În ideea stimulării creației și a inovației teatrale și pentru a susține si încuraja scrierea dramatică, Teatrul Nottara lansează a doua ediție a Concursului de Dramatizări „Horia Lovinescu”, ce face parte dintr-un program care are în vedere inițierea unor proiecte culturale de cercetare și analiză teatrală.

Concursul de Dramatizări „Horia Lovinescu” își propune să descopere și să stimuleze talente și să creeze un spațiu de dialog între diverse componente ale mediului cultural și ale actului artistic.

Aflat la cea de a doua ediție, concursul lansează o nouă provocare, și anume o dramatizare după romanul „Confesiunea adolescentei” de Annie Ernaux, scriitoare franceză laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, în 2022, „pentru curajul și acuitatea clinică cu care dezvăluie rădăcinile, înstrăinările și constrângerile colective ale memoriei personale”. Annie Ernaux, a cărei operă literară este centrată pe teme precum corp, feminitate, intimitate, relația cu timpul și memoria, a câștigat numeroase alte premii prestigioase: Premiul „Marguerite Yourcenar”, Premiul Renaudot, Premiul Strega, Premiul Formentor, Premiul „Gregor von Rezzori”.

„Confesiunea adolescentei” este o incursiune sinceră și dureroasă într-un moment din trecutul naratoarei – prima experiență sexuală când avea 18 ani – pentru a înțelege mai bine mecanismele care au stat la baza structurării identității ei. La distanță de 50 ani, scriitoarea încearcă pentru prima oară să se apropie de adolescenta de care fugise întreaga viață. O carte de autoficțiune în care memoria devine un personaj în sine, „Confesiunea adolescentei” explorează cu pasiune și curiozitate prin cele mai ascunse colțuri ale trecutului, lăsând mereu să planeze o urmă de îndoială asupra veridicității propriilor amintiri.

„Confesiunea adolescentei” de Annie Ernaux a apărut în limba română la Editura Pandora M, colecția „Anansi Contemporan”, în traducerea Mădălinei Ghiu și a lui Vasile Zincenco, 2022.

Câștigătoarea primei ediții este Alma Andreescu, pentru dramatizarea după romanul „Lapte negru” de Elif Shafak. Producția acestui spectacol va fi realizată în perioada octombrie – decembrie 2025, iar regia artistică va fi semnată de regizoarea Leta Popescu.

Concursul se va desfășura în trei etape:

Etapa 1. 12 mai 2025 – 23 iunie 2025

În perioada 12 mai 2025 – 23 iunie 2025 se vor trimite pe adresa de e-mail concurs.dramatizari@gmail.com următoarele fișiere: structura dramatizării și o parte din dramatizare care va cuprinde între 3 și 5 scene, care să reprezinte o pondere între 30% și 50% din întreg. Documentele se vor trimite ca fișier atașat, fără menționarea numelui autorului. Un al doilea fișier atașat, cu titlul „Date de contact”, va conține titlul ales spre dramatizare, numele și datele de contact ale autorului și va fi deschis de juriu doar după desemnarea textelor câștigătoare.

Secretariatul concursului va trimite juriului textele primite și va asigura confidențialitatea datelor de identificare.

De asemenea, documentele pot fi trimise și fizic, la adresa: Teatrul Nottara, Bulevardul Magheru, nr. 20, sector 1, cod poștal 010334, București, cu mențiunea: Pentru Concursul de Dramatizări „Horia Lovinescu”. Lucrările trimise prin poștă sau curier nu vor fi semnate, iar pe plic nu se vor menționa numele și adresa expeditorului. În plicul ce conține lucrarea va fi introdus un alt plic închis, care va include numele, adresa autorului și un motto care se va regăsi pe prima pagină a lucrării și va servi drept element de recunoaștere. Acest plic se va deschide după desemnarea câștigătorilor.

În urma acestei etape vor fi selectate între 3 și 10 dramatizări care vor intra în etapa următoare. Titlurile câștigătoare vor fi anunțate pe 28 iulie 2024.

