela Tent, 2024), Maia – portret cu mâini (r. Alexandra Gulea, 2024), După cum bate ceasul (r. Fecső Zoltán, 2023).

EUROPA CENTRALĂ ȘI DE EST. Producțiile din această secțiune evocă realități specifice și vorbesc despre disoluția patrimoniului industrial al țărilor din fostul bloc comunist, surprinsă într-un peisaj post-apocaliptic (Șantierul naval – r. Elvis Lenić), despre cadouri absurde cu ocazia campaniei electorale în statele din estul Europei (Georgia zâmbitoarea – r. Luka Beradze), despre obiceiuri mereu surprinzătoarea din lumea ancestrală întâlnită în munții Albaniei (Cine e bărbatul în casă? – r. Kristine Nrecaj, Birthe Templin) sau despre o comunitate aparte din Germania, sorbii (Noi îi spunem Hanka – r. Grit Lemke).

Tema dominantă rămâne războiul din Ucraina (Cântecele pământului care arde – r. Olha Zhurba; Fotofobia – r. Ivan Ostrochovský și Pavol Pekarčík). În Câinii latră, caravana trece (r. Aslkod Kurov, Anonymous1) avem o perspectivă unică din culisele rezistenței oamenilor de presă și activiștilor din Rusia, în vreme ce criza migranților în disputa și ecourile tensiunilor politice din Europa se resimt la granițele Poloniei (Pădurea – r. Lidia Duda). În filmul TATA (r. Lina Vdovii, Radu Ciorniciuc), prezentat în premieră în România, fiica protagonistului reușește să-și ajute tatăl să fie recompensat pentru abuzurile grave la care a fost supus de-a lungul anilor de către angajatorul său din Italia. Iar situația ingrată a muncitorilor est-europeni în Europa de Vest este expusă în Mirajul Occidentului (r. Apolena Rychlíková).

Premiera mondială a acestei secțiuni este filmul Ioanei Grigore (Leo Records: Doar pentru prietenii noștri), despre rezistența prin muzica jazz din timpul regimului comunist.

Alte câtva zeci de filme vor fi proiectate în cadrul Astra Film Junior (educație prin film documentar), în programul de formare și dezvoltare Doc Tank, în spațiul imersiv de la Cinema DOM din Piața Mare și de-a lungul numeroaselor programe speciale ale festivalului. De asemenea, publicul va putea participa la expoziții, concerte, petreceri și evenimente-surpriză.

Astra Film Festival are loc între 20 și 27 octombrie la Sibiu.

The post Astra Film Festival a început cu premiera românească a filmului “Tata” appeared first on Cultura la dubă.

Într-o lume în care ne „cunoaștem” unii pe alții prin postări, story-uri, podcasturi, ne scriem fără să ne fi auzit neapărat vocile, orice întâlnire cu un om în carne și oase este specială. Nici nu realizăm cât de valoros a devenit să îl privești pe celălalt în ochi.

Cu atât mai important este să ne întâlnim cu oameni absenți din social media, fiindcă orice schimb de replici are valoare de noutate.

Potocean se încăpățânează să fie contra valului socio-mediatic care ne-a scufundat pe toți. Este forma sa de revoltă față de o lume care îi displace și pe care o consideră, pe bună dreptate, disfuncțională.

E unul dintre cei mai importanți actori ai generației sale, cu prezențe memorabile atât în teatru, cât și în filme.  Popularitatea, pe de altă parte, este ceva discutabil acum, când orice necunoscut poate deveni popular în fața a milioane de oameni, pe Tiktok sau YouTube. În termenii de azi, am putea spune că Alexandru Potocean nu este un actor popular.

Pentru iubitorii de teatru este, însă, un Apostol Bologa de neuitat în Pădurea Spânzuraților lui Afrim, Trigorin din Pescărușul lui Eugen Jebeleanu, anchetatorul din spectacolul Gianinei Cărbunariu, Tipografic Majuscul, Miron Cozma și Ion Iliescu în Capete înfierbântate, regizat de David Schwartz sau Ian în Exilul Alexandrei Badea.

Acum are 40 de ani. Dintre ei, 20 de ani i-a dedicat actoriei.

A venit la București cu dorința clară de a fi actor și a reușit. Dar devenirea lui abia a început. Nu mai este doar actorul Alexandru Potocean și Poto, pentru prieteni.

Este tata, iar în imperiul tatălui întreaga lume a căpătat alte valențe.

***

Potocean dă rar interviuri. „Nu știu ce aș avea eu de spus.”

Dar înțelege perfect mecanismul în care vizibilitatea actorilor poate să conteze în anumite situații sau că cei care l-au văzut în filme sau la teatru ar vrea să știe mai multe despre el. “Din respect pentru ei, mă simt dator cumva să răspund.”

Concediul de la Teatrul Național din București s-a terminat și urmează un turneu la Chișinău. A fost o vară liniștită, cu câteva proiecte mici de film și, în rest, timp dedicat familiei. De aproape un an și jumătate, de când a devenit tată, își dorește mai mult ca oricând să fie acasă.

Pentru el, născut în Caransebeș și crescut la Timișoara sau la Petrila, acasă este acum cartierul Baicului – Pantelimon, mai exact apartamentul în care locuiește cu soția, actrița Ștefania Cîrcu, și cu fetița lor.

A crescut singur la părinți, iar ai lui i-au transmis principiile clasice într-o familie românească întemeiată în comunism: să ai un serviciu, să ai casa ta, să îți vezi de treaba ta.

Mulți ani a fost unul dintre cei mai cunoscuți actori independenți din România, pe care puteai să îl vezi în coțuri mici de București, cum ar fi scena de la Centrul Educațional Replika sau Macaz. A dus o viață studențească chiar și după studenție, dar acum a ajuns să aprecieze stabilitatea casei și a job-ului.

„Cu siguranță eu am dobândit de la ei ideea de a avea casa ta și un job stabil. Mi s-a dovedit, după 2020, că sunt foarte importante. Nu mi se pare că sunt apanajul unui sistem de gândire. Cred că fiecare individ care trăiește acum pe planeta Pământ are dreptul să aibă un adăpost al său, acel metru pătrat pe care să îl poată numi al său, care să fie inalienabil. Avem nevoie de asta.

Mi se pare crucial, la fel cum mi se pare că sistemul de sănătate gratuit și de calitate pentru toată lumea este imperios necesar. Dar nu există. Educația ar trebui să fie gratuită și de calitate, să ofere chiar șanse egale, indiferent de mediul din care vii.

Tot ne batem cu pumnul în piept cu civilizația occidentală. Un căcat! Astea sunt vrăjeli.

Nu e nimic civilizat în occident, din păcate. E o scindare foarte mare. Diferențele dintre cei bogați și cei săraci sunt imense.

Apoi, locul de muncă stabil este și el foarte important. Dacă nici 2020 nu a dovedit asta, nu știu ce poate dovedi. Sunt absolut convins că dacă nu eram angajat al Teatrului Național, ar fi fost foarte greu pentru mine.

Eu nu pun astea în apanajul comunismului. Pur și simplu mi se par niște chestii de bun simț care ar trebui să existe în orice civilizație. Fără astea, nu e nicio civilizație. E o barbarie. Oamenii sunt chinuiți. Și din lipsa tuturor lucrurilor ăstora, vei avea criminalitate și cam tot ce există acum. Din sărăcie oamenii reacționează violent.”

Viziunea asupra lumii în care trăim și crezul că teatrul trebuie să fie despre prezent, l-au făcut să se identifice, încă din anii facultății, cu teatrul politic. În ciuda instabilității cu care asta a venit la pachet, a refuzat diferite oferte de angajare în teatre publice. Pe de altă parte, a avut șansa de a fi repede vizibil pe marile ecrane, după colaborări cu cei mai importanți regizori ai noului val, Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu, 2005), Radu Muntean (Hârtia va fi albastră, 2006) și Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, 2007).

În 2008 a primit rolul principal în Nunta mută (regia Horațiu Mălăele), iar în 2010 a avut primul proiect major peste hotare – The Way Back, lucrând cu Peter Weir, regizorul celebrelor filme Dead Poets Society sau The Truman Show. De altfel, în timp ce noi făceam acest interviu, Peter Weir primea la Veneția Leul de Aur pentru întreaga carieră.

Alex vorbește, însă, detașat despre nume mari ale cinematografiei, fiind conștient că succesul este ceva trecător și că, dincolo de el, cu toții sunt doar niște oameni.

„Am venit la București strict cu ideea de a deveni actor. M-am concentrat pe asta fără doar și poate. Și mi se părea important ca la 19 ani să schimb mediul de acasă.

Cum te-a schimbat mediul de la București?

