„România eșuată”, o campanie Știrile PRO TV și România, te iubesc, realizată de Rareș Năstase, ne-a arătat săptămâna trecută cauzele și efectele dramatice ale abandonului școlar în România, capitol la care ne aflăm pe primul loc între țările europene.

Copii care nu au ce mânca sau nu au cu ce se încălța până la școală, părinți care preferă să îi pună pe cei mici la muncile gospodăriei decât să îi trimită la ore sau copii care și-ar dori să meargă la școală, dar au depășit vârsta legală de 9 ani pentru a putea fi înscriși.

Cu toții fac parte dintr-o realitate românească, iar numele campaniei este o trimitere înțepătoare la eșecul programului prezidențial “România educată”.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, jurnalistul Rareș Năstase vorbește despre situațiile întâlnite pe teren, dar și despre posibile soluții.

***

Rareș, ce v-ați propus să arătați prin campania România eșuată?

Știam situația privind abandonul școlar și am vrut să vedem dincolo de cifre. Am mers pe teren, în zonele cu risc sporit. Am căutat să aflăm care sunt motivele, cum e privit abandonul școlar, la nivel de familie, dar și cum arată încercările școlii și primăriei, de a-i readuce la clasă, pe copiii care renunță.

Am vrut, de fapt, să înțelegem de ce autoritățile eșuează, în privința acestei rate mari, a abandonului școlar. Și ne-am lămurit. 

De ce se numește așa?

România eșuată e țara care nu are grijă de viitorul copiilor ei. Statul în care un copil plânge și te trage de mânecă pentru că vrea să fie la școală și nu poate.

Nu i se permite, pentru că e prea mare, iar daca până atunci părintele, din multe motive nu l-a trimis, el nu mai are șansă la educație, pentru că nu îi permite sistemul, oricât ar vrea profesorul, învățătorul, mai ales că îl și vede că el vine la clasă.

E țara celor care au 4 sau 6 clase, dar nu știu să scrie și să citească. Are locuri în care copiii merg la muncă, la lemne și cartofi sau au grijă de frați mai mici, în loc să vină la ore. Și acumulează absențe, se îndepărtează de materie.

Nu mai vor la școală și pentru că ajung după ce au mers pe ulițe cu noroi, iar microbuzul școlar e neîncăpător și nu poate face multe curse.

Sau unii nu știu cum să stea în bancă, pentru că acasă nu au o masă la care să stea, să mănânce, să scrie o temă.

E țara în care copiii sunt prea înfometați să mai aibă gândul la materia predată. Ajung repetenți. Apare bullingul, lipsește consilierea, se formează taberele profesori-părinți. Se caută doar vinovați, fără soluții. Sistemul nu e centrat pe elev și nevoile lui, școala nu e un mediu prietenos, nu e a copiilor.

 România eșuată e statul în care și dascălii sunt frustrați pentru că educația încă este cenușăreasa sistemului, dar și țara în care un electorat neșcolarizat sau cu puțină carte e mai ușor de manipulat.  

Ce fel de situații întâlnite pe teren te-au marcat în mod special?

M-a marcat sărăcia în care trăiesc mulți copii și mai ales efortul pe care îl fac să meargă an de an la școală. La țară, unde bursele ajung greu, târziu, unde ghiozdanul, încălțămintea sport, o geacă, o jucărie, se împart la mai mulți frați, le folosesc cu rândul.  

Și m-a impresionat mult și zelul cu care unii dintre voluntari, dar și unele cadre didactice se implică activ și fac ceva pentru copiii, teoretic, fără o șansă la educație.

În București se vorbește mult despre școli bune, școli private, table inteligente sau meditații. În mediul rural despre ce se vorbește când vine vorba despre școală?

În mediul rural se vorbește mult despre clase fără copii în bănci, care lipsesc mult. Dar se vorbește și de școli fără laboratoare, terenuri de sport, toaletă în interiorul clădirii. De unități cu criză de personal.

Care sunt principalele obstacole pentru familiile care abandonează școala? De ce fac asta?

Sărăcia, bursele de sprijin care ajung tardiv, prin decembrie, nu din august-septembrie,  lipsa anilor de școală, abandonul școlar și în cazul părinților, lipsa unui model parental, dublată de mirajul muncii în străinătate, acea muncă necalificată, în agricultură sau construcții, muncă temporară dar pe care o văd mai bănoasă, de la vârste fragede, decât orice altă promisiune a unui loc de muncă, bazat pe ani mai mulți de educație, dar mai târziu.

