Într-un interviu pentru Cultura la dubă, scriitorul Matei Vișniec explica de ce este esențial ca un copil să fie apropiat de cărți, nu de ecrane.

“Dacă educi un copil numai prin imagini, dispar mecanismele de creare a conceptelor și de reflecție pe bază de concepte. Atunci când citești o poveste, tu îți imaginezi ce vrei.

Dacă 2 milioane de copii văd “Albă ca zăpada”, un film făcut de Hollywood, 2 milioane de copii vor avea aceeași imagine despre “Albă ca zăpada”.

Dacă 2 milioane de copii vor citi “Albă ca zăpada”, vor fi 2 milioane de oameni cu viziuni diferite. Asta este diferența între a te lăsa îndoctrinat de Hollywood și a citi și a lăsa mintea să zburde.“

Sigur că accesul copiilor la cărți, care nu sunt deloc ieftine, depinde de adulții din viața lor. Câți români au oare posibilitatea să includă în cheluielile lunare măcar un volum? Și câți dintre cei cu posibilități aleg să facă o astfel de achiziție pentru ei sau pentru cei mici?

Potrivit celor mai recente date Eurostat, România se află în continuare pe ultimul loc în Europa la consumul de carte. 30% dintre români declarau că au citit măcar o carte în 2022. În Elveția, țara situată pe primul loc, 80% dintre cetățeni au citit.

Dar este nedrept să arătăm “românii” cu degetul pentru că nu citesc. Într-o țară care a schimbat 32 de miniștri ai Educației în ultimii 35 de ani și o țară în care mii de sate și comune nu au nici măcar o bibliotecă, nu cetățenii sunt vinovați pentru că nu au deprins obiceiul de a citi.

Pentru cei care au, totuși, această plăcere, ori pentru cei care vor să înceapă de undeva, am rugat mai mulți scriitori români să ne recomande câte un volum preferat.

Sperăm că lista de mai jos o să vă stârnească dorința de a intra curând într-o librărie, de a comanda o carte online sau a face un cadou. Iar dacă aveți deja în biblioteca personală unul dintre aceste volume, împrumutați-l unui prieten.

Farmecul cărților este și acesta: să ne aducă împreună.

***

RADU VANCU: Theodoros, de Mircea Cărtărescu

Cum Mircea Cărtărescu tocmai a fost respins de Academia Română, profit de ocazia asta tristă (“samavolnică” ar fi un cuvânt mai exact) pentru a recomanda romanul lui cel mai recent, “Theodoros”. E, probabil, cea mai extinsă declarație de dragoste pentru limba română pe care o avem în întreaga noastră literatură.

E atâta culoare în cuvintele lui încât aproape că te dor ochii – ca-n fața unor pânze cu exces genial de culoare. Unul dintre romanele mari care justifică nu doar o literatură – ci o limbă întreagă.

Radu Vancu este unul dintre cei mai relevanți autori ai literaturii române contemporane. A publicat 9 volume de poezie, romanul „Transparența”, precum și o serie importantă de jurnale. Volumul „Psalmi” a fost ales Cartea Anului 2019 în România, iar “Kaddish” a fost desemnat Cartea de Poezie a anului 2023.

MATEI VIȘNIEC: Sfîrșit de sezon, de Marius Chivu

Cartea care m-a încântat cel mai mult anul trecut este Sfîrșit de sezon, de Marius Chivu. Îl consider pe Marius Chivu un scriitor de mare forță, prin tematica și stil.

Stilul său narativ este captivant, el știe să combine în prozele sale sinceritatea cu suspansul. Proza sa “curge” în mod natural, incită de la primele rânduri, este genul de autor pe care “nu-l mai lași din mână”. Dincolo de aparenta sa manieră clasică de a povesti se află, însă, multă subtilitate stilistică, simți că autorul își stăpânește bine mijloacele și “conduce” el povestea (altfel spus, nu se lasă el condus de limba și de flux narativ, cum se întâmplă la alți scriitori).

Am observat că de multe ori în romanele sau prozele unor scriitori români divagațiile sunt abundente, semn că limba română (care este vulcanică și “nedisciplinată”) scrie ea pentru ei. Marius Chivu stăpânește, însă, el limba, o strunește și o obligă să-i servească povestea și intențiile.

El știe cum să procedeze pentru ca limba să nu “o ia razna”, ceea ce îi conferă lui Marius Chivu, din punctul meu de vedere, un statut de mare prozator, de maestru al narațiunii.

Matei Vișniec este cel mai important dramaturg român în viață, piese sale fiind montate în întreaga lume, la festivaluri de prestigiu precum cele de la Avignon sau Edinburgh. A publicat, de asemenea, volume de poezie și proză. Este Cavaler al Artelor în Franța, acolo unde locuiește de peste 35 de ani. Teatrul din Suceava îi poartă numele.

MIRUNA VLADA: Zenobia, de Gellu Naum

Recomand din toată inima volumul Zenobia, de Gellu Naum. E cartea pe care am citit-o în adolescență și care a resetat tot ce credeam eu că e literatură și dragostea. Am recitit-o de mai multe ori, simțind nevoia să revin la acea experiență intensă trăită atunci.

Am retrăit cartea mereu altfel, deci e atât de bogată în sensuri, atât de modernă și de proaspătă de fiecare data, cum puține cărți pot fi.

E o carte în care descoperim originalitatea lui Naum (și te îmbie să îi citești și poeziile), e o carte în care înțelegi ce înseamnă literatură de avangardă și aș îndrăzni să spun că e chiar o perlă a suprarealismului naumian.

E o lectură excelentă pentru a celebra nu dragostea, ci superlativul dragostei. Zenobia, cea căreia i se închină întreaga carte, nu e un simplu personaj ci e însăși un ”pohem de iubire” cum spune Naum. E sălbatică, imprevizibilă, frumoasă, stranie, statornică, e ceva de necontrolat și de necuprins.

Dialogul între scriitor și cititor de-a lungul cărții devine ca un pact secret de o intimitate totală. Nu am simțit acest pact decât cu foarte puține cărți și cu niciuna închinată iubirii, a tuturor fazelor iubirii, inclusiv a celor întunecate și foarte dureroase.

Și cred că puține cărți din literatura română au avut puterea de a crea un asemenea personaj și o asemenea stare de visare conștientă. Mi-aș dori ca toți adolescenții (nu doar biologic, ci și aceia ce se ascund în fiecare dintre voi) să înceapă lecturile despre dragoste cu Zenobia. Simt că am putea trăi într-o lume a cititorilor transformați de cărți mult mult mai bună decât cea de azi.

Miruna Vlada s-a remarcat ca poetă încă de la 18 ani, cu primul său volum – “Poemextrauterine”. A doua sa carte a fost publicată în 2007 – “Pauza dintre vene”.

A fost premiată de Asociația Scriitorilor din București și inclusă în mai multe antologii ale celor mai importanți tineri poeți români. În 2014 a fost premiată la Gala Premiilor Radio România Cultural pentru volumul “Bosnia.Partaj”, considerat cea mai bună Carte de Poezie a anului. În 2022 a fost nominalizată la Gala Premiilor Radio România Cultural, la categoria Poezie, pentru cartea Prematur (2021).

