În deschiderea Galei, violonistul Valentin Șerban, violoncelistul Ștefan Cazacu și pianistul Dragoș Dimitriu vor interpreta nocturna Adagio op.post.148 D897 de Franz Schubert.

Apoi, veți putea fi martorii unui dialog dintre Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici, pe tema Despre memorie ca datorie, urmat de decernarea Premiului „Monica Lovinescu“ de către președinta juriului, Ioana Pârvulescu, și de lansarea Albumului centenar Monica Lovinescu: o viață, o voce, un destin, o biografie ilustrată realizată de Cristina Cioabă.

Partea a doua a evenimentului va cuprinde Concertul nr. 3 în do minor pentru pian și orchestră de Ludwig van Beethoven, în interpretarea pianistului Florian Mitrea și a Orchestrei simfonice a Filarmonicii „George Enescu“, dirijată de Gabriel Bebeșelea. Biletele pot fi achiziționate AICI.

Monica Lovinescu s-a născut pe 19 noiembrie 1923 în București, într-o familie formată din intelectuali. Tatăl său a fost criticul literar Eugen Lovinescu, iar mama ei profesoara Ecaterina Bălăcioiu.

A absolvit Facultatea de Litere la Universitatea din București, unde a lucrat apoi ca asistentă la seminarul de Artă Dramatică condus de Camil Petrescu.  Apoi a plecat să studieze la Paris, ca bursieră a statului francez.

Și-a dedicat viața și opera luptei împotriva regimului comunist și a fost vocea unei generații care a crescut în frică și a supraviețuit prin speranță și rezistență.

Despre Monica Lovinescu aflați mai multe AICI.

The post Gala Monica Lovinescu va avea loc pe 19 noiembrie la Ateneul Român appeared first on Cultura la dubă.

Așa am descoperit romanul Irinei Anghel, care m-a făcut să îmi doresc să aflu mai multe despre autoare.

Are 25 de ani, este din Iași, dar mutată la Londra, unde lucrează ca reporter la celebra publicație de știri economice Bloomberg.

În România a colaborat ca jurnalistă cu Buletin de București și Școala9, dar s-a specializat în jurnalismul economic, studiind economie politică la King’s College London și jurnalism și politici economice la Sciences Po Paris.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Irina vorbește despre relația ei cu scrisul, povestește cum s-a născut primul ei roman, dar și cum arată o redacție de știri din Londra.

***

Cine este Irina Anghel? Ce crezi că te definește? 

Am 25 de ani, breton și multe cărți și reviste de toate felurile. Cred în cuvinte, haine, lumi interioare, curaj, creativitate, în umor și în prietenia adevărată. Am alergie la clișee și snobism. Îmi place să fac cadouri, să alerg și să colind parcuri și magazine cu vechituri.

Sunt apropiată de familia mea, am crescut în același apartament cu mama, tata, fratele meu, bunicul de mamă și bunica de pe tată, și asta m-a învățat să fiu empatică și să fac cafea la ibric, printre multe altele.

Pe de altă parte, în constructia caracterului tau, a omului Irina Anghel, trebuie să existe și “minusuri”, ca în oricare dintre noi. Ai vrea să le împărtășești cu noi? Ce ai vrea să schimbi la tine?

Încerc să fiu mai puțin repezită, mai răbdătoare și să fiu mai deschisă la a încerca lucruri noi. Mai sunt, bineînțeles, dar zic să păstrez misterul.

Un pas mare intre jurnalism și prozator sau se întrepătrund? Cum ai facut această trecere?

De scris ficțiune, în sensul de inventat lucruri pe care să le pun în cuvinte, am scris dintotdeauna. Cred că asta e în mare parte legat de faptul că am crescut într-o casă în care se citea mult și în care ne uitam la o grămadă de filme de mici.

Practic, eu și fratele meu am fost expuși la ideea că lumile imaginare contează de când ne știm.

Ce mi-a dat jurnalismul a fost disciplină și antrenamentul de a lega cuvinte și de a spune o poveste sub deadline, fără să-mi pese dacă inspirația are chef să se alăture sau nu.

Am învățat enorm de la editorii cu care lucrez zi de zi ca jurnalist, și cumva din interacțiunea asta am înțeles ideea de a „rescrie” până simți că ai zis tot ce conta în cel mai adevărat mod, mai ales în ficțiune unde nu e vorba de știri care trebuie publicate imediat.

Secretul ăsta al rescrisului a mai luat din presiunea scrisului. Și mi-a dat și un imbold de a termina povești, pentru că asta era marea mea problemă cu scrisul de ficțiune, că nu terminam nimic. Am învățat, în sfârșit, că mai ușor rescrii o pagină scrisă prost decât o pagină goală.

Cum ai ajuns să lucrezi ca jurnalist în Marea Britanie?

Mi s-a oferit șansa de a face un internship la redacție mare în Londra, la care nici nu îndrăzneam să sper când am aplicat, internship care s-a transformat mai apoi într-un job permanent.

Am visat mult și am muncit și mai mult să devin jurnalist și în redacția în care mă aflu acum am găsit exact spiritul de echipă, creativitatea și senzația de „it’s all happening” (vorba personajului principal din Almost Famous care la 15 ani ajunge să facă un reportaj despre o formație rock în ascensiune pentru revista Rolling Stone în anii 70) care m-au făcut să îmi doresc meseria asta, cuplate cu stabilitatea unui contract de muncă și a unei organizații care are resurse să-i crească pe cei aflați la început.

Prima parte cu entuziasmul a fost foarte importantă, dar a contat și partea a doua cu siguranța unui loc de muncă – și financiar, dar mai ales mental.

Ai putea să ne zici câteva diferențe între cum se practică jurnalism acolo și cum se practică la noi?

Sunt mult diferențe între jurnalismul din România și cel din Marea Britanie, deși și acolo depinde foarte mult de la redacție la redacție. O diferență majoră cred că e rolul foarte important al editorilor.

Editorii nu verifică doar că ai scris corect gramatical și n-ai mâncat litere. Discută cu reporterul despre structura textului, rescriu, verifică fiecare cifră, fiecare nume, taie tot ce nu poate fi verificat, te trimit să cauți informații noi dacă simt că lipsește o nuanță.

Din ce am mai văzut și auzit, în România sunt puține redacții unde editorii au un rol atât de important.

Acestea fiind spuse, primii editori adevărați cu care am lucrat au fost cei de la Școala9, pe vremea când făceau echipă comună cu redacția DOR. Țin și acum minte că după prima discuție pe un reportaj pe care-l făcusem, chiar dacă reieșise că mai aveam de lucrat și rescris, am fost atât de fericită și entuziasmată pentru că până atunci avusesem impresia că oameni ca ei, care să ia atât de în serios cuvintele, structura textului, cititorul, povestea, există doar în filme.

Am cunoscut de-a lungul anilor jurnaliști extraordinari din România. Am învățat multe de la ei și le sunt recunoscătoare pentru lecțiile de generozitate, curaj, verticalitate, reziliență și omenie. Dacă se va întâmpla în viitor să apară șansa de a lucra împreună, ar fi o onoare pentru mine.

“Banchetul Cerșetorilor” este primul tău roman? Cum s-a nascut această carte și cât timp a durat să o scrii? 

Nu, primul meu roman e ceva ce am început să scriu în școala primară după ce am citit seria de cărți de aventuri cu Nina, Fetița Celei de a Sașea Luni, despre o fată și grupul ei de prieteni care trec prin tot felul de întâmplări cu magie și alchimie.

Din ce țin minte, ce am scris eu avea cam aceeași premiză, doar că personajele aveau alte nume și intriga era puțin schimbată. Bineînțeles că n-am terminat-o, așa cum nu am terminat multe alte idei de povești cu care am umplut caiete întregi de desene cu personaje, arborii familiilor lor și liste cu nume de capitole cam până prin gimnaziu.

De dragul acurateții, deci, corect ar fi să spun că Banchetul cerșetorilor e primul meu roman terminat.

Lăsând gluma la o parte, cartea a pornit de la o povestire pe care am scris-o pentru un concurs școlar în liceu.

Și povestirea a pornit de la o întâmplare la care am asistat într-o librărie, căutând un cadou: am văzut grup de bărbați mai în vârstă care răsfoiau un album cu fotografii cu Rolling Stones și unul dintre ei a spus ceva de „banchetul cerșetorilor”, traducerea în română a discului Beggars Banquet.

Am scris atunci o povestire de câteva pagini în care Nel și Victor se află într-o librărie de 1 aprilie în căutarea discului Beggars Banquet pentru ziua de naștere transformată în „banchet“ a prietenului lor Mișu, care a dispărut cu mulți ani în urmă, în liceu, tot de 1 aprilie.

Am trimis povestirea la concurs, dar am simțit că mai erau multe lucruri de spus. Și am petrecut următorii ani încercând să-mi dau seama ce. Am purtat cu mine un carnețel în care îmi notam când apucam tot felul de replici, schițe de personaje, scene.

La un moment dat au apărut două personaje noi, Nina și cerșetorul (scriind acum asta nu pot să nu mă gândesc că poate numele Nina n-a răsărit chiar de nicăieri, ci poate se datorează cărții aceleia citite în școala primară pe care am amintit-o mai sus) care au luminat părți esențiale ale poveștii.

M-am pus serios pe scris în 2021. După vreo opt ani de notițe dezorganizate, timp în care am crezut că lucrez la o povestire, mi-am seama că de fapt e un roman. Tot abia atunci cred că mi-am dat seama care e inima cărții, că e o poveste despre prietenie și iubire necondiționată, legături care se încăpățânează să rămână cu personajele, care refuză să se rupă chiar și dacă ele și-ar dori asta.

Și odată ce am înțeles asta, ajutată și de disciplina învățată din jurnalism, m-am așezat la masă și am scris până am spus tot ce-am avut de spus, până la deadlineul de tipar.

Daca ai lua-o de la capăt, ai vrea sa schimbi ceva la ea?

Mi-am interzis să mă gândesc la asta. E greu, dar cred că vine un moment în care trebuie pur și simplu să pui punct. Eu am avut cumva noroc că momentul ăsta a venit din exterior, de la editură; cum am spus mai sus, am scris și am rescris până a sunat clopoțelul să o trimit la tipar.

De ce ai ales ca legendara trupa Rolling Stones să fie inspirație pentru “tineretul din ziua de azi”? 

Totul a pornit de la acea conversație din librărie și s-a întâmplat ca bărbații aceia să pomenească de un album de la Rolling Stones.

Rolling Stones e și acum printre trupele mele preferate, anul trecut am ascultat aproape în continuu Exile on Main Street, și era printre trupele mele preferate și în adolescență.

Nu știu de unde a pornit relația mea cu ei, părinții mei nu ascultau Rolling Stones. O teorie destul de plauzibilă e că e vina revistei Harper’s Bazaar, pe care am început să o citesc în gimnaziu când nu mă mai identificam cu revistele Barbie, dar nici cu Bravo sau Cool Girl.

Fiind o revistă care ia moda în serios, și moda fiind despre povești și despre cultură, de acolo am aflat de o grămadă de regizori, actori, artiști și trupe (nu știu cum altfel ar fi ajuns o puștoaică de 12-13 ani ca mine să știe de Twin Peaks, Marlene Dietrich, Debbie Harry, Ballets Russes sau Mondrian, chiar dacă nu prea înțelegeam mare lucru din toate asta).

Ei, și țin minte că era un supliment Bazaar Men în care era un playlist cu muzică de ascultat la sală. Pe lista aia erau, printre alții, Bob Dylan – Hurricane și Rolling Stones – Sympathy for the Devil. Acum, sincer, nu-mi prea par mie melodii de ascultat la sală, dar fie.

Citind Bazaar începusem să iau foarte în serios misiunea de a recunoaște toți designerii și toate referințele lor culturale, așa m-am pus pe ascultat. Și-au rămas cu mine și Bob Dylan, și Rolling Stones.

