Majoritatea lucrărilor îl antagonizează pe Vladimir Putin și ilustrează curajul ucrainenilor de rând în fața invadatorilor ruși.

O selecție de 50 de lucrări de street art din această perioadă a fost făcută de Bored Panda, iar noi redăm mai jos câteva dintre ele.

***

Fetița care poartă drapelul Ucrainei a apărut în online încă din primele zile ale războiului, fiind deja printre cele mai cunoscute lucrări de artă stradală realizate din 24 februarie până în prezent.

Muralul este realizat de artistul francez Seth Globepainter și este localizat în arondismentul 13 din Paris.

“Această mică fată simbolizează curajul ucrainenilor în fața invaziei Rusiei”, a declarat artistul pentru Bored Panda.

Artistul Justus Becker din Frankfurt și-a exprimat solidaritatea cu poporul ucrainean cu o lucrare în care este reprezentat un porumbel alb care ține în gheare o ramură pictată în culorile drapelului Ucrainei. „Pentru pace în lume. Pentru solidaritate cu oamenii din Ucraina.”, a scris Justus Becker pe Instagram (corone_artist).

Un mural realizat de artistul Tony Tuan Luong în Barcelona atrage atenția asupra victimelor războiului. ”Warr is Hell”, este mesajul transmis de artist.

Cu totul specială este o lucrare realizată în Siria, o țară distrusă, la rândul ei, de război.

În orașul Binnish din provincia Idlib, aflată nord-vestul Siriei, artistul Aziz Al-Asmar a realizat un mural pe ruinele unei case distruse într-un raid aerian rusesc, potrivit Al Jazeera.

„Regimul sirian și aliații săi ruși ne-au transformat casele în ruine în ultimii 11 ani, ceea ce a făcut ca mulți oameni să fie strămuți din casele și satele lor. Ceea ce se întâmplă acum în Ucraina este continuarea politicii Rusiei și nu se va opri dacă Consiliul de Securitate al ONU și comunitatea internațională nu se unesc și nu vor pune capăt acestei situații.”, a spus Al-Asmar pentru Al Jazeera.

HarceaPacea, Burok şi Vladude, artiști din Iași, au creat un mural prin care au redat eforturile ucrainenilor de a rezista tancurilor trimise de Putin. Muralul mai înfățișează și două femei – una ține o armă în mâini și cealaltă pregătește cocktailuri Molotov. Porumbelul păcii, un bărbat răni și clădirile în flăcări sunt alte simboluri care însoțesc mesajul  „TAKE OUT  PUT IN”.

Pe un zid din orașul californian Sacramento, JM Knudsen a pictat un porumbel alb care poartă o vestă antiglonț și poartă în cioc o mitralieră.

„Este foarte ușor pentru un artist să stea deoparte, să privească, să vorbească și să se plângă de ceea ce se întâmplă. Dar este mult mai greu pentru un artist să se ridice și să facă ceva, mai ales când nu are timp. Dar, în realitate, TOȚI ne putem face timp, dacă dorim, pentru cauza corectă.”, a transmis artistul pe Instagram.

Artistul care se prezintă sub pseudonimul My Dog Sighs a adaptat simbolul ochiului, pe care îl pictează frecvent, la situația războiului. Lucrarea a fost realizată în orașul Northcote Lane, situat în sudul Marii Britanii.

„Am urmărit cu toții desfășurarea acestei situații hidoase și, deși nu este mult, am vrut să fac ceea ce știu mai bine, (să arunc cu vopsea) pentru a-mi evidenția tristețea și furia față de invadarea Ucrainei de către Rusia.

Lacrima vorbește de la sine. O situație îngrozitoare.”, a transmis artistul pe contul său de Instagram (mydogsighs).

O pictură realizată pe un perete din orașul Pogorzelec din Varșovia, de un artist care a ales să își păstreze anonimitatea, înfățișează un o fetiță îmbrăcată ca un super-erou, în culorile drapelului Ucrainei.

Fotografia profesoarei din Ucraina, rănită în urma bombardării unui complex de locuințe de către Rusia, care a făcut înconjurul lumii și a apărut în publicații internaționale importante, a fost redată printr-un mural de către artistul John Viana, pe un zid din Lisabona.

Imaginea a fost realizată de fotograful Wolfgang Schwan pentru Anadolu Images.

The post Cele mai impresionante lucrari de street art inspirate de războiul din Ucraina appeared first on Cultura la dubă.

De 17 ani, Cosmin Gârleșteanu observă lumea și surprinde momente cu aparatul de fotografiat.

După o căutare de 10 ani, a realizat că strada este chemarea lui, terenul de joacă și de explorare, fie că ține aparatul de fotografiat în mână sau înregistrează imaginile doar mental.

Exersarea continuă și timpul investit în fotografie i-au adus aprecierea și recunoașterea talentului, deși spune că nu și-a făcut un scop din asta.

Anul acesta, Cosmin Gârleșteanu a fost unul dintre cei 11 finaliști selectați la London Street Photography Festival, la categoria “photo series”, cu proiectul ”Prismagination” – o serie de fotografii de stradă realizate cu ajutorul unei prisme.

Cosmin este bucuros să împărtășească pasiunea fotografiatului cu soția lui, Cristina, care anul acesta a publicat o carte despre fotografie, „Dincolo de creativitate și fotografie”.

Cosmin lucrează în televiziune de 15 ani, iar fotografia de stradă este un hobby. A experimentat fotografia de eveniment și a decis că nu vrea să investească resurse în ceva care nu îl împlinește.

„Bucuria de a găsi lucruri noi” este sentimentul pe care îl trăiește când iese cu aparatul de fotografiat pe stradă, spune Cosmin Gârleșteanu într-un interviu pentru Cultura la dubă.

***

Cum ai început să fotografiezi?

Nici acum nu cred că știu de ce m-am apucat. Cred că voiam să înregistrez ce se întâmplă în jurul meu, numai că nu făceam chestia asta la început sau o făceam într-un cu totul alt mod.

Mergeam prin parcuri, pozam orice: albinuțe, flori. Asta era pe la 20 de ani, acum vreo 17 ani. Procesul e îndelungat.

Stilul pe care îl am acum n-a fost făcut într-un timp scurt. Făceam poze de concedii, tot ce mi se părea mie interesant.

Stăteam cu orele cu manualul primului aparat, am avut un Fuji cu un zoom nesimțit. Stăteam foarte mult prin parcuri. De street m-am apucat acum vreo șase ani cu adevărat. Mai pozam și până atunci, dar inconștient. Nu mă interesau în mod conștient anumite aspecte de pe stradă și ce urmăresc acum.

Care au fost etapele prin care ai trecut până la fotografia de stradă?

Făceam inclusiv selfie-uri. Mă duceam cu lanterna în parc și îmi făceam mie noaptea în Parcul Tineretului. Înainte stăteam foarte mult pe Flicker, vedeam tot felul de chestii și le încercam.

Încercam să-mi desenez silueta cu o lanternă în parc noapte. Orice idei care îmi veneau le puneam în practică. M-a ajutat perioada asta. A durat vreo 10 ani până mi-am dat seama cam ce îmi place să fac.

