While the Romanian language is increasingly less mastered in vulnerable environments with high dropout rates, and on the other hand, Gen Z youth feel they can express themselves better in English than in Romanian, Sylvain Audet-Găinar’s story is the exact opposite, one of fascination for the Romanian language.

The Frenchman Sylvain Audet loved his wife and her family from Romania so much that, completely of his own free will, he thought it only natural to take the name Găinar, knowing full well the meaning of the word.

A teacher of French as a foreign language, Sylvain lived in Romania for a few years and fell in love with our language. He started writing about Romanian expressions and proverbs and recording clips for social media. He quickly and unexpectedly gained popularity among both Romanians and the French.

“My goal was that when we had a child, I would be able to understand my wife’s language when she spoke to our kid. It was incredibly important to me that there wouldn’t be a disconnect, an imbalance, or even a cultural hierarchy,” the author explains.

Today, their son speaks both French and Romanian equally, and Sylvain Audet-Găinar is working on a Romanian language textbook for French speakers. We met him in Paris, and he told us his story, with the entire conversation taking place exclusively in Romanian.

***

Sylvain was born in a rural area near Lyon. He went to high school in the city, which would change his personal life and map out his path toward a career in linguistics.

“My high school was partnered with a school in Târgu Mureș. So, when I was in the tenth grade, they suggested I become pen pals with someone from Târgu Mureș. For a few years already, I had been very drawn to this country because when I was 9, I watched the 1989 Revolution on TV and it shocked me. Those images really stuck with me, everything seemed so cruel, so strange. I didn’t understand, like, is this what a real revolution looks like? It wasn’t idealized like what we learned about revolutions in school.

So, when I was in the 10th grade and they offered me the chance to write to someone there, I gladly accepted. I received the address of a girl named Maria Găinar. Today, she is my wife.”

“We started writing letters to each other in French, because I didn’t know a single word of Romanian back then. I didn’t even know how to pronounce the name of the city. After two years of corresponding, we were supposed to actually meet, the Romanian students were going to visit us, and we were going to go there. But the exchange fell through because we were the only two still writing to each other. The others weren’t.

So I waited a year, started university, and saved up money to pay for a plane ticket to finally see her.

Did you send photos to each other? Did you know what she looked like?

Yes, but back then, photos were very rare and sometimes older. It took time to get a picture taken, or it would get lost. I think in the photo she sent me, she was a few years younger than she was when we actually met.

It wasn’t like the days of WhatsApp, where you send a picture in a second. And when I went, I stayed for a month.

At her place?

Yes, her parents agreed to it. She invited me to come over because of the Solar Eclipse. And that’s pretty much how I entered the Romanian world.

And you fell in love with Maria, basically.

Exactly. I genuinely fell in love with her, but also with her language—the way it sounds, the way it’s hard to quite catch. It feels like such a playful language that it makes you want to learn it, just to reach a level where you can have fun with it too,” Sylvain tells us with a smile on his face at a café in Paris.

Back then, he was a Literature student studying French and comparative literature. To be closer to Maria, he signed up for an Erasmus year at the Faculty of Letters in Bucharest. Later, she got a scholarship in Strasbourg, and they both moved to France.

“I finished my studies there, and she did her PhD there. And we started moving back and forth between the two countries. I worked for the French Embassy in Romania, then in Sibiu, and in Cluj. At some point, I got a position in Bucharest, and our child was born in Bucharest.

I became a French teacher for foreigners. That’s what I did for many years. I was a French lecturer at the ‘Lucian Blaga’ University in Sibiu, but I also taught at the kindergarten of the French High School in Bucharest. I really loved it; I worked there for four years and it was a lot of fun. I liked this job because I worked with very different profiles, with very young children who couldn’t read yet, so I had to come up with very creative games and activities.

And I also worked with adults, sometimes with very little education, even illiterate—that was in Brussels.”

Was Maria your Romanian teacher, or were you self-taught?

