Walter Robinson, câștigător al Premiului Pulitzer 2003 pentru Serviciu Public, alături de echipa de investigații Spotlight a ziarului Boston Globe, s-a aflat zilele acestea la București, la invitația Fundației Friends For Friends.

Robinson a coordonat echipa Spotlight în celebra anchetă care a vizat preoții catolici pedofili, devenită subiectul filmului „Spotlight” – câștigător al premiului Oscar pentru cel mai bun film în 2015.

La 76 de ani, cu o experiență în presă de 50 de ani, Walter Robinson a susținut un masterclass în fața jurnaliștilor români și a participat la Gala Superscrieri, care a desemnat cele mai bune materiale jurnalistice ale ultimului an.

A venit la București să inspire colegii săi de breaslă români, dar a mărturisit cu modestie că el este cel inspirat după cele 4 zile petrecute aici.

Într-un discurs impresionant susținut în deschiderea Galei Superscrieri, acesta a ovaționat-o pe Emilia Șercan, jurnalista persecutată de autoritățile române în urma publicării investigației despre plagiatul premierului Nicolae Ciucă.

„România îmi este străină, dar această adunare nu. Nu vorbesc limba română, dar noi împărtășim o limbă comună, care nu are nevoie de o traducere.

Aici mă aflu printre colegi, printre noi prieteni și tot ceea ce căutăm noi este adevărul.

Ceea ce facem irigă rădăcinile democrației. Jurnalismul bun este oxigenul democrației. Fără el, ne-am sufoca toți.

Am acceptat invitația de a veni aici pentru că sunt inspirat de voi.

În SUA avem Primul Amendament care ne garantează drepturile. Aproape tot ceea ce facem noi este lipsit de riscuri.

Cea mai mare frică pe care o pot avea reporterii americani de investigație este că vor întârzia la cină. Aici nu stau așa lucrurile.

Material după material, zi după zi, voi acceptați riscuri pe care noi, în America, le percepem drept inimaginabile. Vă riscați reputațiile, joburile, chiar și propria siguranță.

În SUA e posibil să avem jurnaliști la fel de buni ca Emilia Șercan, deși mă îndoiesc că vreun jurnalist pe care îl cunosc e la fel de bun.

Dar noi nu avem reporteri cu curajul ei și cu convingerea că acele riscuri merita asumate pentru că jurnalismul este atât de important.

Emilia, tu ești eroul meu. Și ar trebui să adaug, la fel sunteți voi toți.” – Walter Robinson, jurnalist Boston Globe.

Într-o țară în care jurnaliștii sunt deseori atacați sau defăimați, fie de public, fie de autorități, jurnalistul de la Boston Globe vine și reamintește cât de importantă este presa onestă pentru democrație.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, puse laolaltă, răspunsurile lui Robinson ar putea fi în egală măsură o declarație de iubire și respect pentru o profesie pe care din ce în ce mai puțini aleg să o practice și din ce în ce mai mulți aleg să o atace.

Însă, în definitiv, este profesia pentru care noi ne trezim în fiecare dimineață și care schimbă câte ceva în noi și în societate.

***

La Masterclassul susținut în fața jurnaliștilor români ați spus că presa independentă este în pericol în toată lumea. De unde credeți că vine cea mai mare amenințare?

Cred că cea mai mare amenințare la adresa presei apare în special în democrațiile mai noi, unde liderul ales crede că el ar putea avea mai mult succes dacă nu ar mai exista reporterii “obraznici” care scriu articole negative.

Am avut și noi în SUA acest tip de lider timp de 4 ani, cu implusuri autoritare, care, la fel ca Mussolini, Hitler sau Victor Orban, a considerat că va reuși să își atingă obiectivele dacă nimicește presa.

Este o problemă evidentă și aici, în România. Am învățat multe în cele 4 zile petrecute aici.

E interesant că ați spus “democrații mai noi”. Considerați că România este în continuare o democrație nouă, la 33 de ani de la căderea comunismului?

Da, cred că da. E drept, cele mai clare exemple despre ce au făcut liderii presei sunt Ungaria și Polonia. În Ungaria efectiv nu mai există presă independentă pentru că multe dintre publicații au fost cumpărate de prietenii lui Orban.

Nu există critică la adresa lui Orban.

Chiar și în SUA, care are probabil cea mai lungă tradiție în democrație, avem acum Curți Supreme de Justiție care discută despre schimbarea legii în așa fel încât să fie mai ușor de dat în judecată (jurnaliștii), am avut un președinte care a făcut din reporteri o țintă personală a atacurilor.

Am o tricou cu care dorm, pe care scrie “Enemy of the people”, pentru că așa a numit Trump presa. Ups, i-am zis numele. (râde)

Trendurile sunt, din păcate, înfricoșătoare, dar trebuie să spun că sunt profund impresionat de jurnaliștii independenți din România, fiindcă în ciuda tuturor hărțuirilor la care sunt supuși, rămân ancorați în luptă. E impresionant.