Cum ți-ai dat seama că vrei să faci fotografie stradală?

Mi-am dat seama că lipsește momentul. Cât poți să pozezi o compoziție în Parcul Tineretului cu diverse nuanțe, cu copaci care se reflectă în apă și să aștepți să treacă o persoană printre doi copaci și să o prinzi la mijloc cu timp de expunere lung?

Acum vreo șapte ani am făcut un curs foto de un an. Perioada aia a coincis cu momentul în care am început să fac street cu adevărat. Nu mi-am dat seama peste noapte că vreau să fac asta. Sunt greu de mulțumit și asta m-a făcut tot timpul să încerc chestii noi.

La street m-am oprit. Cred că definește cel mai mult ce vreau eu să fac și, fiind o persoană destul de selectivă, cumva mi-a deschis niște orizonturi către oameni. Nu prea pozez portrete, nu pun oamenii să stea la poză.

Ce relație ai cu persoanele pe care le fotografiezi pe stradă? Cum reacționează?

Nu stau la distanță pentru că în urmă cu cinci ani mi-am luat special un aparat cu obiectiv de 28 mm. Mă apropii destul de mult de oameni în ultima perioadă.

De obicei fac tot posibilul ca oamenii să nu mă vadă, să fur momentele astea. Când te-a văzut, s-a cam stricat momentul. Își schimbă instant comportamentul.

De multe ori pozez de la șold, mai ales în metrou. Reacții negative nu prea au fost. S-au mai supărat câțiva, m-au întrebat de ce îi pozez.

Ce simți când ești pe stradă?

Bucuria de a găsi lucruri noi. Au fost destule momente când ieșeam din casă și simțeam că în ziua aia nu trebuie să pozez. Puneam presiune pe mine prin faptul că știam că trebuie să exersez. E bine să exersezi chiar și atunci când nu ai o stare foarte bună. Chit că nu pozezi, pur și simplu observi ce se întâmplă în jurul tău și e un exercițiu la fel de bun.

De la un anumit nivel știi când obții un cadru bun, pe care îl consideri tu bun, nu altcineva, și consideri că ți-ai depășit niște limite.

Ce înseamnă pentru tine o fotografie bună?

Să îți trezească niște emoții sau să îți pună întrebări. Să nu treci repede peste ea. Ori trebuie să spună o poveste, ori să îți trezească o stare care să te țină măcar câteva secunde acolo. Contează foarte mult printul.

E foarte diferit în a vedea o poză online și a ține o carte cu imagini în mână. Facebook, Instagram ajută, că vezi multe imagini, dar pe mulți dintre noi ne și trage în jos prin faptul că ești tentat să copiezi ce vezi.

În cartea sa, Cristina Gârleșteanu propune o abordare particularizată a întrebării „Ce este o fotografie bună?”.

“Dacă am înceta să ne întrebăm dacă o fotografie este bună sau nu și, în schimb ne-am concentra pe: Ce am vrut să spun cu această fotografie? Am spus-o? Am ajuns acolo? Înțelege lumea că unele cadre sunt despre povești, altele despre stare sau unele sunt ceea ce trebuie din punct de vedere al iluminării, expresiilor ș.a.m.d.?”- din volumul Dincolo de creativitate și fotografie.

Cum s-a schimbat modul în care privești strada?

Sunt anumite detalii pe care le observ. Pe lângă câte detalii de astea am trecut în perioada în care mă uitam după pelicani și căutam compoziții. Noi suntem de vină că nu vedem mai mult, fie că suntem stresați, fie că ne gândim la altceva, că stăm cu nasul în telefon în metrou.

Chestia asta de a poza fără aparat mi se pare foarte importantă. De a urmări tot timpul ce se întâmplă în jurul tău.

E o diferență destul de mare pentru că mi-am lărgit destul de mult orizonturile și sunt preocupat de mult mai multe direcții. Fie că pozez fără oameni, am postat anumite serii pe cromatică, „Humanless”, alte serii cu momente comice, dar fără să umilesc subiectul.

Asta mi se pare ceva ce orice fotograf de stradă ar trebui să ia în considerare: respectul față de oamenii pe care îi pozează.

Cum se vede Bucureștiul prin ochii tăi de fotograf?

Când am început să iau în serios fotografia de stradă mă frustram un pic. Și acum mă mai frustrez pentru că nu e la fel de ofertant ca alte locații. Nu ești în Londra, lumea nu e îmbrăcată la fel.

Pe de altă parte, nu ai spațiile vaste de afară, din marile orașe. Și lumina e un factor important, ai mașini parcate peste tot. E destul de greu să surprinzi așa, mai ales că nu fotografiez cu zoom și trebuie să fiu acolo lângă ei, și dacă în poza aia prinzi și 15 mașini parcate, stâlpi, cabluri, oamenii sunt cu pungi de Mega, sunt multe chestii de evitat care nu dau bine în fotografii.

Pe de altă parte, găsești și elemente pe care afară nu le găsești. Combinația asta de clădiri din era comunistă cu clădiri noi, cu case în centrul Bucureștiului. Arhitectura ajută cumva.

Avem un prieten din Scoția care e înnebunit să pozeze în București. E o provocare și cred că de asta m-am îndreptat mai mult către moment și detalii.

Perspectiva lui Cosmin asupra fotografiei este mai relaxată acum, spune el. Presiunea ”fotografilor bune” și multe s-a diminuat cu timpul.

Sunt mai relaxat când ies la pozat. Mă bucur mult mai mult decât înainte, atunci când ies. Indiferent că fac două poze, cinci sau niciuna. Mă bucur mai mult de ieșire. Am vrut de câteva ori să mă las de foto, dar mi-am dat seama că nu prea pot fără fotografie. Chestia asta a venit tot în urma presiunii. Ieșeam zilnic.

Dacă nu ieșeam 10 zile și nu aveam niciun cadru care să îmi placă mă frustram, și nu e vorba despre asta. Nu e când îți alegi tu momentul, ci când trebuie.

E foarte important și să schimbi mediul. Inclusiv să ieși din București, chiar dacă te duci la Slatina, Tulcea, Ploiești. Chiar și pentru o zi. Să vezi altceva. A doua zi, dacă te duci în același loc în București cred că vezi puțin diferit lucrurile. E vorba de timpul pe care îl investești și de răbdare.

The post Cosmin Gârleșteanu, fotograf: “Orice fotograf de stradă ar trebui să ia în considerare respectul față de oamenii pe care îi pozează.” appeared first on Cultura la dubă.

De trei ani, Vali Dobrin este un promotor al artei stradale din București.

După ce a participat la un tur ghidat de artă stradală în Berlin, în 2018, s-a întors în țară cu dorința de a face un proiect similar și a creat Alternative Bucharest, „al doilea copil” al său.

Și-a dorit ca experiența și cunoștințele pe care le oferă să fie accesibile oricui, în special localnicilor, astfel că nu a impus un tarif standard pentru tururile lui, ci i-a lăsat pe participanți să ofere orice sumă doresc, dacă doresc, așa cum a văzut că se practică în Berlin.

