Ruxandra Racoviță este una dintre marile personalități românești ale dansului contemporan. Balerină, partenera de scenă a lui Gigi Căciuleanu timp de aproape trei decenii, elevă a lui Miriam Răducanu, colaboratoare a Pinei Bausch și a Rosellei Hightower, profesoară la unul dintre Conservatoarele Parisului, Ruxandra poartă și azi, atunci când vorbește, în fiecare mișcare a încheieturii mâinii, geometria unui dans.

Este urmașa familiilor Carp, Suțu, Lahovary și Cantacuzino și locuiește în Franța de peste 50 de ani.

Ne-a primit în apartamentul său din capitala Franței și ne-a vorbit despre bucuria dansului și mai ales despre bucuria vieții.

“Pasiunea a venit în timp, dar total”

Ruxandra Racoviță locuiește în proximitatea Gării Saint-Lazare, alături de soțul său francez, iar casa lor emană iubirea pentru artă, fiind înțesată cu tablouri de artă contemporană și obiecte de ceramică.

Dansatoarea este șarmantă și caldă. Iar emoția unui interviu pentru presa din România este firească. Deși are în spate o carieră excepțională, viața sa nu a fost până acum documentată în profunzime. Ba chiar pe internet poți găsi informații greșite, cum că ar fi moștenitoarea familiei Cesianu-Racoviță. Nu este.

„Eu sunt născută la Iași, într-o casă care i-a aparținut lui Cuza. Bunicul meu a cumpărat-o de la Cuza. Dar am stat doar trei zile de la naștere la Iași. Apoi toată familia a plecat la București, pentru că a venit schimbarea, războiul.

Mama este nepoata de fiu a lui Petre P. Carp, prim-ministrul României. Mama ei, adică bunica mea, membră a familiei Suțu, a fost căsătorită cu primul băiat al lui Petre P. Carp. El s-a prăpădit în 1918 în război, pentru că Petre P. Carp era un mare patriot și și-a trimis toți băieții pe front.

Era o societate în care toată lumea se știa cu toată lumea, aceste familii erau împreună, înrudite. Era și o anumită cultură, mama a primit educație acasă.

Eu am făcut patru clase primare în Dorobanți și apoi am mers la Coregrafie.

La Școala de Coregrafie eu am ajuns întâmplător, pentru că făceam tenis.

Îmi plăcea la nebunie să joc tenis.

Apoi, la un moment dat, doamna care m-a crescut, guvernanta, m-a dus la dans.

Simțeați că vreți să faceți carieră din dans? Ați luat dansul în serios încă de la acea vârstă?

Nu, pasiunea a venit în timp, dar total.

A fost o evoluție evidentă, pentru că părinții mei nu țineau foarte mult să fiu balerină, dar la mine a devenit o certitudine că voi face asta.

Și am copilărit alături de Gigi Căciuleanu de la vârsta de cinci ani. Eram vecini, la colțul străzii.

Dansul clasic mi-a plăcut, dar apoi aveam o profesoară de clasic fete care nu-mi plăcea foarte mult și am făcut toate clasele mele de clasic cu băieții.”

Întâlnirea cu coregrafa Miriam Răducanu, Papa, așa cum îi spuneau elevii, avea să fie pentru ea, la fel ca pentru întreaga sa generație, o revelație.

„Pentru mine a fost o idee de libertate, vizavi de mișcare, și o inteligență extraordinară în ceea ce propunea, în funcție de ceea ce erai. Ea se acomoda în funcție de noi, că suntem foarte diferiți. Și a fost o plăcere enormă, ceva deloc conformist.

Când intram la ea, nu era neapărat o relaxare, cu Papa nu a fost niciodată o relaxare. Dar această pasiune a început să meargă din momentul ăla, pentru mine, spre dansul contemporan. La sfârșitul anului școlar, Papa mi-a creat un foarte bun solo, care a fost o mare reușită și după aia am intrat la Operă.

Mi-a plăcut toată viața să aduc rolurile la maximum în ceea ce zicea rolul, atât în sentimente, cât și în tehnică.

Și la Operă ați dansat balet clasic?

La Operă am fost cinci ani. Am dansat tot, eram în corpul de balet. M-au ajutat foarte mult antrenamentele de acolo.

În paralel am lucrat cu Papa, am făcut spectacole cu Papa, când ea a început să mai ia și alți dansatori, deci nu numai Gigi și ea. Și atunci m-a luat pe mine și pe încă vreo cinci colege. Plecam și la spectacole în străinătate.

Cum ați descrie acum dansul?

Pentru mine, dansul este arta mișcării în care intră sufletul. Mișcarea capătă o altă dimensiune în momentul în care sufletul intră în ea.”

În anii ’70, Ruxandra Racoviță și Gigi Căciuleanu au participat la un concurs internațional de coregrafie, în Germania. Gigi Căciuleanu a povestit experiența într-un interviu pentru Cultura la dubă, tot în cadrul seriei Săptămâna Franței.

Acum a venit rândul Ruxandrei Racoviță să spună propria variantă a acelei aventuri.

„Cu Gigi am plecat în ’71 în Germania, la primul concurs, am dansat pe Maria Tănase. Era foarte caraghios, era singurul concurs de coregrafie, noi nu știam nimic, nu înțelegeam, ne-am dus și am repetat, fără să știm că aia era, de fapt, proba eliminatorie. Și au spus: «Cu excepția cuplului Căciuleanu–Racoviță, care rămâne în concurs».

Noi am fost deziluzionați, triști, când, de fapt, am luat Premiul I.

Și în al doilea an ne-am întors cu Bolero-ul lui Ravel și cu prietenul nostru și marele om de teatru Dan Mastacan, și cu Raluca Ianegic. Și am luat Premiul I.

Gigi a rămas, eu m-am întors, că eram căsătorită pe atunci cu Vlad Georgescu, marele istoric român, un om excepțional.

Apoi, în ’73, Gigi m-a chemat să lucrăm cu Pina Bausch la un spectacol, am plecat și nu m-am mai întors. Fiindcă am cunoscut-o pe Rosella Hightower datorită concursului de la Köln. Ea ne-a audiționat, cred că am dansat pentru ea vreo oră. Și ne-a angajat imediat la Nancy.

