Artan a devenit una dintre figurile importante ale muzicii rock românești odată cu apariția trupei Timpuri Noi, pe care a fondat-o împreună cu Răzvan Moldovan. Primul album s-a intitulat Timpuri Noi (1992) și a cuprins hiturile „Perfect”, „Tanța” sau „Emigrant USA”.  Au urmat albumele „Timpuri Noi Unplugged” (1994), „De regiune superior” (1996) şi „Basca abundenţei” (1998).

În 2001 Artan a fondat Partizan (2001), iar primul hit al trupei a fost „Fata mea este model”.

Solistul a activat și ca bas-bariton al Orchestrei Radiodifuziunii Române, ca bas-bariton.

În luna octombrie, el a fost acuzat de mama unei tinere de 18 ani că ar fi hărțuit-o pe această la o terasă și ar fi sărutat pe obraz o altă fată, fără acordul ei. Ulterior scandalului public, artistul și-a cerut scuze.

***știre în curs de actualizare

The post Artan, solistul trupelor Timpuri Noi și Partizan, a murit appeared first on Cultura la dubă.

Aceștia lansează astfel, ca un simbol al rezilienței în fața suferințelor provocate de corupție, The Memento Project, un proiect caritabil dedicat omagierii victimelor tragediilor care au marcat România în ultimul deceniu. Este vorba despre înregistrarea în formă acustică și reorchestrată a două dintre melodiile emblematice ale Goodbye to Gravity, The Day We Die și The Cage, prezentate sub forma unui videoclip cu filmări din studio.

Componența proiectului reunește nume celebre din undergroundul românesc și este următoarea:

The Day We Die: Cristian Răducanu (Bucium) la tobe, Vlad Bușcă (L.O.S.T.) la bas, Cosmin Lupu la chitară și voce, Mircea Becherescu la chitară, Mihai Grecea la chitară, Alex Penescu la pian, Costin Dumitrache la mellotron, Mihai Balabaș (Bucium) la vioară și Andrei Găluț (Goodbye to Gravity) la voce & chitară.

The Cage: Pavlos Popovici (The Longest Heartbreak) la tobe, Andrei Zamfir la bas, Cosmin Lupu la chitară & voce, Mircea Becherescu la chitară, Mihai Grecea la chitară, Costin Dumitrache la chitară și Andrei Găluț (Goodbye to Gravity) la voce & chitară.

Melodiile au fost înregistrate la studioul lui Mihai Grecea, El Studió, unde a fost filmat și videoclipul. De mixingul cântecelor s-a ocupat Dan Georgescu, iar masteringul a fost realizat de Costin Dumitrache la Constantine Mastering.

The Memento Project reprezintă prima apariție publică a solistului Andrei Găluț după 10 ani de absența de pe scena muzicală, din cauza tratamentelor medicale, traumelor suferite și a operațiilor de reconstrucție, la care este nevoit în continuare să se supună. Artistul explică motivația demersului comemorativ într-un mesaj cuprinzător:

„Cele două piese reprezintă ambele albume ale formației. The Cage a fost single-ul pentru care am realizat, în 2012, primul nostru videoclip artistic, iar The Day We Die este piesa care a devenit emblematică în mișcările civice anti-corupție din țară. Am văzut versurile ei scrise pe pancarte și pe mașini, brodate pe haine și purtate în sufletele oamenilor care își doresc schimbarea în bine a României.

Am început să lucrez la aceste variante ale melodiilor ca parte a procesului meu de recuperare, încă de pe patul de spital.

Proiectul pieselor Goodbye to Gravity reorchestrate în manieră acustică a debutat cu Back to Life – Acoustic Reprise, lansată în 2014 printr-un videoclip pe Youtube. Ulterior, am observat că oamenii au transformat-o într-un un simbol dulce-amar al bucuriei descoperirii laturii mai melodioase a muzicii noastre, dar și al regretului că nu au făcut asta mai devreme, înainte de tragedie.

Această perspectivă m-a inspirat și m-a determinat să pun în acțiune mesajul de reziliență al versurilor pe care le-am scris pentru Goodbye to Gravity. Mereu i-am încurajat pe ascultători să nu se dea bătuți. Mi-am asumat acest îndemn și am decis să fac tot ce ține de mine ca muzica noastră să meargă înainte.

Așa că, în vara acestui an, când Mihai Grecea m-a invitat să văd noul lui studio, am luat chitara cu mine. Încă de la prima vizită am început să înregistrăm ideile care se regăsesc în acest proiect. Ele au fost îmbogățite și orchestrate alături de ceilalți 10 supraviețuitori muzicieni, cărora țin să le mulțumesc și pe această cale pentru curajul de-a accepta o astfel e colaborare.

Știu că a fost un proiect aproape imposibil, având în vedere că nu suntem o trupă închegată și nici nu mai lucrasem împreună. Însă, în ciuda tuturor provocărilor, am reușit să dăm pieselor această formă unică. Sunt sigur că pasiunea pe care am pus-o în demers și însemnătatea uriașă pe care o are pentru noi vor ajunge la ascultători și vor rezona cu ei, indiferent că ne cunosc povestea sau abia acum o află.

Ideea numelui de Memento mi s-a părut potrivită pentru acest proiect muzical, care vine să marcheze punctul comemorativ de 10 ani.”

Toate fondurile strânse ca urmare a exploatării videoclipului și a pieselor vor fi donate Asociației „În numele lui Alexandru”, înființată de Narcis Hogea, tatăl lui Alexandru Hogea, tânărul de 19 ani care a murit din cauza infecțiilor nosocomiale contractate în spitalele românești. „În numele lui Alexandru” oferă sprijin persoanelor care au suferit arsuri și familiilor acestora. Cei care doresc să facă donații directe către asociație, o pot face în IBAN-ul acesteia, direcționând 3,5% din impozitul pe venit sau 20% din impozitul pe profit al companiei.

Dincolo de-a fi un demers muzical, The Memento Project este o mărturie a rezilienței oamenilor, dar și a creației artistice, în fața celor mai cumplite circumstanțe pe care le poate crea corupția. 10 ani mai târziu, 10 muzicieni supraviețuitori, alături de solistul Goodbye to Gravity, Andrei Găluț, omagiază memoria victimelor incendiului, dar și pe cea a tuturor celor care au murit sau au fost răniți în tragediile care n-au încetat să se petreacă în România, ca un semn sfâșietor că suntem departe de-a fi învățat ceva din Colectiv.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post 10 ani de la Colectiv. Prima apariție publică a lui Andrei Găluț, solistul și singurul supraviețuitor al trupei Goodbye to Gravity appeared first on Cultura la dubă.

Este 8 Martie, Ziua Internațională a Femeii. Azi vorbim mai mult ca oricând despre mame, iubite, soții, fiice, surori, profesoare care ne-au marcat existența sau despre mari artiste. Probabil, pentru unii, este sufocant tăvălugul de aprecieri care se rostogolește azi. Pentru alții este o formă de curaj să îl exprime. Însă, cel mai important, în ciuda riscului de intoxicare cu clișee, poate pentru unele femei ziua asta este o mică, dar salvatoare doză de serotonină, perfuzată în timpul unor adevărate drame interiorizate, pe care doar ele știu să le trăiască – pierderi de sarcini, sâni mutilați de boală, imposibilitatea de a avea copii, violuri sau infinita luptă a mamelor care își cresc copiii singure.

Încă de acum câteva săptămâni am contactat mai mulți artiști, din diverse domenii de activitate, și i-am întrebat dacă ar vrea să scrie, să deseneze, să cânte despre o femeie importantă din viața lor pentru un material special, ce va fi publicat pe Cultura la dubă. Au răspuns, cu generozitate, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Ștefan Manasia, Iulian Tănase, Andrei Măjeri, Emanuel Pârvu, Andrei Huțuleac, Gabriel Bebeșelea și Bogdan Mezofi.

“Mă emoționează doar gândul la ceea ce voi scrie”, mi-a mărturisit la începutul discuțiilor unul dintre ei.

Pe măsură ce poveștile lor au început să fie dezvăluite, ele au creionat în jurul lui 8 martie, fără să știe, cuvântul sprijin. Femeia este și mama lui Iulian Tănase, care rezistă unor “cataclisme emoționale” și rămâne temelia celorlalți, este soția lui Mircea Cantor – iubită, mamă, artistă și muză, este profesoara care i-a predat lui Gabriel Bebeșelea vioara timp de 12 ani și apoi l-a susținut când a decis să aleagă cariera în dirijorat, este și mama lui Ștefan Manasia, care a clădit biblioteca emoțională a copilăriei sale.

Dar poate cel mai grăitor pentru acest 8 martie este desenul lui Dan Perjovschi. În el, sprijinul este reciproc și vital. Într-o lume ideală, de ziua lor, femeile nu ar trebui urcate și izolate pe un piedestal, înconjurate de flori sau cuvinte, ci ținute de mână, pe pământ, într-o reciprocitate salvatoare.

***

IULIAN TĂNASE, scriitor

Mama

Mama ocupă una dintre camerele din față ale inimii mele. Uneori, îmi ocupă întreaga inimă. Mama se simte acasă-n inima mea. La fel mă simt și eu în inima ei. Vocea ei e una dintre melodiile mele preferate. Zâmbetul ei e pasărea care mi-a dat aripi.

Am 51 de ani.

Mama era mai mică decât mine cînd i-a murit mama.