Cu siguranță a fost o schimbare, dar apărută treptat, în cei 21 de ani de când locuiesc aici. Vibe-ul de capitală și afluxul de evenimente și viteza cu care se întâmplau erau foarte diferite de Timișoara.

UNATC și căminul UNATC erau locurile în care îmi petreceam cea mai mare parte din timp, frecventam mult cinemateca Eforie – erau integrale de film, ieșeam în clubul Expirat, în Club A, unde ne permiteam și noi.

Mi-a plăcut în facultate fiindcă mi s-a părut că efortul meu onest de a face actorie a fost apreciat de către profesori, de către colegi, apoi am început să am mici colaborări pe la teatre și în filme. Mi s-a părut că îmi este validat efortul.

Din afară pare că mulți dintre studenții la UNATC și la UNARTE vor să arate că sunt speciali, că sunt rebeli. Așa e?

Speciali ne consideram toți. Noi nu eram studenți la Litere. La vârsta aia te simți cumva parte din ceva special, că vei face o meserie în care se uită lumea la tine și, dacă ai succes, lucrurile vin cumva mai ușor. Era un tablou a ceea ce însemna actor de succes.

Ce s-a adeverit dintre așteptările pe care le-ai avut?

S-a adeverit ceea ce m-au învățat profesorii mei. Că nu e o glumă, că e foarte multă trudă în spatele succesului și că el chiar nu contează. Succesul e azi, mâine nu va mai fi. El nu contează per se.

De exemplu, faptul că am luat Premiul Gopo în 2022 ( n.r. pentru rolul Mircea din Câmp de maci, regia Eugen Jebeleanu) a contat atunci.

Dacă întrebi acum pe cineva: “zi-mi un actor care a luat Premiul Gopo în 2022”, nu o să știe să spună. Eu nu știu să spun cine a luat Premiul Gopo în 2024.

Vezi ce mult contează? Nu contează. Premiile contează doar la momentul ăla. E un fel al oamenilor de a-ți valida munca. Dar asta nu înseamna că munca ta s-a terminat. Dimpotrivă. Succesul pleacă.

Dacă faci actorie pentru succes, ești pierdut. Fiindcă succesul s-ar putea să nu mai vină.

În unele cazuri, poate să lipsească de tot. Sunt cazuri de actori fenomenali despre care lumea nu știe.

De ce nu știe lumea de ei?

Șansa. Au jucat la teatre mai mici, mai mari, au rămas în teatre de provincie, nu au ieșit din ele. Poate niște oameni de acolo știu de ei, dar dacă nu ești pe Netflix, aia e.

Șansa ta care a fost?

Nu știu. Țin minte că prima dată când am aflat de casting, eram în anul 2 parcă. Nu știam cum merge treaba asta. Mi-am făcut fișa și trei poze. Nu am crezut nicio clipă că cineva mă va suna să mă cheme la o probă.

Și, ușor, ușor, s-a întâmplat. M-a chemat astăzi unul, mâine altul. Am prins un rolișor în ceva, apoi ceva puțin mai mare și lucrurile au evoluat, am început să am roluri mai ample, dar nu pot să spun că un cutare regizor a pus ochii pe mine și m-a făcut. Nu m-a făcut niciun regizor, am muncit, am făcut ceea ce trebuia să fac, ca profesionist, am dat probe, cum fac și acum.

Dintre toate probele pe care le dau într-un an, am ani în care nu iau nici măcar una.

Pentru că mai există și alți actori. Ok, am și eu atributele mele, unicitatea mea, dar așa au și alții.

Te afectează respingerile?

Dacă mă afectau, nu mai făceam asta. Sigur că te gândești că poate nu ai făcut nu știu ce, dar te gândești rațional, rece, apoi o lași să se ducă. La fel și spectacolele de succes sau filmele, la un moment dat se termină. Trebuie să le lași să cadă.

Gata, e profesia mea, nu e viața mea. E o diferență.”

Cu timpul, a început să își privească profesia mai pragmatic și a acceptat să se stabilească în cea mai mare instituție teatrală din România. A mers la TNB în calitate de colaborator la un spectacol care până la urmă nici nu s-a mai făcut. Dar așa i s-a propus un post în teatrul condus de Ion Caramitru, unde s-a angajat în 2017.

“Partea de stabilitate a fost foarte importantă, dar trebuie să recunosc că imediat după angajare se cam băteau cap în cap programul TNB cu programul Macaz, Replik, la Point sau celelalte proiecte independente, aveam multe!

Nu înțelegeam că astea trebuie gestionate cumva. Nu puteam să fac un program la Macaz și să îl dau din nou peste cap fiindcă s-a afișat programul la TNB. Aia a fost o perioadă extrem de haotică. Nu eram nici în cea mai bună perioadă a vieții mele, eram dezorganizat și cu capul în toate părțile.

Era un factor de stres foarte mare pentru mine. Chiar am avut de gând să renunț la TNB, ziceam că nu funcționează pentru mine chestia asta.

Nu puteam face față gestionării programului. Într-adevăr, aveam și foarte multe spectacole. Dar, ușor ușor am zis că o să încerc să fac mai bine, să lucrez de ambele părți, să mai fac câte o cerere la programările teatrului, să fiu mai transparent. Așa am rămas pe poziții și nu am plecat.

Am 40 de ani acum, am un copil de crescut și dacă nu am o chestie permanentă, pentru mine nu mai e suficient.

Cum ești cooptat în spectacole în TNB? Dai casting, ești cerut de regizori și ești nevoit să joci sau ți se cere și părerea, dacă vrei sau nu?

Acum ni se cere și părerea, regizorii vin să te ceară, totodată ai și posibilitatea, în cazul în care tocmai ai ieșit dintr-un proiect sau ai multe spectacole, să zici pas. Sigur, nu la infinit. Poți să refuzi dacă nu vrei să lucrezi într-un anumit mediu, ești înțeles, dar să nu devină o chestie permanentă. Nu poți să zici la infinit eu nu lucrez cu ăla, nu pot la ăla și așa să ajungi să iei salariu pe degeaba. Nu e ok.

Ai fost nevoit să accepți proiecte la TNB care nu erau neapărat pe gustul tău?

Nu, chiar nu am fost. Și sper să nu fie cazul. Proiectele pe care le-am făcut până acum au fost ok. Sigur, că îmi plac mai mult unele decât altele, asta e o altă discuție. Dar nu m-am simțit niciodată forțat să intru într-un proiect.

Ți se pare că se schimbă ceva în TNB, odată cu venirea unor regizori precum Afrim, Eugen Jebeleanu, Alexandra Badea, Thomas Ostermeier?

Într-adevăr, montările, nu neapărat textele, erau într-un anumit fel la TNB. Cam știai la ce să te aștepți. Odată cu regizori ca Afrim, Jebeleanu, Alexandra Badea, Botond Nagy, etc, lucrurile au căpătat și alt tip de estetică. Afrim are un univers al lui, Jebeleanu a venit cu extremele lui, Alexandra Badea a venit cu această chestionare foarte personală a actorilor. Sunt diferențe între ei, dar nu ceva discrepant.

Vizibilitatea și Sala Mare de la TNB dau o altă dimensiune spectacolului, dar cu genul ăsta de teatru am cochetat și înainte, la Macaz, Replik sau în alte locuri.

Dar altele rămân în continuare pe stil vechi. “Adio, domnule Haffmann” (n.r. regia Felix Alexa), este foarte clasic.

Cum a fost colaborarea cu Radu Afrim pentru Pădurea Spănzuraților?

Afrim e un tip de regizor cu care nu m-am mai întâlnit, e diferit.

El e un regizor foarte metafizic, metaforic. Din tot textul lui Rebreanu, el a surprins foarte bine exact metafora, puterea narativă pe care textul o are. Are o viziune fotografică și o imagistică extrem de bogate, un univers foarte mișto.

Însă, eu fiind cu o abordare mai realistă, au existat niște clash-uri, niște contradicții. Eu vedeam niște scene foarte reci, realiste, el încerca să facă aia în alt fel, el îl vedea pe Bologa un alt tip de personaj față de ceea ce citisem eu. Dar am ajuns la un numitor comun și am putut să lucrăm împreună.

Gianina Cărbunariu se întreba recent, într-un interviu pe care l-am făcut, ce mai înseamnă azi teatru național? Ce mai înseamnă național într-o lume din ce în ce mai internațională? Tu cum crezi că ar trebui să arate un teatru național?

Întrebarea Gianinei este foarte bună. Sunt de acord cu ea. Dincolo de faptul că totul este global, există și minoritățile naționale care ar trebui cuprinse într-un teatru național. Cred că există un specific al fiecărei culturi în parte. Dar tendința de internaționalizare există. Am văzut în Berlin exact această expresie, a colectivelor artistice globale. Părea că funcționează.