Ai fost surprinsă de premiul primit?

Bineînțeles că mă bucură mult premiul, dar pentru mine cea mai mare realizare a fost simplul fapt că am terminat povestea. Am purtat-o cu mine atât de mult timp încât atunci când am înțeles că e gata nu am mai avut loc de alte gânduri. Poate doar emoție că o să o mai citească și alții.

Odată cu premiul câștigat, ți s-a schimbat viața? Te bucuri de notorietate, ți-a dat un nou avânt?

Viața mi-e aceeași, cu mențiunea deloc neimportantă că romanul mi-a dat șansa unor întâlniri speciale cu oameni care au citit și au recunoscut ceva în ce am scris.

Ce sentiment te poate încerca atunci când îți vezi cartea pe rafturile librăriilor?

N-am să mint pentru că am destui prieteni care m-au văzut ocolind cu dibăcie în librării raftul pe care se află cartea mea.

Cred că am pus o părticică din mine în roman și de asta e un sentiment ciudat să dăm nas în nas, eu și el, de față cu alți oameni.

Cine știe, poate m-am uitat la prea multe filme cu personaje care călătoresc în timp și mereu li se atrage atenția să nu cumva să se întâlnească cu ei înșiși.

La ce ar trebui să se astepte cei care o cumpără?

Era un cântec „Cumpără-mă, nu mă vinde”. Glumesc. Din ce am înțeles de la alții, cine îmi cumpără cartea se poate aștepta să râdă, se poate aștepta să se emoționeze și chiar să verse o lacrimă, două. Câte ceva pentru fiecare.

Ce sfat ai putea să îi dai unui tânăr care ar vrea să scrie un roman? Prin ce greutăți ai trecut tu, chiar și logistice, și ai putea să îi dai câteva sfaturi să îl ajute?

Știu că sună a semi-balivernă, dar să scrie. Să-și facă timp să lucreze regulat, nu doar când simte că are inspirație. Și prin lucrat mă refer să petreacă timp cu povestea lui — chiar dacă asta înseamnă doar să schimbe de 100 de ori fontul, să-și imagineze cum arată apartamentul unui personaj secundar, să ordoneze capitolele sau sau să scrie pagini întregi la foc automat.

Apoi, pe mine m-a ajutat mult faptul că mereu am o agendă la mine în care îmi notez diverse fraze pe care le aud prin metrou care îmi plac, gesturi, gânduri, orice îmi atrage atenția.

Nu trebuie să aibă legătură cu vreo poveste pe care o scriu, nu trebuie să știu de ce am simțit să le notez atunci când le notez. Mi se pare important să-și antreneze simțul de observație. Și-apoi, când stă la masa de scris, se poate trezi că unele dintre observațiile astea își fac loc în poveste și-l ajută. Și ăsta e un fel de inspirație, dar o inspirație mai planificată.

Ce urmează? Te-ai reapucat de scris, ar trebui să te vedem curând în librării cu ceva nou?

Am început să scriu câteva povestiri și m-aș bucura să le pun într-un volum.

The post Irina Anghel, jurnalistă la Bloomberg și autoarea romanului “Banchetul Cerșetorilor”: “Am pus o părticică din mine în carte.” appeared first on Cultura la dubă.

Două dintre cărțile scriitoarei franceze Annie Ernaux – Pasiune simplă și Confesiunea adolescentei – au fost traduse și aduse laolaltă într-un volum publicat la Editura Pandora M, în colecția Anansi. World Fiction, atât în format fizic, cât și în format audio și digital.

Anulând granițele dintre ficțiune și memorialistică, naratoarea anonimă din Pasiune simplă documentează reacțiile, dorințele, umilințelele unei femei consumate timp de doi ani de pasiunea pentru un străin căsătorit.

Fiecare cuvânt, întâmplare ori persoană ce­i iese în cale îi prilejuiește o legătură cu cel iubit ori îi provoacă o indiferență glacială. Nu există cale de mijloc, așa cum luciditatea extremă nu oferă scăpare din fața acestei pasiuni mistuitoare.
În Confesiunea adolescentei, naratoarea readuce la viață vara anului 1958, când s­-a dăruit pentru prima oară unui bărbat. Abia împlinise 18 ani, iar bărbatul a preferat s­-o uite și să-­și continue viața ca și când nimic nu s-­ar fi întâmplat.

După 50 de ani, scriitoarea își dă seama că s-­ar putea întoarce la fata de atunci, pe care încercase din răsputeri s­-o uite. În cursul acestui proces, va descoperi că acea fată care fusese cândva este originea vitală, violentă și dureroasă a identității ei de scriitoare.

Romanul autoficțional Pasiune simplă este publicat acum într-o ediție nouă, după ce în urmă cu câțiva ani a fost publicat în ediție românească la aceeași editură, Pandora M, cel care semnează traducerea fiind Vasile Zincenco. „Un monument închinat pasiunilor care sfidează orice explicație simplă”, scriau criticii de la The New York Times Book Review la apariția ediției în limba engleză a cărții.

Traducerea romanului Confesiunea adolescentei este realizată de Mădălina Ghiu.

„Odată cu traducerea romanului Confesiunea adolescentei a scriitoarei Annie Ernaux, laureata de anul acesta a Premiului Nobel pentru literatură, mi s-a confirmat din nou că nu trebuie să fugim de Memorii, un gen literar aparent datat, ci, dimpotrivă, că trebuie să luptăm cu uitarea, citindu-le.

Credem adesea că memoria noastră este infailibilă, dar nu putem să uităm că de multe ori aceasta ne trădează. Uneori, ne amintim o ficțiune în locul unui eveniment trăit în realitate –memoria ne joacă feste. Nu de puține ori, un fapt trăit de un Altul coincide cu cel trăit de noi, iar Annie Ernaux știe perfect asta.

Ea are marea calitate de a trece de la particular la general, de a nu uita, de a rememora ceea ce noi am experimentat, dar am escamotat, ceea ce, cu siguranță, vom trăi la un moment dat. Pentru că asta face această scriitoare: tezaurizează și, apoi, scoate la lumină comori de viață, reprobabile sau admirabile, ascunse în fiecare dintre noi.

Acum lucrez cu entuziasm și încântare la romanul ei Anii. Pot afirma în cunoștință de cauză că este o capodoperă”, a mărturisit aceasta.

Urmează să fie publicate în viitorul apropiat și alte volume în cadrul seriei de autor dedicate lui Annie Ernaux: Anii, Locul, Un tânăr și Evenimentul.

Despre Annie Ernaux puteți citi mai multe AICI.

The post Două cărți semnate de Annie Ernaux, câștigătoarea Nobelului pentru Literatură, au fost traduse în română appeared first on Cultura la dubă.

Scriitoarea franceză Annie Ernaux a fost desemnată azi câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură 2022. Academia Suedeză o recompensează astfel pentru „curajul și acuitatea clinică cu care descoperă rădăcinile, înstrăinările și constrângerile colective ale memoriei personale”.

Considerată de câțiva ani unul dintre favoriții la câștigarea premiului, Ernaux e doar a 17-a femeie care și-l adjudecă într-o istorie de 115 laureați și prima de origine franceză, asta deși Franța are cele mai multe Premii Nobel pentru Literatură (16, ultimul fiind obținut de Patrick Modiano în 2014).

„Am fost foarte surprinsă… Nu m-am gândit niciodată că va fi în peisajul meu ca scriitoare”, a spus ea la aflarea veștii. „E o mare responsabilitate… să depun mărturie, nu neapărat în ceea ce privește scrierile mele, ci să depun mărturie cu acuratețe și dreptate în ceea ce privește lumea.”

Annie Ernaux s-a născut în 1940, în Lillebonne Normandia. Provine dintr-o familie simplă: părinții ei au deținut o cafenea și un magazin alimentar, iar pe site-ul propriu, scriitoarea povestește că primele întâlniri din timpul școlii, cu fete din clasa de mijloc, i-au provocat rușine.

După studii în literatură, și-a tradus, însă, această experiență într-o serie de cărți în care a explorat teme ca inegalitatea socială, sexualitatea sau boala, fiind considerată o luptătoare pentru drepturile femeilor.

Debutul a venit în 1974, cu romanul autobiografic „Les Armoires vides”, în care Ernaux recreează un avort ilegal prin care trecuse cu un deceniu înainte. În 1983 a urmat „La Place”, o altă autobiografie, de această dată concentrată asupra maturizării și a relației cu tatăl ei, care i-a adus Premiul Renaudot. Unele dintre cele mai notabile dintre operele sale (în număr de peste 20) sunt însă „L’Evénèment”, publicată în 2000, și „Les Années”, publicată în 2008.

În „L’Evénèment”, scriitoarea rememorează anii de studenție în care viața ei ia o turnură dramatică după ce rămâne însărcinată. Are de ales între a face un avort ilegal în Franța anilor ’60 și a-și continua studiile sau a păstra copilul ca tânără mamă singură și a renunța la facultate și la cariera de scriitoare.

De altfel, unii observatori au remarcat impactul pe care Premiul Nobel acordat lui Ernaux îl are anul acesta, în contextul răsturnării garanției dreptului la avort în SUA.

Autobiografia a fost ecranizată anul trecut, rolul lui Ernaux fiind interpretat de tânăra actriță franceză de origine română Anamaria Vartolomei. Pelicula a câștigat și Leul de Aur la Veneția în 2021.

„Les Années”, pe de altă parte, este o frescă socială întinsă pe șase decenii, în care scriitoarea împletește istoria factuală de după cel de-al Doilea Război Mondial cu istoria personală. Pentru această poveste, Ernaux a fost distinsă cu Premiul Marguerite Duras și Premiul François Mauriac, în timp ce traducerea în engleză a romanului a ajuns pe lista scurtă a Man Booker Prize, la categoria Literatură internațională.

Pentru întreaga operă, scriitoarea și-a mai adjudecat Premiul Marguerite Yourcenar și Premiul Limbii Franceze.

În ceea ce privește traducerile în limba română, trei dintre romanele lui Annie Ernaux sunt în pregătire la Editura Pandora M, în cadrul colecției „Anansi. World Fiction”: este vorba despre „Pasiune simplă” (reeditare, traducere de Vasile Zincenco) și „Confesiunea adolescentei” (traducere semnată de Mădălina Ghiu), care vor fi publicate în această toamnă, și „Anii” („Les Années”, traducere semnată de Mădălina Ghiu).

The post Scriitoarea franceză Annie Ernaux a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură 2022 appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

Tatiana Țîbuleac s-a născut în Republica Moldova, este româncă, soția unui cetățean britanic-elvețian și locuiește la Paris de 13 ani. Prin cărțile sale a demonstrat, însă, mai mult decât orice pașaport, că este o autoare complexă, care poate da voce unor personaje din diverse colțuri ale Europei.

În 2019, cariera sa de scriitoare, complet neplanificată, lua o turnură surprinzătoare și pentru ea însăși. Câștiga Premiul Uniunii Europene pentru Literatură cu romanul Grădina de sticlă, iar în dreptul numelui său era trecută “România”.

“Eu sunt româncă. Eu mă prezint scriitor român. Sunt din Moldova, dar peste tot pe unde am fost cu cărțile mele m-am prezentat ca scriitor român. Mi se pare normal așa. Eu nu cred în segregarea asta. Scriitorii din Basarabia au vrut dintotdeauna să facă parte din literatura din România.”

Iar Tatiana Țîbuleac a reușit asta chiar fără să își propună. Nu a locuit niciodată în România, dar scrie în limba română și încearcă să transmită limba și copiilor săi, născuți și crescuți în capitala Franței.  

„Copiii mei vorbesc 4 limbi – engleză, franceză, română și rusă. Îmi place că au descoperit cititul în limba română și cred că asta e deja o cale bună.

M-am ambiționat să nu îmi iau tot felul de cetățenii, aș fi putut să îmi iau cetățenie britanică și elvețiană, fiindcă soțul meu este britanic-elvețian. Dar până la urmă sunt româncă la Paris.