Iar după un an Gigi a devenit director la Nancy, iar eu étoile (n.r. stea). Ea avea să aibă o influență extraordinară, fiindcă i-a dat lui Gigi posibilitatea să aibă un centru de dans contemporan, primul din Franța, la Rennes – fapt decis de Ministerul Culturii din Franța, ceea ce pentru noi, plecați din România, era ceva extraordinar.”

Pentru Ruxandra Racoviță a urmat o experiență de 20 de ani la Centrul de Dans Contemporan fondat la Rennes și spectacole cu Gigi Căciuleanu.

„Am călătorit cu dansul prin toată lumea. Pierre Cardin era susținătorul nostru și ne-a ajutat să călătorim.

Cum a fost întâlnirea cu Pierre Cardin?

„Era un om excepțional. Un om care a adorat întotdeauna ceea ce e valabil în artă. El, având un teatru, a putut să aducă acolo ce i-a plăcut. Un vizionar al modei. Un om riguros, extraordinar de precis.

V-a creat vreodată haine pentru spectacole?

Multe. Avea enorm de multe calități, enorm de multe calități. Nu vorbea despre ele. El a făcut enorm de mult bine din punct de vedere artistic pentru foarte mulți oameni.

Cu Pina Bausch ce fel de relație ați avut?

Eram de aceeași vârstă, vorbeam. Pina era un personaj și ce avea ea special era că reușea să extragă de la fiecare dansator ce avea mai bun, dar prin durere.”

Cum vă simțeați când dansați cu Gigi Căciuleanu?

„Foarte bine”, spune râzând. „Ceea ce era extraordinar este că suntem foarte diferiți, iar pe scenă ne completam perfect.”

Devenită celebră la Rennes, Ruxandra Racoviță a primit totodată șansa de a fonda o școală de dans acolo. Așa și-a început și cariera de profesoară.

„La Rennes m-am dus la primar și i-am zis: «Ce părere aveți să facem o școală?»

El a fost de acord și atunci eu am început să predau în paralel cu dansul. N-am știut la început că o să-mi placă. Pentru că eu eram o dansatoare de scenă, adică eu am adorat scena. Au fost cei mai fantastici ani din viața mea. Pe scenă, deodată devii altceva. E o comunicare extraordinară între artist și public, fără să vorbești.

Ce ați făcut pentru a vă menține corpul puternic în atâția ani de dans și de efort fizic?

M-am antrenat toată viața. Și acum mă antrenez zilnic. E o gramatică a corpului, pe care, dacă o neglijezi, atunci se pierde și se face mai rău.

La început spuneam că nu poți să faci dans contemporan fără clasic, pentru că noi veneam puțin din latura asta. Acum, cu timpul, îmi spun că poți să faci contemporan, dar trebuie să știi gramatica corpului. Iar gramatica corpului revine, totuși, la structura clasică.”

Și spuneați că mai faceți prin casă. Dansați zilnic sau faceți exerciții?

Exerciții, de fiecare dată altfel.

Dar relația cu dansul cum mai este acum? Vă mai vine să dansați pur și simplu?

Să dansez așa? Da, sigur, dar nu pe scenă.”

Din anul 2000, Ministerul Culturii din Franța a deschis pentru Ruxandra Racoviță un curs de dans la Conservatorul de la marginea Parisului – Boulogne-Billancourt.

“Acest conservator are 120 de profesori de muzică. Și a fost pentru mine extraordinar. Dând 20 de ani cursuri acolo, la cel mai înalt nivel al muzicii clasice și contemporane, am atins toate domeniile muzicii și am format foarte mulți oameni.

Eu le-am dat încrederea că, fiind uman, poți să devii mai bun și în artă, și în tot.

Dar cum poți să-ți păstrezi umanitatea într-un mediu artistic competitiv, care uneori înseamnă orgolii puternice?

Un mare artist nu are chestia asta. Adică ai emoții, da. Eu întotdeauna am avut emoții, până la ultimul spectacol. Competiția e favorabilă, în sensul bun.

Dacă scoți din cineva ceea ce e mai bun, își dă tot ce vrei.

Odată stabilită aici, în Franța, ați început să vă simțiți mai degrabă franțuzoaică decât româncă?

Nu. E diferit. În Franța, când am venit la început, mi-a dat o libertate în plus. Libertate.

Deci asta este o filozofie și o poezie a vieții.

În momentul în care am venit în Franța, orice legătură cu un om, cu un poet cu care ne întâlneam, cu o pasăre care cânta, asta era viața. Eu am plecat cu ideea asta și rămân cu asta: că viața îți aduce foarte mult, chiar dacă lucrezi, chiar dacă ești extenuat în fiecare seară. Dar viața merită să o trăiești.”

Ce vă mai leagă acum de România?

Mă întorc întotdeauna în țară cu mare bucurie. Am un nepot cu cinci copii în România, iar aici, la Paris, am o nepoată pe care am crescut-o eu. Ea are doi copii.

Ceea ce constat acum, venind în România, este că teatrul face mari progrese. A fost întotdeauna bun – eu am fost pe scenă cu Clody Berthola, Rebengiuc și cu Liviu Ciulei. Eu aveam nouă ani și făceam figurație pe lângă ei, eram un pom.

Și când mă duc în România văd enorm de mult teatru.

Acolo unde te-ai născut, acolo ești. E o chestie de familie. Totuși, vin dintr-o familie puternică. Rămâi român pentru că te-ai născut acolo. Și când am să mor, tot acolo sunt.

De ce?

Așa e sentimentul omului, cred. Rămâne conectat la rădăcinile lui.”

În peste cinci decenii petrecute în Franța, Ruxandra Racoviță a format generații întregi de dansatori și profesori. A dansat pe marile scene ale lumii, a colaborat cu nume care au schimbat istoria dansului contemporan și a găsit, în pedagogie, o a doua vocație.

Dar, privind în urmă, vorbește mai puțin despre succes și mai mult despre disciplină, umanitate și bucuria de a trăi.

Poate că acesta este și secretul unei vieți dedicate dansului: tehnica se învață, performanța se construiește, dar arta începe abia atunci când sufletul intră în mișcare.