În SUA nu ai nevoie de prea mult curaj ca să mergi la muncă dimineața, dacă ești jurnalist, dar aici ai nevoie.

În România, jurnaliștii independenți dau dovadă de curaj zi de zi. Admir asta sincer.

Cred că dacă nu mai suntem conștienți de libertatea de expresie pe care o avem, există riscul să o pierdem.

Ce ați spune publicului, astfel încât să înțeleagă relevanța presei independente și să o sprijine?

Cred că e o lecție civică importantă pe care o putem preda prin munca noastră. Ieri, de exemplu, am aflat despre cum se folosesc autoritățile române de legea europeană a GDPR-ului pentru a anonimiza numele din documentele oficiale cerute de jurnaliști.

Paralela la care mă gândesc este că în Massachusetts, legea privind documentele publice e una dintre cele mai rele din SUA. Dacă vrem documente, agențiile spun “te costă 2 milioane de dolari” sau  te fac să aștepți cu lunile sau chiar dacă legea spune că trebuie să ți le dea, îți refuză accesul fiindcă știu că noi am cheltui resurse importante ca să mergem la tribunal.

Ani de zile ne-am plâns între noi de problema asta, eram frustrați, uneori mergeam la tribunal, dar nu spuneam publicului despre asta.

Și apoi am avut ideea genială ca de fiecare dată când primim astfel de refuzuri abuzive, să scriem un articol despre asta.

Am început să facem asta și în câțiva ani publicul a început să ne fie alături, a văzut asta drept o bătălie între noi și guvern și pentru că noi reprezentăm publicul, este, de fapt, o bătălie între public și guvern.

Și după ce am început să scriem despre asta și publicul să ne susțină, atunci au schimbat legea pentru a ne înlesni accesul. Nu au înlăturat toate obstacolele, dar au făcut accesul mai ușor.

Și când am auzit de aceste lucruri printre jurnaliștii români, „cum scriem un material dacă numele din documente sunt anonimizate?”, am zis “puteți să scrieți un material despre cât de stupid este că guvernul face asta.”

Ca să răspund la întrebare, publicul poate fi de partea noastră atunci când prin munca noastră le arătăm că ceea ce facem este în propriul lor interes.

În România, politicienii au felurite moduri de a intimida presa. Există varianta mai “elegantă”, prin care cumpără spațiu publicitar cu bani publici și subjugă astfel presa dependentă de acele fonduri, s-a întâmplat cu o sumă uriașă în pandemie, ori există variante mai agresive, în care cheamă jurnaliștii în instanță și cer înlăturarea articolelor care nu le sunt favorabile.

În SUA cum stau lucrurile între politicieni și jurnaliști?

Există mereu această relație de adversari, așa cum e normal să fie. Fie că scriem despre republicani sau democrați, e la fel, nu le place să ne aibă prin preajmă.

Dar, în primul rând, noi nu luăm bani guvernamentali.

Au fost chiar niște propuneri în Congres, ținând cont de problemele financiare cu care se confruntă presa, să existe niște fonduri guvernamentale pentru presă, însă nu cred că este o idee bună.

Dacă îți dau bani, chiar și dacă nu îți spun nimic, te vei gândi mereu „voi mai primi banii dacă scriu asta?”. Și atunci jurnaliștii încep să se auto-cenzureze. Deci nu cred că este un drum bun.

Avem și noi problemele noastre, după cum spuneam, de a accesa documente oficiale, dar nu sunt atâtea moduri prin care politicienii ne pot îngreuna viața, așa cum se întâmplă aici.

Ați fost de-a lungul carierei și corespondent la Casa Albă, în timpul mandatelor lui Ronald Reagan și George H. W. Bush. Care erau cele mai dificile aspecte în munca de jurnalist care acoperă Casa Albă?

Eu cred că e unul dintre cele mai supraapreciate joburi din jurnalism. În aproape toate administrațiile prezidențiale, ei controlează ceea ce ajunge la presă. Când apare o scurgere de informații, de obicei este o scurgere autorizată, menită să promoveze președintele sau politicile lui.

E chiar foarte greu să găsești surse, fiindcă sunt toți foarte loiali președintelui.

Excepția a fost cu ultimul nostru președinte, care era atât de neloial propriilor lui oameni, încât l-au răsplătit pe măsură, sunând reporterii deseori și vărsând lucruri negative despre șeful lor.

Dar, în general, călătorești foarte mult prin toată lumea, sună pretențios că te ocupi de Casa Albă, dar, de fapt, e foarte greu să faci relatări bune de la Casa Albă.

Sunt acele momente când președintele ține un discurs undeva, sunt sute de reporteri prezenți și cumva toți ajung să scrie aceeași ideea principală.

Jurnaliștii primesc discursul scris dinainte, în autobuz sau în avion, discută între ei.

Un reporter bun de investigație nu prea are ce căuta la Washington.