Cred că teatrul e o artă a prezentului, așa s-a născut și așa ar trebui să fie, o artă a criticii prezentului.

Că e națională sau internațională, nu știu, nu îmi dau seama.

De ce ai ținut să mai faci în continuare și teatru independent? Ziceai că, în haosul programului, mai degrabă voiai să renunți la TNB.

În teatrul independent erau proiecte pe care noi le-am creat pornind de la lucruri care ne interesau, erau texte scrise de noi, aveam același crez. Mi se păreau importante, îmi doream să le fac în continuare. Pusesem în ele o parte din mine și din interesele mele.

Dar în prezent îmi este foarte greu să fac teatru independent fiindcă îmi consumă foarte mult timp, timp pe care nu îl am. E timp pe care eu vreau să îl dedic fetiței mele, familiei mele, de la care nu fac rabat.

Pentru mine asta e mai important acum.”

“Ce s-a schimbat este că nu mai faci ce vrei tu, când vrei tu.”

Descris de colegi și de apropiați drept un tip jovial, pus mereu pe glume, Alex Potocean continuă să presare zâmbete, dar o face printre gânduri cât se poate de serioase. Acum are, fără îndoială, maturitatea unui bărbat devenit tată.

Chiar și una dintre marile sale pasiuni, mersul pe motocicletă, a fost convertită între timp la ceva mai practic. Ne prezintă scuterul său, cu care străbate Bucureștiul între castinguri, repetiții și diverse întâlniri.

“Consumă puțin, ține cu casa”, spune cu zâmbetul pe buze.

Nu regretă ce nu mai poate face, ci se încarcă din plin cu bucuria pe care a primit-o.

“Tot timpul am știu că eu vreau să fiu un familist.” De altfel, încă de acum 8 ani vorbea într-un interviu despre dorința de a avea copii. Dăruirea sa în actorie e neschimbată, însă lista de priorități arată diferit.

“M-a schimbat foarte mult. Tot ceea ce fac profesional, artistic, e pe loc secundar. Pe locul principal e familia mea, e atât de simplu. E o schimbare pe care am înțeles-o la modul conștient, nu a existat niciun fel de efort, e ceva ce vine natural.

Sigur că vrei să păstrezi tot ce era important, dar cu condiția să nu îmi ia din timpul pentru familie. Îmi fac meseria cu foarte mare plăcere, o iubesc în continuare, nu a scăzut cu nimic plăcerea mea de a îmi face meseria, dar nu o mai percep ca fiind modus vivendi, să fac asta zi și noapte, și sâmbăta și duminica și luni. Nu. Asta se face cu un program, cu o organizare. Nu facem toate proiectele.

Chiar anul ăsta am refuzat câteva solicitări de proiect independent pe teatru, din două motive: timpul și banii.

Nu pot să îmi mai permit să aloc o lună jumate în repetiții, după care să vedem când și când se va juca spectacolul și pe bani foarte puțini, cum se întâmplă. Nu e vina nimănui, ci pur și simplu așa stau lucrurile. La teatrul independent banii sunt foarte puțini. Ai repetiții, programări, se fac spectacolele și iei 600-700 de lei, ceea ce e foarte puțin pentru Bucureștiul lui 2024.

Cum arată o zi din viața ta de când ai devenit tată? O zi de lucru.

Ziua începe cu trezitul copilului, pe la 6.30-7.30, uneori 8, toate tabieturile de dimineață, spălat pe dinți, papa, ieșit în parc, avem același traseu, aceiași căței, aceleași pisici, până pe la 10.30, când revenim acasă unde are loc gustărica.

Moment în care eu merg la studioul de audiobook-uri Voxa, unde colaborez foarte bine ca o chestiune permanentă, de un an și ceva, îmi place să fac asta, să citesc. Stau la Voxa vreo 3-4 ore, după care revin și continuă programul de familie până la culcare. Dacă e zi de teatru, nu mă duc la Voxa.

Încerc să am o singură activitate profesională pe zi. Nu am și teatru și filmare și Voxa într-o zi. Asta ar însemna să nu mai stau acasă. Când am repetiții toată ziua la teatru și seara spectacol, atunci aia e, nu am ce să fac. Din fericire, asta se întâmplă doar uneori.  

Încerc să fac în așa fel încât să nu privez familia de prezența mea.

Cum privești acum România, ca țară în care crește copilul tău?

Nu știu cât de mult o să mai putem privi România ca țară. Observ tendița tot mai accentuată spre occidentalizare și nu mă refer la asta în termeni buni. De exemplu, nu pot să înțeleg educația privată, în detrimentul celei publice. Aia privată este doar pentru cei aleși.

Tot o dăm cu globalizarea, că suntem o mare familie a planetei, un căcat! Segregarea e maximă.

Sunt absolut convins că fetița mea nu va avea aceleași șanse cum va avea o fetiță din Luxemburg, de exemplu.

Și nici cum va avea o fetiță dintr-un sat din Moldova.

Da. Așa e.

Deci cam așa văd lucrurile, ba chiar văd o tendință de marginalizare a sferei publice, o să dispară, de exemplu, Poșta Română. Te poți pune cu Sameday sau Fan Curier? Nu. E nevoie de o infuzie de capital masivă. Poșta e pe butuci.

CFR, la revedere! Nu mai mergem cu trenul, cumpărăm benzină de la OMV și mergem cu mașinile, super! În sănătate, la fel.

“Vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!“

Vrei să spui că avem în continuare nevoie de niște piloni ai statului, dar că ei se cam rup.

Da, se rup sub presiunea intereselor private, corporate.

Nu m-ar surprinde dacă s-ar vehicula în sfera publică ideea de privatizare a Teatrului Național.

Ar fi încă o dovadă a monopolului mediului privat asupra mediului public. Ca asta să se întâmple, statul trebuie scos din ecuație. Nu asta s-a dorit? Să trăim cu toții la umbra companiei, care companie, prin politica ei genială de trickle-down o să ne arunce și nouă trei firiminturi și să fim mulțumiți așa.

Și oricum, dacă nu suntem mulțumiți, ce? O să își trimită “poliția robotizată” peste noi. Și uite viitorul, ce luminos e!

Știu că sună sumbru, dar vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!

Va fi nevoie de un efort de adaptare al nostru, printre care și al meu. Eu nu sunt vreun privilegiat care deține roboți. Și eu va trebui să mă adaptez acestui tip de sistem.

Cum te poți proteja din punct de vedere uman în acest val de consumerism?

 Și eu am curierii la ușă, și eu am smartphone. Nu sunt ipocrit. Trebuie cumva să te protejezi și în același timp să te adaptezi. E greu.

E foarte scary aspectul ăsta, în ultimă instanță fix asta trebuie să faci. Adaptându-te, te protejezi. Că n-o să pot să ies eu în stradă și să strig împotriva educației private dacă vectorul întregii societăți e spre educație privată. Ok, ies eu și încă 2000 ca mine, și ce?

Dezbinarea, foarte puținele interese comune rămase în viață, nu îmi oferă o perspectivă de viitor foarte încurajatoare, sincer.

Din ce îți iei speranța, astfel încât să nu te lași copleșit de această perspectivă sumbră?

Nu știu cât de mult nu m-a copleșit deja. Încerc să fac față încercând să găsesc căi de supraviețuire. Nu am ce să fac, nu am cum să mă opun. Poți să te opui și să nu îți faci cont de Facebook? Poți. Dar cât de mult aș fi realizat dacă aș fi avut cont de Facebook? Nu știu.

Sau acum nu îți mai trimite nimeni documente prin poștă. Toate contractele sunt pe mail, cu semnătură electronică. Poți să te opui? Nu.”

A decis să își închidă conturile de social media chiar atunci când consumul lor a fost uriaș în întreaga lume – în pandemie. Nu îl interesează discuțiile de breaslă purtate pe facebook și preferă formele de protest în artă.

„Când a început pandemia și își dădeau toți cu părerea, atunci le-am închis de tot și nu am mai revenit deloc.

Nu ai avut fear of misssing out?

Missing what out?

De exemplu, ce se mai întâmplă chiar în teatrul în care lucrezi, cine îl conduce și de ce, de ce nu e organizat concurs, cine cu cine din breaslă se ceartă.

Chiar nu știu ce se întâmplă și ajung informații la mine via alți oameni. Nu mă hrănesc din scandaluri și din bârfă, nu mă interesează.

Am mai auzit din când în când chestii, dar nu m-am implicat în niciun fel. Când o să mă implic, o să văd ce e de făcut atunci.