Ce sfat i-ați da unui tânăr care este pasionat de dans și ar vrea să facă o carieră în dans?

Dacă ai talent și dacă vrei să-ți dai viața pentru asta, atunci fă-o! În spatele acestui talent este o muncă pe viață. Îți dai viața pentru dans. Dar eu zic că merită. Merită!

Însă talentul nu e peste tot. Într-o clasă poți să ai unul sau, într-o clasă, poți să n-ai pe nimeni.

Și, ca profesor, cum i-ați îndrumat pe cei pe care îi considerați mai puțin talentați?

Am tratat pe toată lumea la fel. Dar cel care are talent, acela zboară. Nu trebuie să faci tu efort, el vrea să facă efort.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Între rigoare și libertate, Ruxandra Racoviță și-a dansat viața: “Să trăiești cu bucurie este poezia vieții” appeared first on Cultura la dubă.

În impunătorul Auditorium al Radio France, unde lumina cade discret peste lemnul cald al scenei, iar fiecare sunet umple spațiul cu emoție, Teodor Coman își pregătește cu atenție viola.

Este violist solo al Orchestrei Naționale a Franței, unde activează de peste trei decenii, profesor, muzician de cameră și unul dintre românii care și-au construit o carieră remarcabilă în Franța.

Nu are rețete magice pentru o carieră de succes. Ci vorbește despre studiu, răbdare și pasiune. Numește conexiunea dintre oameni drept „transmisie”.

„Suntem pe planeta asta ca să transmitem”, spune el. „Prin orchestră, prin muzică de cameră, prin profesorat. Nu trebuie să păstrăm informația pentru noi.”

***

“Să fii mai mult în ascultare decât în cântare”

Pe Teodor Coman l-am întâlnit într-o după-amiază de duminică la Radio France, la finalul unei repetiții. Este unul dintre cei doi muzicieni români care fac parte din Orchestra Națională a Franței, condusă de un alt român – dirijorul și directorul muzical Cristian Măcelaru.

A crescut într-o familie în care muzica era prezentă zilnic. Tatăl său era profesor de vioară, iar casa vibra a muzică. De la 5 la 14 ani a studiat și el vioara, dar simțea că îi lipsește ceva.

„Căutam o sonoritate mai gravă, o altă vibrație.”

A trecut atunci la violă, ceea ce a reprezentat nu doar o schimbare de instrument, ci descoperirea unei identități.

“Viola este între violoncel și vioară, un fel de ciment. Întotdeauna m-a simțit la fel în relațiile cu oamenii. Am avut această dorință de a cimenta relațiile între ei.”

În 1986, încă student la Conservatorul din București, a câștigat un premiu la Concursul Internațional Maurice Vieux de la Lille. Ar fi putut rămâne atunci în Occident și să scape de regimul dictatorial din România. A primit chiar două oferte de angajare, dar le-a refuzat.  

„Eu voiam să termin Conservatorul.”, ne spune acum, referindu-se cu admirație și respect la școala românească de muzică.

Descrie anii de studiu de la București drept fundamentali pentru formarea lui artistică. Tocmai de aceea s-a întors în România, într-o perioadă în care mulți muzicieni alegeau exilul. Decizia avea, însă, să-l coste: după revenire, autoritățile comuniste au restrâns drastic posibilitatea muzicienilor de a mai ieși din țară.

“Securistul care era mâna dreaptă a Elenei Ceaușescu, pentru că ea semna plecările, a scris într-un raport că unul din doi muzicieni români rămâne în străinătate. Din clipa aia s-a terminat cu plecările.”

Drumul spre Franța avea să se redeschidă în 1989, printr-o succesiune de întâmplări pe care o privește și astăzi ca pe o serie de coincidențe providențiale. A plecat mai întâi în Grecia, unde primise un post de profesor la Salonic, dar pentru că a primit viza prea târziu, s-a trezit că postul său fusese între timp ocupat. Așa că și-a sunat o cunoștință de la Paris și a reușit să concureze și să câștige un concurs la Orchestre National d’Île-de-France pentru postul de alto solo. Cinci ani mai târziu a intrat în prestigioasa Orchestre National de France (Orchestra Națională a Franței), unde cântă și astăzi.

Cine era dirijor principal aici, la Orchestra Franței, când v-ați angajat?

Charles Dutoit. I-am cunoscut de-a lungul anilor pe Charles Dutoit, pe Kurt Masur, Daniele Gatti, Emmanuel Krivine.”

Revoluția din 89 l-a prins la Paris, însă soția rămăsese acasă. “I-au ricoșat gloanțele printre picioare. Eram înnebunit când am văzut imaginile la televizor. Voiam să merg acasă.”

Între timp, Ceaușescu a căzut, iar și soția sa, violonistă, a reușit să ajungă, de asemenea, în Franța și și-a clădit propria carieră muzicală, activând de 35 de ani la Orchestra Filarmonică din Paris. Sunt împreună de 40 de ani.

„România mi-a dat formarea. Franța mi-a confirmat-o și mi-a acordat încredere.”, spune violistul româno-francez.

Cât de dificil este să fii muzician la Orchestra Națională a Franței, unde standardul este foarte înalt?

De exemplu, cântăm cu Cristian Măcelaru niște lucrări contemporane. Există un compozitor pe care îl ador – Thierry Eschies, nu e singurul, dar îl ador. Și avem una din aceste lucrări pe care le vom interpreta.

Nu există referință pentru lucrări contemporane care nu au mai fost interpretate. E prima oară.

Mai avem lucrare a unei americance, creată în 2013 în America.  Acolo există o referință. Poți să găsești pe YouTube înregistrări și să te prinzi care e treaba. Numai că trebuie să vezi notele, să descifrezi aceste lucrări contemporane. Eu eram petrecut ieri patru ore de studiu acasă.

În același timp, nu ești singur. Trebuie să fii atât de detașat de partitură încât să poți să asculți ce se întâmplă, să fii mai mult în ascultare decât în cântare.”

Nu vorbește niciodată despre cele două țări ca despre lumi aflate în competiție, ci mai degrabă despre o completare. Se simte „jumătate român, jumătate francez”.