Era mai mică decît mine când i-a murit sora pe care știu că a iubit-o cel mai mult.

Era mai mică decît mine când i-a murit tatăl.

I-au murit și toți cei trei frați pe care i-a avut, i-au mai rămas în viață două surori.

M-am întrebat de multe ori cum e să trăiești cu toate aceste cataclisme emoționale, cu inima coborâtă-n bernă de atâtea ori. Mama trăiește. În curând, face 74 de ani. Și-a schimbat oarecum chipul, dar lumina interioară și-a păstrat-o intactă. Are aceeași voce pe care i-o știu dintotdeauna. Vocea ei e una dintre melodiile mele preferate.

Înainte de-a o naște pe sora mea, care e cu doi ani mai mare decât mine, mama a pierdut trei sarcini. Am scris odată, în prefața unei cărți, că mă bucur că a pierdut acele sarcini. Părinții mei nu și-au dorit mai mult de doi copii, iar eu am fost a cincea sarcină a ei, a lor. Am fost o sarcină grea, încă sunt, dar ea mereu mi-a ieșit înainte, când fiul risipitor din mine revenea acasă după câte o lungă călătorie, sinonimă cu rătăcirea. Încă îmi iese înainte. Datorită iubirii ei, am cunoscut învierea de multe ori.

La vîrsta de 30 ani, am avut prima mea depresie, nu mai voiam să trăiesc. Mama a simțit asta. M-a sunat, m-a întrebat ce fac, i-am spus cum mă simt, i-am spus că sunt un om rău. A fost prima oară când mama a ridicat vocea la mine. Mi-a spus: „Nu ești un om rău, pentru că eu te-am făcut și știu ce-am făcut!“

Aceste cuvinte m-au ținut în viață.

Aceste cuvinte m-au obligat să încerc să devin ceea ce mama știa că făcuse.

Una dintre camerele inimii mele va fi mereu doar a ei.

Iulian Tănase este scriitor premiat la nivel internațional. În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar in 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria). Printre volumele publicate în România se numără “Poeme pentru orice eventualitate” (2000), “Iubitafizica” (2002, 2003, 2013), “Sora exactă” (2003), “Ochiul exploziv” (2006, “Oase migratoare” (2011), “Manualul Îmblânzitorului de Cafele” (2013), “Teoria tăcerii” (2015).

***

DAN PERJOVSCHI, artist vizual

Cu Lia din clasa a 5-a

Suntem născuți la Sibiu, în același an – 1961. La 10 ani eram în aceeași clasă, la Liceul de Artă Sibiu. Uneori chiar în aceeași bancă (să fi fost în clasa a 8-a?). Eram în total 25 de elevi. Dar dintr-a 9-a am fost împărțiți: 10 la arte și 15 la muzică. Asta înseamnă că orele de specialitate (pictura, sculptura, etc), adică două zile pe săptămână, le petreceam doar în 10.

Ne-am căsătorit în 1983, când eu eram în anul 2 de facultate la Iași. În 1985 am fost repartizat la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Lia și-a găsit, cu greu, job la Teatru. În 1988 ea a intrat la Arte în București.

Revoluția ne-a prins la Sibiu, pe străzi. Mineriada la București. Lia m-a propus la Ministerul Culturii, condus de Andrei Pleșu, care în primă fază avea o Direcție de tineret. Așa am venit în 1990 la București, unde am trăit până în 2010, când am fost evacuați de Universitatea de Arte din atelierul de artiști pe care l-am folosit vreme de 20 de ani pentru întâlniri și discuții despre artă și care era totodată sediul Arhivei de Artă Contemporană.

Înainte să ne mutăm noi acolo, fusese ani buni de zile atelierul Getei Brătescu.

Atunci am luat decizia să ne întoarcem acasă, unde, cu ajutorul familiilor, am construit de la zero un dublu atelier-casă-depozit-arhivă-de-artă-bibliotecă, în care trăim acum și care o să rămână în orașul Sibiu ca Centru de Cercetare în Artă Contemporană. 

Nu avem copii.

Sibiul are aeroport internațional, cu curse directe la Munchen și Viena. Lia are buletin de Sibiu și votează Forumul german. Eu mai am buletin de București și votez Nicușor.

De 15 ani avem casa noastră. Până atunci am dormit pe jos, pe saltea, fiindcă banii i-am dat pe cărți și pe arta noastră. Nu avem mașină, nu mergem în concedii exotice. Nu am avut concedii de niciun fel. Lia a ieșit la pensie, eu mai am un an. Dar artiștii nu ies, de fapt, niciodată la pensie.

În fiecare an facem cel puțin un proiect împreună. Ultima dată un dublu solo show la Muzeul de Artă Contemporană din Skopje. În 2012 am primit împreună Premiul Princess Margriet, acordat de Fundația Culturală Europeană pentru activitatea pe care o facem în jurul artei noastre.

În 2024 am desenat împreună cu copii din Roșia Montană.

În 2025 o să votăm pentru Europa.

Dan și Lia Perjovschi sunt doi dintre cei mai importanți artiști români în viață. Dan Perjovschi este cunoscut în întreaga lume pentru desenele sale, având expoziții și performance-uri live la MoMA New York, Tate Modern Londra sau Bienala de la Veneția. Lucrează, de asemenea, ca ilustrator pentru Revista 22 de 35 de ani încoace.

Lia Perjovschi este artistă, autoare de performance-uri și instalații și fondatoarea Arhivei de Artă Contemporană și a Muzeului Cunoașterii, ambele inițiative având în spate o muncă minuțioasă de cercetare. Cei doi au avut, împreună sau separat, peste 700 de expoziții în întreaga lume.

***

ȘTEFAN MANASIA, poet

La un 8 martie recent

O fetiță: mi-am cheltuit ieri, pe plastilină, banii alocați pentru azi (cu seriozitatea ei, care-mi liofilizează inima, către altă fetiță).

Tata a ajuns șomer, o lungă perioadă de timp, pe urmă mama, pentru cîteva luni. Dar eu tot primeam monedele alea, suficiente pentr-un covrig însiropat sau de-un baton de ciocolată, pe care nu mi le cumpăram, totuși, mai niciodată. Îmi însoțeam aiurea colegii de clasă la patiserie, cei mai îndrăzneți luându-și covrigii ăia sau ciocolata și încercând, timid și meschin, să le atingă pe fete; stăteam ca un păianjen la colț – ca să fac o imagine compromisă –, asta dacă nu evadam într-una din cele două librării de unde aveam să cumpăr primele romane SF, din colecția Nemira, primul Cioran, proza lui Beckett tradusă de Abăluță, Întrerupătorul lui Salem etc.

Ăsta își face bibliotecă mai mare ca a mea, a zis tata. Îmi refuza, sub diverse pretexte, să citesc, atât cât pofteam, din biblioteca lui.

A urmat un nou război civil, câștigat ca de fiecare dată, de mama. Toate cărțile ei – le ținea minte pe toate – primite ca premii școlare, au ajuns în fondul de aur al bibliotecii mele. Atunci am iubit-o eu cel mai mult, sărăcia ne fisurase ca un cancer familia și ne-am trezit în războiul dement al bibliotecii.

An după an, biblioteca mea secesionistă s-a făcut tot mai mare, până am dresat-o să nu mai crească, așa că te înțeleg, fetiță din Colentina: ți-ai cheltuit ieri banii alocați pentru azi, ca să îți cumperi plastilină.

PS: Fondul de aur al bibliotecii mamei era, de fapt, un roman suedez, N-a dansat decât o vară: cred că s-a reeditat. Știam și știau că vor termina de recoltat cartofii la ferma aia din nord și că băiatul se va întoarce la școli și că fata fermierilor, cu dresurile ei ieftine, cu baticul ei, va rămîne tot acolo, în sat, ocolită pentru tot restul vieții de iubirea aia ireală, pe care doar studentul, tandru și nepriceput, i-o arătase, așa cum nici lui, o asemenea iubire, nu avea să i se mai întâmple vreodată. O vară cu parfum socialist scandinav. O vară din timpul Războiului Rece.

Îți mulțumesc atât de mult, mamă!

Ștefan Manasia este unul dintre cei mai apreciați poeți români contemporani. Anul acesta este nominalizat la Premiile Observator Cultural pentru volumul “Sursele obscure”. În trecut a mai publicat “Amazon și alte poeme” (2003), „cartea micilor invazii” (2008, premiul Manuscriptum pentru poezie, din partea Muzeului Național al Literaturii Române), „motocicleta de lemn” (2011, premiul Tînărul Scriitor al Anului), „Bonobo sau cucerirea spațiului” (2013), „Cerul senin” (2015, premiul pentru poezie al revistei Observator cultural) și „Gustul cireșelor” (2017).

***

MIRCEA CANTOR, ARTIST

Chipul Gabrielei și istoria operei franceze

În 2019 am avut onoarea de a fi invitat, ca artist, să fiu parte din sezonul aniversar care marca 350 de ani de la înființarea Operei Naționale din Paris. A fost o șansă unică și o bucurie, fiindcă timp de un an am desenat live on timpul repetițiilor, atât la Opera Garnier, dedicată baletului, cât și la Opera Bastille, dedicată liricului. Acestă experiență s-a concretizat sub forma a 7 inserturi a câte 12-14  pagini cu desenele mele în cadrul caietelor program ale fiecărei reprezentări.