Care credeți că este cea mai importantă schimbare adusă de investigația echipei Spotlight despre preoții catolici predofili? Credeți că fenomenul a încetat?

Cred că abuzurile nu au încetat complet și că marea schimbare nu a venit dinspre biserică, ci dinspre oamenii de rând. Cred că părinții, nu doar în relația cu biserica, sunt mult mai vigilenți acum.

În trecut, ce putea să fie mai sigur pentru ei decât un preot? Dacă un preot lega o relație cu un băiat de 13 ani, pentru ei era ceva extraordinar.

Acum nu mai e la fel.

Cât despre biserică, încă are aceeași problemă în privința transparenței. Cred că singurul mod prin care poate rezolva asta este să spună totul. Dar nu au fost capabili să facă asta.

Mușamalizarea continuă.

Papa precent a vrut să schimbe lucrurile, dar niște cardinali puternici s-au opus și l-au blocat la fiecare pas.

Ați spus ieri că a fost un lucru bun că nu ați publicat acea anchetă în vremurile de azi, ale social media. De ce credeți că a fost un lucru bun asta?

Cred că ar fi fost mult mai ușor pentru oamenii care sunt de partea bisericii sau care nu iubesc presa să confiște subiectul și să îl arunce într-un nor al îndoielilor, denigrărilor, se întâmplă asta acum.

Am publicat la un moment prielnic, când presa putea fi citită online, dar munca noastră nu putea fi subestimată așa cum este acum.

Credeți că în zilele noastre social media ajută presa sau ne face munca și mai grea?

Ne face munca și mai grea și este și mai greu pentru public să înțeleagă care este subiectul adevărat.

E atât de ușor să manipulezi social media, platformele au eșuat în a filtra oamenii care denaturează adevărul.

Eu nu postez pe Twitter, am o pagina de facebook pe care nu prea o folosesc…ba chiar cred că o să renunț definitiv la Twitter.

Ce ați face dacă ați fi jurnalist în Rusia de azi? Cum ați putea să vă păstrați libertatea de expresie?

Dacă aș fi un jurnalist în Rusia, acum aș fi, de fapt, în Letonia. Nu mai poți lucra în Rusia ca jurnalist, mergi la închisoare dacă folosești cuvântul „război”.

Toți reporterii străini au plecat acum două luni și acoperă subiectele de la distanță, din Istanbul, Stockholm, etc.

Sunteți și profesor de jurnalism. Cum se raportează tinerii, studenți la jurnalism, la presă? Ați observat cumva o lipsă de interes chiar și la ei?

De exemplu, în România mulți renunță din start la ideea de a face presă și merg către PR sau publicitate.

Așa este, nu e o problemă nouă, deja de mulți ani o bună parte dintre studenții la jurnalism ajung, de fapt, în PR. Pentru că programul e mai bun, salariile sunt mai bune. Dar satisfacția la locul de muncă…pff, poți uita de ea.

Eu am norocul să predau jurnalism de investigație și să am parte de studenți chiar interesați de asta, așa că mulți dintre ei ajung să lucreze în presa. Ce mi se pare îngrijorător este că mai mult de jumătate dintre studenții la jurnalism de la noi vor să lucreze în presa sportivă.

Dar noi avem un exemplu pozitiv de publicație de sport care a realizat una dintre cele mai importante anchete din România, Gazeta Sporturilor, despre bacteriile din spitale, iar povestea lor apare în filmul Colectiv, nominalizat la Oscar. Deci poți face jurnalism de calitate și din presa de sport.

Am auzit de filmul Colectiv, dar nu am apucat să îl văd, o să îmi fac timp pentru asta.

Sigur, eu cred că până la urmă orice reporter bun este un reporter de investigație, iar asta le spun și studenților mei.

Asta înseamnă că de fiecare dată când ți se dă o sarcină, să acoperi un subiect, să te gândești că întotdeauna este mai mult decât ceea ce îți comunică autoritățile și că poți săpa mai mult.

Poți face asta la orice subiect care ți se dă dimineața și trebuie să îl predai pentru ziarul de a doua zi. Nu poți petrece o săptămână la el. Dar dacă ești trimis la o conferință guvernamentală și scrii doar despre ce spun ei, pentru mine asta nu e acceptabil.

Așa că dacă te gândești că fiecare subiect are elemente ascunse, atunci vei avea șanse să îți dezvolți mai repede aptitudinile necesare pentru a ajunge la ele.

Ce sfat ați avea pentru un tânăr care vrea să devină jurnalist?

Vrei o carieră care te împlinește, vrei o carieră în care să simți că faci o diferență în viața cuiva, o carieră în care crezi că munca ta chiar contează. Asta poate fi adevărat și pentru un învățător, dar cred că e și mai adevărat în jurnalism.

Eu le spun tinerilor: gândiți-vă la jurnalism. Nu trebuie să o faceți toată viața, dar experiența de a o face este extraordinară. Nu există ceva mai distractiv.

