La 26 de ani, Vlad Ionuț Popescu este unul dintre cei mai promițători actori ai generației sale, trecând cu ușurință de la roluri de impact în teatru la cele de pe platoul de filmare.

Zilele acestea este prezent la Bienala de la Veneția cu filmul “Anul nou care n-a fost”, regizat de Bogdan Mureșanu, iar pe scenă poate fi (re)văzut în spectacolul de succes “Cine l-a ucis pe tata?”, montat de Andrei Măjeri la Teatrul Metropolis și premiat de UNITER pentru regie.

De asemenea, din această toamnă va putea fi urmărit în două premiere: la Bulandra, în „Romeo și Julieta”, regia Eugen Gyemant, și în one man showul “Vara în care mama a avut ochii verzi”, dramatizat după romanul cu același nume, scris de Tatiana Țîbuleac, și pus în scenă la Centrul de teatru educațional Replika.

Interviul de mai jos a fost realizat înaintea participării la Veneția.

***

“Vlad, care sunt temele care te preocupă în perioada asta?

Vacanța. Și moartea. Moartea în vacanță. E recurentă tema asta a morții, de când sunt adolescent. Cred că ar trebui să devenim conștienți de propria fragilitate, că toți suntem doar dust in the wind. Tocmai pentru a dobândi un simț al umilinței profund, nu unul pre-fabricat de tipul falsei modestii.

Te gândești cu frică la moarte?

Nu. Doar vreau să privesc soarele în față. Mă gândesc mai degrabă obiectiv la fenomenul morții, într-o manieră care nu are legătură directă cu mine. Sau la moarte ca simbol, ca metaforă, ca team. Dar da, aceste preocupări se răsfrâng uneori asupra mea. Mișună pe acolo câteva gânduri intruzive.

Simți că te afectează gândurile astea?

Da. Am avut o perioadă destul de lungă cred eu, cinci ani, în care m-am luptat cu mintea mea. Dar niște evenimente care au avut loc în luna ianuarie au schimbat totul.

Mai sunt reminiscențe, e greu să nu te placi deloc pentru atât de mult timp.

Nu te plăceai?

Nu. Dar sunt bine acum, cel puțin mai bine ca înainte. Și ca să revenim la intrebarea ta, cred că it’s safe to say că acum mă preocupă tema “binele meu” – dar nu la modul “sunt buricul pământului”.

Cine sunt? Cine îmi doresc să devin? Ce ar însemna factual să devin omul care îmi doresc să devin? La ce trebuie să renunț? Dacă cine vreau să fiu se aliniază cu ce vreau să fac pe plan profesional?

Astea sunt întrebări pe care unii oamenii nu și le pun toată viața, iar tu, iată, ți le pui atât de devreme.

Eu cred că asta este vârsta potrivită. Nu vreau să ajung la 50 ani să regret că nu am trăit cum am vrut. Am și o meserie care mă ajută să cunosc natura umană și uneori, da, ajung să mă auto-analizez fără să vreau. Pe de altă parte, realizez că rumegatul ăsta excesiv stă puțin în calea devenirii mele ca actor.

Există cauze sociale sau politice pentru care ai vrea să-ți folosești vocea ca actor sau simți că există o temă care să te preocupe atât de tare încât să iei atitudine? Te vezi militând pentru ceva anume sau crezi că e rolul actorului să facă asta?

Da, da. Totuși, consider că activismul necesită timp și spațiu mental. Eu sunt într-o perioadă în care vreau să am grijă de mine, de prietenii mei, de iubita mea, de familia mea și relații. Plus meseria. Nu se exclud una pe alta, activismul și viața personală sau profesională, ci din contră, se sprijină. Categoric o să-mi permit să vorbesc despre cauzele sociale sau politice, care mă preocupă cu adevărat, despre temele importante pentru mine, atunci când o să contez, când o să fiu relevant.

Nu consideri că ești relevant acum?

Nu. Pot fi înlocuit oricând, oriunde. Momentan, sunt doar un tânăr cu potențial în ceea ce face. Dacă m-aș apuca să vorbesc despre vreo cauză politică sau socială acum, sunt convins că mulți oameni ar zice: “nu te-a întrebat nimeni nimic, Vlad, de ce-ți dai cu părerea?”.

Oricum pare o chestie specifică Facebook-ului, părerile aruncate pe platforme.

Da, aș putea să vorbesc despre sistemul de teatru din România. Dar cum să pot să vorbesc eu despre asta la 26 de ani? Adică eu pot, dar cine mă ia pe mine în seamă?