Până atunci, de ce să îmi stric efectiv timpul, viața, sănătatea, scrollând ore în șir un Facebook care e plin de puroi?”

“Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

În România comunistă, cultul actorului a fost puternic. Oamenii de rând s-au hrănit cu ieșirile la cinematograf sau la teatru și au privit cu admirație marii actori, numiți clișeic „monștri sacri”.

În universul mediatic de azi, chiar misterul care învăluia artiștii a cam dispărut, crede Potocean.

„Ei au căpătat dimensiunea de sacri și pentru că nu exista Facebook, Youtube și toate mizeriile astea. Acum sunt oameni de care n-ai auzit niciodată și care au milioane de vizualizări. Nu sunt actori, nu sunt nimic. Au făcut filme cu ei sau ce dracu au făcut și milioane se uită la ei.”

La Revoluție, Alex avea 5 ani și era la gradiniță. Nu știa că la câțiva pași de el oamenii mor pentru libertate. Face parte din generația care a crescut cu cheia la gât și a socializat timid prin întrebări de tipul „care e melodia ta preferată?”, „dar filmul preferat?”, „ce îți place la mine?”.

Era generația în care părinții noștri și-au pus cele mai mari speranțe.

„Am pregătit câteva întrebări de oracol. Știi de oracol?

Cum să nu, fac parte din generația oracolului.

Care este cel mai bun actor român?

Nu știu exact, îți zic ce mi-a atras atenția și ce mi-a plăcut în ultimul timp. Mi-a plăcut enorm Iulian Postelnicu și în Arest și în Oameni de treabă. Mă bucur de Rolando Matsangos, pe care îl știam dinainte, dar m-am bucurat să îl văd în filmele lui Bogdan Theodor Olteanu.

Ce interesant, mă așteptam să te gândești la vreun monstru sacru și tu ai dat exemple foarte contemporane.

Monști sacri sunt monștri sacri. Pe mine mă interesează ce e acum. Uite, Niko Becker a venit de undeva de unde nu știa lumea de el și ne-a surprins plăcut pe toți. Că dacă vine Pacino cu un film bun, nu mă surprinde, mă surprinde dacă e prost.

Eu nu sunt atât de căzut în cur după toate starurile. Pot să îi urmăresc, mă uit la Benicio del Torro într-un film și să zic: da, tată, așa da!

Dar pot să înțeleg și cu mintea mea, nu trebuie să mă duc să îmi povestească mie Benicio del Torro care e faza cu actoria. Când mai aud că vine nu știu cine la TIFF, pe mine nu mă interesează.

Într-adevăr, e foarte tare să vezi un actor mare, mic, debutant sau celebru. Dar orice actor are niște highlighturi. De Niro e cunoscut pentru Raging Bull, aia și aia. Dar nu pentru tot ce a jucat.

Cel mai bun film românesc din toate timpurile?

Am trei care îmi plac enorm și o să le revăd mereu cu plăcere: Reconstituirea, de Pintilie, Secvențe, de Tatos, Morgen, de Marian Crișan. Mi se par superbe.

Cel mai bun rol al tău?

Asta e in the eye of the beholder. Asta chiar nu aș putea să spun. Sunt mulțumit cu anumite lucruri pe care le-am făcut, acum dacă mă uit înapoi zic că puteam face mai bine.

Sau poate rolul în care ți-a plăcut cel mai mult să joci?

Îmi place Apostol Bologa, mă solicită foarte mult, dar îmi și face plăcere. Îmi plăcea să joc Capete înfrierbântate pe vremuri, când era one man show. Îmi place mult rolul din Exil, îmi dă posibilitatea să fiu foarte articulat și inventiv de la spectacol la spectacol. Restul sunt destul de fixe. Trigorin (Pescărușul, regia Eugen Jebeleanu) e un personaj fix care are niște lucruri de făcut, dar e un rol foarte bun, care îmi place foarte mult.

Ai un loc preferat din România?

Îmi plăcea la Corbu foarte mult, dar acum s-a monopolizat și el, nu mai e ce era. Nu că sunt nostalgic, dar pur și simplu nu mă mai regăsesc acolo. Sigur, urma să se întâmple și asta, era de așteptat.

Nici Petrila nu mai e ce a fost…s-a automatizat.

Îmi place acasă, Baicului – Pantelimon, cartierul meu. Deocamdată aici e acasă. Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Devenirea lui Potocean. “Tot timpul am știut că eu vreau să fiu un familist.” appeared first on Cultura la dubă.

De data aceasta, Lina aduce în fața publicului o poveste personală, care vorbește atât despre condițiile de muncă la care sunt supuși imigranții români și moldoveni în Italia, precum și despre violența domestică trăită în propria familie.

Filmul a fost realizat pe parcursul a 6 ani și cuprinde imagini filmate de Radu Ciorniciuc, Lina Vdovîi și tatăl său.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, co-regizoarea documentarului vorbește despre experiența din spatele filmului, schimbări la nivel personal și așteptările pe care le are de la film.

***

Lina, în primul rând felicitări pentru selecția la Toronto! Ce înseamnă un astfel de debut pentru filmul vostru, cum crezi că va influența apoi distribuția la nivel international?

Mulțumim mult! După șase ani de la prima zi de filmare, suntem fericiți să fim invitați la un festival la care am vrut să ajungem dintotdeauna cu filmul TATA. În primul rând pentru că e un festival cu filme faine, pentru publicul larg. În al doilea rând, pentru că ne doream să ajungem la comunitățile de români și basarabeni care au emigrat în Canada. Iar de aici încolo, nu vrem altceva decât ca filmul să aibă un traseu festivalier cât mai frumos, o distribuție bună și să ajungă în cele mai neașteptate locuri și inimi.

În spatele filmului sunt mulți ani de muncă. Care au fost principalele obstacole pe care le-ați întâlnit?

Din fericire, mă consider o debutantă norocoasă – am avut susținere și încredere din partea unor oameni mai experimentați decât mine în industria de film, care mi-au fost parteneri, ghizi și mentori fantastici. Încă de la început, comunitățile internaționale care ne-au susținut creativ și/sau financiar au creat spații sigure pentru noi pentru a dezvolta proiectul. 

TATA e un film intim și emoționant, în care, după o viață întreagă de rușine și tăcere, mi-am vărsat tot sufletul.

Din punctul ăsta de vedere, poate cea mai grea decizie – atât pentru mine, cât și pentru Radu Ciorniciuc, partenerul meu și co-regizorul filmului -, a fost să întoarcem camera spre noi, spre mine, spre celelalte femei din familia noastră, spre un trecut care a lăsat urme adânci în viața mea de adult.

Dar am știut că e important să vorbim despre violență din perspectiva tuturor spațiilor pe care le domină în relație cu familia noastră – profesional, familial, individual. Ca să ne putem vindeca, colectiv și individual, și să rupem ciclurile toxice care ne afectează de generații întregi încoace. 

Ești la primul tău film în calitate de regizoare. Cum ai deprins cunoștințele necesare pentru a gestiona un proiect atât de complex? Cât de mult te-a ajutat experiența de jurnalist?

Așa cum ziceam, am avut norocul să beneficiez încă de la bun început de sprijinul unei echipe minunate, cu experiență în spate. Apoi, am fost selectată să particip la diverse workshopuri și programe de dezvoltare unde am cunoscut oameni extraordinari, regizori, editori și alți profesioniști din industria de film documentar, care au înțeles cât de provocator și sufocant e să lucrezi la un documentar personal cu o asemenea încărcătură emoțională și au construit în jurul meu un spațiu în care m-am simțit înțeleasă, protejată și, de foarte multe ori, iubită. Ceea ce nu e puțin atunci când dezvolți un film despre un trecut traumatizant, ale cărui ecouri încă îți dau peste cap viața.

În plus, experiența din jurnalism – pe care încă îl practic cu dăruire – m-a echipat să fac față momentelor neprevăzute, de multe ori extrem de stresante, și m-a ajutat să găsesc soluții pentru situațiile (aparent) imposibile în care ne-am aflat cu documentarea noastră. 

De ce ați ales să filmați voi? Are legătură cu lipsa de fonduri sau pentru că ați vrut să dați o notă personală chiar și din acest punct de vedere?

Pe de o parte, „TATA” spune povestea relației complicate dintre mine și tatăl meu, care lucrează în Italia, și de care m-am îndepărtat de foarte mulți ani. De asemenea, discutăm și despre fenomenul exploatării muncitorilor imigranți în străinătate, un subiect pe care l-am investigat anterior, atât eu, cât și Radu, în munca noastră de jurnaliști. Decizia de a-l filma a venit ca o consecință firească a acestor fire narative care se desfășoară în jurul personajelor din familia mea.