Mulți români încearcă să taie toate legăturile. La mine nu a fost cazul. Probabil că dorința mea de a ajunge în România încă din Basarabia a fost atât de puternică, încât spun cu mândrie că sunt româncă.

E o mică declarație de dragoste din partea mea, cred.”

Tatiana s-a născut în 1978 la Chișinău. Ambii părinți au lucrat în presă, tatăl ca jurnalist, mama pe post de corector la ziar. Iar fiica le-a călcat pe urme, chiar dacă tatăl ar fi dorit pentru ea o cale sigură precum medicina sau avocatura.

„Mie îmi plăcea tot timpul ce făcea tata, însă pe atunci jurnalismul era mult mai greu de făcut decât ce am făcut eu. El îmi spunea că o să îngheț de frig, că o să dorm prin toate podurile. Pe atunci dormeai în podul omului și făceai reportajul la fermă, la școală, la grădiniță.

Și am ales jurnalismul, până la urmă. Au fost niște ani foarte buni, mi-a plăcut enorm. Singura problemă a fost când m-am mutat la tv și a trebuit să prezint știri, asta nu mi-a plăcut.”

A lucrat 3 ani în presa scrisă, apoi a devenit membră a redacției PRO TV Chișinău, primul post comercial și independent din Republica Moldova. Acolo a fost reporter, editor, dar și prezentatoare de știri.

“Am făcut primele reportaje cu migranții moldoveni în Italia. Îmi amintesc întâlnirea cu oamenii care au dormit jumătate de an legați în copac în Italia, fiindcă jos nu puteau să stea, să nu îi prindă poliția.

Au fost momente emoționante pentru mine și cred că acolo am învățat să ascult oamenii.”

“Pentru mine, jurnalismul a fost o școală foarte bună și niciodată nu mi-a părut rău că am avut acești ani. Cred că n-aș fi lăsat jurnalismul dacă nu veneam într-o altă țară.”

După presă, a colaborat cu UNICEF și a descoperit oameni din diverse țări, care i-au deschis orizonturile. L-a cunoscut pe soțul său și alături de el s-a mutat la Paris.

„Dintotdeauna m-am simțit din afara Parisului. E o relație mai dificilă cu Parisul și nu știu de ce, fiindcă este un oraș superb.

Dar sunt locuri în care nu poți sau nu vrei să te integrezi. Pe de altă parte, tocmai acest lucru m-a făcut să mă simt foarte bine la Paris. Niciodată nu mi-am pus problema cum o să mă privească francezii, dacă sunt de-a lor, dacă nu sunt de-a lor.”

“Azi sunt aici, mâine n-o să mai fiu, iau ce-i mai bun azi. Acum mă simt foarte bine în Franța.”

Nu știa că drumurile pe străduțele pariziene aveau să îi deschidă și calea către literatură.

„N-am simțit niciodată nevoia de a scrie literatură. Nu poți să simți necesitatea de a scrie când deja scrii toată ziua. Ziua mea de muncă începea uneori la 6 dimineața și se termina la 11 noaptea. Toată ziua scriam sau editam, nu văd cum aș fi putut începe să scriu acasă o carte, când veneam acasă ca să dorm, să mă uit la un film, să mă odihnesc, să fac orice altceva decât să scriu.

Scrisul a început pe strada asta.”

Pe Rue Montorgueil, chiar în inima Parisului, arondisementul 1, se nășteau primele sale texte diferite față de ceea ce experimentase în presă.

Se întâmpla într-o zonă vie, plină de cafenele și buticuri cu specific parizian, la câțiva pași de non-conformistul Centre Pompidou și Atelierul Brâncuși.

„Am început să vorbesc cu florăreasa de la o florărie de aici și avea o poveste foarte faină. Și m-am gândit să fac ceva cu povestea ei. Și am început să scriu niște chestii foarte scurte pe facebook. Am scris acolo vreo 10 rânduri și am numit asta o fabulă modernă. Era o joacă.

Și atât de multă lume a citit chestia asta, încât am continuat să mai scriu astfel de fabule moderne. Apoi un portal a făcut o rubrică permanentă cu „fabule moderne”, iar cineva de la portal a zis să le punem într-o carte. Și așa am început, de fapt, să scriu.

Atunci s-a produs schimbarea asta de la scris de jurnalism la literatură, deși nu era încă literatură. Le-am numit fabule fiindcă aveau un fel de morală la sfârșit.

Am scris despre multă lume din cartierul ăsta. Acum s-au schimbat lucrurile.”

Florăria s-a închis, iar Tatiana a devenit o autoare apreciată la nivel internațional.

„Cu “Fabule Moderne” am început să primesc mii de mesaje, mai multe decât primesc acum, când am două cărți publicate. Oamenii se identificau cu tema, îmi trimiteau povești, voiau să apară în Fabule Moderne.

M-am simțit cumva ca o impostoare, fiindcă toată lumea îmi spunea “vai, sunteți o femeie atât de bună, blândă, cuminte”, iar eu nu sunt nici bună, nici blândă, nici cuminte. Era o imagine greșită.

Era prea multă bunătate în jurul meu și nu mai făceam față. Parcă voiam să le spun că eu nu sunt așa, nu îmi mai scrieți, că mă enervați.

Și cred că exact așa a apărut “Vara”, prima carte. Pentru că vara este total opusul. Cred că voiam să arăt că eu sunt altfel, de fapt. Scrisul din „Vara” mă reprezintă. Eu sunt „Vara”. Eu sunt femeia de acolo, eu sunt băiatul de acolo, eu sunt așa.

„Vara” a venit după o vară petrecută cu părinții mei. Ei au venit în Franța, copiii erau mici și am mers să le arătăm puțin țara.

Am mers exact în locurile pe care le-am descris în acea carte. Iar eu, având o relație mai complicată cu tatăl meu toată viața, am simțit pentru prima dată că l-am iertat cumva, văzând cum se joacă cu fetița mea. Tata mi s-a părut frumos, interesant, lucru pe care eu nu l-am observat, fiindcă ne certam destul de des.

Începusem să scriu niște povești pe blog pe atunci și am venit acasă și am început să scriu o poveste care a stat la baza personajului mama din carte. Era vorba de o mamă evreică cu care m-am cunoscut la hotel și ea era pe moarte. Am avut câteva zile împreună, am povestit cu ea. Petrecusem ceva timp la hotel, unde ea venise cu copiii, era rasă pe cap.

Când am venit acasă, am început să scriu povestea ei. Dar am văzut că nu se mai termină ceea ce voiam să scriu și că nu mai era o postare, nu mai era o poveste. Am început să scriu în fiecare zi, îmi apăruse vocea asta masculină cu care nu știam ce să fac și am continuat cu ea.

Am scris-o în mai puțin de două luni. Venise la noi în vizită editorul Gheorghe Erizanu din Moldova, cu care suntem prieteni. Și m-a întrebat dacă mai scriu ceva.

Și i-am zis “scriu o chestie, dar e mai bizară, nu știu cine poate să o citească. Nu s-a mai scris așa ceva în Moldova, o poveste în care copilul nu își iubește mama, e multă ură acolo.” Iar el mi-a zis să i-o trimit. Am trimis-o într-o joi și luni mi-a zis că o pregătește de tipar.”

„Vara în care mama a avut ochii verzi” a primit în 2018 Premiul Observator Cultural pentru proză și Premiul FILIT. Apoi a devenit cunoscută la nivel european după prima traducere, cea în limba spaniolă.

„Cu cartea asta am avut o relație complicată. Am urât-o. Mi se părea că nu vrea nimeni să o vadă. Dar apoi m-am împăcat cu ea și acum mă gândesc că parcă îmi lipsește un pic de bunătate.

Acum totul este prea cinic. Toată lumea mă întreabă doar despre crize, rău, moarte, depresie. Acum sunt la cealaltă extremă.

Totuși, în „Vara” eu am fost Tatiana de la Paris cumva. În „Vara” am negat tot ce înseamnă Basarabia, zona noastră, România. În „Vara” sunt tipa cosmopolită, care stă la Paris, care are legături cu Anglia, care cunoaște galerii, picturi, pentru că asta sunt eu.

Am fost întrebată des de ce am ales să scriu despre doi polonezi și nu despre doi români sau doi moldoveni. Mi-am pus și eu întrebările astea. Și cred că așa a apărut Grădina. Acolo mi-am luat revanșa, m-am întors chiar în Chișinău, la Botanica, în cartierul meu.”

Romanul “Grădina de sticlă” a confirmat și întărit succesul Tatianei Țibuleac, atât în România, cât și în restul Europei sau în America de Sud. A fost scrisă, la fel ca „Vara”, în limba română, limba fiind un personaj în sine, atât în carte, cât și în viața Tatianei de la Chișinău.

„Cred că Grădina a fost în capul meu dintotdeauna, a fost în mine. Cu Grădina am avut această dilemă, dacă să scriu în rusă sau nu. Pentru că erau foarte multe lucruri în capul meu care veneau în rusă, rusa fiind cumva limba copilăriei, limba orașului și era o carte despre oraș, despre Chișinău.

Dar am ales să scriu în limba română și mă bucur că am făcut asta pentru că istoria este despre limba română, nu despre limba rusă.

Când am scris cartea asta mi s-a părut un moment de împăcare între aceste două limbi. Acum ar trebui să o recitesc, să văd cum mă raportez la ea, fiindcă lucrurile s-au schimbat.

Tata a fost mult mai rusofob decât am fost eu. Ăsta a fost unul dintre motivele noastre de ceartă. El s-a distanțat total de limba rusă atunci când noi am trecut la grafia latină.

El a simțit românește și a visat unirea cu România. După ce am trecut la grafia latină, el nu s-a mai atins de literatura rusă. A făcut atunci ceea ce fac acum mulți oameni în timpul războiului.

În cazul meu, mi-a fost greu să mă desprind total de limba rusă pentru că am crescut într-o curte rusească, iar el nu a înțeles de ce nu am și eu ura asta arzătoare față de tot ce este rusesc. Sună bizar să te cerți din cauza unei limbi, dar au fost multe cazuri, nu eram noi singura familie.”

Între timp, tatăl s-a stins din viață, iar Tatiana a părăsit demult Chișinăul. Istoria familiei și a regiunii în care s-a născut o urmărește, însă, în continuare, fiindcă războiul din Ucraina are ramificații profunde la nivel emoțional.

„Numele nostru e ucrainean, aveam familie în Ucraina. Mama locuiește la Chișinău. Nu m-am gândit niciodată că voi vedea Rusia omorând copiii în Ucraina, ținând cont de legăturile istorice, dar asta se întâmplă.

În prima lună de război, noi am fost paralizați.

Pentru basarabeni, războiul se simte altfel. Oamenii aud bubuituri, au copiii la studii, au case de vacanță, prieteni care au venit să stea la ei la Chișinău, pentru că nu au unde să se adăpostească.

Pentru noi, acest război e mult mai grav. E cel mai grav. Și încă nu s-a terminat. Mă doare să văd că unii oameni cred că s-a terminat sau că s-a atenuat.

Înțeleg că ne revenim la viețile noastre, fiindcă nu poți să trăiești mereu cu nefericirea altcuiva, dar săptămâna trecută Kievul a fost din nou bombardat, iar știrile nici măcar nu mai sunt printre primele într-un jurnal.

Oamenii sunt în vacanță, Europa e în vacanță. Dar războiul continuă.

Îmi e teamă că vor intra tancurile în Chișinău, unde stă mama, dar nu doar de asta. Îmi e teamă că noi pur și simplu asistăm la un război online și nu facem suficient de mult. Nu pot să înțeleg cum în zilele noastre un astfel de război e permis. Nimeni nu-l oprește.”

La începutul războiului, Tatiana a primit în casa sa din Paris refugiați ucraineni și a înțeles pentru prima dată trecutul propriei familii.  