Uite, pot spune că în domeniul meu, și cred că e ceva specific în zona asta a Europei, adulții, în special oamenii care sunt la putere, nu știu să aibă grijă de tineri. Sau au grijă doar de anumiți tineri. Traducere simplă – PCR: pile, cunoștințe și relații. Pe mine mă interesează doar să-mi fac treaba bine.

Care sunt cele mai importante probleme cu care se confruntă generația ta și cum te raportezi la ele?

Depresia și anxietatea.

Pandemia, războaiele, A.I, social media, încălzirea globală – toate cred că ne-au potențat stările de angoasă și de confuzie prin intermediul informației care circulă necontrolat. De exemplu, pe mine pandemia m-a îndepartat de oameni și mi-a accentuat paranoia. Pe de altă parte, nici nu mai am 20 ani, nu mai am energia de atunci, când eram peste tot, mă duceam la facultate, stăteam 12-14 ore și după, mai stăteam să beau până la 3 dimineața. Acum nu mai pot să fac asta. Ascult de corpul meu. Dar uite, dacă nu se întâmpla pandemia, poate mintea și corpul meu mai voiau.

Acum nu mai poți sau nu mai vrei?

Da, de fapt nu mai vreau, aleg să nu mai fac asta. Atunci aveam nevoie de validare, de confirmare, voiam să fac parte din găști, să mă placă lumea din breaslă. Acum cred că sunt în extrema celalaltă.

Simt să iau o pauză de la oameni, să stau mai mult cu mine, tocmai ca să-mi pot da seama cine sunt.

Deși uneori tânjesc să petrec mai mult timp cu oameni care au aceleași probleme si aceleași bucurii ca mine. În același timp, știu că mi-ar fi greu să leg prietenii reale cu mulți oameni din breaslă, prin baruri. Prietenii, de obicei, sunt oamenii cu care am lucrat și cu care m-am simțit bine, iar asta îmi e de ajuns.

Crezi că pe scenă există momente de grație divină, așa cum spun unii actori, sau crezi că este doar rezultatul muncii? Există talent?

Nu știu dacă există talent. Poate că există o predispoziție către ceva, orice, dată de contextele unui individ: locul în care te-ai nascut, cu tot ce vine asta la pachet, influențele pe care le-ai avut crescând, cumulul de experiente dobândite prin intermediul alegerilor.

Dar, în mod sigur, 90% e munca depusă. Pot fi și niște date genetice, nu știu, o picătură, o sămânță care poate că se cheamă talent. Dar e vorba mai mult despre împrejurări și experiențe și despre cum le-ai topit în tine.

Oricum, după o anumită vârstă, munca primează. Iar muncă nu înseamnă doar a studia tehnică și atât. Poate însemna să te lupți cu tine în fiecare zi pentru a-ți conștientiza neajunsurile, a le accepta și a lucra cu ele.

Cred că este nevoie și de un fel de “nebunie” specifică, nu o “nebunie” prefabricată, preluată. “Nebunie” pentru mine înseamnă revoltă împotriva propriei ființe, împotriva constructelor sociale. Sau poate doar împotriva formelor rigide și învechite, a sistemelor care nu mai pot funcționa acum. Dacă ești prea steril, prea cuminte, așa este și munca ta.

Dacă ne-am raporta la Stanislavski și la “Munca actorului cu sine însuși”, am putea să spunem că metoda ta de actorie este cea din exterior către interior?

În primul rând, nu cred în devizele “de la exterior spre interior” sau invers. Interiorul și exteriorul lucrează împreună constant prin intermediul propriei tale ființe, iar ele se sprijină reciproc.

Cred că se rezumă doar la a îți cunoaște textul, a înțelege situația, a îți cunoaște personajul, a te lăsa purtat de colegi și ghidat de regizor.

În al doilea rând, cred că ce zice Stanislavski e bullshit, dar un bullshit necesar la început. Chiar și el și-a dat seama. Știi că a mai scos o carte după, în care practic ne zice – “nu mă ascultați, eram și eu tânăr”.

Deci dacă aberez pe aici și voi realiza peste ani, e ok, sunt safe & chill, s-a întâmplat și la case mai mari.

Eu cred că actoria nu se poate învăța. Poti să înveți tehnică, în schimb: cum să stai pe scenă, cum să te raportezi la camera, dicție, corporalitate, convențiile în care operezi și ce mijloace presupun ele. Pe scurt, studiu. Restul este doar munca. Nu mă poate învăța nimeni cum să pregătesc un rol. O fac singur, în tihnă, apoi mă las ghidat de regizor.

Care crezi că sunt atuurile tale? Ești atât de tânăr și ai avut deja de multe roluri și în film și în teatru.