Și, mai e ceva important, faptul că sistemul doar în scripte se luptă să combată abandonul școlar. Cu măsuri care nu prea își găsesc eficiența. Trebuie luat, realmente, fiecare caz în parte și văzut, analizat, de ce a renunțat elevul X sau Y.   

Există soluții reale pentru reducerea abandonului școlar în țara noastră? Sau doar vorbe goale și promisiuni electorale?

Trebuie să înțelegem că abandonul școlar ne afectează calitatea vieții, în societate. Că fiecare copil care renunță e o pierdere și o povară, pe viitor. Să conștientizăm asta.

Abandonul școlar, în cifre atât de mari, este forma finală a eșecului în sistemul de învățământ, de stat. Cu școala începe totul.

Se pierd copii buni, valoroși, se pierd șanse – la pregătire pentru meserii bune, șanse de a ridica mediul în care trăiesc, până și ocazia de a ține pasul cu lumea în care trăim.

Sunt soluții, dar trebuie să se implice comunitatea. Nu doar profesorul, dirigintele, directorul școlii. Anatema nu trebuie pusă pe școală.

Trebuie să fie un întreg angrenaj de măsuri și autorități, care să pună copilul și nevoile lui, pe primul plan.

Legislație bună și oameni. Decizii mai rapide. Dar la noi primează altele. Școala să devină accesibilă pentru toți copiii, mai ales la sat. Măsuri adaptate la specificul fiecărei zone vulnerabile în parte.

Să nu mai fie segregare, să fie încurajați copiii, prin a le spune la ce sunt buni și cât de importanți sunt pentru grupul din care fac parte, nu doar la ce nu sunt buni. Să existe colaborare între profesori, părinți, autorități locale. Problema să fie recunoscută, nu ignorată.

E celebra expresie că e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil. Dar ce faci că tu ai un sat tot mai abandonat. Cu hoți, de pază, la bugete. În care bunul simț e înlocuit cu proastă creștere, minciună și incultură, de nu mai vezi scara valorilor. Nu mai știi ce e bine pentru tine. În care accesul la o carte e imposibil.  9 din 10 români nu citesc o carte, analfabetismul funcțional e îngrijorător, dincolo de cel clasic.

De la educație pleacă totul!

Și știi ce e cel mai trist, în toată povestea asta ?

Că noi avem abandon școlar, ulițe cu noroi și copii desculți, plecați la muncă sau uitați prin bătătură, dar ne batem cu pumnii în piept că nu ne așezăm de pe poziții de egalitate, la masa europeană a discuțiilor, alături de alte state civilizate. Că nu ne iau ceilalți în seamă.  

Mi-e foarte clar că nimeni nu ne va vedea vreodată cu ochi buni, degeaba venim cu pretenții, dacă noi nu avem grijă de generații întregi de copii.

Avansul economic, tehnologic, știintific, evoluția noastră, nivelul de trai, calitatea vieții, toate țin de educație și ne sunt influențate de abandonul școlar.

Și, da, copiii care abandonează acum școala sunt cei care ne vor plăti pensiile.”

Emisiunea integrală dedicată campaniei România eșuată poate fi urmărită AICI.

The post Rareș Năstase, jurnalist România, te iubesc: „România eșuată e țara care nu are grijă de viitorul copiilor ei.” appeared first on Cultura la dubă.

Pe 1 decembrie 1995, Andreea Esca ne spunea din spatele ecranului primul „Bună seara, România! Bună seara, București!”. Acest mesaj, devenit emblematic pentru Știrile PRO TV de la ora 19:00, este reprezentativ pentru cea mai longevivă carieră de prezentatoare de știri de la noi.

Însă în spatele prestației impecabile a Andreei Esca la pupitrul știrilor se ascunde mult mai mult. Acolo se află povestea Andreei, o tânără de 19 ani care avea o atracție către lumina reflectoarelor și care a ieșit pentru prima dată de sub cuvântul părinților când a dat la jurnalism.

Spre deosebire de alți tineri, ea a rămas în România, având încredere că după căderea comunismului, lucrurile vor evolua. În 1992, ea a început să prezinte știrile la primul canal independent din țară. În curând se împlinesc 30 de ani de când își practică profesia cu entuziasm.