 „A însemnat o reconectare cu trecutul bunicilor mei, care au fost și ei deportați și, mai mult decât orice călătorie în Siberia, în lunile astea mi-am dat seama ce înseamnă, de fapt, să ieși din casă cu o geantă, cu un copil descălțat și să fugi. Poveștile astea au început să prindă un alt contur pentru mine. Mama s-a născut în gulag, în Siberia.”

Nu a scris nimic în toată această perioadă și nici nu crede că arta ar trebui să răspundă temelor actuale, ci să fie pur și simplu un act intim, pe care simți sau nu să îl faci.

De altfel, nu își propune neapărat să continue cariera de scriitoare, ci așteaptă ca lucrurile să decurgă natural, la fel cum s-a întâmplat până acum.

„Dacă voi mai scrie o carte e ok, dacă nu, tot e ok. Nu vreau să mă leg doar de scris. Vreau să cred că pot să fac și alte lucruri.”

Nu mai locuiește în cartierul din centrul Parisului, ci are o viață liniștită de familie, la marginea orașului, unde grădinărește cu drag și își dedică timpul copiilor.

„Acasă e acolo unde e familia, cred. Dar eu simt că voi mai schimba încă multe locuri.”

Face parte dintr-o comunitate internațională mai degrabă decât dintr-una franceză și are o perspectivă realistă asupra țării în care locuiește.

“Nu toți francezii trăiesc ca bogații de la Paris. Sunt regiuni foarte sărace în Franța.

Mitul ăsta că în Franța toată lumea mănâncă croissante dimineața nu este adevărat.

Sunt familii care câștigă la fel ca cele de clasă medie din România.

Încă nu am simțit adversitatea unor francezi față de imigranți, dar ea există. Aici suntem într-o zonă mai deschisă, unde se simte mai puțin, dar extrema dreaptă a fost pe buzele tuturor la ultimele alegeri. Pe mine mă sperie foarte tare asta. Eu sunt emigrantă și fac parte dintr-o comunitate de emigranți.

Având filiera engleză în familie, am văzut ce s-a întâmplat cu Brexit, când nimeni nu a crezut că se va întâmpla. Când vorbeai cu oamenii, nimeni nu vota Brexit, dar până la urmă Brexitul a avut loc.”

Când nu se dedică familiei, scriitoarea română călătorește mult pentru a-și promova cărțile. Urmărește îndeaproape literatura română contemporană, însă spune: “mai rău stau la capitolul relații cu scriitorii, e un perete parcă.”

Și-ar dori ca românii să aprecieze mai mult performanțele compatrioților și să nu se mai autosaboteze.

Privește cu scepticism lumea în care trăim, mai ales prin prisma cumplitului război, dar reușește să întrevadă raze de speranță în oamenii de rând.

“Eu nu sunt o fire optimistă niciodată, mai degrabă opusul. Dar cred că optimismul poate fi ajutat cu niște gesturi de solidaritate, cu o pâine caldă, cu un palton.”

“Nu cred că putem trăi în afara comunității.

Încă mai văd bunătatea din oameni. Am văzut mulți oameni buni chiar în această perioadă. Chiar nu îmi plac discuțiile care pun la îndoială gesturile bune. Atât timp cât gestul e făcut, din PR sau altceva, e bine că e făcut.

Eu cred că bunătatea oamenilor mai iese la suprafață din când în când.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Tatiana Țîbuleac, scriitoare: “Lumea crede că dacă cineva pleacă, trebuie să aibă un loc pe care să îl numească acasă. În capul meu nu a fost niciodată așa.” appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

“Simțeam o agresiune puternică din exterior, aveam nevoie să răspund și nu știam cum.“

Povestea Alexandrei Badea își are rădăcinile într-o Românie care a marcat pentru totdeauna generațiile crescute sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu și copiii acestora.

Născută la București în 1980, Alexandrei îi era prevăzut un plan de viață similar cu cel al tuturor tinerilor români de la acea vreme.

“În anii ‘90 era tendința să îți asiguri copiii. Erau câteva căi: Medicină, Drept, ASE și Politehnică.”  Părinții au insistat să aleagă unul dintre aceste drumuri.

Dar fiica lor descoperise universul fascinant al teatrului și simțea nevoia de a exprima prin artă sentimente pe care nu le putea transpune în calcule matematice.

“Făcând Școala Centrală din București, vedeam pe fereastră ce se întâmpla în curtea Teatrului Bulandra – Grădina Icoanei. Vedeam cum descărcau decorurile, actorii care mai repetau.

La un moment dat am chiulit cu o prietenă și am intrat efectiv în teatru, când se repeta, ne-am împrietenit cu cabinierele care ne-au făcut turul teatrului, am intrat la cabine, la atelierele de costume și m-a fascinat teatrul din afara sălii, ceea ce se întâmplă în culise.”

Era primul contact cu teatrul pentru o adolescentă care nu văzuse niciodată un spectacol.

“Primul spectacol la care am mers a fost “Patul lui Procust”, al Cătălinei Buzoianu. Era și un roman care îmi plăcuse și era în programa de bac.

A fost o întâlnire foarte puternică pentru mine, un șoc estetic și un spectacol pe care am ajuns să îl văd de cel puțin 10 ori în 2 ani de liceu.

Și așa am început să văd multe dintre spectacolele Cătălinei Buzoianu. La un moment dat, mi-am zis o chestie foarte stupidă: dacă ea poate să facă asta, pot și eu să fac asta.”

Dintotdeauna i se spusese că nu are talent la scris sau în vreun alt domeniu artistic și ajunsese să creadă și ea același lucru. Regia i s-a părut, totuși, o cale de a aduce laolaltă oameni talentați care să exprime în spectacol ceea ce ea nu putea altfel.

“De prin clasa a X-a simțeam nevoia să vorbesc despre niște lucruri pe care le simțeam, despre furie, despre tristețe, niște emoții puternice care îmi făceau rău. Erau un fel de răspuns la agresivitatea mediului în care trăiam, atât în școală cât și în societate.

M-am gândit că aș putea exprima în imagini și cuvinte ceea ce simt, să dau furia afară din mine.

Când am zis că aș vrea să fac jurnalism, am fost descurajată. Că jurnalism pot să fac cu orice, dar să am o facultate serioasă înainte. Apoi am zis de fotografie. “Ce să faci tu la Arte Plastice? Nu ai talent la desen.”

Tot revenea noțiunea asta de talent, pe care eu acum o resping, nu știu ce e talentul.

În Franța nici nu se vorbește despre talent. Fac des workshopuri cu studenții din școlile de teatru și dacă aș vorbi acolo despre talent, să spun că unul are mai mult talent decât altul, cred că aș fi dată afară. Această noțiune nu există.

Acolo se vorbește despre aptitudini, autenticitate, singularitate și muncă, nu despre talent. Școlile de teatru din Franța încearcă să formeze artiști, nu neapărat actori care să execute. Artiști care să își exprime o personalitate, să aibă curaj să își asume un punct de vedere – cred că pe asta ar trebui să se pună mai mult accent în școlile de teatru din România.

Noi, în Est, legăm talentul de ceva foarte religios, ceva dat, cu care te naști. Eu nu sunt de acord. Dacă e să vorbim despre talent, cred că e ceva care se educă.

Eu îl văd precum un mușchi pe care îl antrenezi prin tot ce vezi, prin discuții, prin cărți, prin filme, prin experiențele de viață.”

Conform unei înțelegeri pe care a făcut-o cu tatăl său, Alexandra a fost nevoită să intre întâi la ASE pentru a primi permisiunea de a da și admiterea la regie de teatru, la UNATC. Așa a ajuns să aibă și diplomă de economist și de regizor.

20 de ani mai târziu, Alexandra Badea este astăzi unul dintre cei mai apreciați regizori emergenți din Franța, dar și din România. Însă adevărata cale de expresie care a adus-o în elita culturală franceză a fost dramaturgia.

După cele două facultăți absolvite în România, a terminat Masterul „Teorie și estetică teatrală” la Sorbona și s-a stabilit, fără să își propună asta, la Paris.

A regizat primele sale spectacole la teatre mici din capitala Franței, cu bugete mici și prieteni care acceptau să repete fără remunerație.

“Am făcut un spectacol – Povești de familie – l-am jucat de câteva ori. Nu înțelegeam nimic din sistem. A fost foarte greu.

În Franța nu sunt trupe, regizorul are o companie a lui, ea aplică la subvenții de la stat și caută co-producători teatre instituționalizate, care au ca angajați doar tehnicieni și personal administrativ. Personalul artistic e pe proiect.”

“În Franța un regizor face maximum un spectacol pe an, dacă nu chiar unul la 2-3 ani. 70% din activitatea lui e administrativă.”

În total, s-au adunat 10 ani de eforturi, în care nu a trăit din teatru. A realizat reportaje pentru RFI, a lucrat cu copiii în școli, a dat lecții de teatru sau a câștigat burse.  

În paralel, a fost invitată de mai multe teatre din România să monteze spectacole pe texte deja existente. Dar simțea că ceva lipsește.

“În România mă simțeam outsider. În Franța oamenii mă întrebau de unde am accentul.

Dorința mea era să scriu ceva despre ce simt eu și nu găseam deja piesa care să exprime ce voiam eu.”

“Și s-a întâmplat într-o vizită în România, în perioada aceea stranie dintre Crăciun și Anul Nou. Era un text foarte autobiografic, un colaj de scene, de monoloage, de liste de instrucțiuni.

Vorbea despre imposibilitatea de a te adapta și într-o societate și în alta. Imposibilitatea de a asimila regulile din societate, care sunt impuse din familie.”

Textul respectiv avea să fie prima sa piesă de teatru, Mode D’Emploi ( Mod de întrebuințare), pe care apoi a trimis-o, prin poștă, la o celebră editură din Franța – Arche Editeur.

Abia un an mai târziu a fost contactată.

„M-au sunat să îmi spună că vor să mă întâlnească și să mă întrebe dacă am și alte texte. Au zis că vor să mă publice.

Când am plecat de la întâlnire nici nu am crezut, ziceam că sigur o să se răzgândească, așa cum îmi ziceau mulți că vin să îmi vadă spectacolele și nu veneau.”

În 2009, primele sale trei piese – Mode D’Emploi; Controle d’identité, despre refugiații veniți în Franța în 2005, în perioada lui Nicolas Sarkozy, și Burnout, despre condițiile de lucru din întreprinderi și multinaționale – au fost publicate într-un volum la Arche Editeur, iar textele au fost puse în scenă de diverși regizori la teatre din toate zonele Franței.

„A fost o eliberare. Chiar mi s-a schimbat viața concret. Ușile mi s-au deschis în teatre.”

Iar acesta avea să fie doar începutul. Tânăra căreia școala românească îi spusese constant că nu are talent la scris, a primit în 2013 Marele Premiu pentru Literatură Dramatică, oferit de Ministerul Culturii din Franța, pentru piesa Pulverizare, publicată tot la Arche Editeur.

„Nu se aștepta nimeni să iau premiul ăsta. Nici eu nu mă așteptam. Eram în Mexic, nici nu am participat la decernarea premiilor.”

Pulverizare este o radiografie a societății franceze și a fost rezultatul unei munci de documentare de un an de zile, în care Alexandra Badea a intervievat mai mulți imigranți dintr-o micuță localitate de la marginea orașului Lyon.

„Documentarea e o etapă importantă. Mă interesează cum rănile istoriei au încă repercusiune asupra generațiilor de azi.

Am întâlnit primii muncitori algerieni care s-au instalat aici, acum stau în niște cămine în condiții precare, lucrează pe bani foarte puțini și și-au sacrificat viața ca să-i întrețină pe cei de acasă.

Am întâlnit soțiile muncitorilor veniți în anii ‘70, ele doar au crescut copiii și acum la 60 de ani erau în niște cursuri de alfabetizare și încercau să învețe limba franceză.”

“Am înțeles globalizarea și cum o decizie luată aici influențează viața unor oameni de peste tot din lume.”