Iar când revine la București, întâlnirile cu foștii colegi de Conservator sunt aproape ritualice. După zeci de ani și destine răspândite prin întreaga lume, nucleul lor a rămas surprinzător de unit. Alături de alți muzicieni români care activează la orchestre din Europa, formează cvintetul Contempo Paris.

“Cum faceți ca după o carieră vastă să vă păstrați interesul pentru profesie, să nu fie un simplu job la care faceți lucruri repetitive?

Asta este marea provocare a unui muzician – de a nu deveni funcțional, în sensul rău al cuvântului. Este ușor să se întâmple asta. Dar dacă îți propui să faci concerte de muzică de cameră, festivaluri, să înveți copii, să faci profesorat, să-I înveți și pe copiii tăi muzica asta. Deci, dacă tu continui să faci lucrurile pentru care ai venit pe planeta asta, nu ai cum să devii funcțional. Ăsta este singurul secret. Există a doua variantă, pui instrumentul în cui și zici, bun, am intrat la Orchestra Națională a Franței, te culci pe o ureche.

Pentru că dacă nu studiezi o zi, te dai înapoi cu două. Și următoarea zi ai mai mult de recuperat.”

În discursul lui Teodor Coman apare constant ideea că școala românească de muzică are ceva imposibil de definit în cuvinte. Se referă la o sensibilitate comună, la un fel de a asculta și de a respira muzica – ceva ce a regăsit mereu atunci când a cântat alături de alți muzicieni români.

Această sensibilitate și-a pus amprenta pe întreaga Orchestră Națională a Franței, odată cu venirea la conducere a maestrului Cristian Măcelaru – spune Teodor Coman.

„Noi îi spunem Cristian, că avem o relație foarte deschisă cu maestrul.

Cristian a diminuat foarte mult nivelul corzilor, pentru ca în clipa în care un solist de instrumente de suflat are un solo, să nu fie obligat să forțeze. Din această îmbinare reiese un sunet diafan.

Cum ați descrie mandatul lui Cristian Măcelaru la Orchestra Națională a Franței?

Ca pe o evoluție incredibilă a orchestrei. S-au și înnoit foarte multe posturi, au fost multe ieșiri la pensie. Iar nivelul tinerilor este absolut fantastic. Acești tineri ar fi putut fi la vremea mea soliști internaționali.”

“E bizar că există bani pentru Festivalul Enescu, dar pentru manuscrisele lui Enescu nu.”

În ultimii ani, unul dintre proiectele ale Orchestrei Naționale a Franței a fost înregistrarea integralei lucrărilor lui George Enescu, sub conducerea lui Cristian Măcelaru. Violistul descrie experiența aproape ca pe o cercetare microscopică.

„Am ajuns să zoomăm pe fiecare peisaj muzical, pe fiecare notă. Este extraordinar ce a făcut Cristian Măcelaru cu Enescu.

Și colegii francezi cum s-au raportat la muzica lui Enescu? Știu că sunt muzicieni care spun că Enescu este dificil de interpretat, că necesită mult studiu.

Foarte bine s-au raportat. Pentru ei e de fiecare dată o plăcere să meargă în România, la Festivalul Enescu.

Enescu e atât de genial încât ar fi putut scrie în orice stil, de altfel, ceea ce a și făcut. El a fost foarte diferit de la o lucrare la alta. El este undeva sus acolo, îl atingem, îl palpăm, dar nu-l putem prinde cu două mâini.

De ce?

Pentru că nu are un stil personal. De exemplu, sunt compozitori care scriu tot timpul în același stil. Asta este marca lor. Cu asta sunt recunoscuți pe toată planeta. Dar Enescu, ăsta e geniul lui, el putea scrie în orice stil dorea. Și fiecare lucrare este cu totul și cu totul altceva. De asta e dificil de interpretat.

Altfel, știu de povestea cu manuscrisele lui Enescu, am văzut investigația dumneavoastră. Ceea ce mi se pare bizar e că există bani pentru Festivalul Enescu, dar pentru manuscrisele lui Enescu nu. Cum e posibil? Vorbim despre același lucru, despre cultură.”

În timp ce manuscrisele lui George Enescu sunt în continuare depozitate în containere, după cum am arătat pe Cultura la dubă, marile orchestre ale lumii îi cântă muzica din ce în ce mai des, mai ales după ce anul trecut s-au împlinit 70 de ani de la dispariția compozitorului, iar accesul la drepturile de interpretare a muzicii lui a devenit mai facil.  

Teodor Coman spune că speră să trăiască ziua în care va reveni la Festivalul Enescu și va cânta într-o sală nouă de concerte, așa cum Bucureștiul merită să aibă.

“La Sala Palatului oamenii s-au luptat să îmbunătățească acustica. Eu știu că tata a lucrat la televiziune, îi cunoșteam pe cei din staff, știu ce muncă au dus acolo. Dar e o sală de vorbit în e ea, de concres. Ateneul e fantastic, dar e prea mic, nu putem împinge pereții.

Sala exacerbează ceea ce noi facem pe scenă, reacționează ca un amplificator. Noi trimitem energiile într-o sinergie care se duce în sala.  Nu o primești la fel ca într-o catedrală. De exemplu, într-o catedrală rezonează prea mult. Sună ca o sală de baie.

Sunetul se plimbă și nu te pătrunde la fel ca într-o sală de concert. Și, practic, acest impact pe care îl are sunetul într-o sală de concert asupra omului, îl face pe om să se reîntoarcă.”

În Franța, accesul la concertele de muzică clasică este din ce în ce mai relaxat, cu mai puține norme. Mulți francezi merg în sala de concert direct de la muncă, îmbrăcați în blugi și cămașă, iar asta nu reprezintă nicio problemă.

„Să vină și frumos îmbrăcați, să vină și în blugi, important este să vină și să aprecieze muzica. Pentru că este limbajul care ne unește pe toți, oricum am fi îmbrăcați.”

Copilul care a început să studieze vioara la 5 ani a dedicat deja peste 50 de ani muzicii. Speră să transmită bucuria de a cânta și noilor generații, indiferent că este vorba despre o carieră sau despre studiul unui instrument pentru dezvoltarea minții.