Dar speranțele acelei tinere de 19 ani pentru România s-au stins ușor ușor, iar ea, martor constant, prin prisma meseriei, la radiografia tristă a celor 30 de ani, a ajuns să „opereze ca un chirurg”.

Se hrănește, însă, din entuziasmul legat de familie, colegi de muncă deveniți prieteni sau de proiectele pe care le-a fondat și crescut cu pasiune.

Despre începuturile în televiziune, îmbinarea între profesie, proiecte personale și familie, dar și despre cum se vede România prin ochii ei, după 30 de ani, descoperiți în interviul amplu de mai jos, acordat de Andreea Esca pentru Cultura la dubă.

***

Cum era Andreea Esca când era mică, înainte să existe PRO TV? Ce voia să devină?

Înainte să existe PRO TV, a existat SOTI. De la 19 ani lucrez în același domeniu, făcând același lucru. Înainte de asta, doar ce terminasem liceul.

Am dat la ASE, la Finanțe Bănci, și n-am intrat la facultate. Probabil cineva mai presus de noi știe mai bine unde ne e locul.

Era chiar vara de după căderea comunismului, iar pe vremea aceea alegeai niște profesii „serioase” și cam acestea erau variantele: ASE, Medicină, Drept, Politehnică și aia e. Am vrut să dau și la Teatru ca orice fată, bănuiesc.

Jucasem într-un film pentru adolescenți al regretatului Geo Saizescu, aveam o prezență importantă în echipa de teatru a liceului și am fost întotdeauna apropiată de scenă. Părinții mei n-au fost de acord pentru că li se părea ceva care este instabil, dificil și nu de viitor.

Drept urmare, am renunțat, pentru că pe vremea aceea copiii chiar țineau cont de ce ziceau părinții.

Am regretat o vreme, dar acum nu pot să spun chiar că mai regret. Mi se pare că am găsit ceva care să îmbine teatrul cu jurnalismul. Cumva, n-am plecat foarte departe de scenă.

Te gândeai la opțiunea de a face jurnalism atunci?

Nu, absolut deloc. Nu m-am gândit niciodată să fac jurnalism. După ce nu am intrat la ASE, am plecat în vacanță de supărare. Eu eram o elevă foarte bună în liceu. Nu se aștepta nimeni să nu intru la facultate.

Tatăl meu mi-a dat telefon și mi-a spus să nu mai aștept, să mă întorc din vacanță și să mă înscriu la o facultate particulară, la Drept. Așa am și făcut. Numai că în momentul în care am ajuns în fața universității, erau trecute toate facultățile pe care le avea universitatea și am văzut că era și „Jurnalism, presă scrisă, radio și televiziune”.

A fost pentru prima dată când nu am făcut ce au spus părinții mei. Dar nu pot să spun de ce. Pur și simplu n-am intrat la Drept, unde trebuia să mă duc să dau examen. Am intrat pe ușa cealaltă și am dat la Jurnalism.

M-am dus direct la televiziune. Probabil am ales așa tot din atracția mea pentru reflectoare. Ca fluturele la lumină, cum se zice.

Când eram în anul I de facultate, un prieten foarte bun mi-a zis „Auzi, ai văzut că pe TVR 2 dau niște anunțuri? E o televiziune nouă, care se cheamă SOTI, unde caută reporteri, prezentatori, monteuri. N-ai vrea să mergi și tu să dai examen aici?”. SOTI(n.r. prima televiziune independentă din România) emitea pe TVR 2 după ora 12 noaptea, când se încheia emisia. Și am mers.

Domnul Vartan Arachelian dădea testul de interviu. După ce am terminat, mi-a zis să merg să dau o probă de platou. Mi-a dat un ziar să citesc de pe el la cameră. M-am așezat în fața camerei și am citit de pe ziar cum m-am gândit eu că ar fi bine să citesc. Aveam această experiență, mergeam la tot felul de spectacole și spuneam poezii și jucam. Nu era chiar ceva nou. Dar nu știam cum se face.

Când am ieșit din platou, doamna Marilena Rotaru, un mare om de cultură care lucra în TVR, m-a întrebat: „Crezi că ai putea rămâne și diseară la 12 noaptea să ne citești și nouă jurnalul?”. Wow. Da, cum să nu? Păi nu rămân eu să citesc jurnalul?