“I was partly self-taught, but she also helped me a lot. Maria used to read to me when I was a beginner. I would ask her to read to me in Romanian. She read me the entire Harry Potter series, for example. I learned a ton of words. Though, mind you, not all of them are very easy to use in everyday speech. ‘Cauldron’ (ceaun), for instance, I haven’t really used since then, hahaha. Or ‘owl’ (bufniță).”

When we met Sylvain in Paris, he and his family had just returned from a funeral in Romania. Half-joking, half-serious, he knows exactly what an “alms” means.

He is incredibly attached to our country and his family here, and his interest in the Romanian language naturally evolved toward writing and translation.

“I started translating from Romanian into French, but I got a bit tired of translating other people’s books and figured I’d be better off writing my own books exactly the way I wanted. That’s how I started writing. I was living in Bucharest at the time, and my wife was pregnant. We had just found out we were having a boy. I was at an antique bookstore and stumbled upon a small, anonymous photo.

It moved me deeply to see a picture of a 4 or 5 year old boy whom I knew nothing about, whose life story no one was telling. I was thinking about our own boy and decided I wanted to tell him the history of Romania, and try to give that child in the photo a story of his own.

That’s how I started writing a detective novel. It felt like the most suitable format, given the mystery of it all. And I wanted it to be funny too, because that’s just my personality.

I started reading those chapters out loud, but it was actually a family novel. I would read a chapter every time we went for an ultrasound checkup. Then I started making such good progress that I realized it was becoming a real book, and I actually ended up writing a trilogy.”

The three novels written by Sylvain Audet-Găinar, inspired by the photo found in the antique bookstore, have been translated into Romanian: Tămbălău la București (Ruckus in Bucharest), Țap ispășitor (Scapegoat), and Balamuc la București (Madhouse in Bucharest).

His most recent book, launched right at the Romanian booth at the Paris Book Fair, is a volume about 80 Romanian words, explained in Sylvain’s signature style – “80 mots de Roumanie.”

“The format of this book is very strict. It is a series of 10 volumes, and Romania is the 10th one. You have to choose 80 words from a language, and each word gets a text of 2,500 characters maximum. So it’s a huge stylistic constraint. The publisher told me to make it more about myself. And I had a lot of stories to tell.

For example, I talk about it in the first chapter: when I was 19, I went to Bucharest, transitioning from being a teenager to a man. And I used to go get a shave because I liked being surrounded by Romanian men, to understand culturally how the Romanian way of being a man works.

And from there, I start explaining from my point of view what it means to be a man in Romania. So each word is actually just a pretext.”

Sylvain’s connection to Romania spans over 25 years now. It began in a communist-era apartment in Târgu Mureș and now encompasses a rich linguistic universe, a Romanian-French son, and a community of over 20,000 people who follow the funny clips the author posts on Instagram.

“What were the first things that amazed you about Romania?

The carpets, for example. I found it amazing.

The ones on the walls or on the floor?

Hahaha. On the floor. Then the sheer curtains. The smell in the building’s stairwell. The sound of cars when they put it in reverse. How could I, a country boy from France, look at a communist apartment block in Romania? I talk about this in the book. And actually, the book isn’t just about me. That’s what I found very interesting as a writer, that I was like a vector for an analysis. I try to bring a fair, honest look at Romanians, at Romania, something balanced.”

“How did your family and close friends react to you falling in love with Romania back when you were 19 or 20?

My folks worried when I left for Bucharest for a whole year. It was one thing to go for a month to see your pen pal, and another to be gone for a year. I couldn’t afford to come home often back then, and phone calls were expensive. I would call once every two weeks, and other than that, we wrote letters, I actually kept them.

I have really great parents; they didn’t project their fear onto me. They only told me after I got back: ‘Wow, we’re so glad you’re back, because we were actually scared for a year.’ Either way, I had parents who let me grow up pretty free. They didn’t restrict me too much. That’s the advantage of living in the countryside. You have space, go figure it out. That was pretty much their philosophy on life. And I’m grateful they didn’t box me into a specific way of looking at things. That was my luck. I was also lucky that I met my wife at 19 and that we were actually able to grow up together. We became adults together.”