Cred că am o tipologie aparte, iar asta îmi permite să fiu cameleonic. Pot părea în toate felurile. Trebuie doar să schimb look-ul. Am o construcție facială care îmi permite să abordez mai multe roluri. Iar ăsta e un sumar al feedback-urilor primite de-a lungul timpului.

Ostermeier, când am fost la casting la Hedda Gabler, mi-a spus că am o versatilitate aparte și mi-a arătat asta cu palmele lipite și deschise în jurul frunții. Ceea ce mă face să conștientiz că degeaba am acest atuu dacă mintea și sufletul meu nu mi-ar permite să îl fructific. Și chiar cred că ăsta este atuul meu.

Îmi și gândesc strategic, de unul singur, ceea ce aș putea numi într-o zi “carieră”, pentru că noi nu avem career management în România.

Știu deja foarte clar cum voi arăta în următoarele filme și ce roluri voi face, iar ele nu vor avea nicio legatură cu ce am făcut până acum. Trebuie să și știi când și ce să alegi, ceea ce, iarăși, e foarte dificil. Recent, am refuzat un film comercial, și nu pentru ca aș avea ceva împotriva lor, ci doar pentru că eu consider că nu este potrivit pentru mine în acest moment.

Cât de mult contează pentru tine echipa artistică, atunci când intri într-un proiect?

Maxim. Dacă nu mă simt bine în mediul respectiv, ori o să regret că am intrat, ori ies pe parcurs. De exemplu, am fost angajat la Teatrul Godot. După șase luni mi-am dat demisia. E doar un exemplu.

Ești individualist sau om de echipă?

Fac o echipă destul de bună cu cei din jur când mă simt în siguranță cu partenerii și cu regizorul, însă mai am de învățat multe în direcția asta.

Am în continuare dorința, pe alocuri stupidă, de a demonstra că mă pricep la ceea ce fac, dar cred că încep să o țin într-un echilibru sănătos. Cu timpul va dispărea.

La ce te gândești când cânți piesa “SOS D’un Terrien en Detresse” din “Cine l-a ucis pe tata”?

La cele mai de jos momente ale mele. Și la tata.

E un strigăt de ajutor acolo.

Da, și eu mă gândesc la strigătele mele de ajutor, la momentele grele în care nu aveam pe cine să strig.”

***

Carmen Crețu, autoarea interviului, este de profesie avocat și se declară mare iubitoare de teatru. Alături de Laura Ivancioiu a pus bazele „Estivalului de teatru”, o serie de întâlniri menite să aducă mai aproape actorii de public.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Vlad Ionuț Popescu, actor: “Depresia și anxietatea sunt cele mai mari probleme cu care se confruntă generația mea.” appeared first on Cultura la dubă.

Singurul film românesc prezent anul acesta în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes, Trei kilometri până la capătul lumii, regizat de Emanuel Pârvu, a avut aseară premiera în România. Proiecția a avut loc în Piața Unirii din Cluj, în cadrul TIFF, în fața a aproximativ 3000 de spectatori.

După film, mai mulți tineri din public au ținut discursuri emoționante despre propriile povești, de membri ai comunității LGBTQ+ care s-au confruntat cu respingerea societății și a propriilor familii.

Filmul lui Emanuel Pârvu spune povestea lui Adi, interpretat excelent de Ciprian Chiujdea, un tânăr de 17 ani dintr-un sat din Delta Dunării, care este bătut cu brutalitate de doi vecini, după ce aceștia în surprind în scene intime cu un alt băiat. De aici, vedem cum propria sa dramă devine o problemă în fața comunității rurale, inclusiv în propria familie.

Polițistul, preotul, vecinii, părinții, întruchipează clișee din realitatea românească, prezente în special în comunitățile mici, în raport cu o persoană de o altă orientare sexuală decât a lor. Filmul cuprinde atât scene de violență, cât și de umor, și te ține captiv de la început până la final. Impactul lui asupra unor tineri din public a fost impresionat.

“Provin dintr-un sat din România, am avut profesori la școală, la liceu, la facultate și am ajuns aici, la TIFF, ca voluntar, și sunt recunoscător. Am văzut că s-a râs la anumite scene, dar vreau să spun că ele sunt 100% reale. Așa e viața la sat, lumea așa vorbește, se intervine cu telefoane, polițiștii sunt corupți. Filmul spune în mare parte și povestea mea. Dar noi aici suntem într-o bulă, la un festival de film. Eu vreau să întreb ce putem face cu cei din afara bulei, cu oamenii care chiar gândesc ca cei din film?”, a deschis Q&A-ul un tânăr curajos din public.