Piesa a fost tradusă în engleză, germană, română sau portugheză și a devenit cel mai jucat text al său.

A scris apoi două romane (Zone d’amour prioritaire, 2014; Tu marches au bord du monde, 2020) și scenarii de film, regizând la rândul său primele sale scurtmetraje.

„Mi-am dat seama că ritmul meu de scris este mult mai rapid decât ritmul de a face un spectacol. Cea mai mare plăcere o am când scriu, mă simt liberă, nu am blocaje administrative.”

Propriul său statut incert într-o țară străină, relația tensionată cu țara natală, dar și interesul față de poveștile nespuse ale istoriei, au dat naștere unei scriitoare curajoase, remarcată în Franța drept autoare de teatru politic, pe teme legate de multinaționale, globalizare, colonizare sau supraveghere.

Iar dorința Alexandrei Badea de a spune astfel de povești a crescut și mai mult în 2013, după ce a devenit cetățean francez.

“A fost o ceremonie de naturalizare în care ni s-a spus că din acest moment trebuie să vă asumați istoria acestei țări, cu momentele ei de glorie și cu zonele ei de umbră.”

“Și că poate la un moment dat, în caz de război, veți fi nevoiți să vă luptați împotriva propriei voastre țări.”

A fost momentul în care a decis să citească mai mult despre colonizare și post-colonizare. Iar prin arta sa a adus la iveală episoade mai puțin cunoscute din istoria Franței.

Wajdi Mouawad, un cunoscut regizor care a montat anul trecut opera Oedipe de George Enescu, i-a dat șansa uriașă de a monta pentru prima dată la unul dintre cele 5 teatre naționale din Franța – Teatrul La Colline din Paris, pe care îl și conduce.

Iar Alexandra Badea a ales să pună în scenă o trilogie inspirată din istoria Franței. În timp ce a lucrat la acest proiect, s-a plimbat mult în Cimitirul Père Lachaise, aflat chiar lângă Teatrul La Colline.

„Prima parte e despre un masacru al soldaților senegalezi, veniți în al Doilea Război Mondial în Franța și care chiar au eliberat teritorii. La sfârșitul războiului, statul francez le datora solda de război, li s-a dat o parte și li s-a spus că partea cealaltă o veți primi în țările voastre.

Când s-au întors acolo și și-au cerut drepturile, au fost împușcați, a fost un masacru. Nu se știe câți oameni au murit și nu se știu numele lor, au fost aruncați la gropi comune.

Toată lumea a fost uluită, povestea nu era cunoscută.”

A doua parte a avut premiera chiar la prestigiosul Festival de Teatru de la Avignon, aducând la iveală un episod despre mai mulți algerieni care au fost aruncați în Sena, după ce și-au cerut drepturile, iar a treia parte a vorbit despre copiii unor imigranți, aduși să repopuleze zonele rurale din Franța.

Trilogia s-a jucat inclusiv în spectacole integrale și s-a bucurat de un succes răsunător, având numeroase reprezentații.

Pe Alexandra, eleva de liceu care s-a strecurat în culisele Teatrului Bulandra, am găsit-o acum în culisele unuia dintre cele mai importante teatre din Franța, ca regizoare franceză de origine română.

La câțiva pași de teatru, în vitrina unei librării sunt așezate chiar câteva dintre volumele sale, multipremiate.

Însă dincolo de premii, textele și spectacolele Alexandrei Badea înseamnă mai mult decât prestigiu. Ele dau voce unor oameni invizibili în societate.

În România a scris despre Pogromul de la Iași în piesa Perfect compus, montată la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu.

Și este interesată în egală măsură de psihologia transgenerațională, de cum se transmit lucrurile de la o generație la alta și cum reușim să ne desprindem de ele. Despre asta va vorbi și în viitorul său spectacol – Exil – care va avea premiera în această toamnă la Teatrul Național din București.

“Am fost învățați să supraviețuim prin a nu spune ceea ce gândim, prin a ne adapta, a ne strecura, a sacrifica anumite lucruri.

Nu știu dacă e neapărat o problemă românească, poate e universală, dar în România mă durea mai tare.”

“Demult îmi doream să scriu ceva pe tema asta. Voiam să vorbesc despre exil și relația cu România, de furie și iubire, pe care le simțim cu toții, de dorința de a pleca, dorința de a reveni, imposibilitatea de adaptare aici. Dar și despre lucrurile moștenite – educație, blocaje care ne sunt date din familie și din școală.”

Alexandra Badea e stabilită la Paris de aproape 20 de ani și, cel puțin momentan, nu se vede locuind în altă parte.

„Eu nu mă consider emigrantă. Efectiv a fost o experiență la care m-am oprit. Dar sunt în mișcare, nu stau doar într-un loc.”

“Mă hrănesc foarte mult din toate influențele culturale, stau într-un cartier lângă Gare de l’Est, sunt frizerii africane, e o zonă care se numește Mica Turcie, apoi e o zonă asiatică. Când sunt în București, îmi lipsește melanjul ăsta, mai ales în plan artistic.

Paris e unul dintre puținele orașe din lume în care poți vedea în materie de film, teatru, expoziție, cam tot ce se face oriunde în lume – un film independent din Camerun, Guatemala.

Mă hrănesc din asta ca om, nici măcar ca artist. Am nevoie de energia asta. Paris e o sursă de energie.”

Este Cavaler al Artelor și Literelor în Franța, țara care i-a deschis porțile către o cultură universală, dar revine constant în țara natală, cu care încearcă să se reconcilieze prin teatru.

“Vreau să vorbesc și publicului din România. E important, chiar vital pentru mine.”

“Nu pot să-mi explic de ce. Nu știu dacă e nevoie de mine, dar eu am nevoia asta de a face ceva în România.

Am zis că dacă vorbesc despre poveștile ascunse din istoria Franței, trebuie să vorbesc și despre poveștile ascunse din istoria României.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Alexandra Badea, scriitoare și regizoare: “Mă interesează cum rănile istoriei au încă repercusiune asupra generațiilor de azi.” appeared first on Cultura la dubă.

Scriitoarea română Dana Grigorcea, născută în București în 1979 și stabilită în Elveția, a câștigat Premiul Elvețian pentru Literatură 2022. Distincția este oferită anual de către statul elvețian, prin Biroul Federal al Culturii și ea încununează acum ultimii ani de succes ai Danei Grigorcea.

Cartea care i-a adus acest premiu este ultimul său roman, Those who don’t die, publicată în martie anul trecut, la celebra Editură Penguin. Autoarea se referă în acest volum la rămășițele sistemului comunist român, care continuă să macine România prin politicienii săi corupți. Din păcate, cartea nu a fost tradusă până acum în limba română.

În motivația oficială, Biroul Federal al Culturii din Elveția susține că “în textul ei, care este atât de politic pe cât este de poetic, Dana Grigorcea ilustrează realități și absurdități, întretaie critica contemporană, mit și poezie cu arta povestirii, creează un realism magic cutremurător: Cei care nu mor bântuie nu numai în Transilvania.”

Cultura la dubă i-a dedicat un material special Danei Grigorcea pe 1 decembrie 2021. Aceasta a povestit într-un interviu realizat de Alina Cristea la Târgul de Carte de la Viena cum a fost copilăria sa în comunismul bucureștean, cum a ajuns să scrie și ce o inspiră, dar și cum s-a implicat în mișcarea #rezist din diaspora. Puteți citi povestea ei AICI.

Premiul Elvețian pentru Literatură e oferit scriitorilor care s-au remarcat în anul anterior decernării. Pentru 2022 există 6 câștigători ai aceluiași titlu, un câștigător al Marelui Premiu și un câștigător al Premiului Special. Lista poate fi consultată aici.

Fiecare va primi aproximativ 25.000 de franci, iar premiul le va crește vizibilitatea prin conferințe și alte evenimente la nivel național și internațional.

The post Scriitoarea română Dana Grigorcea a câștigat Premiul Elvețian pentru Literatură appeared first on Cultura la dubă.

De atunci, a început să publice în revistele Iocan, Familia sau Steaua și a fost selectată în programul de mentorat „Prima Carte”, organizat de Fundația Friends for Friends. În 2020 a și lansat acea „primă carte” – volumul de proză scurtă „Fragil”.

A fost primită în lumea literară cu brațele deschise. Anul acesta, și-a adjudecat Premiul revistei „Observator cultural” pentru Debut, Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, la secțiunea Debut-Proză, dar și Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, la Festivalului Internațional de Literatură și Traducere (FILIT).

Despre toate acestea, dar și despre importanța mentorilor sau despre convingerea că puține lucruri sunt imposibile aflați în interviul amplu de mai jos, acordat de Simona Goșu pentru Cultura la dubă.

***

Ați spus în repetate rânduri că nu v-ați gândit să scrieți până când nu ați participat la cursul de scriere creativă. Mă întreb ce v-a făcut să vă înscrieți la acel curs, în acel moment.

Am descoperit câteva cursuri în social media și l-am ales pe cel al „Revistei de Povestiri” pentru că îi citisem pe cei doi scriitori care îl susțineau, Marius Chivu și Florin Iaru, și aveam încredere în experiența lor. S-a întâmplat în 2016, când treceam printr-o perioadă de nemulțumire profesională și simțeam nevoia să fac și altceva, în afară de traduceri specializate.

Și ce anume din ce ați aflat sau învățat atunci v-a convins să continuați?

Am continuat pentru că am primit feedback bun. Am învățat să citesc literatură din perspectiva unui prozator, cu creionul în mână. În același timp, a fost o ocazie să-mi clarific câteva chestiuni, să aflu sfaturi bune și despre traducerile literare.

Am descoperit și autori de povestiri de care nu auzisem până atunci: pe autoarea britanică Elizabeth Taylor, pe Alice Munro, Sheila Kohler, Lorrie Moore, George Saunders sau Junot Diaz, ale căror volume m-au încântat și m-au inspirat. 

De ce ați preferat proza scurtă?

Pentru că sunt dintotdeauna cititor de povestiri și pentru că asta am exersat cel mai mult la curs. Sunt multe cărți de proză scurtă pe care le-am descoperit cu mult înainte să mă apuc de scris.

Aș aminti câteva: „Oameni din Dublin”, James Joyce; „Piticul roșu”, Michel Tournier; „Interpret de maladii”, Jhumpa Lahiri, care, din câte știu, a reapărut într-o nouă traducere la noi; „Dancing girls”, Margaret Atwood; „La revedere, Columbus”, Philip Roth, „Visătorul”, Ian McEwan; „Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat”, David Lodge;  „Insecta”, Claire Castillon.

Mi se pare că povestirile îi pot aduce cititorului mai multă satisfacție, pentru că se concentrează pe un eveniment unic din viața personajelor.

Am întâlnit în povestiri personaje spectaculoase, inedite, memorabile prin diverse idiosincrazii. Îmi vin acum în minte protagoniști precum Bartleby al lui Herman Melville, Teddy al lui J.D. Salinger sau domnișoara Bobbit a lui Truman Capote.

Este o lectură mai încărcată de tensiune și surprize decât cea a romanului, cu o doză mai mare de mister, dacă ne gândim că greutatea unei povestiri rezidă adesea în ce nu se spune, în ceea ce autorul nu dezvăluie direct. 

Cum a fost să debutați la maturitate, după ani de experiență în alt domeniu? Cum vă imaginați lumea literară și cum ați descoperit-o în realitate?

Scrisul în sine e o preocupare solitară, ca și munca de traducător, iar cu modul acesta de lucru sunt obișnuită și îmi place cel mai mult.

Am pornit fără să mă gândesc că am un dezavantaj, pentru că asta îmi doream: să învăț de la profesioniști. Am ascultat sfaturile și feedback-ul scriitorilor, am citit cărțile recomandate și m-am străduit să nu repet aceleași greșeli.