Primul tur l-a organizat în mai 2019 și a fost unul pilot, la care și-a invitat doar prietenii. Feedback-ul pozitiv l-a încurajat ca următoarea săptămână să organizeze un alt tur, pe care l-a făcut public pe Facebook pentru ca oricine să poată participa. O singură persoană a venit – un ghid turistic din București.

„Am fost puțin dezamăgit, dar mi-am dat seama că trebuie să lucrez mai mult la promovare”, spune Vali Dobrin.

A început să distribuie flyere în hoteluri și în cafenele și să își îmbunătățească vizibilitatea pe Facebook. Turul a crescut încet, de la trei la cinci și apoi la zece participanți, până la un maxim de 50 de participanți pe 8 martie 2020.

„Soția mea era undeva mai departe și nu îi venea să creadă. Număra oamenii, eu zâmbeam întruna”, povestește el cu un surâs pe chip.

Punctul culminant al proiectului a coincis cu izbucnirea epidemiei, astfel că a fost nevoit să rărească întâlnirile cu entuziaștii de artă stradală.

Tururile organizate de Vali Dobrin sunt bogate în informație și complexe. El știe acum poveștile tuturor lucrărilor pe care le-a inclus în traseu, dar spune că a început acest proiect cu puține cunoștințe despre arta stradală bucureșteană.

Turul începe în Piața Revoluției. Participanții se adună lângă „Memorialul renașterii” și îl ascultă pe Vali Dobrin vorbind despre unele dintre construcțiile arhitecturale emblematice ale Bucureștiului, care se află în zonă: Biblioteca Universitară Centrală Carol I, Hotelul Athénée Palace Hilton, Palatul Regal și Biserica Kretzulescu.

În cele trei ore și jumătate pe care le petrec la turul său, interesații de artă stradală descoperă că muralele nu sunt singura formă de exprimare artistică ce decorează străzile Capitalei.

„În principal arta murală este cea care atrage cel mai mult când vine vorba de artă stradală.”

“Oamenii asta văd și sunt mulți care nu fac distincția asta și consideră că artă stradală e doar artă murală, fiind mai puțin pregătiți, neștiind de stickere, paste up-uri și stenciluri, neavând idee că și graffitiul e o formă de artă, dacă știi să cauți și știi să interpretezi”, spune Vali Dobrin.

Sweet Damage Crew, Pisica Pătrată, ERPS și Robert Obert sunt doar câțiva dintre artiștii ale căror lucrări pot fi văzute la tur.

Vali Dobrin este pasionat de stickere, ceea ce l-a determinat să organizeze anul acesta un festival dedicat lor – Bucharest Stickerz Fest, împreună cu artistul John Dot S. „Este o formă de artă stradală care nu primește destulă atenție”, consideră el.

A lansat un apel internațional către artiști, în care le-a cerut să trimită stickere realizate de ei. Peste 600 au acceptat. La prima ediție a festivalului, în luna iunie, au fost organizate două workshop-uri de realizat stickere și o intervenție artistică prin care a fost ”bombardată” cu stickere terasa localului „J’ai bistro”.

Numărul uriaș de stickere primite de la artiști, de ordinul zecilor de mii, l-a determinat să organizeze și o a doua ediție, în luna iulie, la Fabrica Grivița.

Alternative Bucharest Sticker Collab este un alt proiect demarat de Vali Dobrin care are la bază stickerele. Cu banii din donațiile de la tur, acesta comisionează artiști locali să interpreteze în stilul propriu logoul Alternative Bucharest, desen care, apoi, devine sticker.

Când Senatul Universității Naționale de Arte din București a decis că instituția va deține 70% din drepturile de autor asupra lucrărilor realizate de studenți în perioada școlarizării, pe când studenții primesc doar 30%, Vali Dobrin și Dragoș Andrei, fondatorul galeriei Să fiți cuminți, au realizat o intervenție artistică prin care și-au manifestat susținerea față de studenți: pe unul dintre pereții pasajului care conduce către Teatrul Apollo 111 se află acum, făcută exclusiv din stickere, lucrarea prin care este reprezentat procentul alocat studenților din munca lor – 30%.

Tururile de street art organizate de Vali Dobrin au loc în fiecare duminică. Programul poate fi urmărit pe pagina de facebook Alternative Bucharest.

The post Vali Dobrin, tânărul care organizează tururi de street art în București appeared first on Cultura la dubă.

În cadrul Festivalului Internaţional de Street Art din Sibiu, pe zidurile Colegiului Național ,,Octavian Goga”, a fost realizată prima poezie murală animată, având titlul ,,Când iubești”. Poezia are forma unui joc Tetris și prinde viață în momentul în care o privești prin ecranul unui smart-phone.

Lucrarea este semnată de grupul de artiști ,,Unu unu unu invers unu”, inițiat de Lumi Mihai și Mugur Grosu.

,,Când iubești e ca-ntr-un joc din ăla sângeros de calculator

Când din senin vezi în dreptul scorului că ți-a mai apărut o ❤️ și

știi că ai mai primit o viață”- sunt versurile pe care le vor vedea copiii și profesorii în pauzele dintre ore pe zidurile liceului.

Cei care doresc să vadă lucrarea trebuie să se afle în fața acesteia, să scaneze prin camera foto a unui smart-phone codul QR din partea de jos a poeziei sau să acceseze link-ul  https://bit.ly/SISAF2021-augmented. Apoi se va deschide o fereastră virtuală prin care lucrarea începe să devină animată, iar în funcție de unghiul sau distanța din care privești, vei putea experimenta o altă perspectivă vizuală.

,,Partea cea mai interesantă este că privitorii pot interacţiona în diferite moduri cu lucrarea, astfel că preţ de câteva minute pot descoperi noi detalii: se pot apropia sau îndepărta, pot schimba unghiul, iar lucrarea se va adapta la rândul ei mişcărilor.

În plus, lucrarea augmentată beneficiază de un filtru pe reţelele sociale Facebook şi Instagram, astfel că oricine poate filma întreaga experienţă şi o poate distribui cu uşurinţă pe paginile personale”, au declarat inițiatorii conform Agerpress.

,,Unu unu unu invers unu” este inițiat de Lumi Mihai și Mugur Grosu care și-au propus să creeze un dialog și să îmbine, totodată, legături între diverse domenii artistice precum poezia, arta sau muzica.

Poezia animată se numără printre cele 10 lucrări realizate pe ziduri din Sibiu, în cadrul Festivalului Internațional de Street Art, la care au participat 17 artiști și grupuri de artiști.

The post Prima poezie murală animată la Festivalul Internațional de Street Art din Sibiu appeared first on Cultura la dubă.

Artiștii sunt câțiva fotografi din Cluj care pun pe zidurile orașului “o pată de artă”, așa cum numesc ei fotografiile respective. Despre conceptul din spatele acțiunii am vorbit cu Bragovski – îi respectăm pseudonimul și-l vom păstra pe parcursul articolului.

Este fotograf și absolvent de jurnalism. În cadrul facultății, a fost de ajuns să îi pună cineva camera în mână la cursurile de fotojurnalism și a intuit care îi va fi drumul. El era unul dintre studenții care la cursurile de fotojurnalism lua diverse aparate foto pentru studiu acasă. Colegii săi le împrumutau câteva zile, el le ținea pentru câteva săptămâni, timp în care ieșea pe străzi și imortaliza tot ceea ce îi fura privirea.