Prima dată, l-am rugat pe Radu să vină cu mine atunci când m-am dus la tata și l-am confruntat în legătură cu alegerile pe care le-a făcut ca să își crească copiii. Așa cum spun și în film, “aveam nevoie de cineva cu care să mă simt în siguranță”.

Cât de mult s-a schimbat povestea în acești 6 ani? Au apărut informații noi, care au schimbat unghiul de abordare?

Inițial, povestea a pornit de la o investigație pentru a-l ajuta pe tata să obțină dreptate în fața șefului lui abuzator. Pe parcurs, s-a transformat într-un film personal, de familie, în care perspectiva mea asupra trecutului și relația mea cu tata au devenit mai nuanțate. Înainte de film, mă raportam la tata doar ca la părintele care m-a rănit, în loc să mă iubească. Atât. Nu mă interesa nimic altceva despre el. 

Pe parcursul investigației, am înțeles că oamenii sunt produsul unor țesături sociale și politice complexe și, de multe ori, meschine, iar lumea în care a crescut tata, într-o țară de la marginea imperiului sovietic, a fost una dură nu doar cu femeile, ci și cu bărbații. În lumea aceea, bărbații își găseau cu greu valoare dincolo de dominație și violență. 

Când tata mi-a cerut ajutorul, în loc să-l țin la distanță, cum făceam înainte, am ales să stau lângă el și, în felul acesta, să sper la o minimă vindecare. 

Cum crezi că va fi primit filmul în Italia? Ai așteptarea să provoace discuții reale despre modul în care sunt tratați muncitorii imigranți de acolo sau din alte țări în care se întâmplă lucruri asemănătoare?

Sper ca filmul să provoace discuții profunde în toate mediile în care muncesc imigranți vulnerabili la exploatare, peste tot în lume. Avem în plan și o campanie socială în jurul proiectului, prin care să mergem cu filmul în diverse comunități de români și basarabeni din diaspora și să vorbim despre instrumentele și platformele de care au nevoie pentru a nu mai ajunge în situații de abuz. 

Cum a fost pentru tine să fii și tu personaj în film? Ce ți-a dat curaj să arăți într-un film o poveste atât de personală?

Filmul nu a pornit cu această idee – să fiu eu unul dintre cele două personaje principale. Inițial, ne propusesem să ne concentrăm pe tata și pe povestea lui.

Dar apropierea de el, după mulți ani de înstrăinare, a trezit în mine emoții neașteptat de intense. Pentru prima dată, am decis să nu mai fug de ele, ci să le conțin, să-mi analizez corpul și cum reacționează la apropierea de cel pe care-l credeam un monstru. 

Și am înțeles că motivul pentru care tata a acceptat agresiunea șefului e pentru că-i era un limbaj familiar – în schema familiei pe care o conducea, el a fost agresorul. Știam că povestea e incompletă fără această parte importantă a trecutului nostru și atunci, decizia de a mă include în film a fost naturală, firească. A fost singura modalitate prin care puteam să scap de vinovăția și rușinea cu care trăisem timp de 30 de ani. 

Dacă am pune într-o comparație before and after the movie, cum ai descrie relația ta cu tatăl tău? Cum era înainte, cum este acum, când filmul e gata?

Înainte, pentru că încetasem să-i răspund la telefon, mă suna foarte rar. Când vorbeam, totuși, povesteam pe scurt despre sănătate și muncă, și apoi, pe lung, despre vreme. Acum, după conversații lungi și dificile despre depresie, anxietate, relații și masculinitate toxică, ne spunem, din când în când, “te iubesc”. 

Dar relația cu Radu? Cum este să lucrezi îndeaproape, din calitate de co-regizor, cu partenerul de viață, cu tatăl copilului? 

TATA a fost o importantă lecție pentru noi despre ce înseamnă să pui orgoliul deoparte și să tragi în egală măsură pentru binele comun. Iar asta nu se aplică doar la film, ci și la relația noastră din spatele camerei. La începutul proiectului, până să ne lămurim ce rol are fiecare, să învățăm să comunicăm deschis și să punem limite, a fost mai greu. Odată ce-am clarificat aspectele astea, TATA s-a transformat în cea mai frumoasă colaborare a noastră de până acum.

Ați lucrat cu producătoarea executive Hanka Kastelicová (HBO), care a fost implicată și în documentarul Colectiv. Cum s-a desfășutat, mai exact, această colaborare și cum v-a ajutat?

Hanka a fost prietena noastră și a filmului încă de la început. Ea e, cu siguranță, unul dintre oamenii care mi-a dat încredere că povestea asta merită spusă și m-a susținut de fiecare dată când nu mai vedeam luminița de la capătul tunelului. HBO a devenit partenerul nostru încă din etapa de dezvoltare și am beneficiat nu doar de sprijinul ei creativ, ci și de susținerea ei morală. Nu am întâlnit mulți profesioniști în pozița ei – care să fie nu doar generoși cu resursele lor, dar și cu încrederea că alegerile noastre creative și libertatea noastră de a crea sunt esențiale pentru procesul de muncă la un film atât de intim.

Ce îți dorești cel mai mult să se întâmple după apariția acestui film? Ce așteptări ai de la el?

Să ajungă la cât mai multă lume, să schimbe percepții și să atingă inimi. 

***

Filmul TATA este produs de Manifest Film, în coproducție cu Corso Film, HBO, 100%, Al Jazeera Documentary, MDR, ARTE și realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, MDR/ARTE, Film – und Medienstiftung NRW, Netherlands Film.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Lina Vdovîi, co-regizoarea filmului “TATA” : “Înainte de film, mă raportam la tata doar ca la părintele care m-a rănit, în loc să mă iubească.” appeared first on Cultura la dubă.

Bogdan Dumitrache face din nou un rol extraordinar. Cea mai recentă prestație a sa a putut fi văzută la TIFF, în singurul film românesc selectat anul acesta în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes – Trei kilometri până la capătul lumii, regia Emanuel Pârvu.

Interpretează rolul unui tată care se luptă pentru a-i face dreptate fiului său, bătut pe strada din sat pentru că este surprins în ipostaze intime cu un băiat, dar ajunge să îi facă rău, la fel ca toți cei din jur.

Filmul a adus peste 2.500 de spectatori în Piața Unirii din Cluj și alte câteva sute au format coadă la a doua proiecție, la Casa de Cultură a Studenților, fiind aplaudat la final de cei mai mulți dintre ei.

A doua zi după premiera din România, am stat de vorbă cu Bogdan Dumitrache. În timpul interviului, o invitată de peste hotare s-a oprit la masa noastră și l-a felicitat pentru film.

Cunoscut pentru rolurile din Portretul luptătorului la tinerețe, Poziția copilului sau Pororoca și premiat la Locarno și la San Sebastian, actorul este în același timp un antreprenor de succes, fiind co-fondatorul barului și Teatrului Apollo 111.

În interviul pentru Cultura la dubă, Bogdan Dumitrache vorbește pentru prima dată și despre o veche pasiune care îl va readuce din toamna aceasta la facultate – agricultura.

***

După prima proiecție în România a filmului, mai mulți tineri s-au ridicat și au vorbit despre experiențele personale, despre cât de mult se identifică cu povestea din film. Cum ți s-a părut această reacție?

Mie mi s-a părut extraordinar! Să te ridici în fața a 1500 de oameni, sau câți mai erau la Q&A, și să spui “asta e și povestea mea” – a fost cel mai frumos compliment pe care ni-l puteau face. Povestea i-a atins într-un mod absolut profund și au avut și curajul să spună asta, este extraordinar.

Există unii oameni care au reticențe față de filme care abordează subiecte “la modă” de câțiva ani încoace, dar tocmai tipul acesta de reacție a publicului ne arată cât de necesare sunt.  Tu cum te simți, ca artist, când vezi că munca ta atinge oamenii la un nivel atât de personal?

Cumva una dintre întrebările mari pe care mi le-am pus mereu a fost dacă arta este contextuală și ține de un moment, de un trend, sau ea trebuie să fie universală, valabilă în orice moment, în orice trend?

Cred că lucrurile se schimbă, cred că până acum ar fi trebuit să fie universală, dar cred că suntem într-o perioadă în care inclusiv arta contextuală are valoare.

Până la urmă, nu putem face lucruri doar de dragul nemuririi, ci putem să le facem și pentru societatea prezentă, să discutăm despre problemele de acum și să normalizăm societatea.

Deci da, cred că e nevoie de un astfel de dialog, de o astfel de artă, care să reprezinte momentul și persoanele care trăiesc în el, să ne reflecte, să funcționeze ca o oglindă, chiar dacă peste câțiva ani ea nu va mai fi relevantă decât ca istoric al momentului pe care l-a transformat.

