Pășind încet, cu ajutorul unui baston elegant, purtând pe frunte o pereche de ochelari de soare, regizorul maghiar Béla Tarr se prezintă în fața noastră pentru interviu. Contrastul dintre corpul său vizibil fragil, vocea aproape stinsă și mintea sclipitoare este emoționant.

Este unul dintre artiștii care au marcat istoria cinematografiei, cu un stil inconfundabil, prin care a reușit să transforme simple scene de viață în poezii vizuale, în alb și negru. TIFF l-a invitat la Cluj, unde îi va acorda sâmbătă seara Premiul pentru Întreaga Activitate. Aproape toate filmele sale, printre care capodoperele Damnation sau Calul din Torino, pot fi văzute zilele acestea la TIFF, în prezența regizorului.

După ce am avut șansa să îl cunoaștem, am înțeles, însă, că prezența sa aici nu este doar despre premii și realizări cinematografice, ci despre ceva și mai valoros – libertate.

De altfel, la școala de film pe care a înființat-o în 2013 la Sarajevo, film.factory, avea pentru tineri un singur mesaj: “no education, just liberation”.

***

Îmi place să încep interviurile mele cu o întrebare despre copilărie, fiindcă mi se pare important să vedem din ce mediu vine persoana respectivă. Așa că aș vrea să vă întreb ce vă amintiți din copilăria dumneavoastră, cum era mediul în care ați crescut?

Să vedem…părinții mei lucrau în două teatre diferite, tata era un fel de scenograf, iar mama era prompteristă. Eu îmi petreceam cea mai mare parte a timpului pe stradă, cu gașca mea.

Părinții erau de dimineața până seara la teatru, eu eram singur, apoi, mai târziu, s-a născut fratele meu. Dar nu mă interesa. Mie îmi plăcea să stau pe străzi cu băieții.

V-a interesat teatrul în vreun fel, pe atunci?

Deloc. Mi se părea ridicol. Am fost de mai multe ori la teatru, când ai mei chiar nu aveau ce să facă cu mine, nu mi-a plăcut, eu am fost un fel de copil al străzii.

Cum ați descoperit lumea filmului?

S-a întâmplat mult mai târziu. Aveam un cinematograf aproape de casa noastră și am început la un moment dat să merg. Am văzut multe filme tâmpite, comedii și alte prostii de genul ăsta, pe care un tânăr le poate percepe drept filme de aventură.

Ați povestit într-un interviu că tatăl dumneavoastră v-a dăruit prima camera de filmat când ați împlinit 14 ani. Acela a fost momentul de început în ceea ce avea să devină cariera în film?

Da, am primit-o de ziua mea, dar nu știam ce pot să fac cu ea. O vedeam prin ochii unui copil, ca pe o jucărie. Mai târziu, când eram la liceu, am dezvoltat această sensibilitate socială, având cu toții o puternică viziune de stânga, împotriva partidului comunist oficial.

Cumva am reușit să fac primul meu film la 16 ani, era despre un grup de muncitori țigani, am arătat cum lucrau ei, cum trăiau, și a ieșit o critică dură la adresa societății. Am arătat filmul la proiector în diverse locuri, a fost perceput drept inacceptabil pentru regim și asta m-a făcut să continui, de fapt.

De ce ați fost atât de interesat în explorarea universului claselor muncitoare în filmele pe care le-ați făcut?

Pentru că cei mai mulți oameni au o astfel de viață.

Credeți că cinemaul de azi mai păstrează această responsabilitate față de public, de a-i arăta ceea ce e cu adevărat important sau a pierdut-o?

Nu putem generaliza, fiecare regizor e diferit. Depinde de ceea ce vezi tu, ceea ce recunoști tu. Dacă cineva are mai multă sensibilitate, sigur că va vedea lucruri diferite decât ceea ce vine din industria de film, care încearcă să facă profit. Eu nu știu ce înseamnă profit, e ciudat că într-un fel și eu am reușit să fac profit, dar nu acesta a fost scopul meu. Scopul meu nu este să fac bani.