Nu avea experiență, nu știa ce vrea să surprindă, nu se gândea cum ar trebui să arate capturile lui, doar vâna să surprindă prezentul. În timp, prin exercițiu, a șlefuit aceste detalii, iar astăzi este un fotograf a cărui amprentă este ușor de recunoscut.

Curiozitatea față de artă a deprins-o în ultimii doi ani de liceu, când a fost parte dintr-o trupă de teatru, alături de care a susținut spectacole la Teatru Municipal ,,George Bacovia” din Bacău. În trupa de teatru s-a regăsit în nonconformismul artiștilor, a celor fără prejudecăți și a realizat că este făcut pentru artă. Sunt în jur de cinci ani de când a luat aparatul în mână și din studio s-a extins pe zidurile Clujului.

Cum îți privești traseul artistic? Privind înapoi, cum arătau fotografiile tale și cum arată acum ceea ce faci?

Este o diferență destul de mică, dar extraordinar de importantă, atunci ieșeam și nu mă uitam după nimic, doar făceam poze absolut peste tot: stânga, dreapta – orice îmi ieșea în cale și mi se părea interesant – apăsam butonul. Acum când ies și mai fac street photos, ies cu o intenție, știu înainte să apăs cum vreau să arate poza în sine. La început când fotografiam apăsam, nu mă interesa compoziția, voiam să surpind momentul.

Asta este tare, asta este esența începutului când nu ai multe baze, nu ai multe cunoștințe, este cel mai pur moment al procesului creativ în sine. Cum începi să înveți mai mult, să te documentezi mai mult, deja gândești mult mai mult și se simte. Nu este neapărat rău, acum sunt la un alt nivel clar, este inevitabil când faci același lucru cinci ani, ar fi trist dacă râmâneam tot acolo, intenția mea a fost să tot cresc.

Acum când îți privești fotografiile ai ceva de adăugat, simți că ai fi putut surprinde altfel momentul?

Asta mi-a rămas și acum, deci la început când făceam fotografii și veneam de pe stradă și băgam cardul în laptop, mă uităm la fotografii și primul gând nu era “mamă, ce tare este poza asta”, mă gândeam “cum puteam să fac să o fac să fie mai bună?” sau “cum ar fi putut să fie mai interesant?” Și acum la fel, după shootinguri mari, plătite când ajung și bag cardul în laptop sunt mulțumit de ce fac, dar primul gând este “dacă puneam lumina mai așa sau dacă puneam ăla așa era mai bun.”

Asta mă face să vreau să fac mai mult ca să pot să pun în practică ceea ce conștientizez. Procesul acesta vine natural și a fost de la început această autocritică constructivă.

Este foarte important să fii conștient că nu ești cel mai bun și că nu ești atotcunoscător, ești micuț. Dar motivația este să fii din ce în ce mai bun și cât trăiești, atât înveți, asta este filosofia pe care merg.

Cum arată pentru tine o fotografie nereușită, o fotografie proastă?

O fotografie care este superficială. Dacă vorbim de fotografie de stradă, nu îmi plac fotografiile suprasaturate, pentru mine asta nu este impresionant. În portretistică, dacă modelul este super machiat, în fashion nu îmi place retușarea pielii în care pare perfectă, pentru că nu există așa ceva. Nu vei merge niciodată pe stradă să vezi un om și spui că are fața perfectă, nu are cum să nu aibă imperfecțiuni.

Asta consider eu superficial și stau departe de asta. Eu caut prin portretele mele să scot adevărul din om, să scot emoție, vulnerabilitate, să arăt omul fix așa cum este el în secunda aceea. Am avut shootinguri cu oameni care au venit după petreceri, ori după zile mai proaste, ori după momente în care li s-a declanșat acneea și erau mai reticenți și le-am zis “man, ăsta ești tu în momentul ăsta”, sufletul din tine este neschimbat.

Cum s-a născut ideea să luați fotografii, să le fragmentați și să le lipiți prin Cluj?

Principiul de bază este mutarea artei din online în offline. Suntem bombardați în online de visual content, dacă deschizi Facebook sau Instagram, îți zic sigur că dacă stai 10 minute o să vezi mii și mii de fotografii. Este un lucru bun că avem acces, dar zi-mi tu de câte ori vezi aceeași fotografie? Și mie o să îmi apară câteva fotografii în adevăratul sens al cuvântului și următoarele probabil o să fie câteva selfiuri ale prietenilor.

Trăim în mediul ăsta și în societatea asta în 2021 în care social media este un fel de semi-zeu, efectiv așa văd, este un omniprezent. Ei bine, când scoți fotografia aceea din online și o aduci în offline, fie că o pui pe un perete în oraș, fie că o pui în cameră, fie că faci tablouri, omul are mai multe șanse să o vadă de mai multe ori decât ar avea, văzând-o în online.

Atunci noi ne-am gândit că până să ajungem să normalizăm conceptul de a cumpăra fotografii, de a cumpăra artă, hai să iesim să punem arta pe stradă, hai să iesim să o punem pe pereți. Nu sub formă de vandalism, că nu mergem pe locuri, clădiri sau instituții publice. Căutăm locuri în care considerăm că nu deranjează pe nimeni, ci chiar adaugă un plus.

Crezi că ar trebui să vină și alți artiști din urmă să vă preia exemplul?

Aș vrea cât mai mulți artișți să facă asta. Iar ideea de artă stradală este un pilon imens, sunt oameni care fac graffiti, care își scriau numele pe pereți și acum pictează blocuri, fac muralistică. Când vezi cum au ajuns de la nimic, de la vandali care scriu «m*ie cfr», să facă blocuri care efectiv sunt opere de artă, sunt zeci de metri pătrați acoperiți de vopsea care te fac să te opreșți și să te uiți și deja mișcă ceva în tine.

Arta stradală joacă un rol mega important în energia generală care ne înconjoară.

Este un protest că nu există spații de artă în Cluj?

Poate fi asociat foarte bine așa, chiar ducem lipsa, mai ales în Cluj, care se vrea a fi un oraș cultural, un oraș dezvoltat, modern, dar nu avem spații în care să expunem, nu avem spații urbane în care să fie o rotație de artișți. Cum ar fi să avem o zonă de 20 de m pătrați în care luna asta sunt invitați 10 artiști să își expună lucrările acolo și tot așa. Atunci tu le dai o șansă, o motivație în plus de a crea, de a aduce ceva.

Noi dacă nu o avem, ne-o facem singuri, iar motivația de a face artă este atât de puternică încât pe mine unul nu mă poate opri. Nu vreau să deranjez, nu vreau să murdăresc, nu vreau să vandalizez, dar vreau să aduc, vreau să scot, să iau bucăți din mine și să le pun acolo out there în the world și unii să rezoneze cu ele, alții să se enerveze.

Crezi că dacă ar fi suficiente spații de artă, ar mai există acele semnături cu “m*ie cfr”?

Sunt convins că în continuare ar fi oameni care ar vandaliza și ar scrie așa, dar numărul ar fi mai scăzut. Gândește-te de ce scriu oamenii lucrurile astea pe pereți? Ei exersează, cine a ajuns să facă muralistică, să facă pereții ăștia tot de acolo a început.