Din afară, te percep drept un actor român de succes, cu apariții constante în filme, multe dintre ele premiate. Ai ajuns la un nivel la care să alegi scenariile și să refuzi unele dintre ele, dacă nu te regăsești în acele proiecte?

Și care sunt criteriile de care ții cont atunci când alegi?

Să poți să alegi e un privilegiu pentru că cei mai mulți oameni trăiesc din meseria lor, iar industria nu e atât de mare încât să îți ofere foarte multe oportunități. Chiar și după atâția ani, nu e ca și cum am 10 scenarii în așteptare și trebuie să aleg două.

Cu toate astea, sunt în poziția în care, dacă simt că ceva nu mi se potrivește de niciun fel, nu găsesc nimic care m-ar reprezenta, atunci refuz.

La acest film cum a fost? Ți s-a propus direct rolul sau ai participat la un castig?

A fost un casting. Eu cred în casting. E un proces firesc care nu determină dacă eu am talent sau n-am talent, ci un process cu du-te-vino între actor și regizor, și eu îi dau lui casting, să văd dacă mă potrivesc cu el, dacă putem colabora bine împreună. Se poate întâmpla să dai de un om cu care nu te potrivești deloc din punct de vedere uman, iar relația de pe set să fie afectată de asta.

Vreau să văd dacă regizorul cu care stau în față are o cautare autentică, și-a pus niște întrebări sau este un individ care aruncă pe actori “ia, livrați-mi asta!”.

Deci cu Emanuel a fost un casting în care ne-am testat reciproc în primul rând ca profesioniști care pot găsi soluții în orice situații, chiar și de conflict. Nu ne putem opri la filmare “gata, îmi iau jucăriile și plec acasă.” Noi trebuie să mergem mai departe și atunci castingul e un instrument foarte eficient care testează asta.

A fost altfel relația de lucru cu Emanuel Pârvu, ținând cont de experiența lui de actor?

Da. Faptul că este actor înseamnă că el a stat în fața camerei și atunci înțelege exact de ce are nevoie omul din fața camerei de la cel din spatele camerei, ca informație, ca atitudine, iar asta îl ajută foarte mult.

Emanuel are un demers foarte autentic, onest, în care admite dacă nu știe ceva și atunci căutăm împreună și ne punem întrebări, are răbdarea să stea lângă tine, să îți răspundă la întrebări până ai înțeles ce ai de făcut acolo.

Cum l-ați integrat pe Ciprian Chiujdea în această echipă în care voi aveați experiență, iar el era la debut?

Ciprian a venit către noi cu candoare și onestitate și atunci l-am îmbrățișat ușor.

Una dintre probleme e că actorii tineri se tem și atunci își fac o carapace, presupun că încearcă să se apere, nu neapărat să fie aroganți sau dificili. Dar, din teamă, unii actori tineri se apără mai mult decât ar fi cazul și devin dificili la lucru.

Ciprian nu a fost așa. A fost un actor tânăr corect, dedicat, iar asta e important. Dacă vii la filmare și o arzi în ciungă cu glume, te îmbeți noaptea și apoi te văd că ești chiaun și nu știi textul, avem o problemă. La Ciprian nu e cazul. E un actor extrem de disciplinat, a ales să stea toată perioada de filmare acolo, deși nu avea în fiecare zi filmare, putea să își viziteze familia, dar a ales să stea.

A fost ușor de colaborat cu el, în plus mai e și talentat și atunci nu a fost atât de dificil.

Cu siguranță a avut și el stângăcii, căutări, e firesc la primul film. Dar mie mi-a plăcut în primul rând pentru că era foarte serios.

Cum a fost experiența de la Cannes, unde tu ai mai fost? (n.r. în 2005, cu scurtmetrajul Trafic, regia Cătălin Mitulescu) Cum te-ai simțit acum?

Prima oară, în 2005, am plecat de acolo, m-a copleșit. Am rezistat o zi și ceva, urma să avem proiecție seara, dar toată atmosfera de acolo, tot posh-ul, toată industria care te copleșește. M-a intimidat și am fugit. Aveam și pretextul că aveam filmări în Austria și atunci copilul din mine s-a cocoșit, am zis “eu mă duc la filmări, nu stau eu aici să îmi arătați că sunteți mai tari decât mine.”

Acum a fost diferit.

Cannes în continuare este copleșitor din unele puncte de vedere, unele părți ale lui nu mă reprezintă în mod direct, tot acest glamour. Dar cred că sunt niște instrumente foarte utile pentru a vinde artă.

Arta trebuie ajutată ca să ajungă la cât mai mulți oameni, iar Cannes e cea mai mare piață de film, locul în care filmul are cele mai mari șanse.

Când mergeam de la Nisa la Cannes, în taxi, taximetrista a pus o întrebare: “mergeți la Cannes? Păi și cum, voi mergeți să mâncați icre negre și oamenii mor în lume?”

Și am spus: “Nu, noi mergem acolo fiindcă am făcut artă și toată această fațadă glamour este un ajutor mare pentru artă, pentru ca ea să ajungă la oameni.”

S-a schimbat ceva pentru tine, ca actor, după participările la Cannes? Au venit mai multe propuneri de casting?

Nu, nu neapărat. Cannes este foarte bun pentru producție, regie, cred că și pentru actorii tineri. Dar eu nu mai am această miză. Nu mai vreau să plec afară, nu mai vreau să fiu internațional.

De ce?

Pentru că nu mai vreau. Dacă voi fi chemat să joc un rol principal pentru că am fost văzut în alte roluri și am confirmat, mă voi duce. Dar să mă duc să o iau de la capăt cu roluri de teroriști est-europeni, în condițiile în care am doi copii acasă, nu mai sunt dispus să fac asta.

Cred că fac artă cu A mare și gloria internațională e secundară. Vreau să îmi văd de arta mea și de copiii mei.

Apropo de copii, sunt curioasă dacă ai adus ceva din experiața ta ca tată în acest rol.

Bineințeles, orice rol pe care îl fac, mai întâi îl filtrez prin propria mea personalitate. Prima întrebare a unui scenariu e simplă:  eu în situația dată. Dacă aș fi eu, aș putea reacționa așa? Uneori da, alteori nu. Dar faptul că eu nu aș reacționa așa, nu înseamnă că eu nu îl pot înțelege pe cel din scenariu că reacționează într-un anumit mod.

Atunci, dacă lucrurile sunt clare, e primul semn că e un scenariu valoros, prin care pot să trec fără să simt nicio fractură de logică sau emoțională majoră.

Pentru că suntem la TIFF, cum e pentru tine toată experiența de aici?

În primul rând, aici este locul în care vorbitorii de limbă română văd filmul. Ceea ce e foarte diferit de Cannes, pentru că acolo ei ajung la poveste prin intermediul unei subtitrări.

Aici, oamenii ăștia îmi simt fiecare răsuflare și nuanță dintr-o replică. Noi ne gândim la fiecare virgulă. Nu există nimic care să apară întâmplător în film.

Poate unii cred că e similar cu viața și doar am imitat un pic. Dar totul este gândit cu atenție, cu substraturi, cu nuanțe, pe care cred că doar publicul vorbitor de limbă română poate să le perceapă 100% și atunci eu am emoții în fața lui.

Un tânăr din public a spus la Q&A că noi aici, la festival, suntem într-o bulă de privilegiați. Și a întrebat ce putem face pentru a ajunge la ceilalți, care chiar gândesc ca personajele din film?

Nu știu, eu sunt un actor. Ce pot să fac e să mă transform pe mine, să fiu un om mai tolerant, să îmi educ copiii. Noi putem adresa niște întrebări societății și societatea decide singură ce vrea să facă. Sunt convins că există posibilitatea de a ajuta sistematic, instituționalizat, dar noi asta putem face – să aducem în atenție. Și apoi, cu puțin noroc, putem face un subiect mai vizibil.

În ultimul interviu pe care l-am făcut împreună spuneai că ai mulți prieteni care nu merg la filme românești fiincă nu vor să vadă la cinema aceeași realitate românească dură, de care sunt sătui din viața de zi cu zi. Acesta e un film pe care l-ai recomanda prietenilor tăi?

Eu aș recomanda prietenilor mei toate filmele mele, dar în același timp încerc și să-i înțeleg că sunt obosiți, stresați, iar ei privesc cinema-ul drept o evadare, o cutie către o lume mai bună, care îi face să viseze la o viață mai bună.

Există mai multe moduri prin care poți schimba starea ta în bine, cel mai greu fiind acela în care începi să schimbi în tine lucruri, să te confrunți cu propria ta realitate, cu propriile alegeri, să încerci să devii mai flexibil, mai tolerant.