Tot atunci, Poșta Franceză m-a invitat să creez, cu această ocazie, câte un timbru aniversar pentru fiecare dintre cele două ramuri ale Operei din Paris: baletul și liricul.

Dacă pentru dans la alegerea imaginii de timbru a fost mai simplu, fiindcă m-am decis asupra unor picioare de balerină, pentru partea lirică a fost o adevărată provocare de a cuprinde într-un desen ce e opera. Am realizat tot felul de schițe, l-am desenat inclusiv pe regizorul Andrei Șerban și diverși cântăreți. Mi s-a părut ciudat să reprezint o persoană cu gura deschisă și, până la urmă, am folosit un desen independent de acest proiect, un portret din profil al soției mele, Gabriela. La el am adăugat un chibrit cu două capete, fiindcă m-am gândit că opera înseamnă emoția care rezultă din sunet, chibritul simbolizează focul, lumina, explozia emoției.

Desenul meu, realizat cu pensulă japoneză, a fost gravat manual cu o muncă extraordinară pe o placă de oțel și imprimat apoi pe 500.000 de exemplare de timbre!

Așa chipul soției mele a intrat în istoria Franței, pe timbrele de colecție care au marcat 350 de ani de la nașterea operei franceze . Astăzi timbrele mele se află (și) în minunatul Muzeu al Poștei Franceze (Musée de la Poste), la Paris,  într-o sală ce cuprinde toate emisiunile de timbre ale Franței din 1849 până astăzi .

Poate vă întrebați de ce am ales-o pe ea…

Fiindcă ea este totul. Soția mea este iubita mea, este prietena mea, este mama copiilor mei și o cunosc dintotdeauna.

Mircea Cantor este singurul artist român premiat cu două dintre cele mai importante premii acordate artiștilor contemporani – Premiul Marcel Duchamp (2011) și Premiul Ricard (2004). Lucrările sale se regăsesc în marile galerii și muzee de artă: MoMa, Centre Pompidou, The Philadeplhia Museum of Art sau Museo National Reina Sofia. În 2023 a fost invitat să redeseneze celebra geantă Lady Dior pentru o ediție exclusivistă.

Gabriela Vanga Cantor, soția sa, este, de asemenea, artistă. În 2002 a fost invitată să participe la laboratorul de creație Le Pavillon / Palais de Tokyo, Paris. A avut expoziții solo la galerii din Berlin, Paris, Tel Aviv sau Cluj și a participat la expoziții de grup în toată lumea.

***

GABRIEL BEBEȘELEA, dirijor principal al Filarmonicii George Enescu

Profesoara de vioară, a doua mamă

Vasilica Tudori, profesoara mea de vioară, mi-a fost ca o a doua mamă timp de 12 ani. Părinților mei le datorez descoperirea muzicii și apropierea de aceasta, dar ei îi datorez prima etapă în aprofundarea a ceea ce a devenit cea mai mare pasiune a mea.

Pentru mine, profesoara mea de vioară a fost mult mai mult decât persoana care mi-a ghidat pașii artistici atunci când eram în perioada de formare. Pe când aveam 6 ani, după un concert al filarmonicii sibiene, am mers cu tatăl meu în culise. Căldura cu care ea mi-a luat în mâinile ei mâna mea stângă, „a violonistului”, și candoarea cu care mi-a vorbit, îmi sunt și acum foarte clar întipărite în interiorul meu.

Orele de vioară nu erau doar cursuri aride, ci implicau și discuții despre muzica mare, muzicienii de la cel mai înalt nivel, conduita și etica profesională, ultimele „mode” în interpretarea violonistică.

Fiind nelipsit de la nici măcar un concert al filarmonicii în toți cei 12 ani, am avut norocul de a discuta, analiza și diseca cu ea fiecare lucrare audiată, relatându-mi cum se simte din interiorul orchestrei, „din mijlocul acțiunii”.

Mai târziu, când mă apropiam de finalul celor 12 ani de studiu și de iminența deciziei traiectoriei muzicale, a fost persoana care m-a sprijinit cel mai mult atunci când am decis să renunț la vioară pentru a porni pe un drum înțesat de imprevizibil – dirijatul.

M-a sfătuit, m-a susținut și m-a ajutat atunci când îmi era cel mai greu în a-i convinge pe cei din jur că acesta este parcursul pe care-l simt cel mai apropiat de mine, chiar dacă decizia era sinonimă cu renunțarea la ce studiasem cu ea timp de 12 ani.

Sunt dator să-i mulțumesc pentru tot acest parcurs, fără de care n-aș fi ajuns la privilegiul de a avea o profesie care să coincidă cu cea mai mare pasiune a mea.

Gabriel Bebeșelea este acum dirijor principal al Filarmonicii George Enescu și director muzical al Musica Ricercata, ansamblu muzical și festival dedicate muzicii vechi. Este pasionat în mod special de cercetarea și descoperirea de partituri valoroase, ascunse în biblioteci din toată lumea. La 37 de ani, a colaborat deja cu mari orchestre ale lumii, precum Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam sau Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin.

***

ANDREI MĂJERI, regizor de teatru, dramaturg

Mama

Mama Cae, Camen, Carmen. Mami. Mama mea. Iubire pură.

Ne sunăm zilnic. Dacă uit, începe să-mi dea like-uri pe Facebook, să nu cumva să nu ne auzim. Ne ciondănim cu regularitate. Suntem firi tari. E parte din mine, cum și eu sunt parte din universul ei.

E cea mai bună mamă pentru că mi-a cultivat libertatea. Sper că-i sunt și eu un copil bun, admirându-i forța. A avut mereu încredere în mine și m-a văzut mai bun decât eram.

Carmen Măjeri e o femeie puternică și directă. E independentă de foarte tânără, are mult umor, e o șoferiță de nădejde (unlike me!), iubește cafeaua și țigările.

Are un ochi perfect pentru haine și obiecte de cristal. Are bun gust nativ. Toți care o cunosc, blocați pentru o clipă, spun imediat că are cei mai frumoși ochi din lume. Simte prefăcuții, e corectă și curajoasă. O hibă? Nu știe să stea la cozi! Eu, mai cuminte și conformist, n-am moștenit-o cu acest detaliu.

Mama mea e șmecheră, eu nu sunt. E fresh și cool. La sărbători, poveștile sale, despre rude dispărute și întâmplări ale tinereții, sorb atenția tuturor. E o mare povestitoare. Încerc și eu să-i semăn aici.

Mami e primăvara mea perpetuă.

Andrei Măjeri este unul dintre cei mai relevanți regizori de teatru ai noii generații. În 2024 a câștigat Premiul UNITER pentru Cea mai bună regie– „Cine l-a ucis pe tata?”, regizat la Teatrul Metropolis) și Cea mai bună piesă, premiu oferit de Uniunea Scriitorilor, Filiala București-Dramaturgie, pentru textul “God of the Gaps”.

***

BOGDAN MEZOFI, solistul trupei Grimus

Mama

Mama este cea care a avut inspirația să mă înscrie la vârsta de 7 ani la școala generală de muzică și de atunci a început drumul meu muzical. Fiind și ea soprană în corul municipal, a simțit că urechea ei muzicală a fost moștenită și mi-a oferit șansa să îmi dezvolt “abecedarul” muzical încă de mic.

Mama este cea care mă sună întotdeauna înainte și după un concert ca să afle fiecare detaliu, fiecare emoție simțită, fiecare kilometru parcurs pana la destinație. Dacă ar putea, ar veni la fiecare concert oriunde ar avea loc.

Mama este în centrul atenției în aceste rânduri scrise, la fel cum este vocea unei trupe care își varsă sufletul pe scenă. Ea este pentru mine importantă în primul rând ca mamă și în al doilea rând ca susținătoare necondiționată a visurilor mele.

Bogdan Mezofi este vocalistul trupei Grimus, activă pe scena de rock alternativ românesc de 20 de ani încoace, cu 5 albume lansate. A cântat în deschiderea unor trupe celebre, precum Red Hot Chilli Peppers, Deep Purple, Placebo, Kasabian. Mama sa, Silvia Mezofi, face parte din Corul Appasionata din Bistrița.

***

EMANUEL PÂRVU, actor, regizor și scenarist

Cele trei femei din viața mea

E foarte greu pentru bărbați, cel puțin din punctul meu de vedere, să alegi o femeie, doar una singură din viața ta. Una. Despre care să scrii. Mai ales când ai fată, soție și mamă. 

Prima femeie din viața noastră e mama. E foarte specială relația cu mama, încă din copilărie a fost, este un părinte mult mai bun decât reușesc eu să fiu pentru copilul meu. Din fericire, m-a sprijinit în toate prostiile pe care mi le închipuiam, având însă grijă să mă conducă pe drumul bun, fără să simt că sunt condus. Probabil perioada adolescenței, ca de obicei, a fost cea mai dificilă pentru ea – la mine era cu frondă și cu demonstrație – și cu toate astea am avut alături un sprijin necondiționat. Cred că asta m-a făcut adultul de azi.

Apoi, la vârstă mai înaintată, relația a continuat tot în sprijin, acum mai reciproc – și totuși nu cred să existe situație pe care să n-o discut cu mama, experiența ei în domeniul în care activez este lucrul care m-a salvat (din nou) din multe dificultăți. De mai mulți ani încerc să îi dau înapoi ceva ani, încerc să o fac să simtă cât de mult a însemnat educația ei, încerc să o fac fericită. 