M-am așezat la o masă cu alți oameni, zici că eram la o conferință. Fiecare citea de pe o hârtie bucățica lui și așa a fost debutul meu în televiziune.

Sunt mulți tineri, în general fete, care dau la Jurnalism pentru că vor să „se facă Andreea Esca”. Cum le-ai sfătui să se pregătească, ce pași să urmeze?

Mereu mă întreabă oamenii cum să facă ca să aibă succes. Nu obișnuiesc să dau sfaturi, pentru că fiecare trebuie să facă cum crede.

Dar ceea ce îmi permit să spun este că de multe ori, șansa vine atunci când ești deschis către orice. Asta cred că trebuie să faci.

Dacă îți spune cineva să te duci undeva, du-te. Chiar dacă te gândești că nu ți-ar plăcea sau nu te interesează. Așa cred că e viața. E formată din întâmplări complet neprevăzute care pot să-ți definească soarta. Mie așa mi se pare că mi s-a întâmplat. Drept urmare, să nu zici nu. Eu puteam să-i zic prietenului că nu vreau să mă duc să dau probă la SOTI.

Dacă ți-ar fi zis cineva la început că vei prezenta jurnalul Știrilor PRO TV de la ora 19.00 și în 2021, ce ai fi zis?

Sunt un om care nu-și face planuri. Astăzi la ora 11 nu știu dacă să plec la munte sau nu. Eu așa funcționez. Nu știu ce să răspund, nu cred că mi-aș fi pus problema. Cred că m-a ajutat pentru că în acest fel, dacă nu mi-au ieșit lucrurile, nici nu le programasem, ca să fiu dezamăgită. Nu fuseseră în plan, așa că nu mă supăr. M-a ajutat acest tip de gândire.

Povestește-ne cum arată o zi de lucru pentru tine.

O zi de lucru pentru mine… nu știu dacă are o formă anume. Dimineața beau cafea. După care, de trei ori pe săptămână merg la sport, no matter what. Merg de ceva vreme la multe lucruri adiacente sportului, cum ar fi tratamente corporale și alte lucruri de care am auzit că ai nevoie când te apropii de 50 de ani. (zâmbește)

După care am tot felul de întâlniri legate de proiectele mele. Am prieteni cu care stau de vorbă zilnic.

Activitatea mea concretă către PRO TV e undeva spre după-amiază. Acum sunt foarte fericită că există aceste device-uri pe care eu pot să văd jurnalul la orice oră din zi și din noapte, oriunde. Încep să mă uit peste știri la orice oră vreau.

Iar când se termină jurnalul în mod normal când nu eram în această perioadă a pandemiei care ne-a schimbat viețile tuturor, aveam o mulțime de alte ieșiri. Lansări, petreceri, întâlniri. Sunt un animal extrem de social. Oamenii sunt sursa mea de energie.

La ce te gândești, înainte să intri în direct?

Numai la jurnal. Sunt complet concentrată pe jurnal. Dacă o secundă îmi trece prin cap un alt gând, nu e okay. Trebuie să fii complet acolo. Cred că toți, atunci când suntem mai relaxați, greșim. S-a întâmplat, în momentele în care aveam jurnale foarte simple, ceea ce e rar.

Să rămâi dedicat unei meserii atât de mult timp înseamnă…

E clar că ai o boală! (râde)

Care s-ar putea numi și pasiune, nu? De unde vine boala pentru tine?

Cred că e ceva combinat între educația mea și dragul de ceea ce fac. Când m-am angajat la SOTI și am sunat-o foarte fericită pe mama, care e o tipă foarte deschisă și e leșinată după entertainment, mi-a zis:

„Andreea, să te gândești bine dacă o să accepți să faci asta. Tu trebuie să înțelegi că în fiecare zi a existenței tale trebuie, la o oră fixă, să dai un spectacol perfect. O să fii ca o balerină, ca un actor de teatru care are spectacol în fiecare seară și care trebuie să aibă o prestație impecabilă.

Pe nimeni care stă în fotoliu să se uite la spectacol nu interesează dacă n-ai chef, dacă ți-a murit cineva, dacă te-a părăsit iubitul. Nu ne interesează absolut deloc. Noi am plătit bilet ca să vedem un spectacol superb. Și dacă tu crezi că poți să faci asta, go for it.”