“Did Romanian literature help you get closer to the Romanian language?

Yes, I read Romanian literature too. At the beginning, I was actually quite ambitious. My first book was Enigma Otiliei (Otilia’s Enigma). I don’t know why, but I found the title very catchy. I regretted my choice after 20 pages, but I pushed through to the end and ended up loving it. I think I didn’t understand 50% of the book, but I loved the atmosphere.

Then I started reading contemporary literature. Lately, I really like Lavinia Braniște. She is super, super talented, and I had the honor of translating her book Camping into French, it’s coming out in September.

And right now, I read a lot of children’s books for our son. We laugh out loud together.

When I look back at the beginning, I know I started writing literature so that my son would have reference books and learn about his culture and history for pleasure. Now he is very proud that he was born in Bucharest, and all my fiction books have the word ‘Bucharest’ on them. It was incredibly important, symbolically, for me, so that it would be something symbolic for him too.”

“But slowly, surely, I realized that what I was saying was also very useful for others. I started making the videos just to entertain myself. Then I realized a whole movement had started. People actually began sharing them with friends and colleagues. Some French people would tell me that, for example, on Monday mornings over coffee, they watch Sylvain’s video to teach their colleagues about the Romanian language. French people in mixed couples.

Or that the videos are important for some Romanian children living in France who hadn’t learned Romanian because they felt it was just an extra, useless language.

Now, every time I meet Romanians in the diaspora, I find out that these videos have, for instance, made kids actually want to speak, to learn strange and funny expressions. And now I feel a sense of responsibility; every time I post a video, I know people will watch closely and feel encouraged. People leave very long comments giving me all kinds of ideas or expressions I’ve never heard of in my life. I read them eagerly, linguistically and humanly speaking, it really feeds me intellectually.”

Sylvain confesses that he does, however, have one regret regarding the Romanian language. From one year to the next, he notices that people’s vocabulary is becoming increasingly limited, whether due to social media consumption or because they don’t read as much as before. In fact, the decline in reading interest is felt even in France, the heart of European culture.

“I’ve been able to observe the way people’s lexicon, their vocabulary, has shrunk. At one point I thought, okay, maybe it’s because I master the language well enough now and I’m just getting bored. Or people have become boring because they don’t use more interesting words anymore.

When I hear someone with a rich vocabulary, I feel so happy, so nourished to hear those rarer words; I feel like they’re giving me a gift. It’s obvious that people don’t read anymore.

I belong to a writers’ union created by Balzac in the 19th century to protect authors’ rights against publishers. And every year we receive a report on the status of writers or readers. Right now, 90% of French readers are women. And there are sociological explanations for this. Reading is not encouraged among men at all. It doesn’t look good to be a man who reads. If you read, you’re already considered too feminine or something like that. And this has long-term consequences for boys. If a boy doesn’t see his father reading, he tends to distance himself from books too.”

Sylvain Audet-Găinar now teaches at the National Institute of Oriental Languages and Civilizations in Paris, where 100 languages are studied, including Romanian. He works with first-year students, teaching them courses in general linguistics and anthropology. In parallel, he has written the first chapters of his Romanian textbook for French speakers and is working on a new fiction book.

He was recently in Bucharest for the launch of his book about Romanian words. In the long run, he doesn’t know if his family will stay settled in France or in Romania, but he is determined to keep developing other people’s interest in the Romanian language.

“Romania is a part of me. I don’t know, I feel at home. When I go there, I’m just like the Romanians, very critical of what’s happening there, I follow the news from there, I just don’t have citizenship to be able to vote. Maybe I’ll get it, who knows. I’ve never really thought about it. I feel like it would be a beautiful symbol. I don’t know how much I actually feel Romanian. In a way, I think I became one without meaning to. It happened naturally, to the point where it’s just a part of me.”

