De mai bine de 24 de ore, asistăm la un război pe care îl urmărim cu sufletul la gură în fața ecranelor. Ucrainenii, în schimb, trăiesc drama invaziei direct, printre sunetele de explozii și împușcături, copleșiți de sentimentul de frică și de necunoscut. Bărbații între 18 și 60 de ani sunt obligați prin lege marțială să meargă la luptă, iar femei și copii părăsesc Ucraina și fug în România, Polonia sau Molodova pentru a-și salva viața.

Nimeni nu știe ce va face mai departe Vladimir Putin și cum va arăta viitorul în regiune. În fața acestei incertitudini, civilii reacționează diferit, mânați de frică, dar influențați și de ceea ce citesc în presă și pe rețelele sociale.

Informația este în aceste momente crucială.

Pentru a înțelege mai bine comportamentul maselor în acest context, am stat de vorbă în după-amiaza zilei de 24 februarie cu sociologul Darie Cristea, prodecan al Facultății de Sociologie din București. Menționăm data exactă a interviului fiindcă situația din Ucraina se poate schimba de la o oră la alta. Darie Cristea predă sociologie politică, metodologia studiilor de securitate sau victimologie, motive pentru care am considerat că este o persoană potrivită pentru a analiza actuala situație.

Așa cum veți citi și mai jos, trebuie să facem, însă, diferența esențială între informație și opinie. Pentru claritate, precizăm că răspunsurile de mai jos reprezintă o opinie.

***

Vorbind despre populația Ucrainei, fiindcă ei sunt acum în pericol direct, la ce ar trebui să ne așteptăm ca reacție a civililor în fața războiului? Am văzut deja că foarte mulți oameni părăsesc țara, alții rămân acolo și se roagă, alții își fac provizii.

Realitatea este că noi nu știm foarte mult la ce să ne așteptăm, prin simplu fapt că aici e o doză foarte mare de incertitudine.

În Europa, cel puțin populațiile din zona occidentală, central-europeană și chiar din estul Europei, nu prea s-au mai confruntat cu războiul de zeci de ani. Sigur, în anumite zone din fosta Iugoslavie au mai avut conflicte, dar aici pariul fundamental este dacă ne confruntăm cu o invazie tradițională pe scară largă sau e vorba de alt tip de operațiuni militare.

Practic, civilii nu știu cum să se raporteze la această incertitudine, fiindcă ei nu mai au nici măcar tipul de răspuns pe care îl aveau populațiile tradiționale de-a lungul timpului, care se confruntau des cu războiul.

Nu mai există niște formate pentru așa ceva.

Gândiți-vă că e prima dată în ultimii 20 de ani, prima dată în istoria de sute de ani a Europei, în care cele mai multe țări au desființat serviciul militar obligatoriu. Populația nici nu are o imagine clară asupra a ceea ce ar însemna acest război.

O populație care are acest concept al serviciului militar înțelege ce înseamnă să te prezinți la o unitate militară, ce face restul familiei când bărbatul pleacă la război, sunt niște trasee tradiționale de care populațiile actuale sunt complet dezinteresate fiindcă nimeni nu a mai crezut că așa ceva mai este posibil.

Sunt analiști foarte serioși, autori internaționali care ne-au tot povestit în ultimii 30 de ani că războiul nu o să mai fie cum a fost, că o să fie cibernetic, economic. Și noi ce vedem acolo? Vedem niște imagini cu tancuri, artilerie grea, avioane, infanterie, bombardamente, ceva ce credeam că e imposibil în Europa. Totuși, Ucraina e o țară europeană.

E ceva acolo care nu se potrivește cu cadrele mentale pe care populațiile de astăzi le au privind tipul de interacțiune între societăți. De aceea lumea se uită uimită la așa ceva.

Acum, o parte din populația ucraineană fuge fără să știe exact unde, pentru a își salva viața. Ei nu știu când se închid anumite posibilități de a pleca. Vorbim despre trupe rusești aflate pe teritoriul ucrainean. Poate peste două zile nu vor mai putea pleca. Nimeni nu știe.

Cum ați analiza, ca sociolog, comportamentul maselor în fața pericolului războiului?

Refugiații sunt pur și simplu conduși de teamă. Nu există altă emoție mai puternică în aceste momente.