Ca în orice profesie, și în cazul scrisului, există un set de reguli pentru începători, nu rețete, ci lucruri pe care e bine să le eviți, așa-zisele greșeli clasice. Se spune că Before you can think outside the box, you need to understand the box. Ca să ajungi să încalci regulile, trebuie mai întâi să le cunoști, să le exersezi.

Mi-a fost de mare ajutor și cartea lui Stephen King, tradusă la noi la editura Nemira, o combinație de autobiografie și eseu, cu sfaturi pentru începători într-ale scrisului („Misterul regelui. Despre scris”).

„Fragil” a apărut în timpul pandemiei și cumva am fost „ferită” de evenimente cu public numeros, dar, după relaxarea restricțiilor COVID, am participat și la câteva evenimente cu cititori și scriitori pe care îi știam doar din cărți – m-am bucurat de fiecare întâlnire și m-am străduit să fac față. E o lume pe care încă o descopăr.

Ne puteți dezvălui și una-două dintre acele greșeli clasice pe care e bine să le eviți ca începător? Sau un sfat pe care încercați să îl aplicați de la Stephen King?

Nu sunt în măsură să dau sfaturi, dar cred că e bine să eviți scrisul cu înflorituri și redundanța. Un stil simplu, concis te ajută să povestești mai coerent și ascunde lipsa experienței, a practicii.

Apoi, greșeala frecventă ar fi tendința de a explica totul – mai ales la proza scurtă, e foarte important să avem încredere în inteligența cititorului și să nu-i răpim plăcerea de a descifra povestea.

Mi-a rămas în minte părerea lui Stephen King despre etapa de rescriere, de editare a unui text: „To write is human, to edit is divine.”.

Faptul că mi-ați vorbit despre reguli m-a făcut să mă întreb cât putem vorbi despre talent înnăscut și cât despre „meșteșug” care se învață. Poate oricine să scrie bine dacă știe regulile jocului?

 „Meșteșugul”, instrumentele acelea despre care vorbește și Stephen King, „the toolbox”, adică limbajul, stilul, acestea cu siguranță pot fi învățate, exersate. Însă nu aș putea defini cu precizie talentul. Poate că e felul acela în care fiecare vede poveștile prin ochii săi, propria perspectivă asupra vieții și rostului pe pământ, propria conștiință, originalitatea, „vocea autorului”, cum se zice.

Dumneavoastră cum vă dați seama că ați ajuns la forma cea mai bună a unei povestiri?

Când reușesc să o citesc cu voce tare, fără să-mi astup urechile.

Dar cât de important este să ai un mentor la început?

E foarte important să ai un îndrumător care să te încurajeze, dar și să îți dea sfaturi sincere, să te ajute să îți citești textele cu „ochi de cititor”, să fii autocritic. Este neprețuit și lăudabil efortul scriitorilor care au răbdarea, inspirația și priceperea de a citi manuscrise și a da feedback debutanților.

E minunat că există edituri care primesc manuscrise de la autori aspiranți, fără experiență, și sunt recunoscătoare editurii Polirom că a avut încredere în volumul meu.

Sunt binevenite și concursurile acestea anuale de debut, organizate de unele edituri, precum Polirom și, mai nou, concursul de debut literar „Primul roman” al editurii Litera sau inițiativa Casei de pariuri literare, care publică constant nume noi.

Am o mare admirație față de toți editorii care coordonează colecții de literatură română contemporană și promovează autori aflați la început de drum – îmi vin în minte editura clujeană OMG, fondată în 2019, sau colecția de Scriitori români contemporani, lansată în 2018 de Humanitas. Pe lângă faptul că este o muncă uriașă, este și un gest de mare altruism.

Mă gândesc și la o serie de prozatori care au debutat în colecția N’autor, de la editura Nemira, și au demonstrat prin premii și nominalizări că sunt scriitori de cursă lungă.

Dar ce s-ar fi întâmplat dacă un editor curajos, generos, cu fler nu ar fi avut încredere în manuscrisele lor? Este un pariu riscant, pe care puțini au curajul să îl facă.

Dumneavoastră sunteți în continuare și traducător specializat sau vă dedicați complet scrisului? Cum se împacă cele două?

Lucrez în continuare și ca traducător specializat și cred că nu se exclud una pe cealaltă. Pe cea dintâi o fac pentru bani, e o modalitate de a-mi achita facturile, iar scrisul este pentru suflet. 

Multe dintre povestirile din „Fragil” aduc în prim-plan familii disfuncționale, separări dureroase, femei care suferă fără să fie înțelese sau să se destăinuie. Sunt acestea și niște temeri pe care le aveți dumneavoastră?

Mai mult ca sigur că sunt și temeri de-ale mele – chiar dacă nu am trecut prin aceleași situații. Dar, în aceeași măsură, mă regăsesc și în trăirile personajelor masculine, ale copiilor sau bătrânilor din carte.

Mă atrag în special personajele, indiferent de gen sau vârstă, care au anumite frustrări tocmai pentru că nu se pot exprima emoțional și cred că în literatură își găsesc locul acele lucruri despre care nu se vorbește în viața obișnuită (tabuuri, sentimente de rușine, vinovăție), dar care devin vii, prind viață pe pagină.

În ce măsură ajută literatura la a le explica?

Literatura ajută la înțelegerea multor chestiuni de viață – spun asta și ca cititor, și ca autor. Pentru mine, scrisul înseamnă să meditezi, să te gândești la ceea ce (ți) se întâmplă și să încerci să (îți) explici motivele pentru care se întâmplă.

Cred că în fiecare povestire am pornit de la un personaj în pielea căruia am încercat să mă pun, gândindu-mă: „Ce-ar fi dacă sau cum ar fi fost să (mi) se întâmple, să trec prin situația X, ce aș face, cum aș reacționa, ce soluție aș găsi?”.  

Pe lângă două premii pentru debut, ați câștigat cu „Fragil” și Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte. Ce credeți că au găsit elevii în povestirile dumneavoastră?

Așa cum mi-au spus în timpul întâlnirii Alecart de la liceul Varlaam din Iași, au găsit întâmplări, contexte asemănătoare cu cele din realitate, personaje copii care fie ezită, fie nu îndrăznesc să discute cu părinții anumite subiecte, situații de viață și probleme de familie; sau situații în care, deși copiii reușesc să pună întrebări, să-și exprime emoțiile, de multe ori adulții amână sau nu au încredere să le dea răspunsuri, de teamă că nu le-ar putea înțelege, că e prea devreme să le știe.

Mi-au spus că s-au identificat cu unele personaje sau pe altele le-au recunoscut în viața reală. Au făcut comparații cu alte scrieri literare – m-a emoționat paralela pe care a făcut-o o elevă între povestirile din „Fragil” și o poezie de Adela Greceanu, din volumul „Și cuvintele sunt o provincie”.

Dar ce credeți că îi îndepărtează de cărți pe cei care nu citesc?

În multe situații, neajunsurile materiale, lipsa resurselor, a unor îndrumători, a unor modele. Iar în alte cazuri, stilul de viață, alegerile și gusturile personale, zgomotul din social media. 

Dumneavoastră ce citeați în liceu?

În afară de marii clasici români din bibliografia de liceu, i-am descoperit pe Anton Holban și pe Mihail Sebastian, autori de romane, dar și de nuvele, povestiri. Și tot în perioada aceea, am găsit în biblioteca de acasă scriitori precum Marguerite Yourcenar sau W. Somerset Maugham.

M-a impresionat povestea lui Zenon, protagonistul din „Piatra filozofală”. Cred că este lectura cea mai vie din adolescență, prima întâlnire cu un personaj memorabil din viața mea de cititor.

Spuneați în alte interviuri că ați scris mult din perspectiva copiilor pentru că vă interesează modul în care descoperă și înțeleg ei lumea. Cum păstrați, ca adult, autenticitatea acestei perspective?

Nu m-am gândit niciodată la asta, adică nu am folosit o tehnică anume. Pur și simplu am intrat mintea personajelor copii și m-am pus în locul lor.

Intenția mea a fost să redau evenimentele prin ochii copilului și am încercat să las faptele să se deruleze, fără sugestii sau comentarii, precum o cameră de filmat. Cred că m-au inspirat și propriii mei copii, dar și lecturile din ultimii ani.

Cât de diferită a fost copilăria dumneavoastră de cea pe care o au acum copiii dumneavoastră?

Mi se pare că, deși ei trăiesc într-o societate liberă, fără îngrădiri sau constrângeri sociale, politice, cu acces la multe resurse, sunt cumva captivi, au o viață mult mai controlată, mai „înregimentată” decât aveau copiii de dinainte de ’89.

Parcă nu au timp să se joace, să se plictisească, să pice pe gânduri, stau mult la școală, sunt mai informați decât eram noi la vârsta lor, dar au mai puțină libertate de circulație – viața lor se petrece, în mare măsură, între școală și casă, ies mai degrabă însoțiți de părinți.

Ce credeți că au de învățat adulții de la copii?

Poate ne-ar prinde bine să avem un pic din candoarea copiilor, să credem mai mult în noi și în ceilalți, la fel ca Alice când se întâlnește cu unicornul:

‘Do you know, I always thought Unicorns were fabulous monsters, too! I never saw one alive before!’‘Well, now that we have seen each other,’ said the Unicorn, ‘if you believe in me, I’ll believe in you.’

Și Alice a crezut :)!

Ați avut și o colaborare cu Radu Afrim, pentru spectacolul „câine cu om, câine fără om”. În ce a constat ea, mai exact?

Regizorul Radu Afrim mi-a scris în vară că intenționează să realizeze un spectacol despre câini, la Teatrul din Craiova. Luase legătura cu mai mulți scriitori și actori, pe care-i invita să contribuie cu texte. Știa de povestirea „Vecinii noștri”, din volum, și m-a întrebat dacă o pot rescrie ca scenariu.

Am fost foarte încântată și onorată de invitație. Mi-a dat câteva sfaturi și nu mi-a fost greu să o reiau, pentru că versiunea inițială a povestirii, înainte să o modific pentru manuscris, era la persoana întâi, avea un personaj narator exact ca varianta scenariului. Apoi, regizorul a reluat-o, în viziunea proprie, și a inclus-o în spectacol. 

În final, un exercițiu de imaginație. Acum că ați descoperit scrisul, cum credeți că ar fi dacă ar trebui să renunțați la el?

Sper să nu se întâmple. Nu pot prevedea viitorul, dar probabil că lucrurile s-ar petrece în viața mea la fel ca înainte să mă apuc de scris.

Gândindu-mă acum la câte bucurii mi-a adus „Fragil”, de la mesajele cititorilor, la propunerea regizorului Radu Afrim, participarea la evenimentele din cadrul Premiilor Sofia Nădejde, apoi la FILIT, la întâlnirea cu liceenii din Iași și cu profesorii coordonatori ai proiectului Alecart, până la câștigarea premiilor, îmi dau seama că deja s-au petrecut multe lucruri ireal de frumoase și poate este de ajuns – am fost în mijlocul unor întâmplări neobișnuite, minunate și am început să cred că puține lucruri sunt imposibile.   

The post Simona Goșu, scriitoare: „În literatură își găsesc locul acele lucruri despre care nu se vorbește în viața obișnuită.” appeared first on Cultura la dubă.

„Tot înainte”, cel mai recent volum al scriitoarei Ioana Nicolaie, conține o scenă emoționantă în care Arsenia, mica protagonistă născută în anii comunismului, își primește Abecedarul.

„Eu nu m-arunc pe el ca alții, îl apuc cu grijă, n-am avut niciodată ceva mai frumos. O carte a mea, cu litere, cu desene, […] uite niște păsări, se duc departe, cerul e plin de țările calde. O să-l păstrez cu grijă”, istorisește fetița, lăsând literele și imaginile să pătrundă „până în inimă, că acolo e dragul”.

Dincolo de filele romanului, o poveste despre „un copil crescut în vremuri grele, care chiar își închipuie că, deși s-a născut într-o familie numeroasă, are o șansă”, Ioana Nicolaie recreează o bucurie similară în realitatea românească.