A doua femeie pe care o întâlnești este partenerul de viață. Și dacă ai noroc, cum am avut eu, să întâlnești pe cineva cu care “la bine și la rău”, atunci cred că drumul e mai simplu, într-un fel.

Cred că e bine să ai parte de cineva cu care să împărtășești aceleași pasiuni, să poți construi, să poți duce mai departe lucrurile. Am avut noroc să întâlnesc un om foarte diferit și totodată foarte asemănător, am avut noroc să-l întâlnesc la vârsta potrivită, am avut noroc să pot înțelege o relație în care iubirea să aibă mai multe culori.

Am găsit un om curat, curajos care, în multe ocazii, s-a dovedit a fi mai puternic decât mine. De multe ori cred că nevoile noastre diferă și cred că e important ca partenerul să poată citi mai adânc decât se poate vedea. Datorită ei am avut cele mai puternice experiențe profesionale, datorită ei am schimbat drumuri și macazuri de viață, datorită ei și împreună am putut ajunge unde am ajuns azi. 

Şi ajungem și la femeia care îți schimbă viața într-un mod atât de frumos încât e greu de descris în cuvinte.

Doar tații de fete pot spune cumva, pot încerca să descrie sentimentele care te încearcă și te copleșesc din prima clipă în care o ții în brațe. Fata mea m-a schimbat foarte mult, alături de copil experimentezi adâncurile, necunoscute până atunci, ale unui fel special de a iubi și de a înțelege.

Copiii sunt această insulă e existenței – și, ca orice paradis, au perioadele lor de soare orbitor, care prăjește totul în jur, în care trezesc în adulți manifestări ale iubirii de care nici nu credeai că ești capabil, pe care le cunoșteai doar din lecturi sau din filme. Fata mea m-a învățat să țin în brațe, m-a învățat să râd chiar și atunci când simt că explodez, m-a ajutat să văd și să simt ce înseamnă dorul, m-a renăscut în alt vis, a adus foc într-o parte de gheață și m-a trecut Carpații de mult mai multe ori decât mi-aș fi dorit. 

Ele sunt femeile din viața mea. La mulți ani lor, la mulți ani tuturor femeilor! Fără ele, viața nu ar exista, fără ele totul este sec și gol. 

Emanuel Pârvu a fost prezent în competiția oficială la Cannes în 2024, cu filmul “Trei kilometri până la capătul lumii”. Cu același film a câștigat Marele Premiu la Festivalul de Film de la Sarajevo. Cu filmul Marocco a fost prezent în competiția oficială la San Sebastian. Ca actor a primit Premiul Gopo în 2021 pentru cel mai bun actor în rol secundar, cu filmul “5 minute”, regia Dan Chișu.

Partenera sa, Miruna Berescu, este producătoarea filmelor sale, coscenaristă și fondatoarea Festivalului Internațional de Film Anonimul.

***

ANDREI HUȚULEAC, ACTOR ȘI REGIZOR DE FILM ȘI TEATRU

Mama Coca

E 8 martie. Mi-e groază de noianul de clișee care invadează azi internetul, mințile și sufletele noastre.

Ziua femeii.

Refuz cu obstinație să închin osanale soției sau mamei cărora, Dumnezeu mi-e martor (dacă există), le greșesc recurent, deși recurent promit să le greșesc mai puțin. Ele sunt minunate tocmai fiindcă continuă să aibă încredere în eterna mea reîntoarcere în Rai, în ciuda căderilor succesive.

Prefer să folosesc ziua de azi departe, deci, de clișee. Aleg ca, scriind, să sărbătoresc memoria unei femei care m-a crescut și m-a iubit necondiționat, fără să-mi ceară absolut nimic înapoi: Mama Coca. Sora mamei mamei. Sora bunicii.

Eram copil și de-abia învățam să merg când fiica ei era deja mare. Mama Coca era, deci, gata să-și proiecteze generos instinctul matern asupra altcuiva: Andrei, un copil cu părinți care dădeau rezidențiate și încercau să așeze temeliile drumului lor în viață. Așa că stăteam mult acasă la Mama Coca. Îmi făcea cartofi prăjiți cu brânză și piept de pui la grătar. Mâncam până crăpau mațele în mine. Îmi dădea ciorbă cu tone de pâine înmuiată în ea. Nu era sănătos, dar era bun. Mă lua de mână, mă ducea în piață să-mi cumpere soldăței și mă lăsa apoi să desfășor nesfârșite armate pe covorul ei din sufragerie.

Pe covorul ăla am prins Oscarurile din ’98, când a luat Titanic marele premiu. Pe covorul ăla am prins 11 Septembrie 2001, când ochii mei au rămas țintuiți la televizor și, deși nu-nțelegeam mare lucru, vedeam prin ochii ei că se petrece ceva important. Și-acum cred, fără să cunosc niciun strop de politică, că dacă 11 Septembrie 2001 nu s-ar fi întâmplat, realitățile noastre de azi ar fi fost altele. Poate mai bune. Poate o mai mare parte din lume s-ar fi simțit cum se simțea sufrageria lui Mama Coca.

Sau dormitorul ei, în care îmi citea înainte de culcare Povești Nemuritoare cu sultani și cadâne și cai și comori ascunse în peșteri. În dormitorul ăla, sub mașina de cusut, m-am ascuns într-o zi când n-am mai vrut să merg la grădiniță. Tata țipa să ies, că întârziem, dar Mama Coca mi-a luat apărarea și a făcut adevărate volute avocățești ca să-l convingă să mă lase să stau acasă. În dormitorul ăla am așteptat cu ochii umflați de plâns să vină cineva să mă ia acasă, după ce Mama Coca a leșinat într-o alimentară, din cauza unui puseu de tensiune. Mama Coca era mare cât planeta pământ. Nici n-avea cum să fie altfel. Doar ținea în ea atâta iubire.

Tot în dormitorul lui Mama Coca am trăit și singura clipă când am fost cu adevărat, infinit, fericit. Era o dimineață de primăvară (poate la început de Martie?) când mi-am deschis ochii molateci pe o rază de soare care pătrunsese pe geam și se juca cu particulele de praf. Știu sigur că atunci, acolo, contemplând această interacțiune am fost fericit. Și sunt recunoscător până azi pentru acest moment de fericire pură, nedistilată. Acolo, preț de o clipă, n-am avut niciun gând, nicio grijă, niciun strop din conștiința că sunt muritor.

Mama Coca nu mai e, între timp. Nu mai e de mult timp. Nu știe că sunt bine, sănătos, că fac ce-mi place, că iubesc și că sunt iubit. Nu știe că zilnic mă lupt cu mine însumi ca să nu-mi pierd curățenia și puritatea pe care le-am dobândit crescând lângă ea. Mi-o închipui uneori, înainte să adorm, ca pe Mama Geea, zeița pământului, privindu-mă de undeva de sus și iertându-mă mereu. Pentru tot.

Andrei Huțuleac este actor, regizor de film și de teatru, premiat la nivel național și internațional. A câștigat de două ori premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal (2017 – pentru rolul Mozart din “Amadeus” de Peter Shaffer, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis și 2019 – pentru rolul Randle P. McMurphy – “Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Dale Wasserman, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis), iar în 2021 a luat Marele Premiu la Festivalul de film de la Moscova, pentru “DogPoopGirl”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL 9 artiști români ilustrează și scriu despre femeile importante din viața lor appeared first on Cultura la dubă.

În urmă cu câteva săptămâni, Dan Byron, solistul trupei Byron, a lansat o invitație pe cât de simplă, pe atât de rar întâlnită în zilele noastre: „să ne vedem o dată pe lună ca să vorbim despre câte o carte. (…) Ce zici? Te bagi?”

În scurt timp, apelul său a primit 250 de înscrieri, adică 250 de oameni și-au asumat să citească volumul Încredere, de Hernan Diaz, propus de Byron, și să se întâlnească ulterior pentru a discuta despre el. Prima întâlnire a avut loc chiar în acest weekend. Dar, pentru a păstra intimitatea discuțiilor, numărul mare de cititori înscriși va fi împărțit în mai multe întâlniri.

Sigur, ideea unui club de carte nu este inedită. Există diverse astfel de inițiative, dar rareori vezi un start atât de sincer, născut din pasiune, fără un plan de marketing sau sponsori. Iar când propunerea vine din partea unui muzician cunoscut, nu are cum să nu stârnească interes. Așa se face că l-am abordat pe Dan pentru a afla mai multe despre relația sa cu cărțile și intenția din spatele inițiativei.

Pentru Dan Byron, lectura este plăcere, curiozitate, o necesitate firească, la fel ca hrana. A descoperit-o în copilărie și a rămas în viața sa ca o constantă fundamentală. Bucuria cu care vorbește despre diferiți autori sau titluri preferate, inclusiv despre primele amintiri legate de cărți, este molipsitoare. Și sunt sanse mari ca, după ce veți parcurge interviul de mai jos, să mergeți direct la librărie.

***

“Dan, ai spus într-o postare pe facebook, simplu și direct, că îți place să citești. Și i-ai invitat și pe alții să o facă. Cum s-a născut pasiunea ta pentru citit? Ai deprins asta din familie, de la școală?

Să știi că nu-mi explic, la mine în familie nu se citea. Erau doi oameni cu doi copii, abia făceau față în anii ‘80 să ne dea de mâncare, era tiparul familiei românești în comunism. Iar în casă aveam două-trei cărți, niște jerpelituri.