This article is part of the”French week” series, a project by Cultura la Dubă, supported by BNP Paribas

The post The story of Sylvain Audet-Găinar, the Frenchman in love with the Romanian language: “It’s such a playful language that it makes you want to learn it just so you can have fun with it too.” appeared first on Cultura la dubă.

ENG version

În timp ce limba română este din ce în ce mai puțin asimilată corect în mediile vulnerabile, unde rata abandonului școlar este ridicată sau, pe de altă parte, tineri ai generației Z simt că se pot exprima mai bine în engleză decât în română, povestea lui Sylvain Audet-Găinar este una la polul opus, de fascinație pentru limba română.

Francezul Sylvain Audet și-a îndrăgit atât de mult soția și familia ei din România încât de bunăvoie și nesilit de nimeni a considerat firesc să preia numele Găinar, știind foarte bine semnificația cuvântului.

Profesor de limba franceză pentru străini, Sylvain a locuit câțiva ani în România și s-a îndrăgostit de limba noastră. A început să scrie despre expresiile și proverbele românești și să înregistreze clipuri pentru social media. S-a bucurat repede și neașteptat de popularitate, atât printre români, cât și printre francezi.

„Idealul meu era ca atunci când vom avea un copil să pot înțelege și limba soției când va vorbi cu copilul nostru. Era super important pentru mine să nu existe o discrepanță, un dezechilibru sau chiar o ierarhie culturală.”, povestește scriitorul.

Astăzi, fiul lor vorbește în egală măsură franceza și româna, iar Sylvain Audet Găinar lucrează la un manual de limba română pentru francezi. L-am întâlnit la Paris și ne-a spus povestea sa, dialogul fiind purtat exclusiv în română.

***

Sylvain s-a născut într-o zonă rurală de lângă Lyon. La liceu a mers la oraș, iar asta avea să-i schimbe viața personală și să-i traseze drumul spre o carieră în lingvistică.

“Liceul meu era înfrățit cu un liceu din Târgu Mureș. Și atunci, când eram în clasa a zecea, mi s-a propus să am o corespondență cu cineva din Târgu Mureș. Eu de câțiva ani deja eram foarte atras de această țară, pentru că atunci când aveam 9 ani am văzut la televizor Revoluția din 1989 și m-a șocat. M-au marcat imaginile acelea, mi se părea totul foarte crud, foarte ciudat, nu înțelegeam, adică asta e chiar revoluția adevărată? Nu era idealizată, ca ceea ce învățasem noi la școală despre o revoluție.

Și atunci, când eram în clasa 10-a și mi s-a propus să corespondez cu cineva de acolo, am acceptat cu mare plăcere. Am primit adresa unei fete care se numea Maria Găinar. Acum este soția mea.

Am început să ne scriem scrisori în franceză, că nu știam o boabă de română atunci. Nici nu știam cum se pronunța numele orașului. După doi ani de corespondență trebuia să ne întâlnim cu adevărat, elevii români să vină și noi să mergem acolo. Dar nu s-a făcut schimbul pentru că eram numai noi doi care-și scriau. Restul nu.

Așa că am așteptat un an, am intrat la facultate, am pus bani deoparte să-mi plătesc un bilet de avion ca s-o văd într-un final.

V-ați trimis poze? Știați cum arată?

Da, dar pe vremea aia pozele erau foarte puține și uneori mai vechi, până îți făceai o poză, dura, se pierdea. Cred că în poza pe care mi-o trimisese, ea avea cu câțiva ani mai puțin decât vârsta la care ne-am întâlnit.

Nu era vremea aia WhatsApp, unde trimiți o poză într-o secundă. Și atunci când am fost, am stat o lună.

La ea acasă?

Da, părinții au acceptat. Mi-a propus să vin că era Eclipsa. Și cam așa am intrat în lumea română.

Și v-ați îndrăgostit de Maria, practic.

Exact. Efectiv m-am îndrăgostit și de ea, dar și de limba ei, de modul în care sună, modul în care ți-e greu să o prinzi. Parcă e o limbă atât de jucăușă încât îți vine să o înveți, să ajungi la un nivel în care te poți amuza și tu cu ea.”, ne povestește Sylvain cu zâmbetul pe buze, la o cafenea din Paris.

