România se pregătește să găzduiască Summitul European al Patrimoniului, cel mai important eveniment de profil care reunește factorii decisivi în conservarea patrimoniului – arhitecți, miniștri, primari, comisari europeni sau reprezentanți ai societății civile.

Evenimentul va avea loc la București între 6 – 8 octombrie și cuprinde Ceremonia de decernare a Premiilor Europene pentru Patrimoniu, acordate de Comisia Europeană, în cadrul cărora vor fi recompensate și două proiecte din România: Biserica Săsească din Alma Vii și Biserica Sfântului Mihail, Cluj-Napoca.

Prezentă la București, Sneska Quaedvlieg Mihailovic, secretarul general al Europa Nostra, organizația care luptă pentru patrimoniu la nivel european, a vorbit pentru Cultura la dubă despre principalele provocări în acest domeniu și a explicat de ce salvarea patrimoniului a devenit un factor determinat printre soluțiile de combatere a schimbărilor climatice.

***

Doamna secretar general, care sunt principalele obstacole atunci când vorbim despre conservarea patrimoniului construit?

Aș vorbi mai degrabă despre principalele provocări cu care se confruntă societatea noastră, atât cea din România, cât și cea din Europa, în general.

Schimbarea climatică este o provocare uriașă, neînțeleasă complet încă. Din acest moment, schimbările climatice nu sunt ceva ce se va întâmpla în 10 sau 50 de ani, ci pot fi deja văzute, le-ați văzut și în România, impactul caniculei care a fost vara această.

Apoi este provocarea reprezentată de dezvoltările imobiliare, de presiunea pusă de dezvoltatori în special în marile orașe, cum ar fi București.

Interesul dezvoltatorilor imobiliari e și la munte acum, vor să facă blocuri la munte.

Asta este tot din cauza schimbărilor climatice, fiindcă oamenii vor dori să se refugieze la munte, să fugă de caniculă. De aceea dezvoltatorii se orientează deja și către zonele de munte.

De asemenea, ne confruntăm cu fenomenul migrației, cu un război foarte aproape de noi, toate acestea fac societatea foarte instabilă.

Este nevoie ca societatea să se organizeze, să răspundă la aceste provocări, să găsească o soluție.

Patrimoniul cultural este un liant al societății și contribuie la înlăturarea acestor nesiguranțe.  Patrimoniul este ceva ce aduce comunitatea laolaltă, este ancora care stabilește o barcă pe ape plutitoare, este o ancoră în timp și în spațiu, conectează trecutul de viitor.

Viitorul nu e ceva ce poate fi oprit, dar e important ca el să fie conectat la tradiții, la rădăcini, iar acestea se reflectă și în arhitectură.

Să ne pese de patrimoniul cultural este parte din apărarea drepturilor umane și a legii. Fără lege nu putem proteja patrimoniul. Iar lupta pentru protejarea patrimoniului este și pentru drepturile omului. Patrimoniul nu este doar despre niște cărămizi și mortar. Este povestea noastră.

Patrimoniul are nevoie de oameni care să îl apere și asta face societatea civilă în România. Sunteți oameni curajoși, ați arătat asta în multe ocazii.

De exemplu, campania fenomenală de apărare a sitului de la Roșie Montană, care a fost una atât de apărare a patrimoniului cultural, cât și una de protejare a mediului, a devenit apoi o campanie pentru apărarea drepturilor omului și pentru apărarea democrației.

Este un exemplu de luptă câștigată datorită unei acțiuni de masă. Oamenii pot schimba ceva când se adună laolaltă.

Vorbeam zilele trecute cu mai mulți arhitecți prezenți la Bienala de Arhitectură de la Timișoara și am regăsit o idee comună la ei, aceea că ar trebui să ne concentrăm pe clădirile deja existente, multe dintre ele goale, neutilizate și să ne oprim din a construi, fiindcă industria de construcții este unul dintre cei mai mari poluatori. Deci protejarea patrimoniului a devenit și o cauză pentru mediu în zilele noastre?

Da, așa este, industria de construcții emite cantități mari de CO2, fiind unul dintre cei mai mari poluatori. Mă bucur că la Bienala de la Timișoara s-a vorbit despre asta.

Ar trebui să existe o decizie de stopare a contrucțiilor noi, cele mai multe dintre ele folosesc materiale nesustenabile și clădirile în sine devin nesustenabile. Blocurile acestea vor deveni pur și simplu de nelocuit.