Pe dumneavostră ce v-a determinat să continuați să o faceți o viață întreagă?

O fac pentru că pur și simplu iubesc meseria. E distractivă, e interesantă. Am fost la o cină cu jurații de la Superscrieri, a fost o discuție interesantă chiar dacă în cea mai mare parte s-a vorbit limba română. Dar am zis: cei mai interesanți oameni cu care îți poți petrece timpul sunt jurnaliștii. Datorită experiențelor noastre.

Imaginați-vă că acesta ar fi fost un grup de bancheri. Cât de plictisitor ar fi fost…

***

Gala Superscrieri a avut loc aseară. Victor Ilie (Recorder) a câștigat Premiul Superscrierea Anului pentru investigația video “Clanul Marelui Alb”. Lista completă a câștigătorilor poate fi consultată aici.

The post Walter Robinson, jurnalistul care a coordonat echipa Spotlight de la Boston Globe: „În România, jurnaliștii independenți dau dovadă de curaj zi de zi.” appeared first on Cultura la dubă.

Ceea ce o deosebește de mulți alți studenți, însă, e faptul că face loc în viața ei unui număr de aproape 20.000 de urmăritori. Discuțiile cu aceștia se desfășoară în principal pe YouTube, acolo unde Ruxandra se implică într-un fenomen ce poartă numele de vlogging literar.

Pe canalul 4fără15, pe care l-a lansat în 2018, ne explică dacă toți poeții contemporani scriu la fel, de ce merită să citim cărți precum „Soldații. Poveste din Ferentari” (Adrian Schiop) sau ce lecturi obligatorii primesc studenții la Limbi Străine în diferite semestre.

Tot ea ne spune ce presupun un stagiu de practică la British Council și activitatea de voluntar la Bookfest și ne îndeamnă să citim sau să învățăm în tandem. Iar îndemnul pare să funcționeze.

De altfel, pentru conținutul pe care îl creează pe YouTube, Ruxandra fost nominalizată anul acesta și la Premiile Superscrieri, categoria acti-vloggerul anului.

În interviul de mai jos, Ruxandra ne spune de ce vlogurile sunt o modalitate potrivită de a atrage tinerii spre lectură, în ce măsură poate un profesor să influențeze traseul elevilor săi și ce volume de poezie ar merita citite, indiferent dacă avem experiență cu liricul sau nu.

Ruxandra, de ce vloguri? Și de ce trebuie neapărat să fie patru fără un sfert ca să ne așezăm la povești pe YouTube?

Sigur m-a influențat faptul că fac și eu parte din generația care a copilărit, practic, cu YouTube, în compania virtuală a unor vloggeri de tot felul – trist sau nu, mediul ăsta mi-a dat de multe ori impresia că oamenii pe care îi vedeam eu pe ecran îmi erau prieteni și mi se părea fascinant să-i privesc „pe gaura cheii”.

În liceu mi-am redescoperit pasiunea pentru literatură și am aflat de nișa asta – normal că a fost dragoste la prima vedere. Literatură + vlogging? Glumești? N-a trecut mult timp până să-mi imaginez că vorbesc despre cărți în fața unui public virtual și să-mi construiesc mini-discursuri în duș.

„În orice caz, vlogurile mi se par o modalitate foarte bună prin care poți populariza literatura în rândul generațiilor tinere, tocmai pentru că au nota aia personală, pe care nu o regăsești într-o cronică scrisă, de exemplu.”

În plus, faptul că poți ajunge la zeci de mii de persoane e un avantaj enorm.

„4fără15” pentru că mi-a plăcut enorm poemul lui Virgil Mazilescu, „patru fără un sfert” (vă recomand să-l ascultați în lectura Marianei Marin). Mi-am propus încă de când am creat canalul să postez întotdeauna la 15:45, deci a devenit parte din brand, cumva. 🙂

Îți mai amintești primul tău vlog? Ai pornit la drum cu un obiectiv anume în ceea ce privește conținutul, numărul de urmăritori, sau ai vrut doar să testezi terenul?

Da, primul meu vlog a fost un videoclip în care mă prezentam, incredibil de timidă (și entuziasmată, în același timp). Povesteam fix faptul că îmi imaginam de multă vreme cum ar arăta canalul meu, însă am așteptat să dau bacul și admiterea până să fac vreun pas în direcția asta.

Nu cred că am avut un obiectiv clar… În primul rând, nu știam exact la câți oameni pot efectiv să ajung – cred că mă așteptam să ajung în câțiva ani la 10.000 de abonați, dar cam acolo mă gândeam că se termină piața. Acum sunt convinsă că nu e așa, dar în continuare mă întreb la câți oameni pot să ajung prin vlogging literar.

„Cert e că m-am folosit de platforma mea și ca să-mi înfrunt niște temeri – mă gândeam că, postându-mă pe internet, voi scăpa, în sfârșit, de timiditate… și am avut dreptate, într-o anumită măsură.”