Etapa 2. În perioada 25 – 29 august 2025, câștigătorii primei etape își vor dezvolta dramatizarea în cadrul unui workshop condus de Mihaela Michailov.

Etapa 3. În urma atelierului, participanții își vor definitiva dramatizarea și vor trimite până la data de 15 octombrie varianta finală a dramatizării. Câștigătorul va fi anunțat până, cel târziu, pe data de 1 noiembrie 2025.

Textele vor fi lecturate și evaluate de Consiliul Artistic al Teatrului Nottara, care va desemna atât câștigătorii primei etape, cât și dramatizarea câștigătoare.

În cadrul evaluării vor fi luate în considerare calitatea scriiturii, dinamica și complexitatea structurii dramatice și potențialul pentru o punere în scenă. Un avantaj în departajare îl poate constitui dezvoltarea unei structuri dramatice care să nu se axeze doar pe monolog, ci care să includă mai multe personaje.

În momentul înscrierii la concurs, autorul/autoarea își exprimă acordul pentru a participa la atelierul de scriere dramatica în perioada mai sus menționată.

Câștigătorul / câștigătoarea își exprimă acordul scris pentru montarea dramatizării în exclusivitate la Teatrul Nottara și va manifesta deschidere în vederea unei potențiale colaborări cu regizorul / regizoarea spectacolului și echipa artistică.

Dramatizarea câștigătoare va fi montată în anul 2026. Pentru participarea la acest concurs nu există limită de vârstă. Premiul Concursului de Dramatizări „Horia Lovinescu” constă în montarea textului pe scena Teatrului Nottara cu plata drepturilor de autor aferentă.

Horia Lovinescu este unul dintre cei mai importanți dramaturgi din a doua jumătate a secolului trecut și a fost director al Teatrului Nottara în perioada 1964-1983. Este autor, alături de regizorul Dan Micu, al dramatizării care a stat la baza celebrului spectacol „Karamazovii”, montare care a marcat istoria teatrului românesc.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Teatrul Nottara lansează Concursul de Dramatizări „Horia Lovinescu” appeared first on Cultura la dubă.

Cultura la dubă a lansat în luna martie 2021 o provocare către cititori, cu intenția de a încuraja scrisul în orice formă. Am primit numeroase scrieri din partea cititorilor, printre care poezii, proză, eseuri, pagini de jurnal, recenzii de carte.

Textele de mai jos, 7 povești scurte pline de imagini puternice și de emoție, îi aparțin Izei Csercsey, pe care noi am ales-o câștigătoarea lunii aprilie. Despre ele, autoarea spune că sunt “mai mult sau mai puțin fictive”.

15 minute de celebritate
Eram un copil flamboaiant, vocal și activ. Bucurie maximă a fost primirea unui magnetofon când venise tata acasă. Timpul petrecut cu noi era foarte scurt, așa că am pregătit intens actul artistic viitor. Creasem o operă proprie, nu puteam să mă prezint cu cover-uri sau recitări ale altora. Ploua cu aplauze, mă înclin, mulțumesc și opresc aparatul. Am ascultat așa-zisele minutele de glorie de mii de ori căutând greșeli negăsite. Nu-mi explicam de ce tata iar pleca, deși avea bilet în primul rând, la cel mai bun show.

Marțea, joia și duminica
Început de săptămână terifiant. Trecuse prin asta și la prima sarcină pierdută, acum era mai speriată, urmele fiind încă usturătoare. Joi a început să sângereze, medicii nu erau dornici de explicații, alimentându-i amplificarea tuturor fobiilor anterioare. Asistenta umezea cârpa cu apă și-i tampona fruntea o dată la ceva timp, dar răspunsurile în continuare nu-și făcuseră intrarea. Plânsul era inhibat de masa de oameni ce se perinda prin salon. Duminică la 3 m-am născut creându-se o simbioză între lacrimile noastre.