Se construiește așa din cauza mafiei imobiliare, a spălării de bani, nu doar aici, ci și în restul lumii.

În același timp aveți clădiri deja existente, de la clădiri foarte vechi la clădiri industriale, fabrici, care ar putea fi readuse la viață în mod extraordinar de către arhitecți, designeri. Avem multe exemple de cazuri în care astfel de clădiri au fost readaptate și date în folosință. Pe asta ar trebui să ne concentrăm – pe regenerare. Regenerarea cartierelor deja existente în orașe. Rezultatul poate fi uimitor.

Este ceva ce noi promovăm foarte mult. Nu doar că suntem în pericol din cauza schimbării climatice, dar patrimoniul cultural este parte din soluție.

Dacă nu salvăm planeta, nu vom putea salva patrimoniul, dar investind în patrimoniu este o formă prin care putem contribui la salvarea planetei.

Există și problema costurilor ridicate în proiecte de restaurare. Mulți proprietari de case vechi spun că nu au bani să le restaureze, condițiile sunt foarte stricte, și preferă să le lase să se degradeze, uneori le și “ajută” cu incendii, pentru a cădea într-un final și a vinde terenul dezvoltatorilor imobiliari. Pe de altă parte, poate societatea nu este de acord ca un privat să primească bani publici pentru a-și restaura casa sa. Care ar fi soluția de mijloc?

Acesta este o problemă reală. Cumva, anumite facilități fiscale ar trebui să existe dacă luăm în considerare faptul că un oraș este de interes public, nu doar de interes privat. Este de interes public ca un oraș să își păstreze caracterul arhitectural, să atragă turiști, investitori.

Sunt dovezi de orașe istorice bine conservate care atrag mediul de afaceri. De exemplu Amsterdam are un studiu în acest sens, care arată că datorită caracterului istoric bine conservat au venit foarte mulți investitori.

Valoarea unei clădiri istorice nu este dată doar de clădirea în sine, ci și de statutul ei în contextul orașului. Iar valoarea nu este doar economică și istorică, este și socială, este valoroasă pentru mediu, după cum spuneam mai devreme.

În acești sens, oamenii trebuie educați, ajutați să înțeleagă că sprijinirea unui proprietar privat prin fonduri publice sau facilități fiscale, în acest context, servește interesului public.

De asemenea, e importantă investiția în mentenanță, în România nu s-a investit în mentenanță și acum aveți probleme mult mai mari în restaurare. Când întreții regulat o clădire veche, cu investiții din când în când, este mai ușor să o conservi.

Dar când ai o clădire complet abandonate, atunci și investițiile trebuie să fie majore.

Ce părere aveți despre intervențiile moderne asupra clădirilor istorice? Avem chiar în centrul Bucureștiului câteva exemple de case – monumente istorice care au fost restaurate, dar în spatele lor s-au ridicat blocuri uriașe care, cel puțin vizual, le sufocă. Ce credeți despre asta?

Trebuie să găsim o balanță. Intervențiile moderne nu sunt tot timpul rele. Trebuie să găsești o cale în care să protejezi, dar să poți adăuga ceva viabil pentru viitor.

Dar asta trebuie făcut cu respect, proporțiile dintre partea istorică și partea nouă ar trebui să fie în echilibru. Am văzut și eu exemple în care parterul e istoric și deasupra este o clădire oribilă, grotescă, relația dintre cele două este îngrozitoare.

Știu și cazuri în care, totuși, astfel de intervenții au fost făcute de arhitecți cu mare respect față de clădirea istorică. Este o chestiune de calitate și la Summitul de la București vom insista pe acest aspect, al calității, promovând bune practici.

Ce credeți despre patrimoniul construit din România? De-a lungul timpului au fost mai multe proiecte românești premiate de Europa Nostra. Aveți câteva monumente românești preferate?

Oh, România are un patrimoniu extrem de bogat și de divers. Eu știu doar o mică parte. Am fost în orașe istorice ca Sighișoara, Sibiu, anul trecut la Timișoara, care chiar a fost o mare descoperire.

Frumusețea Timișoarei, existența multiculturalității are un farmec extraordinar și cred că acolo ați reușit să aveți grijă de acele locuri.