Dar acesta e drumul lung, greu, iar când ești acasă, după o săptămână de muncă, nu pot să judec, nu pot să nu înțeleg de ce alegi calea ușoară, a visării.

O înțeleg, doar că ea nu va aduce schimbarea.

Ai subliniat mai devreme că tu ești actor, dar aș vrea să te întreb dacă te gândești să faci și altceva, să scrii, să regizezi?

Nu m-am gândit niciodată la asta până acum. Cred că am o frică teribilă de impostură și de aceea nu pot să mă bag în lucruri fără să le stăpânesc.

Dintotdeauna mi-a plăcut să cresc plante, sunt fascinat de asta, aș vrea să dezvolt un business în zona asta, dar nu pot până nu voi da la Agronomie, până nu voi face acea facultate, ca să știu despre ce vorbesc.

Ca să crești un busuioc, nu e nevoie de o facultate, totuși, nu pot eu astfel.

Și te gândești serios să faci asta?

Da, chiar voi da în toamnă la Agronomie.

Te pregătești în acest sens? Faci meditații sau cum?

Nu, că oricum intru pe locurile cu plată. Hahahaha.

Acum am terminat Biologia de clasa a V-a cu fiica mea, trec la clasa a VI-a. Hahaha. Dar o să mai învăț, nu o să mă duc chiar fără să știu nimic.

Am această problemă, poate e exagerată, poate vine din copilărie, nu am fost vreun copil strălucit la școală, dar am nevoie să știu că știu.

Pe termen lung care ar fi planul tău, după ce termini această facultate?

Pe termen lung mi-ar plăcea să trăiesc de luni până joi la oraș și de joi până duminică la margine de oraș, într-un mediu natural, unde să pot dezvolta agricultură, un business în direcția asta. Sau pur și simplu să o fac pentru mine, de plăcere.

Apollo rămâne parte din acest plan?

Da, Apollo rămâne în picioare. Ne gândim destul de serios dacă mai dezvoltăm încă unul, suntem în căutare de locație. Dar da, și Apollo e un mediu în care se întâlnesc mai multe tipuri de cunoștințe care mă provoacă și mă face să mă simt bine atunci când reușesc ceva acolo, la fel ca la cinema.

***

Filmul “Trei kilometri până la capătul lumii”  va putea fi văzut și la Festivalul Internațional de Film Anonimul, între 12-18 august 2024, la Sfântu Gheorghe, Delta Dunării, chiar unde a fost filmat. Din toamnă va intra în cinematografele din țară.

The post Bogdan Dumitrache, actor: “Nu mai vreau să fiu internațional. Vreau să îmi văd de arta mea și de copiii mei.” appeared first on Cultura la dubă.

„Tatăl meu ne-a părăsit pe mine și pe sora mea când aveam șase ani. După o perioadă, a devenit călugăr. Când am aflat că urmează să devin și eu tată, am căutat să înțeleg cum aș putea fi un părinte bun pentru fetița mea.

Am construit filmul în jurul întâlnirii cu tatăl meu, pe care am simțit că am curajul să-l reîntâlnesc cu acest pretext, în speranța de a ne cunoaște, de a ne înțelege reciproc mai bine, de a clarifica aspecte din trecut.

Mi-am dorit să înțeleg decizia lui de a părăsi familia și toate lucrurile lumești, pentru Dumnezeu. Am dat peste multe îndoieli, peste ziduri greu de dărâmat, pe care ambii le-am ridicat în timp. Dar știam că, indiferent ce se va întâmpla, nu voiam să încalc promisiunea pe care i-am făcut-o fiicei mele, aceea de a face cu adevărat tot posibilul pentru a deveni un tată bun.”, spune regizorul Andrei Dăscălescu.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă în august 2020, Andrei Dăscălescu a spus pe larg povestea din spatele filmului.

Documentarul Holy Father a fost apreciat în cadrul mai multor festivaluri de film, printre care Sarajevo Film Festival – Special Jury Prize (2020), MakeDox Creative Documentary Film Festival (2020), Astra Film Festival – Audience Award (2020), Les Films de Cannes à Bucarest – Avanpremierele Toamnei (2020), Tallinn Black Nights Film Festival (2020), Trieste Film Festival (2021), goEast Film Festival (2021), Zagreb Dox (2021).

Filmul va fi disponibil pe platformele HBO din toată Europa: HBO GO (Europa Centrală și de Est), HBO Nordic (Țările Nordice), HBO España (Spania), HBO Portugal (Portugalia).

Andrei Dăscălescu este regizor de film documentar, operator de imagine și editor. Cele două documentare anterioare, PLANETA PETRILA (2016) și CONSTANTIN ȘI ELENA (2008) au fost selecționate și premiate în festivaluri internaționale de film (IDFA – First Appearance Award, Sarajevo, San Francisco, Vancouver, Krakow, DocLisboa, Docaviv, Montpellier).

Andrei a câștigat premiul pentru Cel mai bun documentar în cadrul Premiilor Gopo și a fost nominalizat de 5 ori în diferite secțiuni. Este fondatorul casei de producție Filmlab (2007).

The post Holy Father, documentarul lui Andrei Dăscălescu, e disponibil acum pe HBO GO appeared first on Cultura la dubă.

Anul trecut, Lina Vdvîi a câștigat Bursa Alex. Leo Șerban la TIFF pentru următorul său proiect, pe care îl va regiza, de aceasta dată, alături de Radu. Este vorba despre filmul “Tata”, un documentar despre tatăl ei, crescut și educat în URSS, dar care de 20 de ani este abuzat de șeful său din Italia, țară în care s-a stabilit, departe de ființele pe care, la rândul său, le-a abuzat dintotdeauna – fiicele și soția sa.

Iar cele două proiecte cinematografice au coincis în viața Linei cu cel mai important moment, cel în care ea a devenit mamă.

Pe Lina am întâlnit-o la Astra Film Festival, unde participă, alături de Radu, cu filmul Acasă. Pentru că a trebuit să rămână alături de fetița ei la hotel, Lina nu a putut să participe la proiecția filmului, la fel ca la Sundance sau la alte festivaluri.

Dar Cultura la dubă a realizat acest interviu și vă propune să descoperiți o femeie puternică, inteligentă, mamă tânără și o regizoare de film în devenire, despre care cu siguranță vom mai auzi de acum încolo.

Lina, spune-ne, te rog, cine ești, de unde vii, cu ce te ocupi?

Numele meu este Lina Vdovîi, un nume pe care îl pronunț de obicei mai lent, tocmai pentru că oamenii nu înțeleg ce zic. Nici nu știu dacă să zic că sunt jurnalist sau documentarist. Eu am început în presă acum 12 ani.

De unde ești?

Din Republica Moldova. Din Strășeni. E un oraș lângă Chișinău, la vreo 20 km.

Am venit la facultate în Iași să fac jurnalism, iar la “Opinia Studențească” și am publicat primele mele reportaje. Așa am învățat să documentez povești mai ample, așa am învățat să mă uit la fenomene, la oameni. S-a văzut interesul meu pentru zona asta. Am scris foarte mult reportaj social.

Și după aceea cum ai ajuns la București?

M-am angajat la TVR. N-am fost reporter de televiziune, am scris. TVR tocmai lansase o platformă video cu toate producțiile televiziunii și sarcina noastră era să le promovăm, să scriem despre ele, să ne întâlnim cu producătorii, cu realizatorii emisiunilor. O chestie care nu era neapărat foarte aproape de ce făceam eu înainte de asta.

Așa că în weekend-uri mergeam pe teren și făceam materiale pentru alte publicații. (Casa Jurnalistului, Dilema Veche, etc.) La un moment dat am zis că nu mai vreau să fac asta. Nu mai vreau să fac ceea ce îmi place în timpul meu liber. Așa că am plecat de la TVR și am devenit jurnalist freelancer.

Când am plecat de la TVR am început să scriu mai mult pentru Casa Jurnalistului. Reușeam să accesez burse și să îmi câștig banii din alte locuri, aveam diverse colaborări cu diferite publicații în continuare. Însă Casa era cumva locul meu preferat și locul meu de suflet.

Și cum ai făcut trecerea la film documentar?

Păi s-a întâmplat cu Radu (Ciorniciuc), în același context în care a făcut și el trecerea asta. Radu mi-a zis că are el un proiecțel, are el o idee de reportaj pentru presa străină.

Asta mi-a zis: că e o familie în Delta Văcărești, pe care o știe de câțiva ani și poate mergem pe acolo să vedem care-i treaba cu ei. Citise pe undeva că urma să devină parc național. Am anticipat ambii că o să treacă printr-o schimbare și am zis hai să vedem care-i treaba.