Este conceptul de perete legal, un perete care se găseste undeva în oraș sau poți construi un zid de câțiva metri în care oricine are voie să vină să picteze, să dea cu sprayul. Atunci tu nu mai ai frica de a ieși noaptea, să fugi de poliție să te ascunzi. Crearea de spații pentru artiști fresh, tineri, mici, care au nevoie de exprimare ar reduce vandalismul și ar ajuta la dezvoltarea lor artistică, dar și la dezvoltarea artei în sine.

Care a fost feedback-ul oamenilor? Ați făcut asta când oamenii erau pe stradă? v-a oprit vreodată poliția?

Poliția nu, nu știu dacă ar fi foarte deschiși, eu totuși sunt convins că aș putea să le explic că nu este neapărat rău ce facem, dar trec foarte mulți oameni pe acolo. În cel mai rău caz ne zic că aveți grijă că vine ăla sau aveți grijă că am văzut poliția acolo sau sunt și cei care ne opresc, fac o poză, spun bravo. Feedback-ul nu a fost negativ, am primit poze de la oameni cu tot felul de mesaje care mă motivează să o fac în continuare și mi se dovedește că ce fac mișcă și aduc sentiment în viața cuiva.

Nu ar trebui oamenii să fie curioși? Să întrebe ce faceți?

Ba da, în general sunt adeptul comunicării, sunt convins că dacă am comunica mai deschis și fără bariere, am fi cu toții mult mai fericiți, împăcați.

De multe ori văd că trec oamenii pe lângă noi când lipim fotografii și cumva îmi doresc să se oprească să întrebe “bă da’ ce faceți aici sau de ce?”

Tocmai ca să am șansa să îi explic care este motivația din spate, nici măcar să-i schimb percepția, doar să înțeleagă perspectiva mea. Poate fi de acord cu mine sau nu, dar măcar întreabă, iar asta se aplică în orice ramură din viață.

Ce impact crezi că au acțiunile voastre asupra vieții unui oraș?

În primul rând pentru alți artiști, li se mai deschide o portiță că pot face și ei asta. Pentru oamenii de rând este ceva nou și tot ce e nou ne gâdilă creierul, ne face să ne punem întrebări, să ieșim puțin din bula noastră. Un om care se duce la muncă și în fiecare zi face același drum, într-o zi vede că a apărut o fotografie acolo cu ceva, un portret sau un personaj în stradă sau un landscape de undeva, poate spune “ce este mizeria asta?” sau poate să zică “ia uite, mă, ce tare!

Bragovsky pune pe pereți fotografii pe care le-ar putea pune foarte bine și într-un muzeu și sunt demne de înrămat. După ce a lăsat o astfel de fotografie într-un loc în oraș, o semnează, face un story pe Instagram și cine recunoaște locul este binevenit să și-o însușească.

Cum te gândești să dezvolți ideea asta, te-ai gândit la ceva anume?

Eu acum lipesc pe pereți fotografii de la mărimi A1 la A4, eu aș vrea să ajung la dimensiuni de zeci de metri pe zeci de metri. Cam asta este direcția, să facem fotografii cât mai mari și scopul din spate să fie o mișcare activistă, hai să ne legăm de ce se întâmplă acum în societate. Pentru că mereu, în toate schimbările, arta a jucat un rol important.

Cu cât este mai mare imaginea, cu atât ajunge la mai mulți oameni și are impact mai puternic. Hai să punem ceva care ar putea aduce un zâmbet, ar putea să creeze emoție. Acum îmi dau seama că pun atât de mult accent pe asta pentru că fix despre asta este vorba, să creăm emoție, sentiment. Din asta ne hrănim.

Crezi că fotografia poate fi folosită ca terapie?

Absolut, sunt convins și cam asta încerc eu să fac prin sesiunile de portret. Se formează conexiunea sinceră și legat de terapie cred că asta poate ajuta. Faptul că ești într-un mediu safe, ne deschidem, vorbim, și ca bonus primești și niște poze cu tine.

De multe ori, oamenii sunt reticienți și nu sunt foarte confortabili, se văd mai urâți decât sunt de fapt. Eu încerc să împing naturalețea asta și faptul că așa arăți acum.

Te apreciez la fel de mult acum, cum te-aș aprecia dacă ai fi machiată, aranjată. Este fix același lucru și zic asta foarte sincer, încerc să ajung la oameni cu asta și simt că se relaxează și își dau seama că sunt ok așa cum sunt.

Vreau să le dau oamenilor șansa să aibă mai multă încredere în ei. Eu n-am avut la un moment dat încredere în mine și îmi era greu.

Când am început să am încredere în mine s-au așezat toate. Dacă ai încredere în tine, totul este posibil, asta încerc să transmit prin tot ce fac. Ai încredere în tine, ai încredere în ce faci, ai intenții bune, fii bun și totul este posibil. Este simplu.

The post Cine lipește fotografii pe pereții din Cluj? appeared first on Cultura la dubă.

Fotografiile lui Octav Drăgan sunt extrem de cunoscute în social media, mai ales după protestele din Piața Victoriei, din 2017. De asemenea, o imagine surprinsă la Gara de Nord din București, cu un copil care își sărută tatăl beat, a făcut înconjurul lumii.

Octav Drăgan locuiește de câțiva ani la Paris, unde a rămas dintr-o întâmplare. De atunci, i-a cucerit și pe francezi cu imaginile sale din boemia pariziană.

A fost nevoit să o ia de la zero și, în ciuda dificultăților, reușește să își hrănească în continuare pasiunea pentru fotografie, chiar dacă pandemia i-a afectat serios veniturile.

Despre toate acestea, fotograful a acceptat să vorbească pentru Cultura la dubă.

Octav, de cât timp faci fotografie și cum ai început să fii pasionat de asta?

Din 1987, pe film. Am avut două aparate, ambele rusești, aparat de mărit, cumpărat în timp. Eram puștan, în clasa a 9-a. Și mi le făceam singur, acasă: îmi developam filmul, aveam hârtie fotografică, în sfârșit, asta a fost la început.

Apoi au venit anii ’90, cu nebunia de atunci, revoluție, mineriade. Și m-am oprit pentru o vreme. M-am reapucat undeva prin 2000. Și de-atunci nu m-am mai oprit.

De ce te-ai oprit atunci, ce ai făcut între timp și ce te-a făcut să te reapuci?

Evenimentele de atunci au făcut să mă ia valul, eram copil. Am lăsat fotografia deoparte. Eu făceam ca un amator atunci, pozam și eu ce vedeam în față: copaci, copii, câini, pisici, rațe, ce prindeam.

M-am născut în Iași și bucata asta de viață se petrece acolo. Abia în 1993 am venit în București.

În fine, s-a terminat vâltoarea evenimentelor, am început să lucrez în presă, la Evenimentul Zilei, chiar din primii ani de-atunci. Am lucrat în presă vreo 4-5 ani.

Pe urmă m-am angajat la o instituție a statului, una sub Ministerul Educației, care finanța proiecte de cercetare. Acestea sunt evenimente din viața mea pe care uneori nici nu mi le amintesc.