De asemenea, în București aș vrea să petrec mai mult timp. Clădirea mea preferată este Ateneul Român, este un diamant, este superb din afară și din interior, e cea mai frumoasă sală de concerte din Europa.

Aveți și bisericile fortificate care sunt cu totul speciale.

Am fost azi și la Piscu să văd muzeul, este absolut minunat! Arhitectura verde a clădirii, povestea ceramicii și olăritului.

Cred că generația tânără e din ce în ce mai conștientă de frumusețea patrimoniului, atât a celui construit, cât și a celui intangibil.

Potențialul a ceea ce aveți este uriaș, dar oamenii sunt cel mai important patrimoniu, fără ei nu puteți să salvați ceea ce aveți de salvat. Și este al vostru, dar este și al nostru, este parte importantă din Europa, de valoare europeană.

***

Europa Nostra este vocea europeană a societății civile care se angajează să protejeze și să promoveze patrimoniul cultural și natural. Este o federație pan-europeană de ONG-uri din domeniul patrimoniului, susținută de o rețea largă de organisme publice, companii private și persoane fizice, acoperind peste 40 de țări. Este cea mai mare și cea mai reprezentativă rețea de patrimoniu din Europa, menținând relații strânse cu Uniunea Europeană, Consiliul Europei, UNESCO și alte organisme internaționale. Fondată în 1963, Europa Nostra și-a sărbătorit anul trecut cea de-a 60-a aniversare.

Europa Nostra militează pentru salvarea monumentelor, siturilor și peisajelor europene aflate în pericol de dispariție, în special prin intermediul Programului 7 Most Endangered. Rețeaua celebrează și diseminează excelența prin intermediul Premiilor Europene pentru Patrimoniu / Premiilor Europa Nostra.

Europa Nostra contribuie, în mod activ, la definirea și punerea în aplicare a strategiilor și politicilor europene legate de patrimoniu printr-un dialog participativ cu instituțiile europene și prin coordonarea Alianței Europene a Patrimoniului. 

Europa Nostra a condus consorțiul european selectat de Comisia Europeană pentru a gestiona proiectul pilot European Heritage Hub(2023-2025). Este, de asemenea, partener oficial al inițiativei Noul Bauhaus European, dezvoltată de Comisia Europeană și este unul dintre principalii membri și susținători europeni ai Rețelei Patrimoniului Climatic.

The post Secretarul General al Europa Nostra, interviu pentru Cultura la dubă: “Lupta pentru protejarea patrimoniului este și lupta pentru drepturile omului, pentru mediu.” appeared first on Cultura la dubă.

La 40 de kilometri de București, într-un sat de aproximativ 700 de locuitori, copiii născuți în era tehnologiei lasă pentru câteva ore tabletele și telefoanele deoparte și descoperă meșteșugul olăritului. Iar mâinile și entuziasmul lor duc mai departe o tehnică pe cale de dispariție.

Se întâmplă la Piscu, într-un loc creat de doi bucureșteni care au vrut să evadeze de oraș.

Cei doi adulti și 6 copii ai lor țin în viață Școala de la Piscu, un muzeu-atelier dedicat ceramicii, deschis în urmă cu doar un an. „Cam asta e echipa muzeului”, ne spune Adriana Scripcariu, mamă, istoric de artă și co-fondatoarea muzeului.

Alături de soțul său, sculptorul Virgil Scripcariu, Adriana a pus bazele unui proiect cultural și educațional inedit, construit doar cu donații și sponsorizări, fără implicarea autorităților publice.

Școala de la Piscu înseamnă azi un muzeu în inima unui sat, peste 1000 de piese de ceramică expuse, o sală dedicată artei contemporane, ateliere de olărit pentru copii și adulți, precum și o clădire superbă, premiată la sfârșitul anului 2021 cu Premiul Anualei de Arhitectură la secțiunea Arhitectură construită – Arhitectură publică.

***

“Mă cheamă Ema și vreau să fac și eu lut. Am mai fost odată. Și cel mai mult îmi place că au fost descoperite vasele. Îmi place istoria.”

La doar 4 ani, în timp ce pictează un brăduț de lemn, Ema își așteaptă nerăbdătoare rândul la atelierul de olărit. Este pentru a doua oară la Școala de la Piscu, adusă de mama ei. Așa cum poate, ne dă de înțeles că cel mai mult o fascinează ideea că unele dintre vasele expuse în muzeu au fost descoperite în pământ.