Iar eu am zis da și așa am făcut. Deci cred că e o chestie și de educație. Cu siguranță că-mi și place, fără discuție. Sunt 26 de ani de când sunt aici, cu ceilalți se fac 30 de ani de când fac asta.

Aproape în fiecare seară când intru în platou sunt fericită. E ceva care-mi face foarte mare plăcere. Nu m-am gândit niciodată să fac altceva.

Să fii în contact cu realitatea, care de multe ori este una dură, e o parte esențială și uneori, dificilă, din munca în televiziune. Cum reușești să îți menții moralul, raportat la știrile uneori triste, șocante, pe care le prezinți?

Discutam cu cineva de curând și i-am zis „Cred că sunt ca un chirurg”, mai ales în perioada asta de pandemie în care pur și simplu am senzația că lucrez la morgă. Cred că sunt ca un chirurg care atunci când iese din sala de operație, uită de toate nenorocirile de acolo.

Sigur că rămâi cu toate în minte, ele nu dispar. Dar trebuie să faci într-un fel să mergi mai departe.

Dincolo de ceea ce se vede pe sticlă, PRO TV înseamnă și o familie pentru tine, din câte am auzit de la colegi de-ai tăi. Ba chiar că la petrecerile de 1 Decembrie ale PRO TV, tu mereu dai tonul la dans și o ții așa până dimineața. De unde cheful de dans?

Și asta cu dansul vine tot de acasă. Și mama e mare dansatoare. Îmi amintesc la petrecerile de când eram mică cu toată familia că mama era acolo, on the dance floor.

E adevărat, îmi place foarte mult să dansez.

Muzica, dansul mă detașează de absolut orice. Nu contează că sunt moartă de oboseală, dacă începe o petrecere cu o muzică care-mi place, m-am trezit.

De când cu instagramul, știm și că ești o mamă foarte cool, cel puțin așa pare din poze. Cum reușești să fii așa apropiată de copiii tăi?

Nici pentru asta nu pot să spun că am făcut vreun efort anume. Pur și simplu așa s-a întâmplat. Cred că sunt foarte comunicativă în general și atunci așa am fost și cu ei. Nu i-am tratat niciodată ca pe niște copii.

Am vorbit cu ei despre orice întotdeauna. I-am crescut după ureche și cu foarte mult ajutor din partea părinților mei. Cred că asta a contat foarte mult.

Cred că am avut o relație foarte apropiată, dar nu pot să spun chiar de prietenie. A existat întotdeauna o barieră. Poate copiii mei ți-ar spune că am fost severă. Cu siguranță am fost fermă în lucrurile pe care le-am cerut.

Am dat ore de venit acasă care nu s-au încălcat niciodată. Mi-am dorit de la ei lucruri și așa s-a întâmplat. În același timp, mi s-a părut că am fost înțelegătoare când a fost cazul și n-am fost absurdă.

Pentru ei este o presiune foarte mare că sunt copiii mei. Această poziție a lor desigur că vine cu avantaje, dar și cu foarte multe dezavantaje.

Toți copiii de vârsta lor puteau să facă anumite lucruri pe care le-am făcut și eu și oricine, despre care să n-aibă habar nimeni. Să afle poate, poate, doar părinții. Doar că ei au trăit tot timpul cu această sabie deasupra capului: „Ai grijă că dacă te află, dacă te spune, dacă te pozează… o facem pe mama de râs”. E o chestie pe care nu o alegi.

Tu te naști în familia asta și trăiești cu ea, n-ai ce să faci. În general, când faci parte dintr-o familie trebuie să-i înțelegi regulile.

Ce sfat important i-ai dat Alexiei, ca mamă și femeie?

Nu știu dacă i-am dat sfaturi. Copii învață foarte mult văzând – în casă, în afara casei, în mediul lor de prieteni. Eu sper că i-am dat destul de multă încredere în ea, deși nu pare foarte foarte încrezătoare. Dar probabil e tot o treabă de vârstă.

I-am explicat că poate să facă absolut orice-și dorește dacă-și dorește, dacă muncește, dacă e tenace și dacă îi respectă pe cei din jur. Cam asta cred că e important în viață.

La 26 de ani de la primul „Bună seara, România! Bună seara, București!”, cum te raportezi la România?