DAN COMAN: Sursele obscure, de Ștefan Manasia

Mă încântă poezia lui Manasia. Universul lui atât de special, limbajul luxuriant, muzicalitatea stranie, atmosfera hipnotică și structura sofisticată – amprente ale unui poet extraordinar care reușește, cu fiecare nouă carte, să își personalizeze și mai mult discursul și să contureze poate cel mai original și mai inteligent proiect poetic al generației 2000.

Dan Coman este unul dintre cei mai apreciați poeți români ai ultimilor 20 de ani. Primul său volum de poezie, “Anul cârtiței galbene”, a primit în 2004 Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. “Insectarul Coman” a primit Premiul Radio România Cultural, Premiul Observator Cultural și Premiul Cartea de poezie a anului 2017 la Gala tinerilor scriitori. În proză s-a remarcat cu romanul “Parohia”. Câteva dintre textele sale au adaptate în teatru de către regizorul Radu Afrim.

RADU PARASCHIVESCU: Fado Alexandrino, de Antonio Lobo Antunes

Vă recomand “Fado Alexandrino” de Antonio Lobo Antunes, în colecţia Raftul Denisei de la Humanitas Fiction, traducere de Cristina Dăscălescu Dordea şi Dinu Flămând. Dacă tot e Ziua Lecturii, iată o deltă epică de 700 de pagini. Nu se poate citi în pat, dar e singurul inconvenient.

Dacă “Lusiadele” lui Camoes au fost epopeea întemeietoare a literaturii portugheze, Lobo Antunes scrie o antiepopee sau o contraepopee a Portugaliei dinaintea, din timpul şi de după Revoluţia Garoafelor.

E un roman în trei părţi, în care patru personaje din armată i se confesează unui al cincilea, într-o serie de discuţii bahice despre micile bucurii şi marile necazuri ale unei ţări la schimbarea de macaz. Portugalia lui Lobo Antunes nu e decorativă şi strălucitoare, ci mucedă, puturoasă şi promiscuă.

Nu e nimic omagial sau glorificator în acest portret de ţară, dimpotrivă. “Fado Alexandrino” e o probă de rafinament scriitoricesc şi deopotrivă traductologic, deschisă de un motto din Paul Simon şi infuzată din loc în loc de stilul lui Joyce. A se citi concentrat, în linişte şi în doze mici, spre a dura cât mai mult.

Radu Paraschivescu este scriitor, jurnalist, traducător și senior editor la Editura Humanitas. A publicat peste 30 de volume, cărțile sale fiind an de an în topul celor mai vândute titluri ale autorilor români. Printre acestea se numără “Fanionul roșu”, premiată în 2005 cu Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului, „Cu inima smulsă din piept” (2008), „Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri” (2012), „Orice om îi este teamă” (2018) sau „Noi suntem români (nimeni nu-i perfect)” (2022).

În 2020 a fost decorat de președintele Iohannis cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, iar în noiembrie 2021 scriitorul a returnat medalia Administrației Prezidențiale, spunând că președintele care a girat coaliția PSD – PNL nu îl mai reprezintă.

IOANA NICOLAIE: Aici locuiește frica, de Dan Liviu-Boeriu; Cartea lui Lucas, de Irina-Roxana Georgescu; Să studiem cu Apolodor furnicile și lumea lor, de Florin Bican

Să scriu despre o carte de proză? Despre una de poezie? Să fie ceva pentru copii? Toate aceste întrebări mi s-au ciocnit în minte, așa că am ales până la urmă trei.

1.”Aici locuiește frica” (Editura Humanitas) de Dan Liviu-Boeriu. Am cumpărat-o din Cărturești după ce-am căutat-o de mai multe ori, fără folos, la raftul cu scriitori români. Am sfârșit prin a întreba la casă și mi-a fost adusă repede de la secția Memorii/Jurnale. E o literatură confesivă, probabil de-aici așezarea pe acel raft.

Volumul are patru părți și-n fiecare e vorba despre un anumit fel de teamă, de la cea tulburătoare a pierderii copilului nenăscut, la cea resemnat-paralizantă a morții mamei, la cea omniprezentă în lumea totalitară în care am trăit până-n 1989 sau la cea furioasă legată de lipsa șanselor de supraviețuire a unui adolescent de 17 ani, diagnosticat în anii 90 cu o malformație cardiacă.

Scheletul biografic pe care crește cartea are o foarte precisă carnație prozastică.

De pildă, paginile în care se recuperează realitatea unui oraș de la graniță în ultimul an de comunism sunt scrise prin identificarea cu felul de-a vedea lumea al unui copil mic care se miră de disparițiile vecinilor (mulți aleg să ”fugă” peste graniță, riscându-și viețile, desigur), se îngrijorează pentru tot felul de ”ciudățenii” ale oamenilor mari sau se bucură de marele eveniment care zguduie școala, apropiata vizită a Conducătorului Iubit, Tovarășul Nicolae Ceaușescu.

E o carte cu pagini foarte frumoase despre ce înseamnă a fi tată, despre lumea copiilor care sunt o prelungire a ta, despre cum, când ești părinte, nu se poate să nu fii locuit și de frică.

2. ”Cartea lui Lucas” cu subtitlul ”Asta e lumea în care copiii noștri vor trăi” (Editura Charmides) de Irina-Roxana Georgescu. În retrospectivele despre poezia anului 2024 ar fi trebuit să apară și acest volum impecabil scris, cu multă asumare și multă frumusețe în el.

Micuțul Lucas vine pe lume, iar cei mari, mama, tata, buni, bunicul devin sateliții care-i ghidează primul an de viață. ”Oare o să mai ții minte ceva din ceea ce trăiești acum?” e unul dintre versurile cărții. Poeta impresionează prin precizia cu care decupează miezul poetic din evenimente cotidiene, din situații comune, din avalanșa de stări interioare. Mi-a plăcut mult volumul Irinei-Roxana Georgescu.

3. ”Să studiem cu Apolodor furnicile și lumea lor” (Editura Arthur) de Florin Bican. De ce o recomand? Pentru că-i despre… furnici. Îmi place și că pinguinul Apolodor se micșorează ca să poată intra cu totul în lumea lor. Dan Ungureanu o ilustrează vesel și atașant. Cum sună versurile? ”Pe un dușman mai mare decât ele:/Știu că-l vor birui până la urmă,/Căci el e unul, ele sunt o turmă,/Și-n turma asta una sunt cu toate.” Să luăm aminte!

Poetă și prozatoare, Ioana Nicolaie este una dintre cele mai cunoscute scriitoare contemporane din România, autoare a ceea ce critica de specialitate a numit „Trilogia nordului” – romanele “Pelinul Negru”, “Tot înainte” și “Cartea Reghinei” conturează universul copilăriei sale, din județul Bistrița, într-o familie cu 12 copii. Cel mai recent roman, Drumul spre Soare-Răsare, dezvoltă povestea unui membru al familiei sale, fratele cel mai mare, într-un context istoric complex.