Mi-am deschis muzeu
Pereții aveau încă urmele pumnilor dați după o ceartă serioasă cu mama. Canapeaua își etala adâncitura în mijloc, din vara în care am avut un episod depresiv și nu m-am ridicat de acolo. Pervazul cu tușă de scrum din noaptea în care m-am apucat de fumat. Casetofonul ce estompa amărăciunea încăperii în vremurile lui de glorie. Rafturile pline cu bibelouri prăfuite ce-și plimbau ochii după mine și încă mă priveau ca pe o intrusă. Vechiturile alea intrau la expoziția permanentă, singura temporară de acolo am fost eu.

13
1 lună de vorbit online. De 2 ori ne-am sunat video. 3 dorințe de întâlnire, ultima triumfând. Ne-am plimbat în 4 parcuri. Am băut 5 cafele. M-am dus la baie de 6 ori, eram al dracu de emoționat. 7 nasturi închiși la cămașa aia în care îi stătea atât de bine. De 8 ori și-a băgat mâna în păr, cred că avea emoții și ea. 9 străzi am parcurs până la ea acasă. 10 minute a vorbit într-una. 11 tentative de a-i spune că o plac urlau în mine. 12 momente de apnee. 13 secunde un sărut. M-am îndrăgostit.

matrimoniale.ro
Nu sunt supărat, a fost vina ei, voia mai multă libertate, auzi, pentru ce-ți trebuie libertate când ai iubire și pâine pe masă? Se dădea femeie cu școală, dar nu știa face o ciorbă. Nu-mi fac griji, găsesc alta. Taur, înalt, nefumător, alcool ocazional, caut fecioară, serioasă, curată, gospodină, cu facultate, cu casă, fără bagaj, oricare ar fi să nu-l care cu ea, să fie frumoasă, dar nu foarte, deșteaptă, dar să tacă des, să nu vorbească tare, niciodată peste mine, să aibe frică de Dumnezeu și de mine. 0 replies.

Ostatic
M-au legat, fără să vreau, de burtă, că-i mai greu să scapi, cică. Nu m-au lăsat să dorm, era atât de frig, umezeală, miros putrezit, groaznic. Mâncare execrabilă, rămășițe, arăta de parcă o mestecase o armată înaintea mea și mai mereu același fel, săptămâni întregi. Mă revoltam fest, dădeam cu pumnii și picioarele, nimic, nici un răspuns. Nouă luni am cugetat la ce plan ingenios a avut și ce fel de om ar fi putut să-l facă și am dat peste doi ce se maimuțăreau la fiecare rahat pe care-l făceam. Vreau înapoi.

Mi-am pierdut bagajul emoțional
Sărutările primite, iubitele pe care le iubisem sau urâsem, extrasistolele pierderii, nopți, zile, cuvinte, urlete, palme, fobii, ani, toate au intrat într-un ghiozdan de dimensiunea potrivită pentru a putea zbura cu el. Sufletul ei l-am lăsat ultimul, să nu fie zdrobit, dar nu intra de nici un fel, am încercat chiar să îl împachetez cum m-a învățat mama, fără efect. Am aruncat bagajul, am băgat sufletul în buzunarul de la piept. Nu am reușit să trec de security checkpoint, cică nu ai voie cu inflamabil în avion.

***

Puteți trimite și voi scrierile voastre pe adresa contact@culturaladuba.ro, iar noi vom alege viitorul câștigător, care va fi publicat pe Cultura la dubă.

The post Textul Cititorului: “Nu-mi explicam de ce tata iar pleca, deși avea bilet în primul rând, la cel mai bun show.” appeared first on Cultura la dubă.

Cultura la dubă a lansat în luna martie 2021 o provocare către cititori, cu intenția de a încuraja scrisul în orice formă. Am primit numeroase scrieri din partea cititorilor, printre care poezii, eseuri, pagini de jurnal, recenzii de carte.

Textele de mai jos, o pagină de jurnal și o poezie, ne-au fost trimise de către Sergiu Crăciun, un elev de clasa a XI-a din Gherla, pe care noi l-am ales câștigătorul lunii.

***

„Am visat că m-am întâlnit cu un fost coleg din generală. Mă aflam pe un teren de beton din parc și discutam cu el, cu toate că în realitate abia dacă vorbisem de câteva ori.