“Studiul unui instrument este similar cu yoga. Este o cunoaștere de sine. Îți împinge limitele până acolo unde nici nu credeai că ești capabil. Este o luptă mentală. Totul se petrece într-un metru pătrat de 2-8 ore pe zi. Eu studiam și 8 ore pe zi înainte să intru la Conservator.

Este o călătorie interioară. Înveți să respiri, să reglezi respirația, să vezi care sunt posibilitățile tale de expresie, este ceva vast, fără limită.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Teodor Coman, violist solo al Orchestrei Naționale a Franței: “Studiul unui instrument este similar cu yoga. Îți împinge limitele până acolo unde nici nu credeai că ești capabil.” appeared first on Cultura la dubă.

ENG version

Locuiește de 4 ani ani în partea franceză a Țării Bascilor, la malul Atlanticului, tunde iarba din grădina casei, face cumpărături de la piață și perfecționează scenariul care va deveni la un moment dat “The Costume” – primul său film în limba franceză, finanțat de Fundația Prada. Poartă cu el accentul moldovenesc și umorul cu care a cucerit iubitorii de cinema. Pe străzile stațiunii de lux Biarritz conduce mașina sa cu număr de Suceava și se oprește câteodată la o plajă “secretă”, unde face „oleacă” baie în ocean.

În lumea filmului, Corneliu Porumboiu a reușit să-și clădească un univers artistic distinct, recognoscibil, chiar dacă este la rândul său un exponent al Noului val românesc. Practic, “a făcut revoluție cum a putut”.

La 20 de ani de la premiera A fost sau n-a fost, premiat cu Caméra d’Or la Cannes, filmul continuă să umple sălile de cinema din diferite colțuri ale lumii, cu noile generații care vin să-l descopere pe regizorul român.

Cineastul explorează la rândul său convențiile genurilor cinematografice, având dorința de a nu sacrifica viziunea personală, în ciuda presiunilor comerciale sau a așteptărilor industriei.

Pe de altă parte, spune că perfecționismul l-a făcut de multe ori să stea în loc sau să renunțe la scenarii la care a scris ani de zile.

Revine din când în când la Vaslui, unde joacă fotbal cu foștii colegi de echipă din liceu. De pe plaja din Biarritz ne povestește de ce a renunțat la fotbal, dar și cum a ajuns să facă filme și să nu se mai lase de ele.

Până la urmă, a făcut în așa fel încât fotbalul a devenit infinit.

***

“Am vrut să fac carieră în fotbal până când mi-am dat seama că nu sunt foarte bun”

Ca să ajungem la Corneliu Porumboiu, stabilit într-un sat de lângă orășelul Saint-Jean-de-Luz, am luat TGV-ul de la Paris și am mers cu el aproape 5 ore. Ne-a așteptat la gara din Biarritz și ne-a condus cu mașina spre centrul orașului. “Aici e mare rivalitate între cele două orașe, au și ei Bârladul și Vasluiul lor”, povestește Corneliu râzând.

Soția sa, artista vizuală și scenografa Arantxa Etcheverria, cu care a și colaborat la ultimele filme, este de origine bască și obișnuiau să vină aici, la bunicii din partea ei, cu copiii în vacanțe. De vreo 4 ani încoace, au decis să se mute cu toții în Franța, pentru a fi mai aproape de industria franceză de film. Între timp, Corneliu a devenit și cetățean francez.

„Era un proiect de multă vreme, de familie, voiam să ne mutăm aici, voiam să fac un film în altă limbă, am zis că fetele sunt suficient de mari, una e la facultate, cealaltă intră la liceu acum. Și am zis hai să facem pasul ăsta.

În România ajungi la o limită de buget la un moment dat, e greu să mai faci ceva diferit. Chiar și un buget ca cel pe care l-am avut pentru La Gomera era greu de obținut, fiindcă acela a fost înainte de COVID. Evident că vrei să lucrezi, ca regizor, cu condiții mai bune, și financiare și tot.

E mai ușor să fii conectat la oameni din industrie dacă ești aici. Apoi, fiindcă filmul se petrece aici, era foarte important să stau în zona asta.”

Povestea lui Corneliu Porumboiu începe în 1975, la bloc, în Vaslui. Pe când se năștea el, mama sa era profesoară de română iar tatăl, Adrian Porumboiu, fotbalist, se lăsa de cariera de jucător și o începea pe cea de arbitru, devenind ulterior unul dintre cei mai cunoscuți arbitri români, cu o carieră internațională, dar și om de afaceri în agricultură, apoi patronul echipei FC Vaslui.

Fotbalul a fost o prezența constantă în viața lui Corneliu, care a jucat la rândul său la profesioniști, pe postul de mijlocaș central. De altfel, primele amintiri din copilărie sunt legate de fotbal.

„Am locuit în două cartiere din Vaslui, într-unul până la 7 ani. Apoi ne-am mutat. Îmi aduc aminte că vizavi era o unitate militară și mai jucam fotbal cu cei de acolo. Am vrut să fac la un moment dat carieră în fotbal, până când mi-am dat seama că nu sunt foarte bun, hahaha.

Am fost în echipă la Clubul Sportiv Școlar – CSS din Vaslui. Eram deja la liceu de mate-fizică, iar ceilalți colegi de echipă erau la liceul sportiv. Eu aveam un program mai solicitant la școală și devenise greu cu antrenamentele în fiecare zi, iar în weekend meciuri. Terminam orele la ora 2, aveam antrenament la 3, terminam la 5, cu tot cu duș se făcea târziu, nici nu aveam timp să mănânc, că dacă mâncam înainte nu puteam să fac bine antrenament.

Și la urmă mă întorceam acasă, trebuia să-mi fac temele, începusem să și citesc mult în perioada aia. (n.r. mama sa l-a încurajat să citească). Aveam și o accidentare care tot revenea și am zis, băi, nu e practic.

Dar îmi place și acum foarte mult fotbalul.

Mai joci din când în când?

Foarte rar. Ultima dată când am jucat, la Vaslui, între Crăciun și Revelion, cu foștii colegi de echipă, nu m-am încălzit, m-am pricopsit cu o luptură de ligamente și acum trebuie să fac recuperare. Erau și vreo 0 grade afară, unul mi-a zis: băi, încălzește-te bine! Eu nu, că încep ușor, cu niște pase, nu bag tare, am venit mai mult să-i văd pe băieți. Și am făcut o mișcare bruscă și bam.”