Romanul “Cartea Reghinei” a fost în 2020 laureat al premiilor Radio România Cultural, Observator Lyceum, Premiul Național de Proză Iași și Premiul Agenția de Carte. “Tot înainte” a fost bestseller Humanitas și finalist la Premiul PEN și la Premiile Seneca în 2022

CEZAR PAUL BĂDESCU: Drumul spre Soare Răsare, de Ioana Nicolaie

Arsenia află că a murit fratele ei Radu și se gândește ”poate stă în puterea celui viu să-l învie pe cel mort (…). Prin amintire.” Și scrie o carte care e despre moarte și despre viață în același timp. Mai exact, despre viața (lui Radu) povestită, revizitată din perspectiva morții, de pe tărâmul acesteia. Arsenia e alter-ego-ul Ioanei Nicolaie și la un moment dat ni se spune clar că ea e autoarea ”Pelinului negru” – acesta fiind primul roman din seria dedicată membrilor unei familii penticostale cu 12 copii care trăiesc într-o stațiune balneară din nordul țării, Văralia.

Văralia e Macondo-ul Ioanei Nicolaie, un spațiu real și fictiv totodată, pornind de la Sângeorz- Băi, localitatea natală a autoarei, și ajungând un topos aparte al literaturii noastre, a cărui hartă este desenată cu povești personale și impresionante, o combinație devenită marcă a Ioanei Nicolaie și care face ca scrisul ei să-mi fie apropiat, drag.

Cezar Paul-Bădescu este prozator, scenarist și jurnalist, autor al cunoscutului roman “Luminița, mon amour”, adaptat de Călin Peter Netzer în filmul „Ana, mon amour”, și al romanelor „Tinereţile lui Daniel Abagiu”, “Frica de umbra mea”.

ELENA VLĂDĂREANU: Cuore puro, de Roberto Saviano

Pentru că este cea mai recentă carte pe care am citit-o și este prima mea lectură în italiană. Și cum nici nu este încă tradusă în română, m-am gândit să recomand Cuore puro de Roberto Saviano. Cine știe, poate vede cineva aceste rânduri și ar vrea să traducă/ publice varianta în română.

Îmi place că fotbalul, în jurul căruia se țes destinele celor patru personaje din carte, este parte aici din structura socială despre care scrie Saviano. Deși prezentat ca un roman despre fotbal, Cuore puro este mai puțin despre fotbal și mai mult despre Napoli și despre lipsa de perspective, despre alegeri și manipulare, despre prietenie.

Sportul este fetișizat, e drept, dar nu în stilul pe care îl știm atât de bine din alte locuri ”uite ce cool sunt eu, sunt și intelectual și microbist”. E vorba mai degrabă despre libertate și iluzia libertății pe care o au cei care joacă. Fără să își dea seama, lovind mingea, copiii nu fac decât să se transforme în mici rotițe ale unui sistem crud și fără scrupule, care îi va înghiți încetul cu încetul și mă refer la mafie.

Mi-au plăcut mai ales paginile de început, o reprezentare aproape lirică a unui cartier din Napoli, cu străzile sale și cu copiii care aleargă după minge, o evocare a unei copilării în care ne regăsim toți cei născuți în anii 80.

Elena Vlădăreanu este poetă, jurnalistă și inițiatoarea Premiilor Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei. A publicat mai multe volume de poezie, printre care “spaţiu privat. a handbook” (2009), “Non Stress Test” (2016), “Bani. Muncă. Timp liber” (2017), “minunata lume disney” (2019).

Mihók Tamás  – Sursele obscure, de Ștefan Manasia – Casa de Editură Max Blecher, 2024

Dacă ești în căutare de poezie deopotrivă cerebral-intelectualistă și afectiv-senzorială, atunci cu Ștefan Manasia mergi la sigur.

Tangaj perfect între avertisment și condamnare, empatie și (post)ironie, melancolie și combativitate, știință și speculație, Sursele obscure reprezintă cel mai recent documentar eco/antropologic în regie lirică autohtonă. „Ele se îndreaptă cu ură spre ei,/ Ei le-au înlănțuit milenii pe ele./ Visez planete conduse teocratic de orhidei,/ Departe și de ei, și de ele.” O poezie atotcuprinzătoare și vie, dincolo de conflictele deseori puerile dintre ideologie și estetism.

Mihók Tamás a câștigat luna trecută Premiul Tânărul scriitor al anului 2024 pentru volumul de poezie “æs alienum”. Este poet bilingv, autorul al volumelor de poezie Șantier în rai (2013), winrar de tot (2015), cuticular (2017; în maghiară publicat sub titlul de cuticulum vitae), biocharia. ritual ecolatru (2020, 2022; în maghiară publicat sub titlul de Rizómazaj, 2021), æs alienum (2024) și al unui studiu de istorie literară.

ANDA DOCEA: Tristul tigru, de Neige Sinno

„Să vorbești înseamnă să arunci în aer celula familială”, scrie Neige Sinno despre consecințele mărturisirilor publice, aducătoare de rușine și de singurătate. La 21 de ani, alege să depună plângere împotriva tatălui vitreg, care o abuzase sexual vreme de cinci ani, de la vârsta de 9 ani.

Procesul este unul public, în fața necunoscuților, nu în spatele ușilor ferecate, așa încât rușinea devine una a tuturor. „Tristul tigru” este, ea însăși, o mărturisire care nu urmărește un fir cronologic, nu se împiedică în convențiile unui gen literar.

Trecutul cu amintirile lui vii, prezentul în care „nici măcar când te salvezi nu te salvezi cu adevărat” și viitorul nesigur, împovărat de gânduri sumbre, se amestecă între ele, fragmentate în carte de scenele de la proces, cu toate detaliile lor sordide, și de nenumăratele referiri la scrieri în care violul și copiii abuzați sunt prezenți, ca și când literatura ar putea fi o consolare – Vladimir Nabokov, Émile Zola, William Faulkner, Toni Morrison, Maya Angelou, Christine Angot.

În literatură sunt prea puține cărți din perspectiva călăului, iar din cea a victimei e ușor să scrii și să atragi simpatia, e de părere Sinno. Tocmai de aceea, ea încearcă să pătrundă în mintea prădătorului, să identifice originile răului, să-i dea acestuia un sens, de parcă în acest mod s-ar putea face dreptate. Tatăl vitreg a fost condamnat în mare parte pentru că și-a recunoscut fapta.

Altfel, ar fi fost dificil de demonstrat totul, în condițiile în care rude și apropiați ai familiei au venit să depună mărturie că este un om de treabă și un cetățean onorabil, iar cei din localitate continuau să îl salute pentru că „lor nu le făcuse nimic”. Frustrarea și furia care apar când citești aceste rânduri te însoțesc pe tot parcursul cărții, despre care n-o să poți spune niciodată că e o „lectură plăcută”, nu e ficțiune, nu e evadare într-o lume mai bună. Dar pe care crezi c-ar fi necesar s-o citească toți, ca să nu joace rolul lui „nimeni” din „Orice mi s-ar fi întâmplat, nu ar fi venit nimeni să mă apere”.

Titlul cărții face referire la un poem al lui William Blake, „The Tyger”, despre un animal amenințător, crud, o figură a morții. Poetul se întreabă cum a fost posibil ca același Dumnezeu să creeze și mielul, și tigrul. Și victima, și călăul. În „Tristul tigru”, Neige Sinno introduce și o ilustrație a acestui poem, în care tigrul e desenat ca un câine bizar, deloc furios, „un animal ciudățel cu chip de om”, un pic stângaci. Uneori, așa arată întruparea răului pe pământ.