Sincer, m-aș raporta nu numai la ultimii 26 de ani, ci la anul 1992 ianuarie când m-am angajat la SOTI, la 19 ani și jumătate.

Sunt dezamăgită. Îmi aduc aminte că atunci eram foarte supărată pe colegii mei din liceu care au plecat din țară. Țin minte că aveam discuții foarte aprinse în care le spuneam că mi se pare că sunt niște trădători care abandonează cauza. Niște oameni au murit ca noi să fim liberi și să facem ce vrem din țara asta și voi plecați?

Acum nu mi-aș mai permite să comentez subiectul. Am sperat la mult mai mult.

Eu văd de 30 de ani aceiași oameni care se perindă în jos, în sus, în stânga și-n dreapta și o țară care mi se pare că nu a evoluat cât ar fi putut să evolueze în acești ani.

Mi se pare de neconceput că eu fac până la Sibiu cinci ore cu mașina. Mi se pare inuman să existe asemenea spitale publice la 30 de ani de la Revoluție. Mi se pare incredibil cum și ce era bun a fost lăsat în paragină și într-o nepăsare incredibilă a tuturor celor care puteau să facă ceva.

Văd mici antreprenori pentru care este extrem de greu să izbutească și se chinuie să facă niște lucruri. Și asta mi se pare anormal.

Sigur că noi trăim într-o bulă, în care lucrurile par mult mai bune, dar nu despre asta e vorba. Noi credeam că o să schimbăm lumea. Sunt dezamăgită, acesta e cuvântul.

Și totuși, ce te ține aici în continuare? Te-ai gândit vreodată să pleci?

Nu știu să abandonez. Nu pot, mi-e foarte greu. Renunț numai în momentul în care mi se pare că nu se mai poate. Iar ca să ajung la concluzia asta, e foarte greu.

Am ajuns la concluzia că la nivel macro generația noastră n-a fost în stare să facă mai mult.

Dar mai cred că, totuși, am reușit să facem ceva, cât ne-a stat fiecăruia în putință, în jurul nostru. Când vreau să-mi pansez rana asta a faptului că au trecut 30 de ani și asta-i tot ce s-a putut face, mă gândesc la lucrurile pe care le-am făcut eu.

Vorbind despre ceea ce ai făcut tu, pe lângă postul de la PRO TV, mai ai o mulțime de proiecte. Ai lansat o revistă pe care ai crescut-o – A list Magazine, ai emisiunea la Europa FM. De ce ai simțit nevoia să faci și aceste lucruri?

Toate au fost niște întâmplări. Toată viața mea a fost o întâmplare, nu a fost nimic programat.

Povestea revistei începe când eu lucram la revista The One, prin 2005. În timp ce făceam doar jurnalul, trimiteam articole către această revistă. La un moment dat, Sîrbu a cumpărat această revistă și mi-a spus: Uite, Andreea aș vrea să fii tu redactor-șef. M-am panicat foarte tare și i-am zis că eu nu știu să fac asta.

El a știut pe ce butoane să apese și mi-a zis: „Păi cum, poate X să conducă o revistă și tu nu?” Și dacă mi-a zis așa, am zis, păi nu pot eu să fac o revistă? Ia să vezi că pot. A fost un lucru care m-a ajutat enorm pe mine.

La momentul respectiv, chiar credeam că eu nu aș putea face nimic altceva în viață decât să prezint jurnalul. Pentru că nu făcusem altceva. N-am avut alt job, nici part-time, nimic. Era o teamă.

Odată cu această revistă am învățat 30 de job-uri și am văzut că le pot face pe toate și chiar îmi place să le fac. S-a încheiat povestea cu The One. Aveam o echipă întreagă, eram prieteni și mi se părea păcat să se piardă. Am zis că fac ceva să mergem mai departe. Și așa a apărut A-List.

La radio a fost tot așa. Într-o zi eram pe o plajă și am primit un mail de la un domn din Franța, de la rețeaua Lagardère (n.r. din care făcea parte Europa FM). M-am dus la o întâlnire și m-a fascinat. Era un om atât de îndrăgostit de radio. Mie mi se părea că nu pot face asta, că nu am voce. El mi-a zis că vrea să fac o emisiune, că e sigur că aș face-o bine. M-a convins și m-am dus cu un proiect pe care l-am și făcut. Toate au venit peste mine. N-am căutat nimic.