“Un verișor m-a dus la Cinematică. Mi-a plăcut mult și am început să mă duc din ce în ce mai des.”

Pe când se apropia de Bac, a vrut să devină, pe rând, arheolog, sociolog sau să studieze geografia. Până la urmă a dat admitererea la ASE, alături de niște colegi din Vaslui, și s-a mutat la București.

Abia atunci avea să descopere fascinanta lume a filmului.

“Un verișor m-a dus la Cinematică odată. Mi-a plăcut mult și am început să mă duc din ce în ce mai des. Aveau acele luni dedicate unui regizor – o lună Fellini, o lună Antonioni, apoi Capra. Era foarte bună Cinemateca, puteai să-ți faci o cultură.”

Era încă student la ASE când s-a hotărât să dea admiterea la Film, dar a picat în primul an. A terminat ASE-ul și intrat apoi la a doua încercare la UNATC. Și a început să lucreze astfel la filmele sale studențești.

Regizorul Radu Mihăileanu ne-a povestit acum câțiva ani, tot într-un interviu din seria Săptămâna Franței, cum l-a văzut pe tânărul Corneliu pe platoul său de filmare.

„Când am filmat la Vaslui Trenul vieții, stăteam la cel mai important hotel din Vaslui, care aparținea unui om foarte bogat, Adrian Porumboiu, care a venit să mă vadă la cină și mi-a zis: <Nu vă supărați, am și eu un băiat care ar vrea să facă cinema. Poate să vină mâine la filmare?>

Anecdota e fabuloasă. A venit și stătea, săracul, la 100 de metri în spatele aparatului, foarte departe, era tare timid. Și i-am zis asistentului meu francez: <Niciodată nu va face cinema. Stă prea departe.>

Când ne-am văzut, după ce a câștigat Caméra d’Or la Cannes, i-am spus lui Corneliu Porumboiu: Eu am mizat că n-o să faci niciodată cinema. Sunt foarte fericit că m-am înșelat.”

Corneliu ne povestește acum propria perspectivă asupra acelui platoului de filmare.

“Era un cadru de sus, foarte complex, cu multe pregătiri, cu vreo 200 de oameni la figurație și costume, trebuia să treacă trenul, unii să sară din el. Era ceva super greu, o desfășurare de forțe incredibilă. Eu nu eram obișnuit cu așa ceva. Nici până acum nu am turnat o secvență de genul ăla.

Evident că văzând nebunia de acolo mi-am zis ce să mă mai bag și eu? Dacă nu stau bine, poate mai apar și în cadru la contraplan, hahaha. (râde)

Care a fost primul tău scenariu pe care ai vrut să-l transpui într-un lungmetraj?

A fost unul pe care nu l-am mai făcut, l-a făcut apoi adaptat Igor Cobileanski.

Dar de ce nu l-ai mai făcut tu?

Pentru că lucrasem la scenariu vreo 2 ani. Și nu-mi ieșea, la un moment dat se mecanizase. Luasem bani pentru ăla la CNC pentru debut, luasem și rezidență la Cannes cu el, la Paris. Dar ulterior am scris A fost sau n-a fost. Și n-am mai revenit la celălalt, mi se părea prea tehnic.

După aia i-am zis lui taică-meu: mă ajuți să fac filmul ăsta? Că nu puteam să-l fac cu bani de la CNC, că renunțasem la proiectul pentru debut.

A fost sau n-a fost cum s-a născut?

Am văzut o emisiune în care trei personaje povesteau despre revoluție. Eu am luat foc pentru că tot așa era cu 12:08, mă, cum puteți să vorbiți așa? Dar am închis televizorul și după aia mi-a rămas povestea asta, era aproape o glumă, ca un banc. Băi, a fost revoluție la Vaslui dacă au ieșit oamenii după 12:08? Și am zis la un moment dat: ia să scriu povestea asta. Am scris-o foarte repede.

Ca atmosfera generală a filmului, rămâne și acum, foarte puternic în memorie, umorul. De unde vine umorul tău?

Nu știu, eu sunt foarte serios de felul meu. Nevastă-mea zice că nici nu-ți vine să crezi că eu fac astfel de filme, hahaha. Sunt destul de serios. – spune Corneliu râzând.

Din tot procesul de lucru la un film, care este partea care-ți place cel mai mult?

Regia.

Sunt și proiecte pe care nu ne-am făcut până la urmă.

Și nu le-ai făcut pentru că n-ai mai avut tu încredere în ele?

Da, la un moment dat parcă nu mai ținea povestea, știi? Lucrezi, mai încerci, mai greșești, poate nu e ce trebuie, nu trebuie să-ți iasă toate, trece și foarte mult timp de la momentul la care scrii până te apuci efectiv de filmări.

Dar crezi că ești perfecționist de felul tău?

Da. Și în timp am învățat că poate să fie și un defect.

Pentru că simți că te ține în loc?

Da sau uneori poți să ajungi la un soi de rigiditate, atât la scenariu și la cum îl faci efectiv. De exemplu, la Metabolism, un film la care eu și acum râd când îl văd, e comic, cel puțin pentru mine, am repetat enorm cu actorii și în locații.

Sunt multe lucruri de bucătărie internă, să repeți, dar să nu repeți prea mult. Eu încerc să gestionez astfel încât să nu devină totul rigid.

Spuneai că nu îți mai place partea asta de scris, ai vrea să încerci să faci un film pe scenariul altuiva?

Asta da, dacă e posibil, dar oricum cred că trebuie să trec o mână, cel puțin. Mai ales la dialoguri, pentru că eu am un stil de dialog, că de-aia vine și umorul, transacționează prin dialog. De exemplu, la Metabolism m-a ajutat ca ceea ce spune actorul să fie contar cu reacțiile lui.

Pentru că în cinema, când un personaj vorbește, e luat ca un adevăr absolut. E foarte greu să-l reinstitui. Și aia e o chestie cu care îmi place să mă joc, să am un contrast între body language și ce zice ăla. Iar la dialoguri, ca să aibă și umor, la mine dialogurile sunt foarte mult ping-pong.”