Scriitoarea merge prin centre parohiale, spitale și școli, unde dotează, prin muncă voluntară, biblioteci peste care s-a așternut praful.

Este vorba despre un proiect cunoscut sub numele de Bibliotecile Melior, inițiat de Fundația Melior, care le oferă celor mici șansa întâlnirii cu cărți noi, precum și ocazia de a se juca și a-și explora creativitatea. Pentru unii dintre ei, e o ocazie rară. Dacă nu chiar singura de acest fel.

În interviul de astăzi, discutăm cu Ioana Nicolaie despre cum a luat naștere proiectul, despre rolul cărților și al culturii în devenirea copiilor, dar și despre ce înseamnă să fii scriitoare în România zilelor noastre.

Cum a apărut inițiativa de dotare a bibliotecilor școlare?

E o poveste deja veche. Într-un an s-a dat la evaluarea națională un subiect în care li se cerea copiilor să scrie despre întâlnirea lor cu un scriitor. Cum probabil vreo 98% dintre ei nu avuseseră parte de-o astfel de experiență niciodată, subiectul a părut nu doar prost ales, ci și cât se poate de cinic.

Copiii au făcut exerciții de imaginație, s-au întâlnit cu Mihai Eminescu sau cu Ion Creangă, căci despre aceștia mai auziseră la școală, însă trebuie să fi fost foarte puțini cei care chiar văzuseră cu adevărat un scriitor.

Cum aveam deja de câțiva ani Fundația Melior – exista din 2014, dar derulase proiecte în anonimat complet – am convins-o pe singura mea parteneră să organizăm în școli Ateliere fantastice, adică întâlniri cu scriitori.

Am început cu mine și-am și rămas, din păcate, mai mult la mine, căci n-am avut niciodată bani să plătim această muncă, prietenii mei scriitori fac oricum jignitor de mult voluntariat cultural ca să-i mai bat și eu la cap.

Ne-am dus într-o școală undeva în nord, am întâlnit niște copii fabuloși, unul venea chiar de după un munte ca să mă vadă pe mine, scriitoarea, și-acolo mi-am dat seama că, deși nu le lipsea telefonul sau tableta, ei nu aveau… cărți. Căci nu era bibliotecă în școală.

Am făcut prima donație cam în trei luni, apoi am pus pe roate Bibliotecile Melior. Până acum am făcut nu mai puțin de 15, am donat cam 7000 de cărți, mereu cele mai frumoase, cele mai noi, cele mai iubite de mine, cea care face selecția.

Valoarea acestui proiect este, până acum, cam de 50.000 de euro. Nu știu cum am reușit, le mulțumesc tuturor celor care ne-au ajutat, inclusiv editurilor care ne-au oferit reduceri, Humanitas și Arthur mai ales.

Cum alegeți școlile cărora le faceți donații?

Primesc mesaje pe pagina Fundației Melior, am avut în câteva rânduri și niște concursuri de aplicații. Au fost foarte emoționante, căci toți cei care ne scriau o făceau din nevoia de-a schimba ceva, chiar își doreau ca acolo, în școlile lor, copiii să deschidă niște cărți superbe, să le descopere, să știe că ele există.

„Am spus-o deseori, fără cărți n-ai cum să faci educație. E ireală discrepanța de șanse de azi, cei mai mulți copii, de la țară și deopotrivă de la oraș, nu au cărți.”

Ioana Nicolaie, scriitoare și cofondatoare a Fundației Melior

În familie nu se cumpără, și nu e vorba de bani aici, ci de caracterul insignifiant al culturii pentru o populație crescută fără stimă pentru aceste lucruri, fără ideea de-a intra vreodată într-o librărie – mulți își interzic spațiile acestea, n-au legătură cu ei, îi stresează.

Iar în școli apar trei situații: există bibliotecă și grijă și cărți (ideal, însă extraordinar de rar); există bibliotecă, dar nu există cărți din ultimele decenii și, deseori, nici bibliotecar; nu există cărți, bibliotecar sau bibliotecă – iar cazul acesta e cel mai des întâlnit.

A fost șocant să-mi dau seama că-n mileniul trei educația se face fără cărți, deci e o minciună, deci e irelevantă, deci copiii noștri chiar nu au viitor.

Ne puteți da câteva exemple de cărți care credeți că trebuie neapărat să se regăsească în bibliotecile școlare din zilele noastre?

Tocmai am făcut niște comenzi pentru Biblioteca Melior 16 care va ajunge la jumătatea lui aprilie într-o localitate din Munții Rodnei, Anieș. Cum am ales patru sute de la Arthur și peste o sută de la Humanitas, dar și de la Cartier, ar trebui să pun aici o listă foarte lungă.

Fiindcă esențialul cu această selecție este că am în vedere mereu câteva lucruri: bucuria lecturii, sentimentul extraordinar pe care-l ai când pătrunzi în locuri ficționale privilegiate; iar bucuria aceasta e mai întâi a mea, știu despre ce-i vorba cu volumele pe care le propun, căci citesc mereu literatură pentru copii.

Alt lucru important este calitatea hârtiei, a ilustrației, căci aceste obiecte-carte trebuie să-i farmece pe copiii care vor ajunge la ele, trebuie să-i facă să lase deoparte orice ecran.

De aceea, prefer să ducem mereu cele mai noi apariții editoriale, cele mai impresionante grafic.

Nu mai primim de ceva vreme donațiile unor oameni, bine intenționați altfel, care vor să-și facă loc în bibliotecă. Vrem să ducem cărți noi, pentru că ne gândim la ele ca la niște daruri. Și-s cam 550 de daruri în fiecare proiect.

De ce credeți că s-a ajuns în situația ca bibliotecile pe care le dotați să depindă de astfel de donații pentru a avea un fond de carte accesibil și plăcut pentru cei mici?

E o discuție lungă, biblioteca depinde de directorul școlii, iar acesta obține fonduri de la primărie.

„Dacă directorul ține ușa bietei biblioteci închise cu lacăt, dacă face orice altceva cu puținii bani primiți – o chiuvetă e, pentru el, mai importantă decât niște cărți – atunci educă elevii cu chiuveta, nu cu cărțile de care copiii au neapărată nevoie.”

Dacă primarul e un agramat, ca atât de mulți, din păcate, atunci sigur nu dă bani pentru amărâta de bibliotecă.

De fapt, ca să simplific, e un dezastru: în țara în care nimeni nu mai cumpără cărți, în care vedem politicieni extremiști urlând în Parlament, în care mai toate televiziunile au scăzut inadmisibil nivelul, în care-i vedetă circarul, iar nu artistul, cercetătorul, cel care duce lumea înainte, e aproape natural să nu existe cărți nici în școli.

Doar că suntem în UE, iar în UE lucrurile stau altfel. Suntem pe ultimele locuri în barometrele care măsoară consumul cultural, ceea ce-i o mare rușine.

Copiilor noștri, printr-o astfel de educație, total aculturală, li se retează încă de la început viitorul.

Am observat că vizitele dumneavoastră includ și ateliere de joacă și imaginație. De ce ați decis să le organizați și ce doriți să le arătați copiilor prin intermediul lor?

Fiecare Bibliotecă Melior presupune și un atelier de joacă. La eveniment participă între 30-50 copii care, la sfârșit, primesc toți cadou o carte. Pe-aceea o duc acasă și, de multe ori, e singura lor carte primită vreodată.

Are o valoare aparte, căci unii dintre ei, așa cum mi s-a întâmplat la Sintești, când i-am cunoscut pe copiii minoritari din A doua șansă (nr., proiect care urmărește prevenirea abandonului școlar), chiar nu pot să citească, deși au trecut de 12 ani. Dar ei sunt un caz separat, e vorba chiar de copii sacrificați, care uneori nici n-au acte și care n-au ajuns vreodată la școală.

Ce efect credeți că are asupra copiilor întâlnirea cu o scriitoare în carne și oase, ținând cont de faptul că ei la școală învață cel mai adesea despre scriitori de mult trecuți în neființă?

Cum eu scriu și cărți pentru copii, sunt mereu invitată la întâlniri cu elevi de toate vârstele. Apoi, acum câțiva ani chiar am inițiat la Humanitas Cișmigiu un eveniment lunar destinat celor mici, „Campionatul Poveștilor”.

Copiii sunt fericiți când sunt luați de mână și mutați în pură fantezie. Dacă n-aș ține cursuri de literatură pentru cei mici, dar și cursuri de scriere creativă pentru cei mai mari, m-aș îndoi poate de forța pe care o are o carte pusă în mâna unui copil.

Ei bine, cititul acela de seară îl face pe orice micuț mai mult decât bucuros. Și-apoi, cititul în clasele mici, inclusiv în timpul orelor de școală, e un câștig.

Copilul pus din timp pe niște șine e mai greu să deraieze. Se poate rătăci, da, mai ales în clasa a opta când vin primele examene și se învață pe de rost, stupizenii pe bandă rulantă, că altfel n-ai cum să ajungi la un liceu bun, dar apoi sunt șanse mari să revină.

În schimb, cei care n-au fost potriviți niciodată pe șine, majoritatea covârșitoare adică, e greu să mai învețe o astfel de alunecare. Și n-o învață.

Dar dumneavoastră vă amintiți cum v-ați descoperit pasiunea pentru lectură? Ce carte sau cărți v-au impresionat în copilărie?

Suiam în podul casei, erau acolo niște uși suprapuse, mă strecuram între ele, lumina se filtra galben-mierie, razele pătrundeau printre dranițe și hașurau locul în cel mai pictural fel și citeam.

Ce se găsea prin casă, cărți puține, unele fără copertă, de nici nu știam că tocmai intram în, de pildă, „Venea o moară pe Siret” de Sadoveanu. Dar dacă era vară și nu mai rămăsese nimic necitit pe polițe sau prin noptiere, atunci mă aventuram și-n paginile alea numai descrieri.

Aveam puțin timp de citit, căci în familia mea și-n nordul meu despre care am scris deja niște cărți – în „Tot înainte”, ultimul meu roman, chiar povestesc mai detaliat – încă de la vârste mici se muncea.

Am avut, desigur, niște cărți esențiale, o Biblie mare din care mi-a citit întâi o bunică, apoi tata, iar mai târziu, la școală, a contat enorm biblioteca. Citeam ce se găsea acolo, nediferențiat, desigur, cu multă pasiune.

Cărțile care-mi plăceau ajungeau să fie parcurse și de trei, patru ori. Ba chiar „Aventurile lui Huckleberry Finn” de Mark Twain, care a fost, probabil, una dintre cărțile mele cele mai iubite, a fost recitită câteva veri la rând.

Mă bucura mult și poezia, o simțeam, era ca un curent care găsește în mine mediul potrivit. La opt, nouă ani învățam pe de rost Bolintineanu, Alecsandri sau Coșbuc pentru că-mi plăceau foarte tare.

Ați povestit în repetate rânduri că ați știut dintotdeauna că veți deveni scriitoare. În ce măsură a semănat parcursul dumneavoastră real cu cel pe care îl visați la început? Cu ce dificultăți v-ați întâlnit?

Nu am visat niciodată parcursul, viitorul firește că e un zid dincolo de care se poate găsi orice, mlaștini, oceane, insule.

„Ce-mi era limpede e că trebuie să merg pe un drum, singurul care mi se părea făcut anume pentru mine, căci de pe el m-a luat de mână tovarășa învățătoare și m-a pus să-mi citesc cu glas tare compunerile, inclusiv în fața altor copii din școală.”

Am scris prima poezie în clasa a treia, primul început de roman în clasa a patra, povestiri SF prin clasa a șasea, apoi poezii, multe, caiete întregi, ca să debutez totuși târziu, în niciun caz precoce, la 26 de ani.

De-a lungul carierei dumneavoastră, v-ați simțit vreodată dezavantajată de faptul că sunteți femeie? Dacă da, în ce fel?