Mi se pare că am evoluat enorm datorită canalului meu de Youtube, cu tot ce înseamnă el. 

Și cum ți s-au schimbat concret conținutul și atitudinea față de ceea ce faci în timp?

Mi se pare foarte amuzant să o compar pe Ruxandra din primele videoclipuri cu cea de acum. Cred că sunt mult mai relaxată în fața camerei acum, iar videoclipurile pe care le postez sunt ceva mai personale.

Inițial, conținutul meu funcționa după niște tipare specifice nișei de book vlogging: în principiu, postam recenzii, wrap ups – adică videoclipuri lunare în care vorbeam despre fiecare carte citită în luna precedentă – și vloguri în care prezentam cărțile cumpărate recent.

Acum văd canalul meu ca pe un spațiu de joacă și mă distrez enorm când filmez un vlog nou sau când le lansez vreo provocare literară celor care mă urmăresc. E un spațiu în care chiar simt că pot face orice și sunt enorm de recunoscătoare că lucrurile s-au așezat în felul ăsta.

Ce fel de reacții primești? De ce ce crezi că prinde la public ceea ce creezi tu?

Primesc reacții de la cititori de tot felul, dar am imensul noroc ca majoritatea să fie apreciative. Poate că ești și mai protejat în momentul în care creezi conținut legat de literatură, pentru că cei care nu citesc de regulă percep asta ca pe ceva nobil – mă gândesc câteodată la asta.

Nu știu, cred că atrage tocmai nota aia personală pe care îmi place mie să o dau vlogurilor, dincolo de conținutul legat efectiv de cărțile pe care le citesc. Eu una știu că am tendința să urmăresc vloggeri de carte pentru personalitatea lor, chiar dacă nu avem aceleași gusturi în materie literară, deci nu mă îndoiesc că se numără printre motive și în cazul meu.

Apoi, pentru că mă atrage pe mine foarte tare partea de post-producție și pun preț pe estetica videoclipurilor, sigur unii dintre urmăritorii mei au fost întâi atrași de formă, ca abia apoi să descopere și cărțile pe care le recomand în vloguri, lucru care nu mă deranjează în niciun fel.

Iar după un drum de aproape 3 ani, ai fost nominalizată și la Premiile Superscrieri, la categoria acti-vloggerul anului. Ce înseamnă o astfel de nominalizare pentru tine? Cum crezi că o să îți schimbe traseul?

Am fost foarte surprinsă când am aflat de nominalizare. Nu pot să zic că îmi va schimba radical traseul, dar simt, cumva, că poate ar fi bine să abordez mai des (și) probleme sociale în vlogurile mele; să vorbesc mai mult despre cărți de nonficțiune, care să explice fenomenele din jurul nostru – îmi doresc oricum să citesc mai multe cărți de felul ăsta, deci presupun că va veni cumva natural.

Apoi, îmi amintește că platforma oricărui creator de conținut vine la pachet cu o responsabilitate enormă față de public.

Tu te vezi ca pe o activistă sau ca pe un potențial model?

Nu știu ce să zic.

Mi-ar plăcea să fiu un model pentru cei care mă urmăresc, însă cred că mai am mult de lucrat cu mine însămi, la mine însămi. Pe măsură ce înaintez în vârstă și învăț lucruri noi, sper să-mi iasă, da.

Profesorii tăi de la facultate știu ce faci pe YouTube? Ei cum văd asta?

Da, cei mai mulți dintre ei au aflat și, din fericire, s-au bucurat mult că există o astfel de nișă. De fapt, datorită pasiunii mele pentru tot ce înseamnă vlogging / eseuri video, am inclusiv ocazia să lucrez împreună cu unii dintre profesorii mei la promovarea programului de master pe care îmi doresc și eu să îl urmez (n.r., Studii culturale britanice).

Chiar – să-ți povestesc ceva funny. Eram, acum vreo săptămână, la ultimul curs de literatură română din semestru, iar profesoara ne prezenta o lectură de poezie, pe YouTube. La finalul clipului, a apărut unul dintre vlogurile mele la videoclipurile sugerate… iar o colegă i-a atras atenția.

Profesoara habar nu avea de canalul meu până în acel moment, așa că am intrat în pământ de rușine. Dar a fost și un moment frumos, cred, de epifanie.

Tu cum ți-ai descoperit pasiunea pentru citit, la școală sau în afara ei?

În liceu am redescoperit că iubesc să citesc, după mulți ani în care nu am mai citit nimic, tocmai pentru că școala m-a îndepărtat de literatură.

„Am avut marele noroc să cunosc o profesoară de literatură engleză extraordinară, care ne îndemna tot timpul să participăm la multe activități extracurriculare – ce mi-a schimbat mie traseul a fost un club de lectură organizat în cadrul liceului meu.”

Deci cert e că un profesor are puterea să le inducă elevilor (sau nu) pasiunea pentru lectură, chiar în ciuda programei deficitare.

La ce te referi când spui că tot școala te-a și îndepărtat de literatură?