După debutul de succes cu A fost sau n-a fost, Porumboiu s-a bucurat de trofeul Un Certain Regard pentru Polițist, Adjectiv! și de Un Certain Talent pentru Comoara, în timp ce cu filmul Când se lasă seara peste București sau Metabolism a fost în competiția oficială la Locarno. Pasiunea pentru fotbal și-a găsit locul ei în filmele documentare Fotbal infinit și Al doilea joc – în care comentează alături de tatăl său derbyul Steaua – Dinamo, din 1988, arbitrat de Adrian Porumboiu. Cu ambele documentare a fost prezent la Berlinale.

La Gomera, filmat în afara României, a reprezentat desprinderea sa evidentă de stilistica Noului val românesc și totodată selecția în competiția oficială la Cannes.

“The Costume” – primul film în limba franceză regizat de Corneliu Porumboiu

Acum Corneliu Porumboiu șlefuiește scenariul filmului The Costume, ce va fi produs de Lumen. Compania fondată de francezul de origine română Marin Karmitz, MK2, cu care Porumboiu a colaborat și la ultimul său film, La Gomera, va fi coproducător alături de compania lui Cristian Mungiu – Mobra Films şi de Komplizen Film din Germania.

Proiectul se sprijină și de o finanțare a Fundației Prada și va avea în rol principal un cunoscut actor francez. Filmările ar urma să aibă loc în zona în care locuiește acum regizorul.

Privind în urmă, admite că premiile obținute l-au ajutat în carieră, dar nu le consideră life-changing și nici nu e de acord cu demersul de a face film cu scopul de a fi selectat la un mare festival. Ba chiar îi descurajează pe tinerii cineaști să mai identifice succesul cu premiile.

“La noi se spune că ultimul film contează. Deci cam asta e în cinema.

Succesul unui film se traduce și în longevitatea lui? În faptul că umple sălile și 20 de ani mai târziu?

Păi ăsta e, de fapt, testul suprem al unui film. Dacă atinge ceva universal care rămâne în el și dincolo de contextul socio-politic al prezentului, cred că asta e cea mai mare miză. În plus, când faci un film, te înscrii într-o anumită tradiție de cinema, până la urmă toți suntem influențați de filme pe care le-am văzut înainte.

Și dacă reușești cumva să adaugi ceva nou, să nu repeți, e o altă miză. Nu spui numai o poveste, că asta poți să o faci și în literatură. Contează cum o spui.

Pe de altă parte, există și o supralicitare a noului. Uau, e nou, deci e bun. Există și reversul.

Și eu mai primesc filme de la tineri regizori, mai discut cu ei, văd uneori variante de montaj, sunt ok. Dar le trebuie timp.

Apoi, dacă faci un film, nu-i deloc sănătos să te gândești doar la festivaluri, pentru că dacă nu ești selectat se creează un soi de frustrare, de neînțelegere.

Un demers onest în cinema pentru ce ar trebui să fie? pentru a răspunde căutărilor interioare ale regizorului, pentru public, pentru festival?

Cred că depinde de perioada în care ești. De exemplu acum pe mine mă interesează foarte mult ca filmul să-mi deschidă publicul cumva. E foarte dificil să faci distribuția unui film românesc. Într-adevăr, un festival mare te ajută, un premiu te ajută și eu cam știu ce cifre am avut cu fiecare film. Dar până la urmă, cinemaul occidental, chiar și cel francez, e un cinema în jurul starului. Deci starul îți aduce finanțare și după aia și public în sală.

În România, de exemplu, oamenii merg la teatru cu Marius Manole pe afiș. E un star system, știi?”

Corneliu locuiește acum într-o casă cu grădină aproape de Oceanul Atlantic, la granița dintre Franța și Spania. “Eu mă duc în Spania să-mi cumpăr țigări, că sunt mult mai ieftine”, ne mărturisește râzând. Merge la cinemaul local să vadă filme și la piață să cumpere alimente proaspete.

„Gătești?

Da, dar nu sunt vreun mare talent. Treaba mișto aici este că și dacă nu te pricepi în mod special la gătit, mâncarea tot iese foarte gustoasă, fiindcă totul este produs local. Carnea de vită are gust, legumele, peștele, fructele de mare. Și la supermarket sunt tot produse locale proaspete.

Altfel, cum s-a schimbat viața ta de când te-ai mutat aici?

Lucrez, sunt mult mai concentrat la lucru, asta e clar. Și după aia, e foarte plăcut aici, după cum vezi. Știu foarte bine zona, de 20 de ani încoace am venit în fiecare vară aici. Soția mea e bască, are familia aici, cunosc lumea.

Cum ai cunoscut-o pe soția ta?

Cred că era prin 98-99, ea lucra în România. A studiat scenografie și costume la Strasbourg și lucra cu teatrul din Iași. Ne-am cunoscut printr-o prietenă actriță. Și după aia am păstrat relația o perioadă la distanță.

Fetele voastre nu sunt interesate de film sau de actorie?

Nu, și n-am forțat, deși au ochii formați pentru artă, dar e ceva ce trebuie cultivat în timp. Apoi, nu vor să facă asta, ne văd pe noi cât de tare ne chinuim, hahaha…și zic lasă! (râde)

Dar de ce e așa chinuitor să faci un film?

Nu mi se pare mie chinuitor, că mie îmi place, dar din afară dacă vezi că unul stă și scrie tot timpul: <ce faci, tată? Scriu. Ce-ai mai făcut proiectul ăla? Dar tu când îl mai faci?> (râde) fac și mișto de mine fetele: <dar tu când o să faci următorul film?>.

Da, ce să zic, a durat mult.

Cum explici oamenilor care vor citi articolul ăsta, de ce durează așa mult să faci un film?

Mai depinde și de ritmul fiecăruia și de perioade, că poți să ai perioade mai accelerate. Depinde de proiect, de buget. Proiectul ăsta la care lucrez, având nevoie de un buget mai mare, a durat ceva timp să obținem bani. Producătorii străini se uită la box office: ia să vedem, cât a făcut ultimul tău film.

Dar despre filmat un film cu telefonul ce părere ai?