“M-a impresionat scena în care Adi caută alinarea mamei și ea suferă, la rândul ei. Am trăit ceva asemănător cu mama mea, cu familia mea. A fost un subiect despre care nu puteam vorbi. Dar am înțeles că părinții mei au crescut într-o altă societate, că ei nu au avut acces la filme, la astfel de discuții. Și am avut norocul ca lucrurile să nu ajungă atât de departe. Vreau să vă mulțumesc pentru film, m-a emoționat foarte tare și spune și povestea mea, a unui membru al comunității LGBTQ+”, a mărturisit și o tânără prezentă aseară.

Din public au venit mai multe reacții asemănătoare, în cadrul unui Q&A care s-a întins până la miezul nopții.

Pe scenă s-au aflat regizorul și scenaristul Emanuel Pârvu, producătoarea și co-scenarista Miruna Berescu, actorii Bogdan Dumitrache, Valeriu Andriuță, Crina Semciuc, Vlad Brumaru, directorul de imagine Silviu Stavilă și inginerul de sunet Dumitru Alexandru.

A doua proiecție de la TIFF va avea loc sâmbătă, de la ora 15.00, la Casa de Cultură a Studenților din Cluj.

The post Reacții emoționante din public după proiecția filmului “Trei kilometri până la capătul lumii” la TIFF: “Spune exact povestea mea.” appeared first on Cultura la dubă.

Jaemin Han, din Coreea de Sud, a devenit cel mai tânăr artist din istoria evenimentului, calificându-se în finala de violoncel la vârsta de 14 ani. (foto dreapta)

Născut în 2006, Jaemin Han este laureat la Concursul Internațional din Osaka și la Concursurile Internaționale de Violoncel Dotzauer și David Popper. Este îndrumat de profesorii Kangho Lee și Myung-wha Chung și a concertat ca solist cu Orchestrele Filarmonicilor din Wonju, Seul și Bucheon.

Ceilalți doi finaliști sunt din România și Germania.

Ștefan Cazacu (n. 1994) a studiat la București și Viena, cu profesorii Marin Cazacu, Răzvan Suma și Reinhard Latzko. A susținut recitaluri în România, Olanda, Israel, Austria, Germania și a colaborat ca solist cu toate orchestrele simfonice din România, dar și cu Filarmonica din Chișinău sau cu Orchestra de Tineret din Alicante.

Sebastian Fritsch (n. 1996) a studiat la universitățile de muzică din Freiburg și Weimar, formarea sa fiind completată în prezent la Academia Kronberg, sub îndrumarea profesorului Wolfgang Emanuel Schmidt. Câștigător al Concursului de Muzică din Germania în 2019, Sebastian cântă la un violoncel Thorsten Theis din 2016.

În semifinale, aceștia au avut un program complex, printre care și interpretarea unei sonate de George Enescu.

Publicul va putea asculta în Finala Secțiunii de Violoncel care are loc sîmbătă, 15 mai, la Ateneul Român, de la ora 18.00, trei concerte cu orchestră interpretate de cei finaliști ai Secțiunii, având în program Dvořák Cello Concerto in B minor Op. 104, Elgar Cello Concerto in E minor Op. 85 și Shostakovich Cello Concerto No. 1 in E flat Major Op. 107.

Biletele pentru Finala de Violoncel, precum și pentru celelalte evenimente din cadrul Concursului, sunt disponibile exclusiv online pe site-ul www.festivalenescu.ro, prin intermediul platformei Eventim, sau direct de pe site-ul Eventim, de la acest link.

Concertele pot fi urmărite în Sala Ateneului, unde prețul unui bilet este de 65 lei. Accesul în sala de concert se va face cu îndeplinirea unor condiții sanitare doar pe baza de vaccin sau test, iar numărul de locuri oferite spre vânzare este la 30% din capacitate.

De asemenea, organizatorii pun la dispoziție bilete și a abonamente pentru vizionarea online a concertelor și recitalurilor extraordinare. Acestea pot fi achiziționate de aici.

Premiile secțiunii de Violoncel sunt în valoare de 30.000 de euro, la acestea adăugându-se posibilitatea de a interpreta pe scena Festivalului Enescu, precum și premii speciale și oportunități de promovare internațională.

Concursul George Enescu funcționează ca o platformă internațională de lansare pentru viitorii muzicieni de marcă ai lumii și de promovare a compozițiilor marelui muzician român în rândul noii generații de artiști din toată lumea, și este, astfel, o completare firească a Festivalului George Enescu, cel mai important eveniment cultural internațional organizat în România. Concursul are patru secțiuni – vioară, violoncel, pian și compoziție – și situează în top cinci la nivel mondial în peisajul competițiilor de muzică clasică.

The post Record la Concursul George Enescu: un adolescent născut în 2006 a devenit cel mai tânăr finalist din istoria competiției appeared first on Cultura la dubă.