Școala m-a îndepărtat de literatură în momentul în care am început să fiu notată pentru modul în care reușeam (sau nu) să rezum acțiunea lecturilor obligatorii.

„Nu eram încurajați să gândim critic, să analizăm în vreun fel ce citeam, ci totul se raporta, pur și simplu, la cât de bine știam să expunem acțiunea, în limita de cuvinte impusă de profesor.”

De fapt, nici nu apucam să discutăm textele respective cu profesorul, deci doar bifam, prin aceste rezumate, o cerință pe care știam că trebuie să o facem, fără să înțelegem exact de ce.

Apoi, cărțile din lista de lecturi obligatorii depășeau aproape mereu înțelegerea mea de atunci, iar de cele mai multe ori nici nu ajungeam să le parcurg, având în vedere că rezumatele puteau fi copiate foarte ușor de pe internet.

Asta se întâmpla la un colegiu național pretențios și foarte bine cotat din județul meu, deci îmi pot imagina destul de ușor cum arată relația elevilor care învață în afara orașelor mari cu literatura.

Și crezi că booktube-ul ar putea în mod real să suplinească un gol pe care îl simt elevii la școală?

Sunt sigură că booktube-ul ajută, într-o anumită măsură – destul de des primesc mesaje de la copii care nu obișnuiau să citească, dar cărora vlogurile literare le-au deschis apetitul pentru lectură și i-au inspirat să caute cărți care să le placă. Bine, dilema mea e: cum nu se plictisesc copiii ăștia ascultându-mi vlogurile? (râde).

În fine, deși îmi place să cred că încerc mereu să prezint atent în vloguri cărțile pe care ce citesc, nu pierd niciodată din vedere faptul că o componentă vitală pentru booktube e cea a divertismentului. Apoi, sunt conștientă că foarte mulți oameni se uită la vloguri literare pentru personalitatea vloggerului sau pur și simplu pentru estetica videoclipurilor.

E cam mult spus că booktube-ul suplinește un gol și nu cred că ăsta e scopul vlogurilor de carte – cel puțin, nu asta e așteptarea mea de la videoclipurile pe care le creez. Oricum, în mod ideal, genul ăsta de conținut ar trebui să complimenteze ceea ce copiii studiază la școală.

Acum câștigi și bani prin canalul tău?

În momentul de față, câștig prea puțin ca să pot să mă întrețin exclusiv din asta. Cred că ar fi nevoie să dedic mult mai mult timp canalului meu până să ajung să câștig o sumă semnificativă.

Dar îți poți imagina un scenariu în care ai crea conținut ca un job full-time?

Doamne, mi-ar plăcea enorm. În același timp, mă întreb în ce măsură ar putea să funcționeze pe o perioadă foarte lungă.

„Cred că e frustrant să știi că depinzi în orice moment de un algoritm care te va recomanda sau nu altor oameni… și mă sperie un pic cât de ușor e să aluneci în obscuritate.”

Totuși, da, mă gândesc tot mai serios să încerc, o perioadă, să tratez asta ca pe un job full time – probabil din vară sau toamnă, nu știu, cred că ar fi un experiment interesant. Tocmai urmează să absolv facultatea (dacă totul merge conform planului), așa că îmi păstrez opțiunile deschise.

Încă de la primele clipuri de pe YouTube, tu ai anunțat că ești pasionată de poezie, că asta e „nișa” pe care ți-ai ales-o, așa că nu pot să mă abțin: recomandă-ne câteva volume, atât pentru cei care nu prea citesc poezie, cât și pentru cei mai experimentați, care se îndreaptă mai des spre liric.

Pentru cei care nu citesc prea multă poezie aș recomanda cel mai recent volum al Svetlanei Cârstean, „Sînt alta”. Aș mai recomanda „Cinematic”, de Luca Ștefan Ouatu (n.r., aruncă o privire în bibliotecă) și „Expectativa luminoasă”, de Andrei Dósa, „Anticorp”, de Cristina Drăghici, volumele Norei Iuga și „Industria liniștirii adulților”, de Anastasia Gavrilovici, care tocmai urmează să fie reeditată.

Nu știu dacă cei mai experimentați ar avea nevoie de sugestiile mele, dar le recomand să caute „Biocharia, ritual ecolatru”, de Mihok Tamas, „Alwarda” și „Ecografitti”, de Ruxandra Novac, și orice volum de-al Olgăi Ștefan.

The post Ruxandra Gîdei, vlogger literar: „Primesc mesaje de la copii care nu obișnuiau să citească, dar vlogurile literare le-au deschis apetitul pentru lectură.” appeared first on Cultura la dubă.

Octav Ganea este unul dintre cei mai apreciați fotojurnaliști din România, imaginile sale fiind vizibile pe aproape toate publicațiile mari de presă din mediul online.

Săptămâna trecută, munca sa a fost recunoscută la Gala Superscrieri, unde a primit Premiul I la categoria Fotojurnalism – fotografie de știri, pentru o serie de 10 fotografii din anul pandemiei.