Pe atunci era student la Litere și studia franceza și literatura comparată. Ca să fie mai aproape de Maria, s-a înscris la un an de Erasmus la Literele din București. Apoi ea a prins o bursă la Strasbourg și au mers amândoi în Franța.

“Acolo mi-am terminat studiile, acolo și-a făcut și ea doctoratul. Și am început să ne plimbăm între cele două țări. Eu am lucrat pentru Ambasada Franței în România, apoi la Sibiu, la Cluj. La un moment dat am prins un post la București, iar la București s-a născut copilul nostru.

Am devenit profesor de limba franceză pentru străini. Asta am făcut ani buni. Eram lector de franceză la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, dar am predat și la grădinița de la liceul francez din București. Mi-a plăcut foarte mult, am lucrat patru ani acolo, era foarte distractiv. Îmi plăcea meseria asta fiindcă am lucrat cu profiluri foarte diferite, cu copii foarte mici, care nu știau să citească, deci trebuia să fac niște jocuri sau activități foarte creative.

Și am lucrat și cu adulți, uneori cu foarte puține studii, chiar analfabeți – asta la Bruxelles.

Maria a fost profesoara dumneavoastră de română sau ați fost și autodidact?

Am fost și autodidact, dar și ea m-a ajutat mult. Maria îmi citea când eu eram începător. O rugam să-mi citească în limba română. Mi-a citit tot Harry Potter, de exemplu. Am învățat o tonă de cuvinte. Mă rog, nu foarte ușor de folosit în limbajul de zi cu zi. “Ceaun”, de exemplu, nu prea am folosit de atunci, hahaha. Sau bufniță.”

Când ne-am întâlnit cu Sylvain la Paris, tocmai se întorsese cu familia de la o înmormântare în România. Mai în glumă, mai în serios, știe ce înseamnă “pomană”.

Este cât se poate de atașat de țara noastră și de familia de aici, iar interesul său pentru limba română s-a dezvoltat firesc spre scris și traduceri.

“Am început să traduc din română în franceză, dar mă cam săturasem să traduc cărțile altora și am zis că mai bine îmi scriu cărțile mele cum vreau eu. Așa am început să scriu. Stăteam atunci la București și soția mea era gravidă. Tocmai aflasem că o să avem un băiat, eram la un anticariat și am dat de o poză mică, anonimă.

M-a emoționat enorm să văd o poză cu un băiat de 4-5 ani despre care nu știam nimic, nu îi povestea nimeni viața. Mă gândeam la băiatul nostru și-am zis că vreau să-i povestesc istoria României și să încerc ca acel copil din fotografie să aibă o poveste în jurul lui.

Așa am început să scriu un roman polițist. Mi s-a părut forma cea mai potrivită, fiind așa o chestie misterioasă. Și am vrut să fie și comic, că e și genul meu de a fi.

Am început să citesc capitolele alea, dar de fapt era un roman de familie. Și citeam un capitol de fiecare dată când ne duceam la control ecografic. Apoi am început să avansez atât de bine încât m-am gândit că devine o carte adevărată și am intrat chiar într-o trilogie.”

Cele trei romane scrise de Sylvain Audet Găinar, pornind de la fotografia găsită în anticariat, au fost traduse în română: “Tămbălău la București”, “Țap ispășitor” și „Balamuc la București”.

Cea mai recentă carte, lansată chiar la standul României de la Târgul de Carte din Paris, este un volum despre 80 de cuvinte românești, explicate în stilul lui Sylvain – “80 mots de Roumanie”.

“Formatul acestei cărți e foarte strict. Este o serie de 10 volume. România este al 10-lea volum. Trebuie să alegi 80 de cuvinte dintr-o limbă și fiecare cuvânt să aibă un text de 2500 de semne maximum. Deci e o constrângere de stil foarte mare. Editorul mi-a zis să fie mai mult despre mine. Iar eu aveam multe de povestit.