Când am văzut Dune 2, un film al cărui buget doar de marketing a fost de 150 de milioane de dolari, am fost impresionată de realizare, dar m-am întrebat cât de ok este să se investească sume atât de absurde într-un film, când oamenii sunt uciși sau mor de foame în Gaza și în alte părți ale lumii? Cât de ok este să mergem liniștiți la film și să mâncăm popcorn, să ne uităm la astfel de blockbustere care ignoră realitatea? Dumneavoastră ce credeți despre faptul că industria filmul a ajuns să investească sume atât de mari într-o producție?

Am auzit de Dune, dar nu l-am văzut. Dacă ei pot să facă astfel de investiții, le vor face. Dacă vrei să înșeli lumea cu astfel de producții, ține de tine. Aceasta este o întrebare despre moralitate, nu despre cum faci un film. Dacă un regizor vrea să facă asta, ține de etică, nu de film, ține de personalitatea lui.

Spuneați într-un interviu că dacă ai un casting bun, actorii doar vor fi ei înșiși pe platou, nu vor juca, iar regizorul are, astfel, jumătate din treabă făcută. “Vânez emoțiile lor și le fur personalitățile” – ați declarat. Dar cum poate un regizor să aleagă acei actori potriviți pentru rol? Cum ați reușit dumneavoastră asta?

Trebuie să cunoști foarte bine omul. Trebuie să ai cheia către personalitatea lui și să vezi cum o poți deschide. Acesta e, de fapt, scopul meu.

Și cum reușiți să deschideți acea personalitate?

Trebuie să îmi petrec foarte mult timp cu ei, să îi cunosc, ei trebuie să aibă încredere în mine și eu în ei. Când tu spui camera rolling, ei devin goi. În ochii lor vei vedea cine sunt ei cu adevărat. Aceasta este provocarea. Dacă reușești să ajungi acolo, ai câștigat. Dacă nu, eu spun mereu: asta e ok, e drăguț, dar nu pentru acest film.

Foarte mulți tineri care vor să regizeze primul lor film se împotmolesc în găsirea finanțării și spun că nu primesc susținere. Cum ar putea aceștia să facă filmul pe care și-l doresc fără să aibă banii necesari? Ce sfat ați avea pentru cei care întâmpină acest obstacol?

(n.r. scoate telefonul din buzunar și îl arată)

Să folosească telefonul?

Da.

Din fericire, în secolul 21 nu mai depindem de această mizerie capitalistă, trebuie să fii liber. Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up. Să aștepți 10 ani sprijinul industriei sau al statului, e cel mai rău. Doar iți irosești timpul, viața și nu se întâmplă nimic.

Cum ați vrea să fiți amintit peste ani și ani în istoria cinematografiei?

Se pune acum că deja fac parte din ea, dar adevăratul scopul nu este ăsta. Scopul este să arăți viața cu adevărat, în propriul limbaj cinematografic, cât mai apropiat de ceea ce ești tu în realitate.

Ce cunoașteți despre cinematografia română, este vreun regizor pe care îl apreciați?

Îl cunosc, desigur, pe Cristian Mungiu, este un prieten al meu. Știu că a lansat și o carte.

Este despre bunica lui.

Da, sper să fie tradusă și în engleză, să o pot citi și eu. Îi mai știu filmele lui Radu Jude. Dar restul este pentru mine o gaură neagră.

Locuiți în continuare la Sarajevo?

Nu. Să spunem că mașina mea de spălat este la Budapesta, dar călătoresc foarte mult în jurul lumii, țin workshopuri pentru tineri, încerc să-i eliberez. Când mergeam la școala mea de film din Sarajevo, sloganul meu era: “no education, just liberation”.

Nu poți să predai nimic. Pentru că ceea ce vezi tu, de exemplu, în această încăpere, e diferit de ceea ce văd eu. Iar tu trebuie să arăți ceea ce vezi tu, prin ceea ce ești tu. Stilul de a filma, de a face un film, nu poate fi la fel ca al celorlalți. Asta le spun mereu tinerilor – să fie liberi.