Din 2015 am fost freelancer, am lucrat cu Banca Mondială ca fotograf o vreme, am avut diverse proiecte și în 2018, în septembrie, am decis pentru a 4-a oară să fac o excursie la Paris. Și am rămas aici.

Dintr-o excursie, cu bilet dus-întors, cu cazare. Am reușit să expun aici prin octombrie, în cadrul unei galerii mai mari, cu pictură, mai multe, în sfârșit, o galerie franțuzească.

Am reușit, în timp, să vând toate cele 4 lucrări expuse. Pe urmă a mai venit o propunere de expoziție într-o cafenea, undeva pe la Place de la Republique. O cafenea coordonată de un român.

Și am făcut o chestie mai mult pentru comunitatea română. Și acolo am reușit să vând destul de bine.

Ce te-a reținut atunci, când te-ai dus pentru o excursie și ai rămas?

O cunoștință de aici din Franța a inaugurat un restaurant la vreo 25 km de Paris și a aflat că sunt în Paris și m-a rugat să îi fotografiez deschiderea. Asta se întâmpla pe 11 octombrie, dar eu pe 5 trebuia să plec.

I-am spus că nu am cum, că am bilet, că nici nu mai am unde să stau. M-a invitat să stau la el și am acceptat să mai stau vreo zece zile în Paris, că nu-i așa grav. Am reușit să fotografiez la restaurant și în dimineața în care trebuia să plec către București, am pierdut avionul.

Am sunat pe cineva aici în Paris, am reușit să dorm o noapte la cineva, câteva nopți la altcineva, până am reușit să dau peste un om la care stau și acum, un om extraordinar.

De atunci reușești să lucrezi doar ca fotograf acolo?

“Am lucrat și în construcții un pic, vreo 11 zile. Am lăsat camera și am luat barosul. N-am reușit niciodată, în 48 de ani de viață, să fac muncă fizică, adică m-am ferit de ea cât am putut.”

Octav Drăgan, fotograf

Cum ai reușit, până la urmă, să îți faci conexiunile să poți lucra ca fotograf?

Am pus un pic poveștile mele în cui și în rest, nunți, botezuri, cununii. Ale românilor. Am făcut și la francezi, dar e o comunitate foarte mare de români în Franța, nu doar în Paris. După cifre neoficiale, ar fi cam 400.000 de români. Întinși în toată Franța.

Cât de mult te-a ajutat popularitatea fotografiilor tale pe social media? A fost un aspect esențial astfel încât oamenii să afle de tine?

Majoritatea oamenilor cu care lucrez sau cu care voi lucra, nu mă cunosc decât din anunțuri, pe care le pun pe Facebook. Există și o parte dintre români care știau dinainte cine sunt și ce fac, adică mă urmăreau de aici, din Paris. Mai ales protestele din 2017-2018, pe care le-am publicat la Europa FM cel puțin o dată, uneori chiar de două ori pe săptămână.

Și fotografia aceasta de stradă, care e foarte populară pe social media, reușește să fie și un business pentru tine ca fotograf?

Fotografia de stradă nu e cumpărată. De exemplu am avut o fotografie de la Gara de Nord care a făcut înconjurul planetei în momentul ăla, a apărut peste tot. Și am vândut-o aici în Paris, înrămată, unei cunoștințe.

În rest am mai vândut și în București și aici peisaje urbane.

“Deocamdată nu-mi permit să le tipăresc pe pânză, le vând în formă electronică și omul și le printează cum vrea, la ce dimensiune vrea, eu i le trimit la rezoluție mare și ei și-l pun cum doresc.”

Dar în perioada asta sinistră e un adevărat război să supraviețuiești în condițiile astea. E adevărat, în Franța nu se moare de foame, e și un slogan.

În Franța funcționează serviciile sociale foarte bine. Îți dai seama de lucrurile astea mai târziu, după un timp. Ca turist nu realizezi, dar locuind aici îți dai seama, că sunt niște lucruri.

Cu toate că nu pare, sunt străzi pe-aici în care nu zici că ești în Franța, dar aici funcționează tot sistemul ăsta.

Ție ce îți place cel mai mult să fotografiezi?

Instantaneul, pe care îl știi, și peisajul urban. Nu prea mă atrage peisajul ăsta montan, rural. Sunt deja fotografi consacrați în România care fac asta.

Și ca sursă de inspirație ce oraș ți se pare mai atractiv, Paris sau București?

Parisul, fără discuții.

“Bucureștiul l-am întors pe toate părțile, m-am urcat pe toate blocurile. Așteptam să iasă sau să intre cineva, luam numărul de telefon al administratorului sau al președintelui de bloc, inventam o poveste, unii mă lăsau, alții nu.”

Și în Paris reușești să te urci pe vreo clădire?

Deocamdată nu. Dar aici e interesant, Montmartre e foarte sus și ai toată perspectiva Parisului. Cu un obiectiv de 400 sau de 600 cred că poți să faci niște detalii foarte frumoase fără să te cocoți pe clădiri. Marea frumusețe e aici, la sol.

Din peisajul urban al Parisului ce te atrage cel mai mult?

Tot. Îmi plac apusurile din zona turnului, din zona arcului, poți crea o compoziție cu atmosfera aceea.

Dat fiind ce se întâmplă cu social media, pe tine te ajută viralizarea fotografiilor tale sau e un impediment, fiindcă mulți le preiau fără sursă?

“Dacă sunt share-uite, îmi fac un serviciu cei care share-uiesc. Dacă le copiază fără să mă întrebe, dar pun numele meu cu link activ, e bun și asta. Sunt destui care le iau pur și simplu, îți taie și semnătura și nu îi mai interesează.”

Am avut pe cineva din București care mi-a luat o poză și a concurat cu ea la un concurs de fotografie. I-am scris, dar nu mi-a răspuns.

Sper ca cei care organizează concursurile astea să ceară și martorul fotografiei, adică detalii tehnice, etc.

Habar nu am, nu îmi pot da seama dacă e un avantaj sau un dezavantaj.

Pentru tine cum a fost anul trecut cu atâtea lockdown-uri?

Mai puteam să ies, îmi făceam o declarație, ieșeam o oră, pozam și fugeam înapoi acasă. Ideea este că foarte mulți dintre clienții mei și-au programat nunți, botezuri, ce-aveau ei și a venit momentul acela când s-a închis totul. Te uiți pe pereți. Pe mine mă ajută asta, fiindcă așa îmi câștig traiul.

Dar din partea statului francez ai primit vreun fel de sprijin?

Deocamdată nu. Am depus actele de mai bine de 3 luni. Se mișcă foarte greu lucrurile în perioada aceasta. Aștept să văd ce o să se întâmple.

Ți se pare că, de când a devenit accesibil pentru mai mulți oameni să facă poze și cu telefonul și cu DSLR-uri, este suprasaturată piața de fotografi?

Depinde de cel care vede fotografia și cum o percepe. Eu cred că creierul uman e format pentru frumos. Dacă vezi o fotografie strâmbă, încadrată prost, fără mesaj în ea și vezi o fotografie încadrată bine, cu mesaj, eu cred că automat o accepți pe a doua. Fără să ai pregătire sau cultură fotografică. Creierul acolo se duce, unde vede frumos.