Ca ea sunt alți câțiva copii pe care i-am găsit la lucru într-o duminică friguroasă de iarnă, într-o clădire specială, în care noul se îmbină armonios cu trecutul.

Adriana și Virgil Scripcariu au reușit într-un singur an să atragă peste 4000 de vizitatori la Piscu, în pandemie, o cifră pe care puține muzee bucureștene de aceeași dimensiune reușesc să o atingă și într-un an normal.

„Ne-am stabilit aici în sat în 2006, am descoperit cu surprindere un vechi sat de olari, un loc în care meșteșugul era ce avea satul mai prețios, chiar dacă era în bună parte uitat sau într-un fel oamenii doreau să se debaraseze de această ocupație care, din păcate, în secolul 20, a fost într-un declin abrubt.”

Așa își începe povestea Adriana, după ce se asigură că toți vizitatorii au plecat și poate sta liniștită că nimeni nu are nevoie de ea. Tinerii soți Scripcariu au plecat din București, de pe Calea Moșilor, și au luat-o de la zero într-un sat necunoscut din comuna Ciolpani.

Acolo și-au mărit familia și au descoperit bucuria vieții în mijlocul naturii.

„Am plecat din oraș fiindcă așa am simțit. Am vrut să avem mai mult din ce ne oferă natura: aer, hrană mai sănătoasă, hrană pentru copii, atelier de sculptură pentru Virgil. Ne-am gândit că le vom aduna pe toate într-o curte și ne va fi mai bine. Și așa a fost.”

La Piscu și-au descoperit și ei pasiunea pentru ceramică, dar au simțit și potențialul de dezvoltare a locului.

„Am încercat să revitalizăm meșteșugul și în inima oamenilor, dar și pentru cei care și-ar dori să viziteze, să facă cunoștință cu acest capitol de civilizație țărănească, spectaculos și prețios.

Din 2007 am început să lucrăm cu copiii satului, ăsta a fost primul pas și pentru noi a început descoperirea locului, a tehnicilor. Iar meșterii vârstnici au fost ghizii noștri în lumea satului.

Încet-încet proiectul s-a dezvoltat, au început să ne caute grupuri din afara comunității, atât pentru copii cât și pentru adulți, pentru teambuildinguri, momente de excursie.

S-a adunat și o colecție frumoasă de ceramică în tot acest timp. Sătenii au înțeles că ne interesează aceste obiecte, veneau să ni le vândă, dar mai găseam și prin șanțuri prin sat, pe la groapa de gunoi.

S-au adunat multe piese și la un moment dat am simțit că ar trebui să-și găsească un loc mai adecvat.

Prin 2016 a pornit ideea muzeului, odată cu o carte, numită Oale de pisc, pe care am scris-o după 10 ani de trăit și lucrat aici, pe ogorul patrimoniului cultural.”

Împreună cu un grup de studenți la Arhitectură și cu profesorul lor, Cosmin Pavel, au pus bazele noii clădiri care avea să devină un exemplu pozitiv în breasla arhitecților. De altfel, dintre cei 4000 de vizitatori de până acum, aproximativ un sfert au fost arhitecți, spune Adriana.

“Tema era: cum ar fi să fie un muzeu în inima unui fost sat de olari, cum ar trebui să arate ca arhitectură, funcțiuni. E o clădire cu totul neobișnuită în spațiul rural și a fost o provocare pentru ei și dusă la finalitate de profesorul lor, Cosmin Pavel, care a lucrat voluntar în tot acest timp și a avut un aport extraordinar pentru ceea ce vedeți că s-a realizat.

Este un nou care cuprinde și mult vechi, care a găsit proporția, echilibrul, rețeta aceea în care noul și vechiul conviețuiesc într-un mod armonios. Și mai ales își duce la îndeplinirea rolul de a găzdui o colecție de ceramică și activitățile care au loc pe lângă ea.

Finanțare am găsit tot de la iubitori ai patrimoniului cultural.

Este o clădire care s-a ridicat cu pușculița, oamenii au dăruit, s-au implicat voluntar, unii au oferit materiale, alții bani, alții au participat la campaniile noastre de strângere de fonduri.

Una s-a numit Metrul tău pentru muzeu. Aveam de adunat 80 de metri cubi de lemn. Fiecare dona suma pentru un metru cub de lemn, iar noi le ofeream un atelier de meșteșug, prin care cunoșteau și locul și se apropiau mai mult de proiect.”