Când am învățat să citesc la școală, la 6-7 ani, a început să îmi placă foarte mult, iar mama mi-a alimentat interesul, ceream zilnic altă carte, îmi cumpăra de la librărie. Le terminam așa repede că la un moment dat s-a enervat și mi-a luat cea mai groasă carte pentru copii pe care a găsit-o. Mi-a luat vreo 6 zile să o citesc.

Problema e că nu prea era literatură pe piață. Îmi amintesc că am citit Cei trei mușchetari de la vecinul meu de la etajul 4, noi stăteam la 3. Iar Winnetou am citit de la un vecin de la altă scară.

Și de atunci ai citit toată viața? Fără pauze?

Da, nu cred că am luat pauze. Asta nu înseamnă că am citit mult sau că sunt mai deștept, e pur și simplu ceva care îmi face plăcere. E ca și cum într-o carte a ascuns un om, pe care altfel nu ai ocazia să îl cunoști.

Apoi, am foarte multe cărți care nu sunt neapărat literatură. Colegii mei de trupă au multe glumițe pe seama mea din motivul ăsta. La un moment dat, un amic m-a sunat să mă întrebe dacă nu cumva am o carte despre despărțiri.

Deci între timp ți-ai construit și o bibliotecă bogată?

Am o bibliotecă bogată, dar mai mult digitală. E mult mai ușor pentru mine așa. Călătoresc foarte mult și nu mă car cu volumele. Am toată biblioteca la mine tot timpul. Dar citesc mult și fizic.

Ai făcut vreodată parte dintr-un club de lectură?

Nu. Am tot aflat de existența unora, dar erau, de obicei, pentru femei, iar eu nu aveam acces. Și am zis să fac și eu un club. Pe de o parte, sunt conștient de publicul pe care îl avem, un public care ar putea avea înclinație către lectură. Și de ce să nu fructificăm asta? Hai să citim același lucru, hai să comentăm.

De la ce a pornit, de fapt, ideea unui club de lectură?

M-am gândit ce aș putea să fac pentru a dezvolta și o altfel de relație cu oamenii care vin la concerte. Nu zic că venitul la concerte nu e mișto. E foarte mișto, dar e repetitiv. Am vrut și altceva, o altfel de comunitate.

De ce ai ales ca primă recomandare cartea Încredere, de Hernan Diaz?

Pentru că era pe lista mea de cărți pe care vreau să le citesc anul ăsta. Alături de ea era și Demon Copperhead (n.r. autor Barbara Kingsolver), ambele câștigătoare de Pulitzer anul trecut.

Am citit-o pe aceea, am scris pe blog despre ea, apoi urma Încredere și am zis, băi, dar nu putem face ceva mai interesant?

În ce fel te-a ajutat lectura în munca de songwriting?

În general, te ajută să te exprimi mai bine. Nu simt neapărat că am un vocabular mai bogat. Mai ales când citesc Cărtărescu realizez cât de redus e, de fapt. Dar cititul te ajută să pui altfel cuvintele în scris.

Mai e și treaba că poate aș avea un vocabular mai mare, dar nu îmi vine să îl folosesc, nu îmi vine natural să scriu pe blog sau să vorbesc cu cuvinte pompoase. Folosesc cuvinte uzuale și e bine să fie așa. Și în cântece la fel.

Când e timpul tău pentru lectură?

Seara, înainte de culcare, citesc mereu pentru că mă adoarme. De multe ori citesc ceva neinteresant și citesc electronic, cu scris gri, pe fundal negru. Dar nu consider că aia e bucata mea de lectură, nu. Sunt și alte momente.

Într-un interviu recent pe care l-am făcut cu scriitorul Edouard Louis, el spunea că nu crede în ideea că tinerii nu mai citesc sau că interesul publicului pentru lectură a scăzut. Ci mai degrabă că autorii sunt responsabili pentru lipsa de interes a publicului, fiindcă ceea ce scriu ei nu mai corespunde nevoilor cititorilor. Ce crezi despre asta?

Eu cred că se întâmplă altceva. Dacă în copilărie nu găseam cărți, acum e fix pe dos.

Volumul de informații și de titluri e atât de mare încât e greu să discerni ce să citești.

De exemplu, eu am ales cartea Încredere pentru că a luat Premiul Pulitzer. Nu cred în valorificarea artei prin premii, fiindcă nu e atletism, să știi sigur cine câștigă, la secundă. În artă totul e subiectiv. Dar Premiul Pulitzer poate fi un indicator.

Altfel, e foarte greu să faci alegeri, dacă nu găsești canalele potrivite, influencerii potriviți.

Apoi, generația nouă are un pic altă educație. Nu înseamnă că e mai bună sau mai rea, dar se duce spre altfel de informație, spre cea filmată, youtube, tiktok.

Probabil pentru ei lectura e ceva decrepit, au impresia că cei mai bătrâni citesc. Sigur sunt și excepții, dar eu vorbesc despre o tendință generală. Prietenii mei citesc, copiii lor nu. Și se întreabă „cum facem?”

Mai e și viteza cu care se întâmplă totul azi. Pentru lectură e nevoie să ai un pic de răbdare.

Tot în ideea de a crea și altfel de conexiuni cu publicul vostru, odată cu lansarea albumului Efemeride, ați integrat pe site-ul Byron un loc în care fanii pot spune, sub anonimat, care este monstrul lor de sub pat. Am citit niște mărturii foarte intime și impresionante. Cum ați gândit voi acest demers?

E important să vezi că oamenii care din jurul tău, care au preocupări asemănătoare, îți seamănă și în alte privințe. La repetiții am început la un moment dat să vorbesc despre anxietăți și mi-am dat seama că toți eram praf, dar nu ne spuneam asta. Glumeam, mergeam la concerte, nu vorbeam niciodată despre lucrurile astea. De aceea am vrut să ne apropiem și de fani.

Te-au surprins răspunsurile? Am văzut că foarte mulți oameni se confruntă cu lipsa de încredere în ei înșiși și cu teama de eșec.

M-au surprins, da. Poate pentru că ne uităm în jurul nostru și vedem prea multe cerințe pentru perfecțiune. Perfecțiunea nu există. Tocmai deosebirile dintre noi, defectele noastre, ne fac să fim speciali.

Crezi că trăim sentimentele astea din cauza social media? Pentru că îi vedem pe ceilalți fericiți, în vacanțe exotice?

Absolut. În social media singurele lucruri negative pe care le vezi sunt ori că cineva e nemulțumit de firma de curierat, ori că cineva în trafic a făcut o tâmpenie. Dar nu vezi lucruri reale.

Ai scris despre album că sunt conversații nespuse. La ce te-ai referit, mai exact?

Da. Când m-am apucat să scriu, am început să am niște anxietăți foarte mari, tocmai terminasem o perioadă foarte grea, după lansarea albumului Nouă. Am început să scriu în februarie 2020 și am pus o presiune uriașă pe mine, fără să realizez că deja eram fragil în acel moment.

Am scris 10 piese atunci, dintre care doar două au intrat pe album – Infern și Monstrul de sub pat. Monstrul de sub pat e ultima pe care am scris-o. Fără celelalte 8 și fără parcursul plin de anxietăți, nu aș fi putut să scriu piesele alea. Acum, dacă mă întrebi, nu aș mai face asta niciodată. Dacă am o perioadă grea, o să iau o pauză.

Dar de unde s-a născut presiunea asta, de a scrie un nou album după ce tocmai lansasei unul foarte bun?

Din capul meu. Tocmai pentru că e foarte important să dai drumul la scris cât mai devreme, să știi că ai o bază.

Scrii versuri pentru cântece, scrii pe blogul tău, te-ai gândit și la altceva, poate o carte?

Mi s-a tot sugerat că ar fi mișto, m-am gândit la asta, dar citind atât de mult îmi cam dau seama de limitele pe care le am, îmi dau seama cât de mult nu știu să scriu, de fapt. E greu să faci pe scriitorul când nu ești scriitor. Nu m-aș simți foarte confortabil.

Și mai există un aspect. Cei mai mulți cunoscuți care mi-au spus asta, mi-au sugerat să scriu o autobiografie. Și e greu să fac asta, fiindcă eu îmi amintesc niște lucruri într-un fel, dar nu garantez că s-au întâmplat așa. Poate unii oameni s-ar simți lezați, apoi are rost să spui niște lucruri dacă nu ești sigur că s-au întâmplat așa?

L-ai tot menționat pe Cărtărescu. Ce autori din literatură contemporană îți plac?

Îmi place Filip Florian, de exemplu. Vreau ca la clubul de carte să propun și cărți românești. De exemplu, cartea lui Marius Chivu – Trei săptămâni în Atlas, care e despre călătorit, dar e scrisă de un om care scrie foarte bine. Apoi, Cărtărescu, care e Cărtărescu, nici nu vorbim despre el, că nu are sens.

De ce?

Pentru că e un extraterestru, eu nu înțeleg cum face. Lăsând la o parte că romanele lui sunt cum sunt, târziu eu am citit Levantul, băi, tată, acolo vezi cam cât de mult cineva poate să știe limba română.

Din afară e vreun autor care îți place în mod special?

De exemplu Jennifer Adam, nu cred că există traduceri la noi, din păcate.