În cei opt ani, cât fusesem colegi, l-am ignorat în mare parte, dar acum era în fața mea. Niciodată nu mi-am putut da cu părerea în mod sigur despre el. Părea că îi era frică de oameni de când sora sa murise.

Eram în școala primară când începusem să ne cunoaștem. Nu-mi amintesc să fi fost nici atunci prea vorbăreț, dar cu siguranță nu era atât de retras pe cât ajunsese să fie când drumurile noastre s-au despărțit.

Era din grupul celor care fumau încă de prin clasa a cincea, pe când alții, printre care și eu, abia învățam primele maniere și cum să ne comportăm cu o fată.

De-aceea, niciodată nu am putut avea vreo părere prea clară despre el. O parte dintre colegi îl evitau pe motiv că mirosea urât, ceea ce era drept. Uneori îmi era groază că trebuia să dau mâna cu el și mă gândesc că până și acest detaliu se poate să-l fi măcinat și împins să ajungă o ruină vie până spre vârsta de optsprezece ani.

Doar până atunci am mai auzit câte ceva despre el. Sunt sigur că și acum, dacă l-aș căuta, l-aș putea vedea în aceleași locuri unde mergea când lipsea de la cursuri.

Nu l-a ajutat ceea ce avea. De fapt, dacă stau să privesc, nu l-a ajutat nimic. Nu se remarca prin nimic în clasă, stătea în ultima bancă, fiind mereu printre ultimii și la învățătură. I-am dat o mână de ajutor odată să treacă clasa, fiind singurul în pericol de corigență. Mersi, a spus el cu voce înceată.

A luat foile pe care le scrisesem și le-a predat profesorului de limba română, apoi s-a întors la locul său și a pus capul pe bancă. Părea iritat de faptul că trecuse clasa sau că se lăsase ajutat. Uneori mă întrebam dacă este conștient pe ce lume trăiește.

Nu sunt sigur că îl cunoșteau prea bine nici cei cu care stătea în fiecare pauză prin curte, nici cei cu care își petrecea nopțiile sub același acoperiș.

Acum îl aveam în fața mea și mi-am amintit cum m-a scuipat fără motiv după un joc de fotbal. Se luase la o încăierare cu altul pentru că nu fusese lăsat să joace, iar când ne îndreptam spre clase am fost primul care i-a ieșit în cale.

De nervi, a aruncat spre mine tot ce avea în gură în acel moment, apoi a luat-o înainte. M-am șters și am mers mai departe, deși orgoliul îmi spunea să merg și să îi aplic un pumn pe la spate și să cadă. Nu am făcut asta, l-am lăsat să plece. Mi-am amintit cum familia lui pierduse un copil în urmă cu trei ani.

Mă întâlnisem cu Georgeta pe stradă cu câteva zile înainte să moară, dar am trecut pe lângă ea precum pe lângă un străin pe care doar l-ai mai văzut de câteva ori. Nu știu dacă i-am dat bună-ziua, nici că mai contează.

După o săptămână, am aflat că a căzut de pe tobogan, iar sângele i-a invadat creierul. Se credea că dacă ar fi fost cineva prin preajmă, cel mai probabil ar fi trăit. Băiatul din visul meu devenise singur în locul de joacă, în fața cadavrului surorii lui.

Asta m-a oprit să îl lovesc și să rămân în ochii colegilor cel pe care l-a batjocorit idiotul clasei. Ei nu înțelegeau de ce nu am ripostat, nici nu aveau cum, căci am făcut-o pentru că îl cunoșteam mai bine decât ceilalți.

În mintea mea de acum, nici eu nu înțeleg cum am reușit să rămân atât de calm, căci peste timp am ajuns să mă enervez din cele mai mici detalii, iar uneori să țip chiar la părinții mei. Desigur că și atunci eram nesigur pe mine și pe forțele mele.

A greșit când a crezut că, dacă eu am rămas pe loc, îi va merge la fel cu fiecare cu care se va lua la harță.

În unele lupte, la care noi ne strângeam în cerc precum am privi ursul, încasa palme ori chiar pumni peste față, fără ca celuilalt să i se facă milă că îi dădea, uneori, sângele.