Anda Docea este poetă, prozatoare și jurnalistă la Dilema Veche. A publicat în 2022 volumul de poezie “Muzeul convorbirilor întrerupte” și un volum de proză scurtă, “Camere de hotel”, în 2015. A semnat texte în volumele colective “Singuraticele”, “Ficțiuni reale” și “Cele mai frumoase iubiri”.

TEODORA COMAN: Femei la graniță. Ce ne scriem când nu ne citește nimeni, de Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu

“Femei la graniță” este un schimb de “scrisori” atipice între Maria Tănăsescu și Alexandra Rusu, datorită și în pofida conceptului de graniță, cu tot semantismul asociat: mental, emoțional, existențial, statutar, politic, social, artistic-literar, temporal.

De la primele rânduri, te izbește forța unui exercițiu interșanjabil de luciditate în acțiune a două individualități feminine care demistifică puncte nevralgice sau ,,prefabricate” ale vieților proprii, fără să piardă din empatie și compasiune.

Permeabilitatea la influențe, idei (chiar și sub forma ,,contaminării” cu frică) și nucleul dur al rezistenței sau neputinței sunt cei doi poli ai celor două sensibilități feminine, care refuză stratul facil, manierist al psihologizării și cultivă paradoxul esenței sau invers:

,,𝑃𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑛𝑜𝑎𝑠𝑡𝑟𝑎̆, 𝑎 𝑓𝑒𝑚𝑒𝑖𝑙𝑜𝑟, 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑑𝑎̆𝑚 𝑖̂𝑛 𝑛𝑜𝑖. 𝑆̦𝑖 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑙𝑜𝑟, 𝑎 𝑏𝑎̆𝑟𝑏𝑎𝑡̦𝑖𝑙𝑜𝑟, 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑛𝑢-𝑠̦𝑖 𝑑𝑜𝑟𝑒𝑎𝑠𝑐𝑎̆ 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒𝑎.” (Maria Tănăsescu, p. 49). Citatul ăsta a devenit o mantră personală prin forța de sinteză și de revizuire a puterii fiecărui gen. De fapt, niciodată nu am resimțit mai acut atributul feminin al puterii.

Maria Tănăsescu și Alexandra Rusu își confruntă singurătatea, barierele și granițele mai mici (cu triggeri anxioși, amintiri, obsesii sau ,,scutierii minții”) în proximitatea graniței înseși, miza acestei corespondențe devenite carte (nu invers, cum se întâmplă de cele mai multe ori): granița autonomiei încălcate, granița autoprotectoare peste care adevărul trebuie să treacă, legal sau clandestin, ca turist, refugiat sau azilant politic, pentru a fi complet și complex, în continuă testare a substanței și a propriei validități în zone de risc, în adversități și debusolări, în de-zicerile care deturnează zicerile sau tirania așteptărilor.

Scrisul este, dincolo de orice metaforă existențială, o procesare cognitivă și emoțională de cea mai bună calitate, cu acea ,,granulație emoțională” posibilă doar datorită unei conștiințe lingvistice în continuă re-de-finire, cu extensii în film (scena nuntii din “Melancholia” lui Von Trier sau “Cold War”), muzică, literatură (formule, poeme, citate, interpretări, personalități eclatante, incomode precum Angela Marinescu, Clarice Lispector).

O urgență interioară (,,pe viață, pe joacă și pe moarte”) a dus la construirea unui spațiu de intimitate mentală și identitară, cu nevoia generării de sens din mai multe postúri: de soră, de prietenă, de femeie matură, de fiică, de mamă, într-o relație fluidă cu numele: 𝑀𝑎𝑟𝑖𝑎, 𝑀𝑎̆𝑟𝑖𝑢𝑡̦𝑎̆, 𝑑𝑟𝑎𝑔𝑎̆ 𝑀., 𝐴𝑙𝑒𝑥𝑎𝑛𝑑𝑟𝑖𝑡𝑎, 𝑠𝑜𝑟𝑒𝑙𝑙𝑎, 𝑠𝑜𝑟𝑎 𝑚𝑒𝑎, 𝑑𝑟𝑎𝑔𝑎̆ 𝐴𝑙𝑒𝑥, 𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑎𝑙𝑒𝑥𝑎𝑛𝑑𝑟𝑒𝑙𝑒, 𝑀𝑎𝑟𝑒𝑎 𝐺𝑖𝑓𝑖𝑡̦𝑎̆, 𝑠𝑖𝑠, 𝑑𝑟𝑎𝑔𝑎̆ 𝑀𝑎𝑟, cu filtrul metacognitiv și metaliterar activ la maximum, în plină confesiune, consecvent în exersarea viziunii de ansamblu, de racordare la realul problematic și, deci, problematizant.

Rescriu câteva dintre frazele memorabile ale cărții ăsteia, care m-a infuzat cu nevoia și valoarea prieteniei feminine, mai ales că se pare că nivelul de conexiune dintre femei e mai angajant decât cel dintre bărbați, care nu intră în zonele interioare tulburi, riscante pentru buna dispoziție a camaraderiei lor (am citit asta într-o carte de neuroștiințe: Anna Machin, ,,De ce iubim?”, p. 120-121: ,,Dacă bărbaților le place să facă activități împreună cu prietenii, femeile tind să prefere să folosească ocazia pentru discuții intime.”):

“Când ne scriem, e practic singurul moment în care nu îi cresc pe alții.” – Alexandra

“Uneori, cei care rămân sunt hârtia fotografică pe care se păstrează negativul celor care pleacă.” – Maria

“Sunt complet incapabilă să plâng pe cineva. Maică-mea ne-a plâns pe toți deja, dar suntem încă aici. Primiți cu neplânsul?” – Alexandra

“(…) frica poate să înceteze și chiar încetează, iar când încetează mergi pe fundul plin de gropi al acelei foste mări și râzi, și te miri, și studiezi terenul ca un om de știință, ca și cum nu ar fi dosul stomacului tău, ci material didactic” – Alexandra

“iubirea nu că alungă frica, dar o face să pară meschină și tembelă, ca o vedetă pe care o vezi nemachiată și ți-e jenă de cât de mult te-a complexat.” – Alexandra

Teodora Coman a publicat volumele de poezie: “Cârtița de mansard” (2012), “foloase necuvenite” (2017), “soft guerilla” (2019), “Lucy” (2021) și “piesă de rezistență” (2022). Pentru cel din urmă a fost nominalizată la Premiul Radio România Cultural pentru Poezie. Scrie recenzii, eseuri, traduceri din 2011.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

Citește și alte recomandări de carte AICI.

The post 11 scriitori români ne recomandă cărți pe care ar trebui să le citim appeared first on Cultura la dubă.