Locul are, într-adevăr, un farmec aparte care te face să revii. Iar legătura dintre oameni și experiența de la Piscu e parte din rețeta succesului școlii.

“Ne dorim să creăm un context în care oamenii să se apropie de obiecte. De exemplu, nu avem vitrine în muzeu. Ceea ce e și puțin periculos pentru obiecte, dar într-un fel omul se simte mult mai apropiat de ele.”

La parter și la etaj sunt expuse aproximativ 1000 de obiecte, cele mai vechi dintre ele fiind din vremea dacilor, sub formă de cioburi. Majoritatea sau vaze și carafe, dar există și jucării de lut, fluierașe specifice tradiției olăritului de la Piscu.  

“Piscu a fost cândva renumit pentru ceramică. Apoi a fost o tăcere. Acum din nou este este renumit pentru că la Piscu există un muzeu al ceramicii.”

“E un loc în care familiile se pot destinde, e ceva important pentru părinți. Nu e o vizită normală la muzeu în care părinții le spun copiilor să facă liniște, avem ateliere de lucru, copiii sunt ocupați și pleacă de aici cu niște obiecte făcute de ei.

Avem grupuri de copii care revin aici, se simt bine, unii vin în timpul săptămânii cu școala, apoi vin cu părinții în weekend, ceea ce înseamnă că le-a plăcut.”

La etaj se află și un spațiu expozițional dedicat artei contemporane. Prima expoziție de acolo a adus în fața vizitatorilor fotografiile englezului Barry Louis, care în 1990 a venit în România și a fotografiat artiști români în atelierele lor.

„Ne-am bucurat foarte mult să avem această expoziție chiar la deschiderea muzeului, pentru că în ea era generația mentorilor noștri, unul dintre ei, Vasile Gorduz, a fost profesorul soțului meu. Îl avem pe Horia Bernea, iar Muzeul Țăranului Român înseamnă mult pentru generația noastră, ne-a inspirat foarte mult.”

Școala de la Piscu nu este primul proiect educațional creat de soții Scripcariu. Aceștia au fondat acum 11 ani o școală primară privată în sat, aflată acum în ultimul an de activitate.

“Fiul cel mare a început școala în sat, după experiența cu el ne-am străduit și am fondat o școală primară. Așa am rezolvat problema școlii primare, apoi ne-am străduit să oferim ce a fost mai bun copiilor pe partea de educație.

Se va închide pentru că nu mai avem resurse, în primul rând resurse de energie. Apoi copiii noștri au crescut.

Multe dintre școlile private sunt generate de părinți care simt nevoia să ofere ceva mai potrivit copiilor lor.

Sperăm să se implice și alții cum ne-am implicat noi.”

Viața la sat este o alegere pe care o fac din ce în ce mai multe cupluri de la oraș, în căutarea liniștii și a unei vieți mai sănătoase. În cazul Adrianei și al sculptorului Virgil Scripcariu, experiența din mediul rural a dat naștere și unui proiect cultural temeinic, care că proverbul “omul sfințește locul” încă este actual.

“Nu am simțit niciodată lipsa orașului. Și de când cu pandemia cu atât mai puțin. Ne este bine aici, avem tot ce ne trebuie. Traiul la țară nu mai este atât de sportiv ca odinioară. Dacă ai niște posibilități, îți faci toate condițiile de la bloc, dar în mijlocul naturii, la aer curat. Și îți dă și o oarecare independență.”

“La nevoie, știi că poți să închizi poarta și să te descurci cu ce ai, cu ce poți să crești în pământ, cu un animal pe care poți să-l crești.”

Muzeul-Atelier Școala de la Piscu este deschis publicului în fiecare weekend, iar pe parcursul săptămânii doar pentru grupuri, cu programare. Un bilet de intrare costă 20 de lei pentru adulți și 10 lei pentru copii.

Atelierul de desen este inclus în bilet, iar atelierele de olărit, linogravură și pictură se plătesc separat: 15 lei pentru realizarea unui vas la roata olarului cu ajutorul unui meșter, 10 lei pentru pictarea unui ghiveci de lut ars și 10 lei pentru realizarea unei plăci de linogravură și imprimarea ei pe hârtie.

Detalii puteți găsi AICI.

The post Școala de la Piscu, muzeul din inima unui sat appeared first on Cultura la dubă.