Vă mai păstrați speranța că Ungaria se va elibera de regimul lui Viktor Orban?

Speranța e foarte puternică acum. Ar fi cel mai bine să se schimbe regimul, dar nu știm în cât timp se va întâmpla asta.

Pentru că ați vorbit despre eliberarea tinerilor, aș vrea să încheiem în această notă. Cum poate un tânăr să fie cu adevărat liber dacă politica există și în școli, există în media, peste tot? Cum își poate elibera cu adevărat mintea?

Să își deschidă ochii! Mergeți pe străzi și vedeți cum arată viața adevărată.

***

Filmul “Calul din Torino”, regizat de Béla  Tarr, poate fi văzut azi de la 16.00, la Cinema Arta din Cluj. După proiecție, regizorul va răspunde întrebărilor din public. Iar sâmbătă, de la 10.30, va susține un masterclass la Radisson Blu Hotel. La Gala de închidere a TIFF, Béla Tarr va primit Premiul pentru Întreaga Activitate.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Béla Tarr pentru Cultura la dubă: “Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up.” appeared first on Cultura la dubă.

Potrivit Asociației Bibliotecarilor din Ucraina, printre instituțiile culturale prinse în încleștarea trupelor se numără și o serie de biblioteci din Kiev, Charnikiv, Sumy sau din regiunea Lugansk. Multe librării au fost și ele lăsate în urmă când proprietarii lor s-au refugiat.

Între timp, cele rămase în picioare au devenit adăpost pentru oamenii plecați din calea bombelor sau puncte de coordonare pentru voluntari. Încă se citește între pereții lor, copiii încă ascultă povești. Dar e greu de imaginat că vor fi liniștite prea curând.

Cu ocazia Zilei Internaționale a Cărții, facem însă un pas înapoi în istoria recentă și căutăm exemple care ne arată că, din molozul lăsat în urmă de războaie, cultura și frumosul pot renaște – atât timp cât în jurul lor se adună comunități.

***
Biblioteca Universității din Mosul (Irak) 

În 2014, Biblioteca Universității din Mosul a fost bombardată de militanți ai Statului Islamic, care încercau să preia controlul asupra orașului. Cel puțin nouă rachete au lovit clădirea, transformând-o într-un morman de praf și fiare contorsionate.

Sub bătaia lor, aproximativ 85% din colecția bibliotecii – a doua cea mai mare din țară – s-a pierdut. Între 8.000 și 10.000 de cărți și manuscrise au fost complet distruse. Lor li s-au adăugat alte câteva mii de cărți de drept, sociologie, filosofie sau literatură arse intenționat în restul orașului.

Teroriștii Statului Islamic erau angajați atunci în ceea ce UNESCO avea să numească o „distrugere sistematică a patrimoniului”, menită să „elimine diversitatea culturală” care alcătuia esența statului irakian. 

Un apel lansat de bloggerul Mosul Eye (care și-a dezvăluit ulterior identitatea de istoric) a făcut însă ca peste 50 de studenți și absolvenți ai Universității din Mosul să se adune la locul dezastrului și să salveze ce mai putea fi salvat din cenușă. Zile la rândul au scos la suprafață mii de volume, cu toate că în vestul orașului războiul continua. 

Printre ruine a avut loc chiar și un festival de artă, The Mosul Eye Festival, la care au fost expuse fotografii și artiștii locali au cântat muzică live, vrând să atragă atenția asupra situației în care se afla instituția.

Într-un sfârșit, în luna februarie a acestui an, biblioteca și-a redeschis porțile. Ajutorul venit din partea Programului de Dezvoltare al Națiunilor Unite, donațiile de carte din întreaga lume, dar mai ales determinarea comunității locale i-au permis să redevină un „far al cunoașterii” care se mândrește chiar și cu un nou slogan: „Cuvântul imposibil nu există în dicționarul nostru”. 