“Degeaba stau toți cu aparatul la gât, important e ce transmiți cu acele fotografii. Privitorul decide. Chiar și cu telefonul, dacă faci o fotografie de premiu, de ce nu?”

Sunt fotografi care au făcut cu telefonul și au luat premii. Sunt oameni care pun pentru prima oară mâna pe un aparat și după o zi-două îți dai seama de talentul lui.

Pe mine nu mă sperie avalanșa asta, e loc sub Soare pentru toată lumea.

Ce îți dorești pe termen lung, ce ți-ai dori să faci?

Ce-mi doresc cel mai mult e să îmi pot schimba echipamentul, fiindcă a cam îmbătrânit și mă cam sâcâie. Fotografie, evident, și să rămân aici, în Paris. Pentru ador orașul ăsta.

“De când am venit prima oară, în 2015, ca turist, aici, cum am coborât din autobuzul care ne aducea de la aeroport, am constatat că tot ce citisem eu în copilărie și ce îmi imaginasem despre locul ăsta era real.”

E puțin cam greu de explicat starea pe care o ai obișnuindu-te cu felul de viață parizian. E total fascinant. Ca turist nu ai timp să îți dai seama. Are un farmec aparte. Străzile, lumea, atmosfera.

Tare mă tem că dacă m-aș întoarce în București aș lua-o razna în primele zile. În schimb aici, oriunde mergi, ferestrele, ușile, culorile, toate au farmec.

The post Octav Drăgan, fotograful român care a pierdut avionul și s-a stabilit la Paris appeared first on Cultura la dubă.

In Romania, his messages and drawings could be seen year after year at Sibiu, on a wall close to the Radu Stanca Theater, in galleries in Cluj, Timisoara or Bucharest, or in the campaign to built the first onco-pediatric hospital in the country, in which his involvement was pro-bono.

We spoke to Dan Perjovschi about that campaign, about the authorities’ reaction, but mostly about how the artists see the pandemic and what will happen to the art created during this period.

How has this period affected you, as an artist? How has your work transformed during this period of isolation?

I have seven postponed shows and two completely cancelled. I should have been in Bogota and all around the planet and I’m not going anywhere. Which is complicated financially, because I earn by drawing, and also regarding the experience, that I’m missing. I’ve been taken out of a rhythm.

I haven’t stayed in a single place for more than two months for about 15 years or so.

Other than that, the same as everyone. It can seem absurd sometimes.

But there’s another aspect. As an artist, I observe things and compare them, filtered by experience. And people are yelling that this is a dictatorship. They have no idea what a dictatorship is about.

They sit on their sofas and write what they feel like on Facebook.

It’s a time when we’ve become divided. You get the feeling that if everyone says their opinion, it’s more diverse, when, actually, it’s more polarized.

Everyone’s nerves are stretched, not only here, but everywhere. Both you and I have more time to think about things and get more angry about them.

But creatively ,regarding inspiration, did you manifest your art differently, given that it’s something that you haven’t lived through before?

No, on the contrary. Artistically, I’ve done more work now than ever. I’ve said that my shows have been postponed. So that physical practice is gone. But, on the other hand, my type of artistic practice, drawing things responding to current events, this has accelerated because there are countless websites, projects, magazines all over the world asking for my drawings.

I’m working with 4 international galleries and they all are asking for drawings on a weekly basis, only online this time.

“First of all, as an artist, I am for freedom of expression. The idea of censorship is unacceptable in a democracy.”

Dan Perjovschi

Have any companies or advertisers reached out to you?

I don’t work with companies or advertising companies, unless it’s a charity thing, without pay. I generally work With NGO’s.

And another thing. I’m not controversial enough. My drawings are.. someone says that they are intelligent graffiti, that they are deeper and they don’t stir hatred or division, as you’ve seen, but they try to bring people together.

So it doesn’t work like that, I can’t sell hot dogs with my drawings.

Regarding what happened with the images depicting doctors as saints, what do you think that was about?

There are many aspects here. First of all, as an artist, I am for freedom of expression. The idea of censorship or trying to take down those things, is unacceptable in a democracy.

Have you heard of other cases, in other countries, where the authorities step in in regards of street art?

Yes, of course. The Vienna authorities took down some posters from an art project, depicting Angela Merkel in a sexual position. So it also happens in this Europe that walks hand in hand saying “je suis Charlie”.

I thought that only in Romania this could happen.

No. But, it’s true that in Romania, the Orthodox Church gets a way to big piece of the pie.

Do you remember when there was a wall painted in Sfântul Gheorghe square? It was the same thing then. The church didn’t protest out loud back then, they made some phone calls, on the low, to the owner of the building, who got scared and asked the artists to redo their work.

Now there were public about it and maybe that’s to be appreciated.

So, first of all, this is unacceptable and every time it will happen, including regarding art that I donțt like, I will support the art and not the church.

“If the purpose was to get more people to thank doctors, to be close to them, then it’s a failed campaign. There’s more hatred than an aura around the doctors’ heads.”

Did you like it, from an artistic point?

It’s not a question of linking. To me, street art is a little different, this was a little bit to much an advertising campaign and a pot-stirrer.

In the end, what was the purpose of the campaign? To make saints out of doctors, yes? Is the world standing with the doctors now or has another rift been made in society?

If the purpose was to get more people to thank doctors, to be close to them, then it’s a failed campaign. There’s more hatred than an aura around the doctors’ heads. Who won from all of this? The artist and the agency, right? Not the subject.

I think that when you get out in the public space with a divisive message, you should face the consequences. You can’t play around.

It’s easy to say “Oh, look, they’re censoring us!”, yes, but what is your message?

I’m not saying that it’s a bad work, everyone is free to do their work as they can. All I mean is that if it’s purpose was to smoothen out the harshness of society, it was missed and the faithful world can now frown upon doctors, instead of art.

“These doctors aren’t saints, they’re people who did their jobs. They had moments of bravery, good for them. But they shouldn’t be turned into something you visit with a lit candle.”

Is there a morality limit for the artists when they are creating something?

To me there is. I’m criticizing the Orthodox Church, but I mind my language when I do it.

Art in a public space doesn’t mean that I, the artist, can do as I please. That public space has the right to answer – hey, I don’t like what you’ve done.

I think that artists need to have responsibility and especially these advertisers. On the other hand, these people should be free to express their message.

The Orthodox Church and the people have no reason to get upset, because, in the end, this campaign is less offensive than the guy making a cross sign before stealing from your pocket.

This shouldn’t be the big problem for the Orthodox Church. The Orthodox Church got people out of their houses, put them in danger, they couldn’t help themselves, like the other churches, to stay home. So they wanted special treatment. Well, that special treatment comes with a bill.

Let me say one more thing about those images. A lot of young artists have a Taschen catalogue culture. When you use Buddhist or Christian symbols, you should know what they’re about. They’re not simply decorative.

On the other hand, yes, it wasn’t a bad idea to say that doctors should be shown as icons, though it seems a bit far-fetched to me. These doctors aren’t saints, they’re people who did their jobs. They had moments of bravery, good for them. But they shouldn’t be turned into something you visit with a lit candle.