Îmi place foarte mult un autor polonezo-german, Gunter Grass, are două cărți, Toba de tinichea și Ani de câine, pe care le-am făcut cadou de peste 10 ori și îți garantez că în afară de o persoană, nu a citit nimeni cadourile, hahaha.

Îmi place foarte mult și John Updike, cu o serie de cărți cu un personaj poreclit Rabbit, un fost baschetbalist. E o demonstrație de construit metafore.

Am văzut că scrii și despre pasiunea ta pentru gătit. De exemplu, ai spus că ai gătit de peste 40 de ori în luna ianuarie. Asta cum a apărut în viața ta?

Una, din nevoie, a doua pentru acum vreo 10 ani am vrut să iau frâiele gătitului. Luasem mult în greutate, aveam 97 de kg. M-am apucat să și citesc despre asta, evident, haha.

M-am apucat să gătesc cu mai multe legume proaspete, salate. Și am slăbit vreo 17 kg fără efort, mâncând.

Și de atunci am tot gătit. Și o să mai scriu despre asta, fiindcă am și rețete preferate, gustoase, hrănitoare, mișto.

***

Dan Byron poate fi urmărit pe blogul său și pe scenă, alături de trupa Byron. Joi pornește în turneu național, pentru promovarea ultimului album, Efemeride.

Dincolo de muzică, citit, gătit, Byron pune voce pe audio-book-uri și în filme de animație. Predă songwriting la Mastering the Music Business și este unul dintre cei mai buni autori de versuri din România.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Dan Byron a pus bazele unui club de carte: “Hai să citim același lucru! Hai să comentăm!” appeared first on Cultura la dubă.

Încă am în memorie videoclipul lansat în decembrie, anul trecut, de trupa Byron. Cântec de leagăn era piesa de încheiere a unui album excelent, “Nouă”, o radiografie dură a României, care venea într-un moment de răscruce – 30 de ani de la căderea comunismului.

Părea că poate fi, în sfârșit, un moment de restart pentru o țară atât de întâziată precum a noastră, la fel cum albumul Byron ne retrezea speranța într-o muzică românească capabilă să stârnească un puternic impact emoțional, în cel mai bun sens al expresiei.

Dar pandemia care ne-a lovit în acest an a măcinat țara noastră și așa fărâmițată de sărăcie, impostură sau valuri de plecări. A măcinat implicit și un domeniu oricum subfinanțat în România – cultura.

Cel mai tare au fost afectați artiștii independenți. Aceștia s-au trezit că nu mai pot face singurul lucru care le hrănește atât existența spirituală, cât și pe cea fizică.

Dan Byron, pe numele adevărat Daniel Radu, este solistul trupei Byron și una dintre cele mai constante și apreciate prezențe pe scena rockului alternativ românesc. Pentru el și colegii săi de trupă, 2020 ar fi trebuit să fie un an plin de concerte, de după lansarea unui album important.

A fost, însă, un an cu doar un sfert din program realizat, un an al supraviețuirii și reinventării.

Acum, la capătul acestui an, Dan Byron a lansat un album solo, creat acasă, în pandemie – “Long Story Short” – un EP alcătuit din 4 piese care existau de mai mulți ani, dar care abia acum au căpătat conturul unui mini-album.

Lansarea a avut loc din sufrageria solistului și transmisă online, exact când guvernul anunța o schemă de ajutor de stat pentru operatorii din sectorul cultural, schemă care îi omite chiar pe cei care creează arta.

Despre toate acestea am stat de vorbă cu Dan Byron.

Cum a fost anul pandemiei pentru tine?

Lăsând la o parte că a fost ciudat din pricina virusului ăsta, a fost ciudat că a trebuit să ne schimbăm felul de a fi, să ne schimbăm programul, să ne revizuim jobul, să facem altfel lucrurile. De altfel, cum făcut toată lumea.

Ca artist, cum s-a schimbat workflow-ul tău?

Noi suntem unii dintre fericiți, dintre oamenii care au o infrastructură destul de solidă, încât să poată să susțină concerte și în perioada pandemiei. Am avut toată vara concerte, dar cam un sfert din câte aveam în mod obișnuit.

Acum că a venit timpul rece, s-au terminat și concertele alea.

Din punct de vedere financiar, a fost o prăbușire pentru voi?

Îți dai seama că a fost o diferență foarte mare. Fiecare a încercat să își gestioneze cât de bine a putut situația. Și obiceiurile ni s-au schimbat, cum a făcut toată lumea. Nu ne-am mai apucat să cheltuim aiurea.

S-a discutat foarte mult despre condiția artistului, mai ales despre artiștii independenți, cum ar trebui susținuți de stat. Au fost niște ajutoare, de 4000 de lei, în starea de urgență…

Stai puțin, era 4000 de lei brut. Trebuie să dăm înapoi la stat cam jumătate…

Da, brut. Și trebuia să îndeplinești mai multe condiții. Tu ce crezi, voi, artiștii, ar trebui să fiți susținuți de stat sau să încercați să găsiți soluții de supraviețuire, așa cum fac oamenii din toate domeniile?

E ciudat să răspund, pentru că ar trebui să mă pun eu mai sus decât vecinul meu.

“Nu suntem privilegiați, dar suntem un domeniu foarte lovit, fiindcă nu mai putem să ne facem meseria.”

Dan Byron, muzician

Și atunci trebuie să supraviețuim și să găsim soluții să depășim momentul ăsta.

Cine altcineva să ne sprijine?

Ți-ai fi dorit în anul acesta să fi existat ca artist în altă țară?

Nu. Cred că toți artiștii am visat asta cândva, să fim artiști în altă țară, dar situația nu e așa de roz nici pe acolo. Nu vorbim neapărat de timpurile astea, ci în general.

Costul vieții și cheltuielile sunt mult mai mari și sunt mult mai mulți artiști. Infinit mai mulți artiști.

Și atunci, te bați cu morile de vânt ca să te poți întreține.

Cunosc oameni care au trăit prin Londra, Berlin și mulți dintre ei nu au reușit, s-au apucat de altceva.

Tu mai faci și altceva în afară de muzică?

Nu. Nu am mai avut din ’98 niciun alt job, dar asta a fost o încăpățânare a mea, nu înseamnă că am trăit tot timpul lejer.

Au fost perioade în care ar fi trebuit să îmi iau, dar m-am încăpățânat să nu.

Dar ca cetățean, cum te simți într-o țară care are atâtea probleme cu spitalele, cu educația?

Știm cu toții unde ne aflăm. O parte din noi sunt deja pregătiți să plece, dar eu mi-am jucat cărțile cumva, adică m-am împăcat cu gândul că nu o să plec niciodată de aici.

Sau dacă o să plec, o să o fac nu pentru că mă gonește cineva, ci pentru a trăi ceva anume într-un anumit loc.

“Dormi fără vise, popor naiv,
Dormi ani la rând, culcă-te definitiv,
Iar dacă prin minune te-oi trezi din hibernare
Viața ți-o fi împrăștiată departe prin lume, peste hotare.”

Byron, Cântec de leagăn

Am ascultat noul tău EP. Aș vrea să te întreb de ce ai ales să scrii versurile în engleză? Mai ales că vorbești despre acasă.

El este scris în ultimii zece ani, iar eu m-am exprimat în engleză foarte multă vreme, apoi mesajul este unul universal, nu e românesc.

Practic, primul album scris în română a fost despre România, a fost albumul Nouă, de anul trecut. Acela nu ar fi putut fi scris în engleză. În schimb, ăsta are un mesaj universal.

Bine, dacă mă întrebi de Home, sweet home, poți să zici că se referă la noi, românii, dar piesa se referă, de fapt, la oricine.

Anul acesta ați avut și multe concerte din studio sau de acasă, transmise online. Cum e să ai un concert de acasă și să nu-ți vezi publicul?

Depinde cu ce mindset pleci. Bineînțeles că e ciudat.

La un moment dat mi-am dat seama că există o problemă, dar mi-am impus să judec toată treaba asta ca și cum aș avea un martor. Ca și cum aș cânta acasă la mine, dar aș avea un martor – laptopul, care transmite imaginile respective către toată lumea.

Anul acesta era an de după lansarea unui album, cum ar fi trebuit să arate și ce s-a schimbat?

Ar fi trebuit să avem concerte tot anul, să fim prezenți la cele mai mari festivaluri, deja existau contracte.

“Ne așteptam la vreo 70 de concerte anul ăsta și probabil că am avut 20.”

Ai văzut schema de ajutor de stat din partea guvernului pentru sectorul cultural?

Sunt foarte puțin la curent, adică sunt la curent cu ce trebuie să știu, dar toată treaba asta care s-a întâmplat acum, pe cine au favorizat și pe cine au defavorizat, pe mine mă privește, dar eu sunt în planul 2.

Îi privește direct pe cei din agenție, pe oamenii care organizează evenimente.

În plus, s-a anunțat când eu eram acum prins cu finalizarea și lansarea albumului.

Scopul lansării acestui EP care ar fi?

În primul rând, păstrarea sănătății mele mintale.

M-am trezit în situația de a sta acasă, ceea ce nu fac de foarte mulți ani. Și aveam piesele astea, cu care mă puteam juca, mi-au dat de lucru, dar mi-au făcut și mare plăcere.

Și acum, fanii tăi cum pot asculta EP-ul?

În general, lumea are un abonament la Spotify, la Apple Music, la Tidal, îl poate asculta acolo.