Librăria Samir Mansour (Fâșia Gaza)

Tot luna februarie a anului 2022 a adus și redeschiderea uneia dintre cele mai mari librării din Fâșia Gaza, Samir Mansour Bookshop. Timp de mai bine de două decenii, aceasta fusese un punct important de întâlnire pentru intelectuali, studenți și elevi, fiind recunoscută inclusiv pentru faptul că avea cea mai mare colecție de cărți în limba engleză din regiune. 

Pe 18 mai 2021, însă, a fost puternic lovită de rachete lansate de trupele israeliene în cadrul celui mai recent război israeliano-palestinian. Cele 100.000 de cărți de pe rafturi și, odată cu ele, amintirile strânse de fondatorul librăriei, Samir Mansour, s-au împrăștiat pe străzi.

Potrivit The Guardian, forțele israeliene au spus atunci că librăria nu ar fi reprezentat o țintă, dar că în clădirea care o adăpostea ar fi fost produse arme pentru gruparea Hamas. Pagubele s-au ridicat la circa 700.000 de dolari. „Atunci am înțeles sensul cuvântului durere, ce înseamnă să pierzi tot ce ai iubit”, a declarat Samir Mansour pentru Al Jazeera. 

În ajutor i-au sărit câțiva activiști, care au lansat o campanie online de strângere de fonduri. Mii de oameni au răspuns inițiativei donând mai bine de 250.000 de dolari, și 100.000 de volume, strânse din Egipt până în Marea Britanie, și-au croit drum către Fâșia Gaza. „Nu m-am așteptat la o asemenea susținere. A fost ceva dincolo de imaginația mea și mai mult decât minunat”, a răspuns Mansour.

Noul sediu al librăriei sale, inaugurat la doar nouă luni de la bombardament, are acum două etaje și se întinde pe 1.000 de metri pătrați. E un spațiu luminos, divers, în care cititori de toate vârstele sunt așteptați să bea un ceai și să răsfoiască pagini de poveste. 

Biblioteca Națională din Sarajevo (Bosnia și Herțegovina)

Biblioteca Națională a Bosniei și Herțegovinei a ars în noaptea dintre 25 și 26 august 1992. Orașul în care se afla, Sarajevo, era sub asediu de aproape cinci luni – și urma să mai fie pentru mai bine de trei ani, în cadrul unui război violent, care a contribuit la destrămarea Iugoslaviei. 

Forțele adverse pro-sârbe trăseseră asupra caselor. Nu ar fi avut niciun motiv să transforme și biblioteca în țintă, pentru că aceasta nu servea niciun scop militar, dar, chiar și așa, au îndreptat tunurile asupra ei și i-au dat foc. 

În câteva ore, din clădirea inaugurată în 1896, care fusese martora izbucnirii Primului Război Mondial (arhiducele austriac Franz Ferdinand tocmai plecase de la o recepție organizată în incinta ei când a fost asasinat), au mai rămas doar zidurile exterioare. Arabescurile sale impresionante au ars.

Circa două milioane de cărți, manuscrise și documente vechi, unele din Imperiul Otoman sau cel Austro-Ungar, s-au făcut scrum. 80% din întreaga colecție. Iar bosniacii au simțit că istoria le este atacată, că însăși conviețuirea pașnică dintre musulmani, evrei și creștini e pusă sub semnul întrebării.

La scurt timp după incendiu, violoncelistul Vedran Smailović, care începuse să cânte „Adagio în G Minor” printre ruinele din Sarajevo, a cântat și în clădirea distrusă a bibliotecii. Era în egală măsură un gest de sfidare față de trupele care continuau să tragă și un îndemn la pace, la frumos.

A fost nevoie de 22 de ani și o investiție de circa 18 milioane de euro pentru ca Biblioteca Națională a Bosniei și Herțegovinei să fie refăcută așa cum era descrisă în documentele originale. În primăvara lui 2014, ea și-a primit din nou cititorii, găzduind și biblioteci universitare, și un muzeu dedicat propriei istorii. 