Firește. În toate felurile posibil, deunăzi mă uitam pe coperta unui manual, cu portrete numai și numai de scriitori, și mă gândeam că uite, încă se petrece așa, încă e posibil.

Și totuși, am mulțumit deseori Cerului că am nimerit în cea mai bună lume posibilă pentru o femeie, că am avut parte de educație, că n-am fost obligată să mă țin de zidurile între care e prins și aproape strivit personajul meu Arsenia, din „Tot înainte”, că am putut fi liberă, că am putut să mă exprim liber, că nu m-am lăsat prinsă-n vârtejul cine știe cărei ideologii, că am fost o privilegiată nu doar la scara istoriei, ci și la aceea a granițelor.

Dacă mă nășteam în Afganistan, Siria sau Coreea? Sau în China? Sau la doi pași de noi, în țări unde oamenilor li se încalcă încontinuu libertățile?

Dat fiind faptul că scrieți și literatură pentru copii, cum vă raportați la prejudecățile conform cărora acest tip de literatură ar fi cumva inferioară celei destinate oamenilor mari?

L-am întrebat și eu asta într-un interviu pe Florin Bican și mi-a plăcut mult răspunsul lui: pentru că suntem o cultură mai tânără decât altele, cu niște sute de ani mai tânără, se petrece enormitatea asta. Când o să mai creștem și noi un pic o să ne dăm seama ce lucru extraordinar e literatura pentru copii.

Care, aș completa eu, nici nu prea cred că există, nu cu disocierea aceasta, pentru copii versus oameni mari.

„Cărțile sunt esențial de două feluri, bune sau proaste, nu contează publicul lor țintă.”

De aceea, eu citesc cam orice, pe noptieră am cărți de Pamuk sau Herta Müller, dar și de Michael Ende sau Adina Popescu.

În perioada pandemiei, s-a făcut frecvent distincția între „esențial” și „neesențial”. Cum vă raportați la faptul că, în general, sectorul cultural a fost prezentat ca neesențial? Ce efect are asta asupra dumneavoastră, ca persoană care luptă pentru cultură, dar și asupra percepției oamenilor?

Cred că această separare s-a făcut referitor la profesiile cu mai mare risc de îmbolnăvire, prin contactul cu mulți oameni, ca medicii sau profesorii, care chiar sunt în poziții cheie, deci esențiali. Firește că actorii sunt la fel de expuși dacă-și continuă spectacolele, așa că mai la îndemână a fost închiderea teatrelor.

Nu am simțit o discriminare a sectorului cultural, deși m-a durut lipsa lui de apărare. Artiștii chiar n-au mai avut din ce trăi în vremea asta.

O pandemie n-are cum să nu presupună multe restricții, nu văd cum altfel s-ar putea proteja populația.

În tot fluxul de informație, cea care mi s-a părut mereu exactă și care dădea seama de tragedia în care ne găseam și-n care, din păcate, încă ne găsim e numărul celor internați la ATI. Am fost și sunt atentă la tot ce se petrece, mă gândesc mereu la bieții oameni care nu mai pot fi salvați.

M-a contrariat extraordinar falia între educație și lipsă de educație, chiar mi s-a părut că se vede pentru prima oară că învățământul nostru nu și-a făcut treaba, că a ratat jalnic, că nu-i învață pe oameni cum să se orienteze sub avalanșa de fake news.

Războiul acesta mediatic purtat nu doar prin rețele, ci susținut și de către televiziuni specializate-n manipulare mi se pare un virus cu mult mai devastator, căci zdrobește oameni, sucește minți și, până la urmă, omoară.

Cu ce mesaj sau trăire v-ar plăcea să rămână cititorii după ce întorc ultima filă a romanului „Tot înainte”?

Ultimul meu roman e plasat în ultimul deceniu de comunism și e povestea unei fetițe, Arsenia, care crește-n plină dictatură. Eroina e urmărită de la vârste mici și până în decembrie 1989, când ea este în clasa a X-a și nici nu visează că s-ar putea produce în curând o revoluție.

Am scris acest volum pentru că, pe de o parte, n-am vrut să uit – Arsenia este un alter-ego al meu -, dar și pentru că e foarte greu pentru cineva care n-a trăit acea perioadă să înțeleagă resorturile subterane ale unei lumi totalitare. Cum se petreceau lucrurile atunci, cum erau crescuți copiii, în ce fel se făcea îndoctrinarea, care era discursul oficial, cum își duceau oamenii viața de zi cu zi etc.?

„Tot înainte” nu este un volum cu teză, nu e ideologizat, e doar o poveste despre un copil crescut în vremuri grele, care vrea tare mult să creadă în ceea ce i se spune și care chiar își închipuie că, deși s-a născut într-o familie numeroasă, are o șansă, că e liber, iar nu captiv.

Am pus multă nostalgie în „Tot înainte”, multă emoție, dar și suspans. M-am străduit, de asemenea, să picur nuanțe noi în marele tablou pe care acest nou volum al meu îl formează cu „Pelinul negru” și „Cartea Reghinei”.

Tot ce-mi doresc pentru Arsenia e să dea peste cititori care, dacă ar putea, ar lua-o de mână și-ar însoți-o pentru o vreme. Așa cum am încercat să fac și eu, autoarea.

Cei care doresc să sprijine Bibliotecile Melior o pot face prin donații în contul Fundației, redirecționând 3,5% din impozitul pe salariu sau cumpărând ei înșiși volume pentru dotarea bibliotecilor.

The post Ioana Nicolaie, scriitoare: „A fost șocant să realizez că educația se face fără cărți, deci e o minciună, e irelevantă, copiii noștri chiar nu au viitor.” appeared first on Cultura la dubă.

Contesă și scriitoare reprezentativă pentru perioada La Belle Epoque, era o prezență care făcea furori în saloanele mondene din Parisul de la începutul secolului XX.

Viața și opera ei au aparținut în totalitate Franței, însă originile sale de familie o leagă de România.

Deși poeta n-a fructificat vreodată această legătură, a fost, totuși, prima femeie introdusă ca membru de onoare în Academia Română.

„Cea mai poetică dintre contese și cea mai contesă dintre poete”

Ana Elisabeta Brâncoveanu făcea parte, după cum indică şi numele, din familia boierească Brâncoveanu. Mama ei, Raluca Musuruș a fost o cunoscută muziciană, idolul compozitorului polonez Ignacy Paderewski. Tatăl Anei, Grigore Brâncoveanu fusese adoptat de către marele ban Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent pe linie masculină al voievodului Constantin Brâncoveanu.

S-a născut la Paris pe 15 noiembrie 1876. A fost educată în mare parte acasă și vorbea fluent franceza, engleza și germana. Mama ei, o femeie cultivată și sensibilă, i-a insuflat pasiunea pentru muzică și literatură.

Familia își petrecea iarna la Paris și restul anului la proprietatea lor, „Villa Bassaraba” în Amphion, lângă Evian, pe malul sudic al lacului Geneva. Contrastul dintre serenitatea lumii naturale și peisajul urban a constituit o primă sursă de inspirație pentru Ana, iar la 13 ani publica deja primele versuri.

Tot la vila din Amphion, în 1897 a fost celebrată căsătoria Anei cu contele Mathieu de Noailles. A devenit astfel membră a uneia dintre cele mai proeminente familii ale nobilimii franceze vechi. Așa cum a dorit mama ei, primul volum de poezie al aristocratei a fost publicat după căsătorie, în 1901. „Le Coeur innombrable”(Inima fără nume), a fost începutul ascensiunii Annei în lumea literară franceză.

„Madam’, în Franța sunt numai trei miracole – Jeanne d’Arc, râul Marne și dumneavostră.”- Joseph Reinach, scriitor

Anna de Noailles era o prezență nelipsită din saloanele Belle Epoque ale boemei franceze. Conversația era unul din punctele forte ale contesei. Îmbinarea între afectul său cu nuanțe multiple și verva intelectuală lăsau o impresie puternică asupra celor cu care interacționa.

„Când contesa este aici, pur și simplu încetezi să exiști”, îi mărturisea una din prietenele ei lui Anatole France. În salonul ei literar, din Avenue Hoche se regăseau adesea unii dintre cei mai remarcați scriitori ai Parisului secolului XX.Pierre Loti, André Gide, Paul Valéry, Jean Cocteau, François Mauriac, fraţii Daudet sau Robert de Montesquiou se numărau printre musafirii Annei de Noailles.

Anna și Proust, o prietenie „parfumată ca un șerbet de trandafiri”

Dintre prezențele distinse de care se înconjura, Marcel Proust a fost cel cu care Anna de Noailles a legat o prietenie aparte, marcată de o admirație reciprocă profundă.

În autobiografia ei, „La livre de ma vie”, contesa scria: ”Marcel Proust este singura fiinţă care m-a făcut să schimb un vers, să suprim o strofă. El a aninat primele ghirlande la uşorul templul al tinereţii mele; el m-a făcut să cred că poezia era nectarul lumii, gloria juvenilă – scumpă unei întregi mulţimi, faima – fără duşmani, triumful – neprihănit!” , spunea contesa despre scriitor.

Iar acesta îi scria: „Dacă vi s-ar arde toate cărțile pe rug, tot ați rămâne nemuritoare.”

Anna de Noailles: revelație pentru societatea literară franceză, controversă pentru Academia Română

În 1921, Academia Franceză i-a acordat premiul Grand Prix de Litterature (Marele Premiu pentru Literatură), în urma publicării volumului „Les Forces eternelles” (1920). În anul următor, ea a devenit primul membru de sex feminin al Academiei Roiale Belgiene de Limbă Franceză și Literatură. Pe 11 ianuarie 1931, Anna de Noailles a fost prima femeie care a primit înaltul grad de Comandor al Legiunii de Onoare.

Succesul contesei poet a fost remarcat și de societatea literară din România.

„Doamna Anna de Noailles, născută Brâncoveanu, din sânul Bibeştilor, este considerată astăzi o mare poetă a Franţei. Criticii recunosc în scrisul ei spiritul rasei noastre”, a fost motivaţia lui Iorga pentru introducerea Annei în rândurile membrilor Academiei. La data de 25 iunie 1925 Anna de Noailles devine prima femeie admisă în Academia Română, ca membru de onoare.

Nu toată lumea împărtășea părerile lui Nicolae Iorga. Mulți scriitori au contestat numirea ei ca membru în Academie, acuzând-o pe Anna că și-ar fi renegat originile. Într-adevăr, într-un interviu pentru revista Les Annales, contesa declarase că nu ar fi fost în niciun fel legată de România. Nu era vorba despre o renegare, ci despre un adevăr din viața ei. Anna de Noailles a călcat o singură dată pe pământ românesc, în drum spre Constantinopol.

,Mor de mine însămi…”

Anna de Noailles a murit la Paris în 1933, la doar 56 de ani. Bizar e că poeta a căzut la pat fără a avea un diagnostic precis. Și-a menținut totuși luciditatea, descriind cu dramatism suferința : “N-am nici un organ vital bolnav, şi totuşi mă duc. Mor de mine însămi…”. Catherina Pozzi, poeta franceză care i-a fost apropiată, spunea după ce contesa s-a stins: „Anna de Noailles a murit de prea mult suflet pentru trupul ei.”

Pentru lirica sa de influență parnasiană, plină de sinceritate și afectivă, Annei de Noailles i se mai spunea și „muza grădinilor”.

Pentru cine își dorește să o descopere, opera sa a fost tradusă parțial în limba română. În librării sau poate pe raftul unui anticariat se pot găsi atât volumele de poezii, romanele, cât și autobiografia ei, cuplată cu scrisorile pe care le primea de la bunul său prieten Marcel Proust.

Ca să-i pătrundem măcar puțin sufletul, care a provocat atât de multă fascinație, poate e cu atât mai bine să-i ascultăm aici vocea, într-o confesiune despre cum își dorea Anna să rămână în sufletele oamenilor.

The post Povestea Annei de Noailles, prima femeie admisă ca membru de onoare al Academiei Române appeared first on Cultura la dubă.