Dar dacă cineva e atât de respectuos și vrea să cumpere direct albumul, o poate face de pe siteul bandcamp.com, prețul albumului e un minimum setat de tine, dar persoana care cumpără poate plăti cât vrea de la suma aia în sus.

Când un album e cumpărat, mie îmi vine imediat mail cu cine a cumpărat album și cât a dat pe el, iar mie a doua zi îmi intră banii pe Paypal. Este cea mai corectă chestie din lume.

Tu ce muzică asculți?

Prea puțin din ce ascult eu e muzică românească. Ascult Robin and The Backstabbers, The Mono Jacks, Lucia, Grimus, dar și alții.

Altfel, sunt destul de la curent cu ce se întâmplă în lume, adică cu albumele care apar.

De exemplu, trebuie să reascult albumul de anul acesta al lui Bob Dylan. Mi-am cumpărat două reviste celebre, Uncut și Mojo, numerele de sfârșit de an, unde se află topul albumurilor de anul ăsta. Iar albumul lui Bob Dylan, care mie nu mi-a plăcut atât de mult, a ieșit pe primul loc la ambele.

Și am zis, cum adică? trebuie să îl reascult.

Mi-a plăcut foarte mult Fiona Apple anul ăsta. Și Moses Sumney.

Dar am o colecție de discuri, că eu chiar cumpăr, cu albumele mele favorite, cu ce mi-a plăcut dintotdeauna. Am de la Billie Eilish la Led Zeppelin. Sunt momente în care ascult albumele care mi-au plăcut în timp.

Citeam pe site-ul tău că în copilărie ți se spunea Dan Queen pentru că erai fan Queen.

Da, Queen a fost prima trupă pentru care am făcut o pasiune și cred că foarte multă lume se regăsește în muzica lor.

Ce crezi despre albumele solo ale lui Freddie Mercury?

Cred că nu a avut oamenii potriviți cu care să le facă, el a fost foarte visător. Cumva Mr. Bad Guy putea să fie un super album, dar nu cred că a știut să își aleagă oamenii care să le producă. Multe dintre piese sunt foarte faine.

Și, de altfel, cei de la Queen, când au făcut Made in heaven, albumul postum, au luat bucăți din Mr. Bad Guy și le-au făcut cu ei la instrumente.

Crezi că ar fi fost Freddie Mercury acest artist extraordinar fără ceilalți membri ai trupei Queen?

În mod sigur el era oricum extraordinar. Faptul că a reușit să facă o trupă stabilă cu cei trei, e o întâmplare, puteau să fie alți trei. Eu nu zic că ei nu sunt valoroși, sunt foarte valoroși, dar zic că e o întâmplare că s-au găsit așa. Ei puteau să cânte cu altcineva, la fel și el. Adică nu din cauză că s-au întâlnit au devenit brusc mari.

Ca să ajungi să faci muzică de calitate în România, crezi că e esențială educația muzicală? Mă refer la un liceu vocațional, o școală de muzică.

Cele mai mari nume din pop-rock nu au avut niciun studiu. Jimi Hendrix e considerat și în ziua de azi cel mai mare chitarist și inovator în domeniul chitarei electrice, iar el nu știa să scrie și să citească note. Asta îl face mai prost? Nu.

Bineînțeles că este de dorit să existe niște studii ca să te poți descurca mai ușor, dar nu e o condiție.

Te-ai gândit vreodată să te îndrepți către zona educațională, să predai altora ce știi tu?

Mă tot gândesc la asta de câțiva ani, pentru că la noi sunt niște segmente foarte slab reprezentate, ori inexistente.

Și eu visez de niște ani să predau songwriting. Mi se pare că e o chestie esențială, pe care noi o facem așa…încercăm să ne închipuim cum se face.

Ce îți place să faci, în afară de muzică?

Mă joc Assassin’s Creed Valhalla, nou apărut. Am jucat foarte multe părți din Assasin’s Creed, mi se pare că e un joc foarte reușit.

În afară de asta, acum nu mai joc nimic altceva, dar am jucat la viața mea GTA, inclusiv FIFA am jucat foarte mult, dar la FIFA e mișto să fii în gașcă, să faci campionate.

Altceva, în afară de jocuri?

Citesc constant. Îmi place foarte mult Filip Florian, bineînțeles Cărtărescu, am mai citit niște Dan Lungu, dar unele lucruri la el îmi plac, altele nu.

Și aș vrea să fiu mai la curent cu ceea ce se întâmplă în literatura română, mi se pare că nu există suficientă informație despre ea, o platformă care să îți dea totul pe tavă. La fel cum nu există pentru muzică. Dacă vrei să afli ce albume românești s-au lansat în ultimele două luni, e foarte complicat să afli.

Știu că tu scrii pe blogul tău. Te-a tendat vreodată să te îndrepți către literatură, să scrii o carte?

Bineînțeles că visez uneori să scriu ceva mai serios, dar mie mi se pare că e o meserie în sine, trebuie să înveți tu foarte multe lucruri ca să poți scrie o carte.

Altfel, ce îți dorești pe viitor?

Îmi doresc ce ne dorim cu toții, să scăpăm de coșmarul ăsta, să revenim la ce știam înainte, să ne întâlnim, să ne îmbrățișăm și să ne bucurăm de viață.

The post Dan Byron: “Nu suntem privilegiați, dar suntem un domeniu foarte lovit, fiindcă nu mai putem să ne facem meseria.” appeared first on Cultura la dubă.

Omul la lună și cel care a pus bazele acestui concept este Doru Pușcașu, muzicianul care combină poezia cu muzica, inginerul care lucrează în creație, soț și tată, un visător care acum își trăiește visul cel mai puternic – cântă și bucură oamenii cu muzica sa.

L-am întâlnit pe Doru chiar la Astra Film Festival, la aproape un an de la înființarea trupei și am încercat să aflăm ce a dat naștere muzicii pe care o creează.

După o oră de stat la povești, am plecat de la întâlnirea cu Doru cu speranța că pasiunea arzătoare pentru ceva anume chiar poate învinge fricile interioare, obstacolele și neîncrederea în propria persoană. Iar Doru a reușit să facă asta vorbind chiar despre sentimentele care l-au încetinit până acum, sentimente ce există în fiecare dintre noi.

Povestea lui Doru Pușcașu este despre cum poți găsi bucuria într-o țară a nesiguranței.

Cine ești tu, Doru? Ce făceai înainte de Om la lună?

Eu cânt de vreo 18 ani, de prin anul 2 de facultate, am terminat Electronica. Apoi am făcut master în jurnalism și comunicare și lucrez în presă din 2006, am lucrat la Mediafax vreo 9 ani și la Ringier încă vreo 5. Deci am fost vreo 14 ani în media, dar nu am scris, am lucrat în marketing, apoi am trecut pe creație.

În paralel, am cântat în două trupe, cu prietenii, așa era pe vremuri.

Am întemeiat o familie, soția mea a rămas însărcinată, am avut un băiețel, apoi încă unul. Și vreo 6 ani am fost tată, soț, m-am ocupat de gospodărie și am și lucrat, am făcut creație, ca să pot să-mi întrețin familia, dar am cântat tot timpul.

Mereu am cântat, am fost băiatul care cânta la focul de tabără.

“Stârneam o emoție în oameni, eram bucuros și voiam să împărtășesc asta cu cineva. Mă uitam în stânga, în dreapta și nu era nimeni. Și în momentul ăla a apărut ideea că mi-ar plăcea foarte mult să cânt cu niște băieți.”

Doru Pușcașu, Om la lună

Și cum a apărut Om la lună?

Cred că din momentul în care am început să înțeleg eu despre mine, ce nevoi am, nu m-am oprit niciodată din a compune. Și am tot compus cântecele mele, la pian, la chitară.

Acum îmi dau seama că locul meu chiar e pe scenă, dar mi-a luat foarte mult timp să realizez asta, să prind curaj și să îmi asum asta. Băi, locul meu chiar e pe scenă. Acolo sunt cel mai fericit, cred foarte mult în talentul meu și în ceea ce pot eu să ofer oamenilor și cred foarte mult în schimbul ăsta de energie, de emoție, între public și scenă. Fiecare își ia de la celălalt ce are nevoie.

Și prin 2018 pur și simplu n-am mai putut să nu cânt. Om la lună e un cântec din trupa mea veche și într- zi, când stăteam la o narghilea cu soția mea am avut o revelație: băi, eu sunt Om la lună și o să fac asta în continuare.

Am făcut o pagină de facebook – Om la lună – și un an de zile am căutat curaj și m-am tot sabotat. Știi că oamenii se tot autosabotează – n-am timp, n-am scula suficient de bună, n-am chitara nu știu care.

Și a venit cineva sau a fost o întâmplare anume care ți-a dat curaj?

Cred că s-a umplut. Eu așa am simțit, nu am mai putut, îmi ieșea prin piele și trebuia să fac asta. Am trimis niște cântece la Radio Guerilla, trase de un prieten al meu live, la el acasă. Și au prins foarte bine, la o săptămână după am cântat la Guerilla, apoi a început lumea să îmi scrie, a fost wow! și am început să cânt, eu singur.

Am început să fac niște piese, l-am găsit pe Dragoș Strat, el e chitaristul Om la lună acum. El e producător, a cântat în Mono Jacks, în Eyedrops, e un om cu experiență, are un studio de înregistrări.