***

Când bombardamentele din Ucraina vor înceta, unele muzee, teatre, biblioteci sau librării se vor dovedi a fi pierdute pentru totdeauna. Altele vor avea nevoie de ani întregi de muncă pentru a-și redeschide porțile. Dar o vor face. Istoria ne oferă atâtea exemple.

The post După război, cărțile rămân appeared first on Cultura la dubă.

Din dorința de a se pregăti cât mai bine pentru acel moment, spune că a încercat să se reconecteze cu tatăl său și să afle ce nu a mers în familia lor, pentru ca el să nu repete greșelile. A ieșit “cel mai personal” film al lui Andrei Dăscălescu, care ne arătase în 2009 o parte a familiei sale, în documentarul Constantin și Elena.

Constantin și Elena, un film în care a observat viața bunicilor săi de la țară, a emoționat publicul și a câștigat o mențiune specială la Sarajevo.

Apoi a urmat Planeta Petrila, un alt documentar extrem de apreciat de către spectatori, care a câștigat Premiul Publicului la TIFF în 2017.

Andrei ar fi trebuit să meargă la Sarajevo, la premiera mondială a filmului Holy Father, însă, după ce anunțaseră că va avea loc fizic, organizatorii au decis să îl mute complet în online, din cauza numărului crescut de cazuri de Covid 19.

Am stat de vorbă cu Andrei Dăscălescu și ne-a povestit cum a fost să își documenteze propria viață și ce fel de film a ieșit.

De ce “Holy Father” este cel mai personal film al tău?

Dacă e să îl punem în context, trebuie să spun că primul meu film, Constantin și Elena, a fost unul foarte personal, fiindcă protagoniști au fost bunicii mei, dar acolo eu am încercat să fiu cât mai invizibil, să fiu un intermediar cât se poate de discret, iar tu, ca spectator, să ai impresia că ești acolo.

După aceea, am făcut Planeta Petrila și acolo m-am identificat cu subiectul, în sensul de pornire activistă pe care o am, cu proteste și a încerca să schimb nedreptăți. M-am identificat cu cauza lui Ion Barbu și a grupului de arhitecți, de a salva clădirile minei de la demolare, dar, în afară de faptul că mi-a atins latura activistă, nu am nicio legătură cu subiectul.

Și am ajuns la al treilea lungmetraj documentar unde, chiar dacă sunt mai mult în spatele camerei, apar în câteva momente și sunt în centrul poveștii.

Mai exact, este un film despre relația mea cu tatăl meu sau lipsa relației mele cu tatăl meu, în contextul în care am aflat că voi deveni tată.

Care ar fi scopul atunci când faci un film atât de personal? Îl faci în primul rând pentru tine sau ești dispus să îți arăți viața publicului, cu scopul de a face un film bun?

A fost un demers destul de diferit. În primul rând, prima filmare din acest film, care este și prima secvență, este testul de sarcină pe care prietena mea îl face, în condițiile în care noi nu discutasem niciodată despre posibilitatea de a avea un copil, nu suntem căsătoriți.

“M-a ajutat faptul că, pe lângă proiectul vieții, de a deveni tată, am avut în paralel un proiect de a face un film. M-a ajutat să nu o iau razna.”

Andrei Dăscălescu, regizor

Doar că am avut această idee spontană, de a filma momentul testului de sarcină, care s-a dovedit a fi pozitiv.

Am glumit când am zis că îmi iau camera. Am zis că în caz că e pozitiv, să rămână un moment istoric pentru viitorul nostru copil. Ăsta a fost gândul inițial.

Iar 2 minute mai târziu, când rezultatul a fost pozitiv, prima senzație a fost de foarte mare panică, după care, ușor ușor, am simțit eu nevoia de a vorbi cu un părinte al meu.

Și, cum tatăl e singurul părinte pe care îl mai am în viață, doar că e plecat de când eram copil, m-am gândit să-mi fac această misiune și să fac un fel de proiect, atât personal, cât și cinematografic, de a-mi contacta tatăl pierdut, cum îi zic eu așa, mai plastic, și a încerca să aflu cum s-a destrămat familia noastră, considerând eu în momentul ăla că asta m-ar putea ajuta să devin tată.