Este 8 Martie, Ziua Internațională a Femeii. Azi vorbim mai mult ca oricând despre mame, iubite, soții, fiice, surori, profesoare care ne-au marcat existența sau despre mari artiste. Probabil, pentru unii, este sufocant tăvălugul de aprecieri care se rostogolește azi. Pentru alții este o formă de curaj să îl exprime. Însă, cel mai important, în ciuda riscului de intoxicare cu clișee, poate pentru unele femei ziua asta este o mică, dar salvatoare doză de serotonină, perfuzată în timpul unor adevărate drame interiorizate, pe care doar ele știu să le trăiască – pierderi de sarcini, sâni mutilați de boală, imposibilitatea de a avea copii, violuri sau infinita luptă a mamelor care își cresc copiii singure.

Încă de acum câteva săptămâni am contactat mai mulți artiști, din diverse domenii de activitate, și i-am întrebat dacă ar vrea să scrie, să deseneze, să cânte despre o femeie importantă din viața lor pentru un material special, ce va fi publicat pe Cultura la dubă. Au răspuns, cu generozitate, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Ștefan Manasia, Iulian Tănase, Andrei Măjeri, Emanuel Pârvu, Andrei Huțuleac, Gabriel Bebeșelea și Bogdan Mezofi.

“Mă emoționează doar gândul la ceea ce voi scrie”, mi-a mărturisit la începutul discuțiilor unul dintre ei.

Pe măsură ce poveștile lor au început să fie dezvăluite, ele au creionat în jurul lui 8 martie, fără să știe, cuvântul sprijin. Femeia este și mama lui Iulian Tănase, care rezistă unor “cataclisme emoționale” și rămâne temelia celorlalți, este soția lui Mircea Cantor – iubită, mamă, artistă și muză, este profesoara care i-a predat lui Gabriel Bebeșelea vioara timp de 12 ani și apoi l-a susținut când a decis să aleagă cariera în dirijorat, este și mama lui Ștefan Manasia, care a clădit biblioteca emoțională a copilăriei sale.

Dar poate cel mai grăitor pentru acest 8 martie este desenul lui Dan Perjovschi. În el, sprijinul este reciproc și vital. Într-o lume ideală, de ziua lor, femeile nu ar trebui urcate și izolate pe un piedestal, înconjurate de flori sau cuvinte, ci ținute de mână, pe pământ, într-o reciprocitate salvatoare.

***

IULIAN TĂNASE, scriitor

Mama

Mama ocupă una dintre camerele din față ale inimii mele. Uneori, îmi ocupă întreaga inimă. Mama se simte acasă-n inima mea. La fel mă simt și eu în inima ei. Vocea ei e una dintre melodiile mele preferate. Zâmbetul ei e pasărea care mi-a dat aripi.

Am 51 de ani.

Mama era mai mică decât mine cînd i-a murit mama.

Era mai mică decît mine când i-a murit sora pe care știu că a iubit-o cel mai mult.

Era mai mică decît mine când i-a murit tatăl.

I-au murit și toți cei trei frați pe care i-a avut, i-au mai rămas în viață două surori.

M-am întrebat de multe ori cum e să trăiești cu toate aceste cataclisme emoționale, cu inima coborâtă-n bernă de atâtea ori. Mama trăiește. În curând, face 74 de ani. Și-a schimbat oarecum chipul, dar lumina interioară și-a păstrat-o intactă. Are aceeași voce pe care i-o știu dintotdeauna. Vocea ei e una dintre melodiile mele preferate.

Înainte de-a o naște pe sora mea, care e cu doi ani mai mare decât mine, mama a pierdut trei sarcini. Am scris odată, în prefața unei cărți, că mă bucur că a pierdut acele sarcini. Părinții mei nu și-au dorit mai mult de doi copii, iar eu am fost a cincea sarcină a ei, a lor. Am fost o sarcină grea, încă sunt, dar ea mereu mi-a ieșit înainte, când fiul risipitor din mine revenea acasă după câte o lungă călătorie, sinonimă cu rătăcirea. Încă îmi iese înainte. Datorită iubirii ei, am cunoscut învierea de multe ori.

La vîrsta de 30 ani, am avut prima mea depresie, nu mai voiam să trăiesc. Mama a simțit asta. M-a sunat, m-a întrebat ce fac, i-am spus cum mă simt, i-am spus că sunt un om rău. A fost prima oară când mama a ridicat vocea la mine. Mi-a spus: „Nu ești un om rău, pentru că eu te-am făcut și știu ce-am făcut!“

Aceste cuvinte m-au ținut în viață.

Aceste cuvinte m-au obligat să încerc să devin ceea ce mama știa că făcuse.

Una dintre camerele inimii mele va fi mereu doar a ei.

Iulian Tănase este scriitor premiat la nivel internațional. În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar in 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria). Printre volumele publicate în România se numără “Poeme pentru orice eventualitate” (2000), “Iubitafizica” (2002, 2003, 2013), “Sora exactă” (2003), “Ochiul exploziv” (2006, “Oase migratoare” (2011), “Manualul Îmblânzitorului de Cafele” (2013), “Teoria tăcerii” (2015).

***

DAN PERJOVSCHI, artist vizual

Cu Lia din clasa a 5-a

Suntem născuți la Sibiu, în același an – 1961. La 10 ani eram în aceeași clasă, la Liceul de Artă Sibiu. Uneori chiar în aceeași bancă (să fi fost în clasa a 8-a?). Eram în total 25 de elevi. Dar dintr-a 9-a am fost împărțiți: 10 la arte și 15 la muzică. Asta înseamnă că orele de specialitate (pictura, sculptura, etc), adică două zile pe săptămână, le petreceam doar în 10.

Ne-am căsătorit în 1983, când eu eram în anul 2 de facultate la Iași. În 1985 am fost repartizat la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Lia și-a găsit, cu greu, job la Teatru. În 1988 ea a intrat la Arte în București.

Revoluția ne-a prins la Sibiu, pe străzi. Mineriada la București. Lia m-a propus la Ministerul Culturii, condus de Andrei Pleșu, care în primă fază avea o Direcție de tineret. Așa am venit în 1990 la București, unde am trăit până în 2010, când am fost evacuați de Universitatea de Arte din atelierul de artiști pe care l-am folosit vreme de 20 de ani pentru întâlniri și discuții despre artă și care era totodată sediul Arhivei de Artă Contemporană.

Înainte să ne mutăm noi acolo, fusese ani buni de zile atelierul Getei Brătescu.

Atunci am luat decizia să ne întoarcem acasă, unde, cu ajutorul familiilor, am construit de la zero un dublu atelier-casă-depozit-arhivă-de-artă-bibliotecă, în care trăim acum și care o să rămână în orașul Sibiu ca Centru de Cercetare în Artă Contemporană. 

Nu avem copii.

Sibiul are aeroport internațional, cu curse directe la Munchen și Viena. Lia are buletin de Sibiu și votează Forumul german. Eu mai am buletin de București și votez Nicușor.

De 15 ani avem casa noastră. Până atunci am dormit pe jos, pe saltea, fiindcă banii i-am dat pe cărți și pe arta noastră. Nu avem mașină, nu mergem în concedii exotice. Nu am avut concedii de niciun fel. Lia a ieșit la pensie, eu mai am un an. Dar artiștii nu ies, de fapt, niciodată la pensie.

În fiecare an facem cel puțin un proiect împreună. Ultima dată un dublu solo show la Muzeul de Artă Contemporană din Skopje. În 2012 am primit împreună Premiul Princess Margriet, acordat de Fundația Culturală Europeană pentru activitatea pe care o facem în jurul artei noastre.