Ei și-au lăsat tot ce aveau – casă, familie, locuri de muncă.

Și ce e inedit în această situație e că nu sunt niște refugiați care pleacă în urma unui război de lungă durată. Ei pleacă din fața unei lovituri despre care nu se știe mare lucru.

Noi nu știm cum o să arate acest război mâine sau poimâine.

Dar nu e cumva ironic că în era tehnologiei știm, de fapt, atât de puține lucruri?

Noi am avut informări în timp real privind comasarea de trupe la granița Ucrainei, reacțiile politice, negocierile aproape că s-au purtat la televizor. Dar, până la urmă, treaba asta nu ne protejează deloc în fața unui război, până la urmă, de tip clasic.

Pe de altă parte, ciudățenia momentului este următoarea: s-a tot vorbit despre invazie, dar noi vorbim acolo de o invazie clasică și de un sprijin acordat unei lovituri de stat din interior. Au fost lovite puncte strategice, probabil se încearcă cucerirea capitalei, instaurarea unui guvern prieten rușilor.

Deci nu suntem exact pe un scenariu clasic de război, chiar dacă la începutul bombardamentelor părea așa.

Revenind la refugiați, chestiunea este foarte complicată. Pe de o parte, gradul de distrugere din jur nu este la nivelul la care să zici că nu mai ai ce să aperi.

E un pariu acolo: ieșim pentru că acum încă putem sau poate dacă stăm nu o să fie chiar atât de rău.

Incertitudinea este groaznică din acest punct de vedere.

În plus, dacă Rusia va ocupa Ucraina, traiul lor acolo nu va mai semăna cu nimic din ceea ce a fost înainte. Probabil există și liste negre cu oameni care au fost anti-Putin. Gradul acesta de incertitudine va rămâne în Ucraina și dacă războiul nu va avea amploarea pe care o știm din războaiele mondiale. Prin urmare, pentru mulți pare mai rezonabilă plecarea.

Ați insistat pe ideea de incertitudine. Credeți că ea este accentuată din cauza comportamentului imprevizil al personajului care a gândit toată această operațiune, Vladimir Putin?

Când vorbim despre Rusia lui Putin, vorbim despre un sistem politic aproape dictatorial. Nu e dictatură în sensul în care o cunoaștem noi, e o dictatură mai sofisticată, mai pentru mileniul III. Dar este un sistem dictatorial.

Practic, evoluția de acolo nu depinde de mecanisme instituționale, în care președintele discută cu alte forțe politice, cu instituții politice din țară, cu guvernul, cu parlamentul, cu generalii de armată. Acolo dacă vrea Vladimir Putin să atace, atacă.

Și atunci, posibilul război despre care discutam acum patru săptămâni, nu era prognozabil fiindcă nu era o chestiune sistemică. Era pur și simplu ceva ce ținea, în ultima instanță, de dorința lui Vladimir Putin.

Nu pot fi făcute presupuneri findcă nimeni nu știe ce este în capul lui Vladimir Putin.

În ceea ce privește poporul român, care credeți că ar fi reacția naturală la ceea ce întâmplă în vecinătatea noastră? Frica e un sentiment justificat în acest context pentru România?

Având în vedere gradul de imprevizibil al evenimentelor, evident că frica este un sentiment individual de înțeles. Din fericire, deși trăim într-un stat în care lumea are foarte puțină încredere în instituții, lumea are, în schimb, încredere în NATO și în Uniunea Europeană.

Trebuie să înțelegem că facem parte din aceste două mari structuri, mai ales din NATO în acest context.

Forța României, ca și a Poloniei, ca și a țărilor baltice, stă în faptul că suntem în aceast aranjament internațional care este foarte solid și foarte puternic.

Nu există nicio șansă ca aceste țări să fie luate individual.

Credeți că accesul la internet în contextul războiului ajută sau face mai mult rău din punct de vedere al dezinformării și manipulării maselor?

Sunt beneficii și pericole legate de accesul nelimitat la informație. Accesul acesta nelimitat înseamnă și accesul celor care transmit informația către un public nelimitat, iar informația nu mai poate fi verificată.

Informațiile puse în circulație sunt din ce în ce mai greu de verificat.