In my opinion, the artists needs to carry the responsibility of their discourse. That doesn’t mean censoring themselves or being censored by others.

You’re working along side a group called White Cuib. What is that all about?

White Cuib is a non-profit space in Cluj. The title is a word-play. The main container of contemporary art is a white cube, meaning the gallery, the white wall, grey floor.

I was supposed to do a show there and then the virus came. I said we’ll do it online. And I started doing an online journal and after a week I started inviting other artists and now there are 22 of us from all over, Jakarta, Bogota, etc.

These people post daily messages reflecting what is happening in the world right now, with this virus.

How do you think this period will remain documented artistically?

Some works will remain online and others will be transferred offline. We’ll also do a show out of what we’ve created, there are hundreds of messages posted. We’ll show it at Cluj and then all over the country and, hopefully, abroad. Because there’s an interesting diversity of reactions and messages. I find it an extraordinary creativity, not only at artists.

A lot of artists need time to react. Me, coming from a newspaper, I react immediately. Others may need a few years.

So, what’s going to happen? All the shows from now on will have to touch this subject. And the rest will reorganize. I’m in a show in Vienna. It has been closed and will reopen. You can’t show the same things now. You must nuance and change some works. It’s about readapting everything to a subject that has touched everything.

I have in the journal a Colombian artist who photographs his soap. And he’s invited people from all over the world to photograph their soap. And it’s a really nice collection.

If you’re creative, you have to fight the situation. Otherwise, we’ll all get depressed.

A final question. As a human being, how has this isolation period affected you?

I’ve had a difficult relationship with time. Some days seemed endless while others went by fast. I stayed up nights, woke up late. I need to recalibrate.

As a human being… we’ve all received an opportunity. Nobody would stop this mad run even if you’d pay them. We were given time to reflect.

I’ve done shows all over the world, for 15 years. Maybe I shouldn’t have done all of them, perhaps I shouldn’t have flown 4 times a month. Maybe I’m rethinking some things, perhaps some things are not as important and I won’t be doing them again.

I’ve had the time to look at my own archive and the projects that I would like to do.

Generally speaking, the communities have reacted great. You’ve seen, they’ve made masks, they’ve brought food for the elderly. I believe that those people deserve more attention than some agency’s icons.

The post Dan Perjovschi: “Art in a public space doesn’t mean that I, the artist, can do as I please. That public space has the right to answer – hey, I don’t like what you’ve done.” appeared first on Cultura la dubă.

Casa de la intersecția străzii Arthur Verona cu Dionisie Lupu, devenită cunoscută pentru calcanul cu graffiti pe care pictau cei mai cunoscuți artiști stradali din România, cu ocazia fiecărei ediții a festivalului Street Delivery București, va fi demolată.

Clădirea face parte dintr-o zonă istorică protejată, însă proprietarul a obținut autorizație pentru demolarea ei de la Primăria Capitalei, chiar la sfârșitul mandatului Gabrielei Firea.

Inițial, proprietarul primise încă din 2016, de la Directia pentru Cultură București, aviz pentru distrugerea casei și construcția unui bloc de 4 etaje. Prezentam pe atunci situația într-un material realizat pentru Știrile Pro tv.

Azi, organizatorii festivalului Street Delivery au anunțat că a început demolarea și au publicat prima fotografie cu o parte a casei deja demolată.

“Se distruge un colț de istorie. Zidul de pe Arthur Verona este un simbol al artei publice din București. Prezența lui a contribuit major la dezvoltarea scenei de street art din România. Zeci de artiști și-au lăsat aici urma, transformând zona într-un loc de pelerinaj pentru cei interesați de cultura urbană alternativă.

Acum, bucata asta de istorie e demolată pentru încă o dezvoltare imobiliară într-o zonă protejată. Dar ne-am asumat efemeritatea demersului nostru încă de la început. Vom continua să colorăm zidurile orașelor ca pe niște pânze de mari dimensiuni.”, a declarat pentru Cultura la dubă Cristian Neagoe, co-fondator Street Delivery.

Am stat de vorbă și cu unul dintre membrii Sweet Damage Crew despre importanța acelui loc și demolarea lui.

“Locul acela a fost pentru România unul dintre primele calcane de mari dimensiuni, acoperite cu graffiti. Locul acela e istorie. Cumva, dacă nu ai fost pe peretele ăla ca artist stradal în București, nu prea exiști.

Poate cel care va construi acolo va avea suficientă minte încât să înțeleagă importanța locului și să aloce spațiu pentru graffiti.” ne-a declarat artistul stradal Cage, de la Sweet Damage Crew.

Dacă noul complex, format din 3 etaje, la stradă și 4 etaje în spate, va fi realizat, zona va deveni și mai aglomerată, adică vom avea parte de opusul principiului Street Delivery, ca strada să fie redată oamenilor. Inclusiv arhitectul Șerban Sturdza a militat ani la rândul pentru transformarea străzii Arthur Verona într-o zonă pietonală.

De 15 ani, festivalul Street Delivery a închis strada Arthur Verona din capitală pentru mașini și a deschis-o pentru oameni. Picturile murale de pe calcanul casei de la nr. 21 atingeau subiecte de interes și reprezentau un manifest artistic.

Printre artiștii care și-au lăsat amprenta pe calcan se numără Saddo, Alex Baciu, IRLO, Pisica Patrata, Sweet Damage Crew, Lost Optics, Wanda Hutira , Graffette, ERPS, Obie Platon, KERO ZEN, Pren , Nom Crew, Sorina-Adina Vazelina, Girl Gang Oilers sau Cristian Darstar.

The post A început demolarea casei cu graffiti de pe strada Arthur Verona appeared first on Cultura la dubă.

Ele au putut fi descoperite pe rețelele de social media, în timpul izolării și probabil vor deveni niște simboluri ale vremurilor pe care le trăim.

Super Nurse, Amsterdam, artist: Fake

“Super asistenta” este o lucrare realizată de artistul german care se semnează Fake. Acesta a scris pe Instagram “această pictură este o odă adusă profesioniștilor din domeniul sănătății, din întreaga lume.”

Divided We Stand, United We Fall, Barcelona, artist: TV Boy

“Divided We Stand, United We Fall” este realizată de artistul italian TV Boy în Barcelona. Mesajul acestuia este o inversare a sloganului “United we stand, diveded we fall”, făcând astfel un apel la izolarea acasă pentru a elimina răspândirea virusului.

Another new normal, Brooklyn, New York, artist: Jilly Ballistic

No comment, Los Angeles, artist: Teachr1

Masque Bolsonaro, Brazilia, artist: Aira Ocrespo

“Masca lui Bolsonaro contra coronavirus” este o lucrare realizată de artistul brazilian Aira Ocrespo și reprezintă ironie la adresa președintelui țării, Jair Bolsonaro, care a ignorat regulile distanțării sociale.

Fără titlu, Venice Beach, Los Angeles, artist: Pony Wave

Love is the key, Franța, artist: Onemizer

Keep calm and corona, Mumbai, artist: Tyler

New, available nowhere, SUA, artist: Darion Flaming

The post Cele mai frumoase lucrări de street art realizate în timpul crizei coronavirus appeared first on Cultura la dubă.