În 2024 am desenat împreună cu copii din Roșia Montană.

În 2025 o să votăm pentru Europa.

Dan și Lia Perjovschi sunt doi dintre cei mai importanți artiști români în viață. Dan Perjovschi este cunoscut în întreaga lume pentru desenele sale, având expoziții și performance-uri live la MoMA New York, Tate Modern Londra sau Bienala de la Veneția. Lucrează, de asemenea, ca ilustrator pentru Revista 22 de 35 de ani încoace.

Lia Perjovschi este artistă, autoare de performance-uri și instalații și fondatoarea Arhivei de Artă Contemporană și a Muzeului Cunoașterii, ambele inițiative având în spate o muncă minuțioasă de cercetare. Cei doi au avut, împreună sau separat, peste 700 de expoziții în întreaga lume.

***

ȘTEFAN MANASIA, poet

La un 8 martie recent

O fetiță: mi-am cheltuit ieri, pe plastilină, banii alocați pentru azi (cu seriozitatea ei, care-mi liofilizează inima, către altă fetiță).

Tata a ajuns șomer, o lungă perioadă de timp, pe urmă mama, pentru cîteva luni. Dar eu tot primeam monedele alea, suficiente pentr-un covrig însiropat sau de-un baton de ciocolată, pe care nu mi le cumpăram, totuși, mai niciodată. Îmi însoțeam aiurea colegii de clasă la patiserie, cei mai îndrăzneți luându-și covrigii ăia sau ciocolata și încercând, timid și meschin, să le atingă pe fete; stăteam ca un păianjen la colț – ca să fac o imagine compromisă –, asta dacă nu evadam într-una din cele două librării de unde aveam să cumpăr primele romane SF, din colecția Nemira, primul Cioran, proza lui Beckett tradusă de Abăluță, Întrerupătorul lui Salem etc.

Ăsta își face bibliotecă mai mare ca a mea, a zis tata. Îmi refuza, sub diverse pretexte, să citesc, atât cât pofteam, din biblioteca lui.

A urmat un nou război civil, câștigat ca de fiecare dată, de mama. Toate cărțile ei – le ținea minte pe toate – primite ca premii școlare, au ajuns în fondul de aur al bibliotecii mele. Atunci am iubit-o eu cel mai mult, sărăcia ne fisurase ca un cancer familia și ne-am trezit în războiul dement al bibliotecii.

An după an, biblioteca mea secesionistă s-a făcut tot mai mare, până am dresat-o să nu mai crească, așa că te înțeleg, fetiță din Colentina: ți-ai cheltuit ieri banii alocați pentru azi, ca să îți cumperi plastilină.

PS: Fondul de aur al bibliotecii mamei era, de fapt, un roman suedez, N-a dansat decât o vară: cred că s-a reeditat. Știam și știau că vor termina de recoltat cartofii la ferma aia din nord și că băiatul se va întoarce la școli și că fata fermierilor, cu dresurile ei ieftine, cu baticul ei, va rămîne tot acolo, în sat, ocolită pentru tot restul vieții de iubirea aia ireală, pe care doar studentul, tandru și nepriceput, i-o arătase, așa cum nici lui, o asemenea iubire, nu avea să i se mai întâmple vreodată. O vară cu parfum socialist scandinav. O vară din timpul Războiului Rece.

Îți mulțumesc atât de mult, mamă!

Ștefan Manasia este unul dintre cei mai apreciați poeți români contemporani. Anul acesta este nominalizat la Premiile Observator Cultural pentru volumul “Sursele obscure”. În trecut a mai publicat “Amazon și alte poeme” (2003), „cartea micilor invazii” (2008, premiul Manuscriptum pentru poezie, din partea Muzeului Național al Literaturii Române), „motocicleta de lemn” (2011, premiul Tînărul Scriitor al Anului), „Bonobo sau cucerirea spațiului” (2013), „Cerul senin” (2015, premiul pentru poezie al revistei Observator cultural) și „Gustul cireșelor” (2017).

***

MIRCEA CANTOR, ARTIST

Chipul Gabrielei și istoria operei franceze

În 2019 am avut onoarea de a fi invitat, ca artist, să fiu parte din sezonul aniversar care marca 350 de ani de la înființarea Operei Naționale din Paris. A fost o șansă unică și o bucurie, fiindcă timp de un an am desenat live on timpul repetițiilor, atât la Opera Garnier, dedicată baletului, cât și la Opera Bastille, dedicată liricului. Acestă experiență s-a concretizat sub forma a 7 inserturi a câte 12-14  pagini cu desenele mele în cadrul caietelor program ale fiecărei reprezentări.

Tot atunci, Poșta Franceză m-a invitat să creez, cu această ocazie, câte un timbru aniversar pentru fiecare dintre cele două ramuri ale Operei din Paris: baletul și liricul.

Dacă pentru dans la alegerea imaginii de timbru a fost mai simplu, fiindcă m-am decis asupra unor picioare de balerină, pentru partea lirică a fost o adevărată provocare de a cuprinde într-un desen ce e opera. Am realizat tot felul de schițe, l-am desenat inclusiv pe regizorul Andrei Șerban și diverși cântăreți. Mi s-a părut ciudat să reprezint o persoană cu gura deschisă și, până la urmă, am folosit un desen independent de acest proiect, un portret din profil al soției mele, Gabriela. La el am adăugat un chibrit cu două capete, fiindcă m-am gândit că opera înseamnă emoția care rezultă din sunet, chibritul simbolizează focul, lumina, explozia emoției.

Desenul meu, realizat cu pensulă japoneză, a fost gravat manual cu o muncă extraordinară pe o placă de oțel și imprimat apoi pe 500.000 de exemplare de timbre!

Așa chipul soției mele a intrat în istoria Franței, pe timbrele de colecție care au marcat 350 de ani de la nașterea operei franceze . Astăzi timbrele mele se află (și) în minunatul Muzeu al Poștei Franceze (Musée de la Poste), la Paris,  într-o sală ce cuprinde toate emisiunile de timbre ale Franței din 1849 până astăzi .

Poate vă întrebați de ce am ales-o pe ea…

Fiindcă ea este totul. Soția mea este iubita mea, este prietena mea, este mama copiilor mei și o cunosc dintotdeauna.

Mircea Cantor este singurul artist român premiat cu două dintre cele mai importante premii acordate artiștilor contemporani – Premiul Marcel Duchamp (2011) și Premiul Ricard (2004). Lucrările sale se regăsesc în marile galerii și muzee de artă: MoMa, Centre Pompidou, The Philadeplhia Museum of Art sau Museo National Reina Sofia. În 2023 a fost invitat să redeseneze celebra geantă Lady Dior pentru o ediție exclusivistă.

Gabriela Vanga Cantor, soția sa, este, de asemenea, artistă. În 2002 a fost invitată să participe la laboratorul de creație Le Pavillon / Palais de Tokyo, Paris. A avut expoziții solo la galerii din Berlin, Paris, Tel Aviv sau Cluj și a participat la expoziții de grup în toată lumea.