Doar că în momentul în care am ajuns în deltă, ne-am dat seama că schimbarea urma să se petreacă mult mai lent decât ne-am gândit noi și trebuia să stăm oricum mai mult cu ei.

Stând cu ei, petrecând tot timpul ăla cu ei, ne-am apropiat foarte mult, ne-am atașat unii de alții. Mie oricum îmi plac copiii extraordinar de mult și toată gașca aia de-acolo, îi iubesc în continuare pe toți și cumva relația s-a dezvoltat foarte natural.

Ești genul de om care atunci când își face meseria se și atașează de subiecte?

Da, exact. Eu păstrez tot timpul legătura, poate nu chiar cu toți, dar cu personajele din cele mai importante materiale din cariera mea.

Cum a fost lucrul tău propriu-zis la filmul “Acasă”?

Asta cu scenaristul a apărut destul de târziu în proiect. După doi ani de documentare.

Nefiind din industrie, încă nu înțelegeam foarte bine cum sunt împărțite rolurile. Eu, pentru că am scris întotdeauna și pentru că scrisul era instrumentul meu de lucru, am zis “hai să scriu eu scenariul, să scriu tot ce e de scris la filmul ăsta.” Și Radu a zis “ok, eu vreau să fac regie”.

Așa că scenarist la “Acasă” înseamnă că am scris, alături de Monica (Lăzurean Gorgan, producător), atunci când a venit și ea în proiect, treatment, aplicația la CNC, am scris aplicația pentru niște fonduri europene și am lucrat la structura poveștii cu Radu, în sensul că Radu, când se întorcea de la montaj, mereu ne uitam pe ce aveam împreună, discutam scenele, cum le îmbinăm, cum facem treceri, cum e un personaj, dacă arătăm tot ce vrem noi să arătăm noi despre personajul respectiv sau nu.

De fapt, experiența mea de scenarist se conturează abia acum, la următorul meu proiect.

“Eu nu sunt de părere că un film ar trebui să fie terapia cuiva. Eu mi-am făcut anii mei de terapie. De fapt, cu ajutorul terapiei am ajuns în punctul ăsta cu el.”

Lina Vdovîi

Apropo de asta, anul trecut ai câștigat bursa Alex Leo Șerban pentru proiectul tău, Tata. Ce s-a mai întâmplat între timp?

Proiectul a evoluat destul de mult de atunci.

“Tata” e un film despre tatăl meu, care muncește în Italia de 20 de ani, cu care eu am avut o relație destul de dificilă, pentru că a fost violent și abuziv cu mine și surorile mele și mama mea, dar care este acum victima abuzului din partea șefului de la locul de muncă.

Lucrează la o vinărie în nordul Italiei. Acesta e un aspect al vieții lui de acolo de care nimeni din familia noastră nu știa, pentru că tata e o persoană foarte orgolioasă, e un munte de orgoliu și mereu a fost obsedat să proiecteze imaginea asta despre el de bărbat puternic, în control, care nu are vulnerabilități, nu are traume, nu are emoții și așa mai departe.

Prin filmul ăsta încerc să arăt cumva ciclul violenței și schimbarea  de roluri care se produce aproape întotdeauna, dar despre care nu vorbim sau nu vorbim destul. În același timp, încerc să îmi rezolv eu problemele cu el și să îmi dau seama dacă putem să gasim o soluție pentru noi, având în vedere trecutul nostru.

Care este scopul unui astfel de film, îl faci pentru tine sau pentru public?

Eu nu sunt de părere că un film ar trebui să fie terapia cuiva. Eu mi-am făcut anii mei de terapie. De fapt, cu ajutorul terapiei am ajuns în punctul ăsta cu el.

Nu, vreau să fac un film care să arate, cât mai autentic posibil, problemele astea cu care ne confruntăm foarte mulți dintre noi: lipsa de comunicare, violența și abuzul, care sunt prezente în multe familii din România.

Tatăl tău înțelege cu ce te ocupi tu?

E foarte ciudat că în perioada asta în care am apucat să stăm mai mult împreună, practic, proiectul ăsta ne-a adus împreună.

Am avut o relație destul de rece și distantă, dar la proiectul ăsta nu filmez doar eu, filmează și el. El își documentează abuzurile. Noi i-am dat o cameră ascunsă pe care o poartă la muncă și cu care îl filmează pe șeful lui. Noi filmăm partea noastră. Îl filmăm pe el acolo, sunt și eu personaj în film, e și Radu, suntem noi toți și documentăm bucata asta.

Vara asta am stat două luni legate în Italia și mi-am dat seama că distanța dintre noi, pe care o știam eu, e și mai mare.

Suntem la poli opuși în ceea ce privește valorile noastre, credințele, viziunile. E un bărbat născut, crescut și educat în Uniunea Sovietică, unde nu existau persoane LGBT, unde nu existau persoane bolnave de SIDA. Deși muncește în Italia de 20 de ani, nu și-a schimbat cu nimic ideile extreme, ăștia-s pilonii lui.

El cum privește abuzurile la care e supus el însuși?

El e convins că Dumnezeu îl pedepsește pentru ce ne-a făcut el nouă. Ca atare, acceptă cu mai multă ușurință tot ce i se întâmplă lui, ceea ce e foarte greșit. Nu cred în această pedeapsă divină.

Nu cred că există vreo justificare pentru ce i se întâmplă lui acolo și nu cred că merită.

El e foarte deschis la ideea acestui proiect. El își dorește enorm să facă parte, să fie iertat. Mai are câțiva ani de muncă acolo și iese la pensie și va trebui să se întoarcă acasă și e conștient de faptul că noi am crescut, nu mai suntem dependente de el, nu mai suntem sub controlul lui, nu ne mai poate impune să-l respectăm sau să-l iubim.

Încearcă să compenseze acum. Pe de o parte ne ajută deschiderea asta a lui pentru că ne ajută cu filmul, pe de altă parte, eu, de când am născut-o pe fetița mea, nu mai simt nevoia unui tată. Dar, altfel, ca bunic se comportă extraordinar, l-am văzut în ipostaze în care nu credeam că îl voi vedea vreodată.

Crezi că ai fi putut ajunge în punctul ăsta profesional dacă ai fi rămas în Republica Moldova?

Nu, categoric. Presa din Republica Moldova aproape că nu există. Sunt două-trei locuri în presa din Moldova care fac treaba cum trebuie, dar, în principal, e o presă supusă, controlată politic.

Acolo nu aș fi avut niciodată libertatea, oportunitățile și oamenii de la care să învăț să fac ce știu acum.

Mă bucur enorm că am plecat.

Crezi că educația are puterea de a schimba destinele unor oameni?

Absolut. Și acum mă întorc la familia Enache (din filmul Acasă), eu mă bucur enorm că acum ei merg la școală. Școala îți deschide orizonturile, te contectezi la ceea ce ar trebui să fie fibra unei societăți.

Simți că faptul că ești mamă te încetinește în lucrul la film?

Daaa, foarte mult. E foarte foarte greu. Sunt extrem de fericită și îmi iubesc copilul până la cer, fără ea eram incompletă. Însă, dacă vrei să fii și mamă și să mai faci și alte lucruri pe lângă asta, e foarte greu dacă nu ai ajutor.

Și cred că ar trebui să existe un sistem de susținere pentru femei mult mai bine pus la punct.

Eu am norocul că Radu mă ajută foarte foarte mult, dar am nimerit într-un moment în care am terminat un proiect, îl promovăm, lucrăm la altul nou, a trebuit să călătorim.

Dar este greu. Chiar te încetinește pentru că este un full time job. Și în cele câteva ore libere pe care le am, am așa o stare de anxietate, nu știu ce să fac mai întâi, să spăl vase, să fac ordine în casă, să citesc, să mă uit la un film. Ce să fac? Și ajung să stau în starea asta și se trezește copilul și gata, mă întorc la ea.

Dar, culmea, în toată această perioadă cel care m-a ajutat foarte mult a fost chiar tata, care a stat foarte mult cu ea.

Dincolo de realizarea cinematografică și faptul că și ei au devenit părinți, Lina Vidovîi și Radu Ciorniciuc s-au luptat și au reușit să schimbe viața familiei Enache, pe care au filmat-o vreme de 4 ani în sălbăticia Deltei Văcărești. Copiii familiei Enache au mers pentru prima dată la școală, la medic, au învățat să scrie și să comunice, iar acum locuiesc în propria lor casă. Puteți citi mai multe într-un interviu realizat cu Radu Ciorniciuc.

The post “Tata” e un film despre tatăl meu, care a fost abuziv cu noi, dar acum este el cel abuzat – Lina Vdovîi appeared first on Cultura la dubă.