Mai nou, am văzut din postările tale că familia ta are acum și o pensiune la Porumbacu. Ce se întâmplă mai exact acolo?

Așa s-a întâmplat și cu aceste case. Soțul meu s-a întâlnit în satul de unde este bunicul meu cu niște oameni care cărau niște lemne în spate să le pună pe foc. „Păi unde mergeți, ce faceți cu ele? Păi să le punem pe foc, a fost o casă. Aoleu, păi puneți o casă pe foc? Nu, stați un pic.”

Am luat cinci case de lemn care n-au ajuns pe foc și le-am reamenajat. Soțul meu s-a ocupat de tot ce înseamnă design interior, pentru că este foarte pasionat. Am făcut un resort în care oamenii vor vedea,  când sunt în vacanță, cum arătau niște case de acum sute de ani.

Acum există acest turism într-un sat de la poalele Făgărașului, unde poți să urci pe Negoiu. Încercăm să-i facem pe oameni să trăiască puțin ca la țară acum multă vreme, având, desigur, în casă, condițiile de acum.

Simt că păstrez o tradiție. Le-am dat unor oameni din zona respectivă de lucru, făcând chestia asta. Deci uite, am ajutat comunitatea respectivă. Fac niște proiecte în care ajut oamenii așa cum pot. Le întind o mână unor oameni în care am încredere că au o valoare pentru un anumit proiect.

Așa cum spuneai și tu mai devreme, ești o persoană foarte activă social. Mergi la multe evenimente culturale. La ce îți place cel mai mult să mergi?

La teatru. Pentru că e live. Cred că e aceeași adrenalină pe care o am eu la jurnal. Că nici la televiziune nu mă omor după emisiuni înregistrate. Mi se pare că e altă atmosferă. Am emoții pentru actori tot timpul.

Ai cochetat cu teatrul radiofonic în pandemie. Te vom vedea vreodată chiar jucând într-un spectacol sau un film?

Pot eu să știu? Dar poate că nu trebuie, din moment ce nu s-a ivit această oportunitate până acum.

Dar dacă s-ar ivi oportunitatea, tu ai accepta?

Eu n-aș spune nu dacă ar fi ceva care să mă intereseze, dacă ar fi un rol care să mi se pară interesant. Și mai mult decât atât, doar dacă cineva în care aș avea mare încredere mi-ar spune că sunt bună pentru asta.

Există această tentație de a lua pe cineva cunoscut în alt mediu, doar ca să mai atragem niște oameni și de fapt acela să fie un mediocru.

Rămân pe ideea că ori fac ceva foarte bine, ori nu fac. Nu vreau să fac nimic mediocru.

Poți să ne faci o recomandare culturală? 

Piesa cu care am rămas în minte multă, multă vreme a fost „Îngropați-mă pe după plintă”. L-am văzut la Bulandra, sala Izvor, regia Yuri Kordonski, cu Mariana Mihuț și Marian Râlea. Foarte bună, cu multă substanță. Plângi, râzi, până la final e ceva superb. Sper să se mai joace.

Ce i-ai spune, dacă ai fi față în față cu ea, Andreei Esca de acum 26 de ani?

Că a făcut foarte bine ce a făcut. Felicitări, i-aș spune.

Ce-i dorești României de ziua ei?

Să se facă bine. Să se întâmple o minune și să recupereze ce ar fi trebuit să facă în aceste zeci de ani.

Și nu în ultimul rând…ce salariu are Andreea Esca?  

Și de ce crezi că a ajuns celebră această întrebare?

Sincer, de 1000 de ori mi-am pus întrebarea cum a ajuns acest subiect o legendă și nu știu să răspund. Probabil că pe vremea când m-am angajat eu la PRO aveam un salariu mare față de ce salarii erau în România la vremea respectivă? Altfel nu știu de ce. E tare așa, ca poantă. N-ar avea niciun sens să dezvălui acest secret.

Eu zic că important e că nu sunt bani de la bugetul statului. Nu folosesc banii niciunui cetățean. Mic, mare, ideea e că întotdeauna am fost angajată în mediu privat și că mi-am plătit toate taxele, impozitele și asigurările.

The post Succesul personal într-o generație dezamăgită. Povestea Andreei Esca, la 30 de ani de carieră în televiziune appeared first on Cultura la dubă.