Până la urmă este un fenomen democratic, dar se pune foarte multă presiune pe cultura mediatică a publicului. Iar în cazul ăsta, se pune mare accent pe cultura de securitate a publicului.

Publicul trebuie să separe informația de opinie. Din păcate, dacă ne uităm la televiziunile de știri, vedem un amestec nu foarte în regulă acolo. Mai mult avem opinii, nu neapărat avizate, decât informații.

Inclusiv structuri consacrate din media românească au pus prea mult accent pe senzațional.

Informația corectă este crucială în acest moment.

Cum vă explicați ca sociolog revenirea războaielor în istorie, faptul că în 2022 mai asistăm la așa ceva? E ceva ce ține de firea umană, apar acești lideri nocivi de necontrolat care se cred mai presus de ceilalți sau care ar fi explicația?

Chiar și înainte de Primul Război Mondial, presa și literatura de specialitate consemna că Europa a ajuns la un grad de civilizație în care nu mai sunt posibile războaie între statele europene, că oamenii sunt civilizați și că, de fapt, niciunul dintre statele participante nu și-a dorit acel război. Și atunci era o lume cumva globalizată. Sigur, nu la nivelul de astăzi, dar Europa avea un tip de comunicare în interiorul ei și se bucurase de o perioadă lungă de pace.

După al Doilea Război Mondial, la fel s-a crezut că după o asemenea atrocitate, cel mai mare război din istorie, un alt război nu va mai fi posibil.

Războaie vor mai fi, din păcate, cauzele sunt multiple, dar cred că miza liderilor este să le țină pe cât posibil mai restrânse, cât mai controlate, pentru a nu degenera într-o situație care să implice mai multe state.

The post Darie Cristea, sociolog: “Publicul trebuie să facă diferența între informație și opinie. Informația corectă este crucială în aceste momente.” appeared first on Cultura la dubă.

Cum se răspândesc teoriile conspiraționiste, de ce unii oameni aleg să creadă în ele și nu în spusele apropiaților și ale medicilor? Și de ce oamenii devin agresivi când au credințe diferite decât ale altora, în mediul online?

Am stat de vorbă despre toate aceste lucruri cu sociologul Darie Cristea, profesor universitar și prodecan al Facultății de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității București și credem cu tărie că în aceste momente ar trebui să ascultăm ceea ce spun specialiștii și să apelăm la ei atunci când avem întrebări, fie că vorbim despre medici, psihologi, sociologi, cercetători.

“E foarte ușor să spui că ți se ascunde ceva pentru că, practic, nu trebuie să mai probezi ce ți se ascunde, din moment ce ți se ascunde.”

Darie Cristea, sociolog

De ce credeți că unii oameni aleg să creadă mai degrabă surse neoficiale, informații răspândite pe internet, decât sursele oficiale?

Noi nu avem în momentul de față o evaluare foarte precisă a câți oameni cred în teoriile conspirației și în ce măsură cred în aceste teorii. Aici sunt mai multe grade de neîncredere.

Pe de o parte, sunt cei care pur și simplu neagă existența virusului, conspiraționismul ăla stupid, pe de altă parte sunt cei care nu cred raportările autorităților, cei care au anumite dubii referitoare la modul în care se transmite virusul.

Problema este că, de exemplu, dacă autoritățile fac anumite greșeli de comunicare sau dacă apar cu ajutorul mass-media anumite incertitudini la nivel de comunicare publică, există riscul ca din ce în ce mai mulți oameni să își piardă încrederea în discursul oficial.

Asta și pe fondul incertitudinii legate de virus, pe fondul restricțiilor, pe fondul unor nemulțumiri legate de aceste restricții.

Probabil cei mai mulți oameni nu sunt negaționiști, dar au într-o anumită măsură îndoieli legate de ceea ce se știe despre virusul ăsta.

Explicația e destul de simplă: de obicei, o teorie a conspirației în primul rând îți rezolvă problemele de incertitudine, îți explică cum stă treaba. Că sunt unii pe undeva și ne ascund anumite lucruri.

E foarte ușor să spui că ți se ascunde ceva pentru că, practic, nu trebuie să mai probezi ce ți se ascunde, din moment ce ți se ascunde.

Pe de altă parte, întotdeauna explicația bazată pe teoria conspirației este mult mai coerentă decât teoria reală.