Este unul dintre acționarii agenției Inquam Photos, un proiect crescut de la zero, cu resurse restrânse, dar care a evoluat organic, datorită imaginilor furnizate de fotografi, dar și datorită rapidității cu care acestea ajungeau către redacții, într-o perioadă în care presa abia începea să ocupe un teren important în social media.

Octav nu obișnuiește să dea interviuri, dar a acceptat să spună povestea sa pentru Cultura la dubă pentru a atrage atenția publicului asupra muncii de fotojurnalism și pentru că una dintre misiunile lui este să militeze pentru drepturile de autor.

***

Octav, care este povestea seriei de fotografii cu care ai câștigat Premiul Superscrieri pentru fotografie de știri?

Este o serie de imagini din perioada pandemiei, care începe de la momentul în care Adrian Streinu-Cercel ne arăta pe hartă “aici e virusul, e departe, nu ajunge la noi” până la decembrie, ultimul cadru, cu Moș Crăciun, asistent de ATI, care mergea îmbrăcat în Moș Crăciun în secție de Covid.

Cum a fost pentru tine să surprinzi pandemia în imagini? Era ceva ce nu trăise nimeni dintre noi. Ce ai vrut să surprinzi?

Nu a fost foarte greu să îți dai seama ce ai de surprins la noi, era cumva de așteptat. E vorba despre timpul de reacție a autorităților la pandemie.

Există trauma umană, pe care o poți vedea într-un spital, există distanțare socială și probleme care țin de asta, dar cel mai important e să vezi cum reacționează statul, la prima mână, în fața unui obstacol pe care nu l-a mai întâlnit până acum.

Cam peste tot în lume țările au fost nepregătite, dar la noi statul nu a fost nici pregătit și nici nu învățat foarte multe din asta.

Cum poți să captezi în fotografie mimica, expresivitatea unui politician atunci când poartă mască?

Masca îți ia foarte mult din lucrurile cu care erai obișnuit. Foarte mulți politicieni români au ticuri sau feluri de a se exprima extraverbal, destul de vizibile. Era foarte ușor să îți dai seama că sunt și speriați și nici nu știu ce se va întâmpla mai departe.

Și cum reușești să transmiți asta, ca fotograf?

La început a fost ușor, erau ședințele de CNSU, când se ieșea destul de târziu, noaptea. Când a apărut primul caz de Covid, erau destul de șocați. Cum să arăți asta? Poți să te legi de mimica lui Arafat, de mimica lui Vela, ține mai mult de moment, nu există o rețetă.

Din acea serie de 10, ai o fotografie preferată sau un moment care ți-a rămas în minte? Eu țin minte imaginea cu acele mâini de țăran care țineau o mască.

Tind să nu am imagini preferate, fiindcă tot timpul vor veni imagini mai noi și mai muncite.

Dar, da, imaginea aceea era cu mâinile unui colector de fier vechi din zona Sintești-Jilava, nu un țăran, care se întorcea acasă cu căruța încărcată de cabluri și resturi pe care urma să le recicleze la remat.

Eu am vrut să arăt că pandemia a lovit în mod inegal.

Dacă, pe de o parte, ai avut reserve de spital cu oxigen în perete, care puteau să țină în viață oamenii, pe de altă parte ai avut neștiința, lipsa de acces la educație și la un sistem sanitar de bază, neștiința unor oameni pe care urma să îi lovească ceea ce, de fapt, i-a și lovit, fără să știe ce i-a lovit.

Fără să știe ce e Coronavirus, de ce poartă masca aia. Masca pe care ai văzut-o era purtată de zile întregi, mai mult ca sigur, era fără pic de efect.

Pe noi pandemia asta ne-a lovit nu doar medical, dar ne-a lăsat în fundul gol fiindcă suntem foarte needucați. Faptul că suntem needucați, la bază, ne face să fim mult mai vulnerabili în fața unor crize complexe.

Mergând puțin la începuturile carierei tale, poți să ne spui cum te-ai apropiat de fotografia de presă?

Am încercat în liceu cu o cameră niște chestii absolut neprofi, dar am simțit că e o șansă acolo. Voiam să merg la psihologie, dar a picat varianta asta, apoi am ajuns la UNARTE, la fotografie, fără să îmi doresc neapărat să fac asta.

Iar de la Arte, am avut un traseu rapid datorită unor oameni care au avut încredere în mine, fotografi, editori, șefi de redacții.

A fost un parcurs muncit, lung, fără să simt că am vreun talent special, pur și simplu a fost o orientare către ceva care mi-a plăcut încă din liceu.

Tata mi-a dat primii 400 de lei, care însemnau foarte mult în perioada aia, ca să mă duc să mă înscriu la UNARTE. Și fix în ziua în care am luat Premiul Superscrieri, fără ca asta să însemne altceva decât recunoașterea muncii, fix atunci s-au împlinit 14 ani de când tata a murit.