***

GABRIEL BEBEȘELEA, dirijor principal al Filarmonicii George Enescu

Profesoara de vioară, a doua mamă

Vasilica Tudori, profesoara mea de vioară, mi-a fost ca o a doua mamă timp de 12 ani. Părinților mei le datorez descoperirea muzicii și apropierea de aceasta, dar ei îi datorez prima etapă în aprofundarea a ceea ce a devenit cea mai mare pasiune a mea.

Pentru mine, profesoara mea de vioară a fost mult mai mult decât persoana care mi-a ghidat pașii artistici atunci când eram în perioada de formare. Pe când aveam 6 ani, după un concert al filarmonicii sibiene, am mers cu tatăl meu în culise. Căldura cu care ea mi-a luat în mâinile ei mâna mea stângă, „a violonistului”, și candoarea cu care mi-a vorbit, îmi sunt și acum foarte clar întipărite în interiorul meu.

Orele de vioară nu erau doar cursuri aride, ci implicau și discuții despre muzica mare, muzicienii de la cel mai înalt nivel, conduita și etica profesională, ultimele „mode” în interpretarea violonistică.

Fiind nelipsit de la nici măcar un concert al filarmonicii în toți cei 12 ani, am avut norocul de a discuta, analiza și diseca cu ea fiecare lucrare audiată, relatându-mi cum se simte din interiorul orchestrei, „din mijlocul acțiunii”.

Mai târziu, când mă apropiam de finalul celor 12 ani de studiu și de iminența deciziei traiectoriei muzicale, a fost persoana care m-a sprijinit cel mai mult atunci când am decis să renunț la vioară pentru a porni pe un drum înțesat de imprevizibil – dirijatul.

M-a sfătuit, m-a susținut și m-a ajutat atunci când îmi era cel mai greu în a-i convinge pe cei din jur că acesta este parcursul pe care-l simt cel mai apropiat de mine, chiar dacă decizia era sinonimă cu renunțarea la ce studiasem cu ea timp de 12 ani.

Sunt dator să-i mulțumesc pentru tot acest parcurs, fără de care n-aș fi ajuns la privilegiul de a avea o profesie care să coincidă cu cea mai mare pasiune a mea.

Gabriel Bebeșelea este acum dirijor principal al Filarmonicii George Enescu și director muzical al Musica Ricercata, ansamblu muzical și festival dedicate muzicii vechi. Este pasionat în mod special de cercetarea și descoperirea de partituri valoroase, ascunse în biblioteci din toată lumea. La 37 de ani, a colaborat deja cu mari orchestre ale lumii, precum Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam sau Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin.

***

ANDREI MĂJERI, regizor de teatru, dramaturg

Mama

Mama Cae, Camen, Carmen. Mami. Mama mea. Iubire pură.

Ne sunăm zilnic. Dacă uit, începe să-mi dea like-uri pe Facebook, să nu cumva să nu ne auzim. Ne ciondănim cu regularitate. Suntem firi tari. E parte din mine, cum și eu sunt parte din universul ei.

E cea mai bună mamă pentru că mi-a cultivat libertatea. Sper că-i sunt și eu un copil bun, admirându-i forța. A avut mereu încredere în mine și m-a văzut mai bun decât eram.

Carmen Măjeri e o femeie puternică și directă. E independentă de foarte tânără, are mult umor, e o șoferiță de nădejde (unlike me!), iubește cafeaua și țigările.

Are un ochi perfect pentru haine și obiecte de cristal. Are bun gust nativ. Toți care o cunosc, blocați pentru o clipă, spun imediat că are cei mai frumoși ochi din lume. Simte prefăcuții, e corectă și curajoasă. O hibă? Nu știe să stea la cozi! Eu, mai cuminte și conformist, n-am moștenit-o cu acest detaliu.

Mama mea e șmecheră, eu nu sunt. E fresh și cool. La sărbători, poveștile sale, despre rude dispărute și întâmplări ale tinereții, sorb atenția tuturor. E o mare povestitoare. Încerc și eu să-i semăn aici.

Mami e primăvara mea perpetuă.

Andrei Măjeri este unul dintre cei mai relevanți regizori de teatru ai noii generații. În 2024 a câștigat Premiul UNITER pentru Cea mai bună regie– „Cine l-a ucis pe tata?”, regizat la Teatrul Metropolis) și Cea mai bună piesă, premiu oferit de Uniunea Scriitorilor, Filiala București-Dramaturgie, pentru textul “God of the Gaps”.

***

BOGDAN MEZOFI, solistul trupei Grimus

Mama

Mama este cea care a avut inspirația să mă înscrie la vârsta de 7 ani la școala generală de muzică și de atunci a început drumul meu muzical. Fiind și ea soprană în corul municipal, a simțit că urechea ei muzicală a fost moștenită și mi-a oferit șansa să îmi dezvolt “abecedarul” muzical încă de mic.

Mama este cea care mă sună întotdeauna înainte și după un concert ca să afle fiecare detaliu, fiecare emoție simțită, fiecare kilometru parcurs pana la destinație. Dacă ar putea, ar veni la fiecare concert oriunde ar avea loc.

Mama este în centrul atenției în aceste rânduri scrise, la fel cum este vocea unei trupe care își varsă sufletul pe scenă. Ea este pentru mine importantă în primul rând ca mamă și în al doilea rând ca susținătoare necondiționată a visurilor mele.

Bogdan Mezofi este vocalistul trupei Grimus, activă pe scena de rock alternativ românesc de 20 de ani încoace, cu 5 albume lansate. A cântat în deschiderea unor trupe celebre, precum Red Hot Chilli Peppers, Deep Purple, Placebo, Kasabian. Mama sa, Silvia Mezofi, face parte din Corul Appasionata din Bistrița.

***

EMANUEL PÂRVU, actor, regizor și scenarist

Cele trei femei din viața mea

E foarte greu pentru bărbați, cel puțin din punctul meu de vedere, să alegi o femeie, doar una singură din viața ta. Una. Despre care să scrii. Mai ales când ai fată, soție și mamă. 

Prima femeie din viața noastră e mama. E foarte specială relația cu mama, încă din copilărie a fost, este un părinte mult mai bun decât reușesc eu să fiu pentru copilul meu. Din fericire, m-a sprijinit în toate prostiile pe care mi le închipuiam, având însă grijă să mă conducă pe drumul bun, fără să simt că sunt condus. Probabil perioada adolescenței, ca de obicei, a fost cea mai dificilă pentru ea – la mine era cu frondă și cu demonstrație – și cu toate astea am avut alături un sprijin necondiționat. Cred că asta m-a făcut adultul de azi.

Apoi, la vârstă mai înaintată, relația a continuat tot în sprijin, acum mai reciproc – și totuși nu cred să existe situație pe care să n-o discut cu mama, experiența ei în domeniul în care activez este lucrul care m-a salvat (din nou) din multe dificultăți. De mai mulți ani încerc să îi dau înapoi ceva ani, încerc să o fac să simtă cât de mult a însemnat educația ei, încerc să o fac fericită. 

A doua femeie pe care o întâlnești este partenerul de viață. Și dacă ai noroc, cum am avut eu, să întâlnești pe cineva cu care “la bine și la rău”, atunci cred că drumul e mai simplu, într-un fel.