O explicație științifică ce implică și anumite restricții va fi mult mai greu de digerat de către public. În al doilea rând, o explicație științifică e mai greu de înțeles.

În al treilea rând, o explicație științifică va trebui să țină cont de faptul că ea nu îți poate promite că problema se va rezolva săptămâna viitoare, ci fiind o explicație serioasă, va fi relativ pesimistă: va trebui să menținem restricții o anumită perioadă, vaccinul probabil o să apară într-o anumită formă, nu știm când, probabil anul viitor, pandemia va ține 1 an – 2, nu știm.

Sunt chestiuni care nu liniștesc publicul, nu asigură confortul acela psihologic. Și atunci e mult mai ușor să crezi într-o teorie a conspirației ori doar în anumite elemente ale teoriei.

“Până acum o lună eram toți îngrijorați de locuri de muncă, de salarii și de alte lucruri, acum toată lumea ține cu tot dinadinsul să își facă vacanța. Lucru care nu e foarte rațional.”

Credeți că autoritățile au greșit într-un anumit moment, în comunicare, de a escaladat această neîncredere?

Nu este vorba despre a greși pur și simplu. Noi încă nu știm extrem de multe despre virusul ăsta. Și atunci toate aceste măsuri, multe dintre ele medicale și inclusiv administrative sunt, să spunem empirice. Se adaptează unui anumit tip de situație.

Și atunci evident că publicul va găsi anumite puncte în care măsurile se contrazic, în care politicile nu par neapărat foarte coerente. Deci nu e vorba despre a face niște greșeli, în sensul clasic, dar chestiunile astea vor fi taxate ca niște greșeli și pe fondul unor frustrări, unor nemulțumiri.

Apropo de frustrări, cât de mult credeți că a contribuit la neîncredere și criza financiară, faptul că unii oameni și-au pierdut locurile de muncă?

Problema cea mai mare este legată de marea masă a oamenilor care au fost afectați, nu neapărat la nivel de venit și de locuri de muncă, ci care au fost afectați la nivel de viață cotidiană.

Cel mai complicat lucru a fost această schimbare, fără un termen clar, al obiceiurilor care țin de viața cotidiană. Și vedem, de exemplu, că zilele acestea e un fel de revoluție a vacanțelor.

Până acum o lună eram toți îngrijorați de locuri de muncă, de salarii și de alte lucruri, acum toată lumea ține cu tot dinadinsul să își facă vacanța. Lucru care nu e foarte rațional, dacă acum două luni am fi fost foarte mulțumiți dacă ne lăsau să ieșim din oraș sau să mergem până la magazin, acum insistăm să mergem la plajă.

Trebuie să recunoaștem că e puțin absurd. Dar e o reacție psihologică ce vine, totuși, după un tip de izolare care a fost percepută ca fiind foarte brutală.

Revenind puțin la neîncredere, ne-ați explicat pe ce fond apare această neîncredere, dar aș vrea să vă întreb pe ce fond apare și agresivitatea oamenilor? Că una este să nu aibă încredere și altă este să devină agresivi cu oamenii care cred în pericolul virusului.

De câțiva ani, ați văzut, România a fost marcată de o separație destul de agresivă între tabere ideologice, politice și așa mai departe. Drept urmare, totul ține inclusiv de aspectul acesta valoric, în condițiile în care unele persoane resimt că le sunt amenințate interesele imediate.

Aici nu vorbim despre o idee filosofică asupra libertății, ci de faptul că omul a simțit efectiv o restrângere a libertăților și atunci devine o idee pentru care unii oameni consideră că pot lupta.

Și se apară certându-se cu cei care militează pentru restricții, certându-se cu autoritățile.

Eu mă refeream la un soi de agresivitate gratuită, dau exemplu cazul Andreei Esca, mărturia sa sinceră că ea și familia ei au avut Covid și valul de reacții agresive din partea unor oameni care spun că ar fi fost plătită, că nu există Covid și așa mai departe.

E suficient să vă uitați pe orice articol din online, la comentarii, ca să vedeți că există această formă de agresivitate gratuită. În general, mediul online la noi, dacă vă uitați pe comentarii, este încărcat de această agresivitate.