De exemplu, povestesc în primul capitol – când aveam 19 ani am fost la București, treceam de la vârsta de adolescent la vârsta de bărbat. Și mă duceam la bărbierit pentru că îmi plăcea să stau înconjurat de bărbați români, să înțeleg cum funcționează cultural modul de a fi bărbat român.

Și după aceea încep să explic din punctul meu de vedere ce înseamnă a fi bărbat în România. Deci fiecare cuvânt este, de fapt, un pretext.”

Legătura lui Sylvain cu România are deja peste 25 de ani. A început într-un apartament comunist din Târgu-Mureș și cuprinde acum un bogat univers lingvistic, un urmaș româno-francez și o comunitate de peste 20.000 de oameni care urmăresc clipurile amuzante postate de autor pe instagram.

“Care au fost primele lucruri care v-au uimit la România?

Covoarele, de exemplu. Mi s-a părut uimitor.

Acelea de pe pereți sau de pe jos?

Hahaha. De pe jos. Apoi perdelele diafane. Mirosul de pe scara blocului. Sunetul mașinilor când dau în marșalier. Cum puteam să privesc eu, un copil de la țară din Franța, un bloc comunist din România? Vorbesc despre asta în carte. Și, de fapt, cartea nu este doar despre mine. Asta mi s-a părut foarte interesant ca scriitor, că eram ca un fel de vector al unei analize. Încerc să aduc o privire corectă, cinstită asupra românilor, asupra României, ceva echilibrat.

Familia și prietenii apropiați cum au perceput această îndrăgostire de România, pe când aveați 19-20 de ani?

Ai mei s-au îngrijorat atunci când am plecat la București pentru un an de zile. Era una să te duci o lună să-ți vezi corespondenta și alta să fii plecat un an. Nici nu puteam să-mi permit să vin des acasă pe vremea aia și telefonul costa mult. Sunam o dată la două săptămâni și în rest ne-am scris scrisori, le-am și păstrat.

Am părinți foarte faini, nu mi-au transmis frica lor. Mi-au spus abi după ce m-am întors – <<vai, ne bucurăm că te-ai întors, că nouă un an din zile ne-a fost, totuși, frică.>> Oricum, am avut părinți care m-au lăsat să cresc destul de liber. Nu m-au constrâns prea mult. Avantajul de a trăi la țară. Ai spațiu, descurcă-te. Cam așa era filozofia lor de viață. Și sunt recunoscător că nu m-au închis într-un mod anume de a privi lucrurile. Ăsta a fost și norocul meu. De asemenea, am avut norocul că m-am întâlnit cu soția mea la 19 ani și că, de fapt, am putut crește împreună. Am devenit adulți împreună.

Literatura română v-a ajutat să vă apropiați de limba română?

Da, am citit și literatură română. La început am fost chiar ambițios. Prima mea carte a fost Enigma Otiliei. Nu știu de ce, mi se părea titlu foarte atrăgător. Am regretat după 20 de pagini alegerea mea, dar am rezistat până la capăt și mi-a plăcut enorm. Cred că n-am înțeles 50% din carte, dar mi-a plăcut atmosfera.

Apoi am început să citesc literatura contemporană. În ultima vreme îmi place foarte mult Lavinia Braniște. E super, super tare și am avut onoarea să-i traduc cartea Camping în franceză, va apărea în septembrie.

Iar acum citesc foarte multe cărți pentru copii, pentru băiatul nostru. Râdem în hohote împreună.

Când privesc spre începuturi, știu că am început să scriu literatură pentru ca fiul meu să aibă cărți de referință și să învețe de plăcere despre cultura și istoria lui. Acum e foarte mândru că s-a născut la București și toate cărțile mele de ficțiune au cuvântul București pe ele.Era super important, simbolic pentru mine, să fie și pentru el ceva simbolic.