Cu el am făcut primele piese Om la lună. El a fost producătorul meu.

Și anul trecut, la un concert de la Iași am avut o revelație. Stârneam o emoție în oameni, eram bucuros și voiam să împărtășesc asta cu cineva. Mă uitam în stânga, în dreapta și nu era nimeni. Și în momentul ăla a apărut ideea că mi-ar plăcea foarte mult să cânt cu niște băieți.

Dragoș i-a convins pe foștii colegi din Eyedrops să ne întâlnim și a fost dragoste la prima vedere (râde). Ne-am înțeles din prima, a fost o chimie senzațională.

Ne-am dus la sala de repetiții și am făcut piesa Pace în prima repetiție.

Și am început să luăm piesele mele vechi, care erau doar cu voce și chitară sau doar cu voce și pian, și au pus ei instrumentele, layere, layere. Și am zis: ce ar fi să facem un concert? Timid am zis: hai!

Iar în octombrie anul trecut, exact la Astra Film Festival, am avut primul nostru concert ca trupă.

De atunci, a crescut foarte mult proiectul, noi am fost serioși și ne-a și plăcut.

“Cred că vorbesc foarte deschis despre emoții, despre frici, despre traume, despre scheleți din dulap, despre lucruri despre care nu prea se vorbește.”

Cine vine la concertele voastre?

Sunt oameni de toate vârstele, asta e fabulos. Am avut la Timișoara concert acum o săptămână, a venit o familie cu o fetiță de 3 ani care știa versurile. La 3 ani! Și tatăl și mama știau versurile. Iar noi nu îi cunoaștem, nu sunt în cercul nostru de apropiați.

Sunt multe fete în public?

Nu, ăsta a fost și primul meu gând. O să râzi, dar o să vezi jumate-jumate, poate chiar mai mulți băieți.

Vorbeați înainte de lansarea albumul Dans despre poezie cântată. Cum funcționează la tine creația, întâi scrii versurile, ca pe o poezie, apoi construiți muzica pe ele?

Nu întotdeauna. De cele mai multe ori da, înainte sunt poeziile. Dar se întâmplă și să mergem la sală, să cântăm și să îmi vină apoi o idee și să crească din muzică versurile.

Și cam despre ce vorbești în versurile tale?

Cred că despre lucruri care ni se întâmplă. Cred că vorbesc foarte deschis despre emoții, despre frici, despre traume, despre scheleți din dulap, despre lucruri despre care nu prea se vorbește.

În general, oamenii, mai ales în social media, apar așa la dungă, totul perfect, nu prea vorbesc despre ce sunt ei cu adevărat. Nu vorbim despre faptul că avem coșuri, că facem tâmpenii, că uneori greșim, ci încerci să scoți ce e frumos la iveală, #mydubai, #feelingblessed.

Nu m-am gândit la asta de la început, dar cred că asta am făcut diferit, am făcut un fel de terapie pe muzică, vorbesc despre lucruri pe care le simțim cu toții.

Există în voi, ca artiști, teama să nu semănați cu alte trupe? Mulți oameni spun că trupele alternative românești sună cam la fel.

Da, cred asta. Dar cred că e natural să suni ca alte trupe. Că dacă ție îți place altă trupă, românească sau de afară, cred că e un soi de influență sau mimetism. Dar atâta vreme cât oamenii din trupă ascultă genuri diferite de muzică, în momentul în care se pun layerele, sună diferit.

Mie nu îmi e frică de ideea de asemănare cu o trupă sau alta, nu am o problemă cu asta. Mi se pare că atâta vreme cât ție îți place ce cânți și omului îi place cântecul ăla, e foarte bine.

“Cred că e un atuu al generației noastre, am crescut în perioada lui Ceaușescu, apoi în tranziție, cred că suntem foarte adaptabili. Nu ne speriem la o schimbare.”

Ție acasă ce îți place să asculți?

Asta mi se pare că e frumos la noi în trupă, că suntem foarte diferiți. Eu ascult mult jazz, muzică veche, muzică italiană, spaniolă, mexicană, îmi place mult muzica regională. Nu ascult neapărat muzică actuală.

Băieții sunt ascultători de rock, de hard-rock, de indie, de trip-hop.

Și atunci, ceea ce pune fiecare e diferit. Fiecare pune influența lui.

Acum, la un an de existență Om la lună, tu poți să te susții doar din muzică? Ai renunțat la alte joburi?

Nu, încă nu. Dar îmi doresc foarte mult asta. Cred foarte mult că o să crească și mai mult Om la lună.

Cât de tare v-a afectat pandemia?

Cred că deloc. A fost o mare oportunitate pentru noi. Cred că e un atuu al generației noastre, am crescut în perioada lui Ceaușescu, apoi în tranziție, cred că suntem foarte adaptabili. Nu ne speriem la o schimbare.

La începutul pandemiei a fost într-adevăr groaznic, nu știam ce se va întâmpla mâine, it’s the end of the world, as we know it?

Dar după ce ne-am trezit din primii pumni am zis: stai, ce putem să facem? Dacă tot suntem izolați, hai să cântăm. Și am început să facem niște piese, fiecare de la casa lui. Și am înregistrat, apoi le-am montat, le-am pus pe net și au avut mare succes.

Apoi i-am chemat pe băieți la mine, stau într-o casă pe pământ și am avut șansa că etajul și mansarda erau libere. Și așa ne-am izolat împreună și a ieșit albumul Dans.

Tu ce îți dorești pentru viitorul tău, ca artist? Unde ai vrea să ajungi?

Pragmatic, mi-aș dori să pot să trăiesc doar din asta. Asta mă face super fericit.

Iar emoțional aș vrea să fac asta foarte mulți ani de acum înainte fiindcă simt că am multe de transmis și că sunt mulți oameni care vor să primească asta.

Ca tată și soț, cum te-a schimbat succesul trupei?

Nu foarte mult. Cred că soția și băieții mei sunt foarte mândri de mine, vin la concerte, soția mea vine cu mine în turnee. Ei au știut de la început ce mă face pe mine fericit, e parte din viața mea, nu a schimbat foarte mult lucrurile.

Cum vezi România ca țară în care îți crești copiii?

Offf, asta mi se pare cel mai greu. An după an mă gândesc dacă e bine că suntem încă aici, dacă e bine să crească ei aici, dacă mai avem o șansă, mai votăm, mai încercăm să schimbăm.

Cumva, trăim dezamăgiri după dezamăgiri și mi se pare că noi putem să ducem asta la nesfârșit, dar e în permanență întrebarea asta: e bine pentru copiii noștri să crească aici, să se confrunte cu toate nebuniile astea, e bine să meargă la școala de stat sau privată și să vadă nedreptate?

E o întrebare permanentă pe care ne-o punem noi, ca părinți n-avem un răspuns încă.

Am un băiat în clasa a III-a și unul în clasa I. Acum a început școala și, pe lângă nesiguranța noastră ca nație, mai e și nesiguranța perioadei. Nu știu cum e mai bine, dar ne gândim foarte mult: băi, e bine ce facem?

The post Din frica interioară până la lună. Povestea lui Doru Pușcașu, inginerul care a creat Om la lună. appeared first on Cultura la dubă.

Videoclipul realizat de Dragoș Ometiță este filmat dintr-un singur cadru și o aduce în centrul atenției pe balerina Irina Stinghe.

Pentru a realiza albumul în izolare, cei 4 membri ai trupei au locuit împreună 15 zile, timp în care au compus șase piese despre stările pe care le-au experimentat de la începutul pandemiei.

“Bune și rele, de la frică și incertitudine, la tihnă și recunoștință pentru timpul dat. Este o invitație în universul personal al trupei în care publicul va descoperi și vulnerabilitate și siguranță și revoltă și deznădejde, într-un discurs sincer, extrem de diferit stilistic de la o piesă la alta. Un indie rock cu o mulțime de influențe, de la alternative și post rock, la disco și electro pop.” – se arată într-un comunicat de presă transmis de trupă.

“Toată perioada aceasta a fost ca un dans cu stările și cu sentimentele noastre. A fost un timp cu noi înșine din care am încercat fiecare să învățăm câte ceva. Să trecem de la lamentare și deznădejde, la o perspectivă nouă de reevaluare a lucrurilor importante, de regăsire a unor bucurii uitate sau devenite între timp mai puțin importante.

A fost un timp de respiro după o lungă perioadă de fugă permanentă după ceva, un timp căruia dacă reușim să îi găsim un sens personal poate să reprezinte ceva decisiv în evoluția noastră ca indivizi.” – a declarat solistul Doru Pușcașu, omul căruia se datorează apariția acestei trupe.

Om la lună a început în mai 2018 ca un demers de poezie cântată de Doru Pușcașu, în care chitara sau pianul completau versurile sale. Ulterior, acestuia i s-au alăturat muzicienii Dragoș Strat, Cătălin Constantin și Adrian Maraloiu, iar din septembrie 2019 există oficial trupa om la lună.

Primul lor album complet era programat să fie lansat în aprilie 2020, dar a fost amânat pentru toamna aceasta.

În perioada de izolare, om la lună a lansat single-ul Pace, iar videoclipul a fost realizat de imagini adunate de la fanii trupei.

The post Om la lună, trupa născută din poezie cântată, a lansat videoclipul Dans. Urmează și albumul compus în izolare. appeared first on Cultura la dubă.