Ai vrut să mergi către fotojurnalism fiindcă te simțeai mai apropiat de zona asta de acțiune sau pentru că îți putea oferi și un job stabil?

În anul I la Arte, un coleg, Silviu Matei, încă fotograf-șef la Agerpres, m-a întrebat dacă vreau să merg într-o redacție mică. Eu nu știam ce o să fac după facultate, pentru mine fotojurnalismul a fost mai mult o chestie de împrejurare, dublată ulterior de adrenalina de a merge la evenimente importante.

A fost un mix de noroc, întâmplare și teribilism, până să devin conștient de ceea ce pot face.

Cum ai ajuns de la angajat într-o agenție, la a avea propria agenție?

Ovidiu Micsik a creat Inquam Photos în 2013, în 2015, când lucrurile erau neclare la Mediafax, am plecat la el, unde am devenit co-acționar, iar recent ni s-a alăturat și George Călin. Acum suntem 3 co-acționari, cu Ovidiu Micsik majoritar.

Când am ajuns la Inquam, Ovidiu mi-a dat mână liberă să încerc să cresc agenția, 3 ani el a lucrat mult pe partea de comercial ca să ne susțină, fiindcă oricât de mult lucram, se fura foarte mult.

Așa am devenit vocal în ceea ce privește drepturile de autor, am stat foarte mult pe teren și am produs foarte mult conținut pentru Inquam.

La nivel de conținut ți-ai propus să vii cu ceva diferit pe piață? De exemplu, țin minte că portretele pe care tu i le făceai lui Liviu Dragnea ieșeau mereu în evidență. E celebră și imaginea cu el și cătușele în față.

A fost o serie de împrejurări. Când am început la Inquam, fotografia clasică de agenție nu prea mai făcea față. Am discutat cu Ovidiu și noi am dat drumul unui sistem de livrare instant de fotografii. Astfel încât orice politican ieșea de la DNA sau făcea scandal în Parlament, în coaliție, orice, în aproximativ 3 minute, câteva imagini mergeau către redacțiile care ne erau clienți.

Asta m-a ajutat să fac redacțiile să înțeleagă că atât timp cât imaginile ajung cu jumătate de oră mai devreme la ei, față de un flux normal, ei ies în câștig. Asta ne-a făcut să creștem repede awareness-ul asupra agenției.

Ce s-a întâmplat pe justiție ne-a ajutat să creștem foarte mult.

Stilul…poate un pic mai apropiat de subiect, mai în sufletul lui. Nu am inventat noi roata, dar insistam pe subiecte care simțeam că au potențial, cum era Dragnea.

Unele dintre imaginile voastre au fost preluate și în presa internațională. Cum reușiți să ajungeți în publicații de afară?

Inquam este furnizor pentru Reuters în România. Deja de 6 ani Reuters a preferat stilul Inquam pe foto, iar de 2 ani de zile furnizăm și video pentru Reuters.

E foarte important să fii constant în momentul în care livrezi pentru un client important, să fii și acolo unde trebuie și să livrezi când trebuie.

Ai vorbit mai devreme despre drepturile de autor. Cum faceți față vitezei cu care se răspândește o fotografie în online? Nu neapărat la o publicație, e suficient să o posteze cineva și să se viralizeze, apoi să nu mai poți afla sursa originală.

Viteza cu care o fotografie se răspândește în social media e o sabie cu două tăișuri pentru un fotograf sau pentru o agenție.

De exemplu, în perioada în care noi am crescut, livram deosebit de repede imagini și ele ajungeau să fie furate, dar asta ne-a făcut să ne creștem baza de clienți, fiindcă ne găseam fotografiile în alte locații, redacții pe care le contactam și le convingeam fie să nu mai fure de la noi, fie să ne devină clienți.

Nu ai cum să fii sigur că niciodată nu o să fie ceva însușit fără drept, dar încerc să fac piața conștientă că orice conținut de tip intelectual are oameni în spatele lor, oameni care au lucrat ani de zile ca să ajungă la nivelul ăla, au investit în echipamente, în răbdare, și-a neglijat familia sau și-a riscat viața.

E vreun eveniment care ți-a rămas în minte în mod special?

Au fost multe. De la Papă, la prinți, alegeri, pandemie, proteste, meciuri. Dar dacă e să fiu mulțumit de ceva în mod special este că în urma unor demersuri de câțiva ani de zile, am reușit să facem un candidat la prezidențiale să ia măsuri și să își ceară scuze pentru o fotografie furată înainte de alegeri.

Viorica Dăncilă postase pe pagina de politician o imagine furată. Iar tot ce am făcut noi, ca agenție, a determinat-o să își recunoască greșeala și să o îndrepte, ceea ce pentru mine e ceva destul de important.

The post Octav Ganea, fotojurnalist Inquam Photos: “Am vrut să arăt că pandemia a lovit în mod inegal.” appeared first on Cultura la dubă.