Cred că e bine să ai parte de cineva cu care să împărtășești aceleași pasiuni, să poți construi, să poți duce mai departe lucrurile. Am avut noroc să întâlnesc un om foarte diferit și totodată foarte asemănător, am avut noroc să-l întâlnesc la vârsta potrivită, am avut noroc să pot înțelege o relație în care iubirea să aibă mai multe culori.

Am găsit un om curat, curajos care, în multe ocazii, s-a dovedit a fi mai puternic decât mine. De multe ori cred că nevoile noastre diferă și cred că e important ca partenerul să poată citi mai adânc decât se poate vedea. Datorită ei am avut cele mai puternice experiențe profesionale, datorită ei am schimbat drumuri și macazuri de viață, datorită ei și împreună am putut ajunge unde am ajuns azi. 

Şi ajungem și la femeia care îți schimbă viața într-un mod atât de frumos încât e greu de descris în cuvinte.

Doar tații de fete pot spune cumva, pot încerca să descrie sentimentele care te încearcă și te copleșesc din prima clipă în care o ții în brațe. Fata mea m-a schimbat foarte mult, alături de copil experimentezi adâncurile, necunoscute până atunci, ale unui fel special de a iubi și de a înțelege.

Copiii sunt această insulă e existenței – și, ca orice paradis, au perioadele lor de soare orbitor, care prăjește totul în jur, în care trezesc în adulți manifestări ale iubirii de care nici nu credeai că ești capabil, pe care le cunoșteai doar din lecturi sau din filme. Fata mea m-a învățat să țin în brațe, m-a învățat să râd chiar și atunci când simt că explodez, m-a ajutat să văd și să simt ce înseamnă dorul, m-a renăscut în alt vis, a adus foc într-o parte de gheață și m-a trecut Carpații de mult mai multe ori decât mi-aș fi dorit. 

Ele sunt femeile din viața mea. La mulți ani lor, la mulți ani tuturor femeilor! Fără ele, viața nu ar exista, fără ele totul este sec și gol. 

Emanuel Pârvu a fost prezent în competiția oficială la Cannes în 2024, cu filmul “Trei kilometri până la capătul lumii”. Cu același film a câștigat Marele Premiu la Festivalul de Film de la Sarajevo. Cu filmul Marocco a fost prezent în competiția oficială la San Sebastian. Ca actor a primit Premiul Gopo în 2021 pentru cel mai bun actor în rol secundar, cu filmul “5 minute”, regia Dan Chișu.

Partenera sa, Miruna Berescu, este producătoarea filmelor sale, coscenaristă și fondatoarea Festivalului Internațional de Film Anonimul.

***

ANDREI HUȚULEAC, ACTOR ȘI REGIZOR DE FILM ȘI TEATRU

Mama Coca

E 8 martie. Mi-e groază de noianul de clișee care invadează azi internetul, mințile și sufletele noastre.

Ziua femeii.

Refuz cu obstinație să închin osanale soției sau mamei cărora, Dumnezeu mi-e martor (dacă există), le greșesc recurent, deși recurent promit să le greșesc mai puțin. Ele sunt minunate tocmai fiindcă continuă să aibă încredere în eterna mea reîntoarcere în Rai, în ciuda căderilor succesive.

Prefer să folosesc ziua de azi departe, deci, de clișee. Aleg ca, scriind, să sărbătoresc memoria unei femei care m-a crescut și m-a iubit necondiționat, fără să-mi ceară absolut nimic înapoi: Mama Coca. Sora mamei mamei. Sora bunicii.

Eram copil și de-abia învățam să merg când fiica ei era deja mare. Mama Coca era, deci, gata să-și proiecteze generos instinctul matern asupra altcuiva: Andrei, un copil cu părinți care dădeau rezidențiate și încercau să așeze temeliile drumului lor în viață. Așa că stăteam mult acasă la Mama Coca. Îmi făcea cartofi prăjiți cu brânză și piept de pui la grătar. Mâncam până crăpau mațele în mine. Îmi dădea ciorbă cu tone de pâine înmuiată în ea. Nu era sănătos, dar era bun. Mă lua de mână, mă ducea în piață să-mi cumpere soldăței și mă lăsa apoi să desfășor nesfârșite armate pe covorul ei din sufragerie.

Pe covorul ăla am prins Oscarurile din ’98, când a luat Titanic marele premiu. Pe covorul ăla am prins 11 Septembrie 2001, când ochii mei au rămas țintuiți la televizor și, deși nu-nțelegeam mare lucru, vedeam prin ochii ei că se petrece ceva important. Și-acum cred, fără să cunosc niciun strop de politică, că dacă 11 Septembrie 2001 nu s-ar fi întâmplat, realitățile noastre de azi ar fi fost altele. Poate mai bune. Poate o mai mare parte din lume s-ar fi simțit cum se simțea sufrageria lui Mama Coca.

Sau dormitorul ei, în care îmi citea înainte de culcare Povești Nemuritoare cu sultani și cadâne și cai și comori ascunse în peșteri. În dormitorul ăla, sub mașina de cusut, m-am ascuns într-o zi când n-am mai vrut să merg la grădiniță. Tata țipa să ies, că întârziem, dar Mama Coca mi-a luat apărarea și a făcut adevărate volute avocățești ca să-l convingă să mă lase să stau acasă. În dormitorul ăla am așteptat cu ochii umflați de plâns să vină cineva să mă ia acasă, după ce Mama Coca a leșinat într-o alimentară, din cauza unui puseu de tensiune. Mama Coca era mare cât planeta pământ. Nici n-avea cum să fie altfel. Doar ținea în ea atâta iubire.

Tot în dormitorul lui Mama Coca am trăit și singura clipă când am fost cu adevărat, infinit, fericit. Era o dimineață de primăvară (poate la început de Martie?) când mi-am deschis ochii molateci pe o rază de soare care pătrunsese pe geam și se juca cu particulele de praf. Știu sigur că atunci, acolo, contemplând această interacțiune am fost fericit. Și sunt recunoscător până azi pentru acest moment de fericire pură, nedistilată. Acolo, preț de o clipă, n-am avut niciun gând, nicio grijă, niciun strop din conștiința că sunt muritor.

Mama Coca nu mai e, între timp. Nu mai e de mult timp. Nu știe că sunt bine, sănătos, că fac ce-mi place, că iubesc și că sunt iubit. Nu știe că zilnic mă lupt cu mine însumi ca să nu-mi pierd curățenia și puritatea pe care le-am dobândit crescând lângă ea. Mi-o închipui uneori, înainte să adorm, ca pe Mama Geea, zeița pământului, privindu-mă de undeva de sus și iertându-mă mereu. Pentru tot.

Andrei Huțuleac este actor, regizor de film și de teatru, premiat la nivel național și internațional. A câștigat de două ori premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal (2017 – pentru rolul Mozart din “Amadeus” de Peter Shaffer, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis și 2019 – pentru rolul Randle P. McMurphy – “Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Dale Wasserman, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis), iar în 2021 a luat Marele Premiu la Festivalul de film de la Moscova, pentru “DogPoopGirl”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL 9 artiști români ilustrează și scriu despre femeile importante din viața lor appeared first on Cultura la dubă.