“Eu am observat în mai multe ocazii, chiar și la proteste sau momente în care, altfel, m-aș gândi la siguranța mea, că dacă filmez în momentul ăla, am mai mult curaj.”

Și, din momentul aflării veștii și al deciziei de a face un film, cum a fost să fii și regizorul unui noi proiect și să te pregătești, în același timp, pentru a deveni tată?

Eu cred că m-a ajutat să trec prin panica momentului. M-a ajutat faptul că, pe lângă proiectul vieții, de a deveni tată, am avut în paralel un proiect de a face un film, cred că m-a ajutat să nu o iau razna.

Eu am observat în mai multe ocazii, chiar și la proteste sau momente în care, altfel, m-aș gândi la siguranța mea, că dacă filmez în momentul ăla, am mai mult curaj. Adrenalina documentaristului își face treaba și camera devine un fel de scut.

Cred că ceva asemănător s-a întâmplat și cu acest proiect de film, m-a ajutat să îl organizez ca pe un proiect profesional, cu toate învățămintele personale pe care le-am putut trage din el.

Cum este să lansezi un film în pandemie, când nimic nu mai e normal, așa cum știam noi că e normalitatea? Multe festivaluri sunt anulate, cinematografele închise, iar perspectiva de a promova filmul nu mai e ca înainte.

E foarte trist, pentru că bucuria de a vedea filmul în festivaluri, cu 500 de oameni într-o sală plină, e mare parte din miza unui autor de film.

Eu am terminat filmul probabil în cel mai prost moment posibil, la începutul acestui an, îl înscrisesem deja la câteva festivaluri începând din toamnă, la unele nu a fost selectat, dar, oricum, ulterior acestea nu s-au mai ținut, iar altele s-au ținut online, ori au fost anulate complet.

Apoi a venit invitația de la Sarajevo. Și am cântărit decizia dacă îl țin pentru festivalurile din toamnă, mai importante, sau mergem cu Sarajevo, care se anunțase a fi primul festival important care să se țină fizic în pandemie.

Am cântărit, ne-am sfătuit și, având în vedere că până la toamnă nu avem nicio siguranță că se vor ține festivalurile astea mai importante, am acceptat invitația să facem premiera la Sarajevo, unde eu am fost cu ambele mele filme anterioare.

Cum ți-ai convins apropiații din familie să se lase filmați în momente intime?

Nu apar foarte multe personaje în acest film. Este vorba despre partenera mea, Paula, care știe ce are acasă, ea fiind și actriță, nu a avut o problemă cu a fi filmată.

Mai dificil a fost cu tatăl meu, am aplicat tot felul de strategii pe care le-am învățat în documentarele anterioare. Am filmat foarte mult pe lângă el, am filmat lucruri pe care el le considera importante, am făcut un permanent joc între cine e regizorul.

El nu a văzut încă filmul, dar sunt convins că nu va avea o problemă cu ce e acolo.

În România când o să vedem filmul?

Filmul era inițial programat pentru anul acesta, dar cum s-au tot anulat festivalurile și e bine să ai o viață în festivaluri înainte de a ajunge în cinematografe și pe HBO, unde va fi filmul, am tot amânat, dar cred că ultima variantă e cândva în primăvara anului viitor. Asta ca lansare oficială.

Între timp, s-ar putea să îl vedem la Astra Film Festival, la Sibiu.

În încheiere, poți să ne zici cum e să fii tată?

E foarte greu, dar foarte mișto. Nu există o rețetă pentru asta sau să te simți pregătit, nu e nimic cum ți-ai plănuit și cum ți-ai imaginat.

Trebuie să o încerci ca să o stăpânești. Și probabil la al doilea e copil este, din nou, o cu totul altă poveste și, din nou, trebuie să reinventezi totul.

The post Andrei Dăscălescu și Holy Father: “Este un film despre relația cu tatăl meu. Sau lipsa relației cu tatăl meu.” appeared first on Cultura la dubă.