Doar că încet, încet mi-am dat seama că ce spuneam era de mare folos și pentru alții. Eu am început videoclipurile ca să mă amuz. Apoi mi-am dat seama că a apărut o mișcare. De fapt, oamenii au început să le împărtășească cu prietenii, cu colegii. Unii francezi îmi spuneau că, de exemplu, luni dimineață, la cafea cu colegii, se uită la videoclipul lui Sylvain să învețe colegii despre limba română. Francezi din cupluri mixte.

Sau că sunt importante pentru unii copii români care stau în Franța și nu au învățat limba română fiindcă li se părea o limbă în plus și degeaba.

Acum, de fiecare dată când mă întâlnesc cu românii în diaspora aflu că videoclipurile astea, de exemplu, i-au ajutat pe copii să aibă chef să vorbească, să învețe expresii ciudate și amuzante. Și acum mă simt responsabil, de fiecare dată când pun un videoclip știu că oamenii se vor uita cu atenție și vor fi încurajați. Oamenii îmi pun niște comentarii foarte lungi în care îmi dau tot felul de idei sau de expresii de care n-am auzit în viața mea. Eu le citesc cu poftă, chiar mă hrănesc intelectual vorbind, uman.”

Sylvain mărturisește că are, totuși, un regret legat de limba română. Constată de la un an la altul că oamenii au un vocabular din ce în ce mai restrâns, fie din cauza consumului de social media, fie din cauză că nu mai citesc la fel de mult ca înainte. De altfel, scăderea interesului pentru lectură se resimte chiar și în Franța, inima culturii în Europa.

“Eu am putut observa modul în care s-a redus lexicul, vocabularul oamenilor. La un moment dat mă gândeam, ok, pentru că poate că eu stăpânesc acum suficient de bine limba și mă plictisesc. Sau oamenii au devenit plictisitori pentru că nu mai folosesc cuvinte mai interesante.

Atunci când aud pe cineva care are un vocabular bogat, mă simt atât de fericit, atât de hrănit să aud cuvintele din astea mai rare, am impresia că îmi fac un cadou. E evident ca oamenii nu mai citesc.

Eu fac parte de un sindicat al scriitorilor, creat de Balzac în secolul XIX ca să apere drepturile autorilor în fața editorilor.

Și primim în fiecare an un raport despre condiția scriitorilor sau a cititorilor. Acum, 90% din cititorii francezi sunt femei. Și există și niște explicații sociologice pentru asta. Nu este deloc încurajat cititul la bărbați. Nu dă bine să fii bărbat și să și citești. Daca citești, deja ești considerat prea feminin sau ceva de genul. Iar asta are consecințe pe termen lung asupra băieților. Dacă un băiat nu îl vede pe tatăl lui citind, are tendința de a se îndepărta și el de cărți.”

Sylvain Audet-Găinar predă acum la Institutul Național al Limbilor Civilizațiilor Orientale din Paris – acolo unde sunt studiate 100 de limbi, printre care și româna. Lucrează cu studenți de anul I, cărora le ține cursuri de lingvistică și antropologie generală. În paralel, a scris primele capitole din manualul său de română pentru francezi și lucrează la o nouă carte de ficțiune.

Recent a fost la București pentru lansarea cărții sale despre cuvintele românești. Pe termen lung nu știe dacă familia sa va rămâne stabilită în Franța sau în România, dar e convins să dezvolte și interesul altora pentru limba română.

“România face parte din mine. Nu știu, mă simt ca acasă. Când mă duc acolo, sunt ca și românii, foarte critic față de ce se întâmplă acolo, mă interesează știrile de acolo, doar că n-am cetățenia să pot vota. Poate o s-o iau, cine știe. Nu m-am gândit niciodată. Am impresia că ar fi un simbol frumos. Nu știu cât de mult mă simt român. Într-un fel cred că am devenit fără să-mi propun asta. S-a întâmplat natural, astfel încât face parte din mine.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Povestea lui Sylvain Audet-Găinar, francezul îndrăgostit de limba română: “E o limbă atât de jucăușă încât îți vine s-o înveți ca să te poți amuza și tu cu ea.” appeared first on Cultura la dubă.