Continua să fie lovit până când câțiva băieți își făceau curaj să-i despartă. Erau lovituri la care eu n-aș fi putut face față niciodată. Cel mai probabil aș fi izbucnit în plâns și aș fi abandonat, chiar dacă este rușinos să termini o dispută în acest fel.

Oscilam, în somn, între a-l lovi sau a pleca de-acolo. Când nu avea privirea îndreptată către mine, am aplicat prima variantă, iar pumnul meu stâng i-a strivit nasul și gura, pe care îmi amintesc că o ținea între-deschisă.

A căzut pe spate și tot ce am apucat să văd a fost cum câțiva băieți au sărit lângă el, apoi am luat-o la fugă de teamă să nu fiu ajuns și bătut de cei din spatele meu.

Știam deja senzațiile unei violențe și nu-mi doream să o repet. După câțiva zeci de metri m-am oprit cu totul și mă uitam în direcția din care venisem, dar nimeni nu venea spre mine.

Am alergat în continuare până când m-am trezit transpirat și pe jumătate dezvelit, piciorul drept îmi tremura și simțeam furnicături.

În acea dimineață m-am simțit mai vinovat ca niciodată: lovisem pe cineva fără motiv și probabil așa aș fi făcut și dacă eram de-a dreptul în acel parc. Începusem să mă îndoiesc asupra părerii pe care o aveam despre mine. Nu credeam vreodată că aș fi putut deveni atât de violent pe cât fusesem în acest vis, dar care avea o tentă majoră de realitate.

În mintea mea începuse un război între cel care credeam că sunt și cel care eram de fapt. Oamenii nu-i recunoșteau pe niciunul. Alții îmi spuneau că dacă nu sunt măcar pe jumătate nesimțit, nu am cum să mă realizez în viață.

De-a lungul vremii am avut momente când am fost nesimțit, dar nu cred că am ajuns până spre jumătate. Atitudinea mea, pe care a lăudat-o învățătoarea din primii trei ani, a fost cea spre care m-am înclinat întotdeauna, dar nu sunt sigur că am îndeplinit-o de fiecare dată când mi-am propus.

Iar acum mi-am dat seama cine sunt, când am reacționat din pură naturalețe, căci în timpul nopții nu gândești de două ori înainte să acționezi. O faci așa cum îți vine și arăți doar așa cum ești.

De-aceea a început să-mi fie frică de mine, să-mi dau seama că nu mă cunosc atât de bine precum credeam. Și că, prin urmare, nici cei de lângă mine nu o fac, au văzut doar ce le-am arătăt și ceea ce numeam eu chipul unui om sincer. Ceea ce acum nu mai pot declara că sunt.

Din această cauză am început să sufăr în acea perioadă. În mintea mea începuse o criză majoră, plănuiam să renunț la toți cei din jurul meu, cu excepția familiei, și să pornesc o reconstrucție a mea, să fiu așa cum voiam.

Primul lucru cu care trebuia să încep era plecatul într-un alt oraș, departe de ce cunoscusem până acum. Dar, ca de fiecare dată în fața unei situații grele, m-am pripit și nu am mai acționat, alegând cele mai mici riscuri. Și m-am mulțumit, în fine, cu rezultatul.

Pentru asta n-am să mă iert și s-ar putea ca regretele mele să fie neasumarea riscurilor și terminarea în eșec.”

***

PAPUCII TATĂLUI

“m-am încalțat cu papucii tatălui meu

când aveam patru ani

și picam dacă mama nu mă prindea

piciorul meu mic intra de zece ori în pantof

căci purta mărimea patruzeci

avea patruzeci de ani

iar eu numai patru

mai târziu

când am crescut

m-aș fi încalțat cu papucii săi

dar nu îmi mai erau buni

era prea târziu

și nu mai există acea mărime”

The post Textul cititorului: “Continua să fie lovit până când câțiva băieți își făceau curaj să-i despartă. Erau lovituri la care eu n-aș fi putut face față niciodată.” appeared first on Cultura la dubă.