“Într-un fel tragi-comic, toate nemulțumirile se mișcă în jurul ideii de a-și salva vacanța. E o temă care a apărut de niciunde, dacă acum două luni eram mulțumiți că putem merge într-un magazin.”

Dar de unde vine această agresivitate?

Păi, în general, omul, prin aceste forme de agresivitate, își descarcă frustrările. Dacă aplică asta în online are impresia că e protejat de un anumit soi de anonimat, acolo poate să spună ceva fără ca oamenii din jur să se uite urât la el.

Și pe urmă escaladează. Eu pun un comentariu, altul care nu e de acord mai pune un comentariu, eu spun ceva mai puțin drăguț despre el, el spune despre mine, e foarte ușor să escaladeze genul ăsta de chestiuni în mediul online.

De foarte multe ori genul ăsta de agresivitate e mai vizibil în mediul online decât în realitate și poate că o educație online a românilor nu ar fi rea.

În ceea ce privește separarea populației în acest context al pandemiei, cât de periculoasă e gândirea extremă că “nu există virusul” și ce ar putea face autoritățile ca să mai atragă oameni în cealaltă tabără, care crede?

Eu cred că oamenii care neagă virusul sunt, totuși, în minoritate. Există, însă, persoane care au anumite nemulțumiri sau neîncredere în anumite aspecte privind modul în care autoritățile gestionează situația.

Evident că prelungirea acestei situații sau introducerea unor noi restricții va crește numărul nemulțumiților și al celor care încep să aibă anumite dubii.

Deci, deocamdată nu cred că suntem în pericol să avem o majoritate de negaționiști, dar vor începe să fie puse la îndoială din ce în ce mai multe aspecte, publicul pierzându-și răbdarea, acceptând din ce în ce mai puține restricții.

Probabil că o mai bună popularizare a cercetărilor care se fac pentru vaccin ar fi interesantă, mai ales că publicul este captiv știrilor privind acest virus. Deci în loc să se uite la probleme legate de acest virus, poate ar fi bine ca din când în când să aibă materiale privind cercetările care se fac în această problemă.

Într-un fel tragi-comic, toate nemulțumirile se mișcă în jurul ideii de a-și salva vacanța. E o temă care a apărut de niciunde, dacă acum două luni eram mulțumiți că putem merge într-un magazin.

Lipsa educației are un rol important în răspândirea teoriilor conspiraționiste sau sunt și oameni educați care cred în ele?

Teoretic, ar trebui să aibă. Dar veți vedea și oameni educați care cred în așa ceva. Aici e și o chestiune cumva instinctuală, nu știu dacă e corect termenul, dar vine ca urmare imediată a unor supărări, frustrări, percepi că discursul oficial nu îți oferă o explicație coerentă și atunci e ușor să apelezi la așa ceva.

Mai ales că aceste idei circulă prin social media și sunt ușor de accesat. Inclusiv oameni care par foarte raționali, e de ajuns să vadă chestia asta de câteva ori pe rețele sociale și atunci o să se întrebe “domne, o fi ceva ce zic și ăștia”.

Deci pericolul nu e la cei care zic că nu există virusul pur și simplu, ăștia sunt o minoritate, dar există riscul ca de la un punct încolo, pe fondul unei nervozități induse de situații pragmatice, din ce în ce mai mulți oameni să zică ” o fi ceva, de oamenii ăștia nu reușesc să rezolve problema”.

În încheiere, ați putea să ne dați un sfat, la nivel inter-uman cum am putea noi să interacționăm cu apropiați care nu cred în pericolul acesta încât să îi convingem că pericolul există și că ar trebui să își ia și ei măsurile de precauție?

E foarte complicat pentru că noi, ca oameni, nu avem autoritatea nici de a îi pune pe alții să respecte măsurile, nici de a îi educa, în ultimă instanță. Singurul lucru pe care îl putem face este să respectăm noi aceste măsuri și să nu intrăm în polemici inutile cu persoane de genul acesta.

Aici nu este o chestie care se rezolvă prin principii, ci prin model. Dacă cea mai multă lume respectă aceste măsuri, în final, pe o regulă a bunului simț, și ceilalți vor face același lucru.

The post “Prin agresivitate online, oamenii își descarcă propriile frustrări.” – Interviu cu sociologul Darie Cristea despre comportamentul maselor în pandemie appeared first on Cultura la dubă.