Da, poți să faci, dar pe de altă parte, unde îl distribui? Pentru sala de cinema trebuie să fie un anumit tip de produs. Așa e frumos să zici, da domnule, fac cu telefonul, dar de fapt unde se vede ăla cu telefonul?

Până la urmă, spectatorul face un efort să ajungă în sală. Plătește un bilet, își ia din timpul lui, iar sala de cinema e într-un fel condiționată de un anumit tip de spectaculos.

Dar pentru cei care nu reușesc, totuși, să strângă bugetul necesar, poate fi o soluție?

Sigur, decât să nu lucrezi deloc, e important să-l faci și așa. Doar să nu ai mari așteptări. Nu toată lumea e cunoscută ca Radu Jude, el are deja format un public al lui, face asta de multă vreme, a avut filme bune înainte, el filmează cu telefonul, dar de fapt lucrează cu principiile unei camere de 35-16 mm. Asta e altceva.

Îmi povesteai la un moment dat că ai predat la UNATC, dar ai renunțat pentru că studenții erau neserioși și nu veneau la cursuri. Ai mai vrea să predai?

Asta era la un moment dat, dar adevărul e că era foarte solicitant. Pierdeam multă vreme pentru proiectele mele. Aveam două zile pe săptămână de cursuri de 6 ore. După aia îmi trimiteau scenarii, eu făceam note, deci asta îmi mai lua o zi. Și mă mai luau și la mișto, că eram asistent, la un moment dat mă luam de ei, îi întrebam ce au făcut cu scenariul, aveai problema aia de rezolvat și după aceea făceau mișto de mine: a, mi l-a aprobat domnul Laurențiu Damian așa cum era.”

Corneliu Porumboiu a fost celebrat anul acesta la TIFF, unde retrospectiva filmelor sale a fost highlightul ediției. “Retrospectiva mi se pare așa…(râde) eu zic că mai vreau să fac niște filme, nu mi se termină aici cariera, hahaha.”

De fiecare dată când are ocazia, participă la ateliere cu studenții și încearcă să rămână conectat la viitoarele generații de regizori români. Dar rămâne cu regretul că în ciuda succesului cineaștilor români la nivel internațional, sălile de cinema din țara noastră au dispărut, rând pe rând.

“Chiar și dacă se va investi de acum încolo în săli, părerea mea e că e destul de târziu pentru că nu mai există tipul ăsta de consum. Eu am prieteni care au pierdut obiceiul, ei preferă să se ducă la teatru, de exemplu. Deci e foarte greu să mai aduci un tipul ăsta de consum de cinema. Noi am pierdut, de fapt, 2-3 generații.

Și a venit generația mall, dar dacă te duci la mall ți-ai spart capul. Or pentru tipul ăsta de cinema de autor, chiar dacă începi să refaci sălile, cred că e mult mai mult nevoie de o investiție în cultură cinematografică. Ar trebui să vină la pachet cu mai mult. Nu doar să ai sala.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Corneliu Porumboiu, un vasluian în Țara Bascilor: “Dar tu când o să faci următorul film?” appeared first on Cultura la dubă.

ENG version

În timp ce limba română este din ce în ce mai puțin asimilată corect în mediile vulnerabile, unde rata abandonului școlar este ridicată sau, pe de altă parte, tineri ai generației Z simt că se pot exprima mai bine în engleză decât în română, povestea lui Sylvain Audet-Găinar este una la polul opus, de fascinație pentru limba română.

Francezul Sylvain Audet și-a îndrăgit atât de mult soția și familia ei din România încât de bunăvoie și nesilit de nimeni a considerat firesc să preia numele Găinar, știind foarte bine semnificația cuvântului.

Profesor de limba franceză pentru străini, Sylvain a locuit câțiva ani în România și s-a îndrăgostit de limba noastră. A început să scrie despre expresiile și proverbele românești și să înregistreze clipuri pentru social media. S-a bucurat repede și neașteptat de popularitate, atât printre români, cât și printre francezi.

„Idealul meu era ca atunci când vom avea un copil să pot înțelege și limba soției când va vorbi cu copilul nostru. Era super important pentru mine să nu existe o discrepanță, un dezechilibru sau chiar o ierarhie culturală.”, povestește scriitorul.

Astăzi, fiul lor vorbește în egală măsură franceza și româna, iar Sylvain Audet Găinar lucrează la un manual de limba română pentru francezi. L-am întâlnit la Paris și ne-a spus povestea sa, dialogul fiind purtat exclusiv în română.

***

Sylvain s-a născut într-o zonă rurală de lângă Lyon. La liceu a mers la oraș, iar asta avea să-i schimbe viața personală și să-i traseze drumul spre o carieră în lingvistică.

“Liceul meu era înfrățit cu un liceu din Târgu Mureș. Și atunci, când eram în clasa a zecea, mi s-a propus să am o corespondență cu cineva din Târgu Mureș. Eu de câțiva ani deja eram foarte atras de această țară, pentru că atunci când aveam 9 ani am văzut la televizor Revoluția din 1989 și m-a șocat. M-au marcat imaginile acelea, mi se părea totul foarte crud, foarte ciudat, nu înțelegeam, adică asta e chiar revoluția adevărată? Nu era idealizată, ca ceea ce învățasem noi la școală despre o revoluție.

Și atunci, când eram în clasa 10-a și mi s-a propus să corespondez cu cineva de acolo, am acceptat cu mare plăcere. Am primit adresa unei fete care se numea Maria Găinar. Acum este soția mea.

Am început să ne scriem scrisori în franceză, că nu știam o boabă de română atunci. Nici nu știam cum se pronunța numele orașului. După doi ani de corespondență trebuia să ne întâlnim cu adevărat, elevii români să vină și noi să mergem acolo. Dar nu s-a făcut schimbul pentru că eram numai noi doi care-și scriau. Restul nu.

Așa că am așteptat un an, am intrat la facultate, am pus bani deoparte să-mi plătesc un bilet de avion ca s-o văd într-un final.

V-ați trimis poze? Știați cum arată?

Da, dar pe vremea aia pozele erau foarte puține și uneori mai vechi, până îți făceai o poză, dura, se pierdea. Cred că în poza pe care mi-o trimisese, ea avea cu câțiva ani mai puțin decât vârsta la care ne-am întâlnit.

Nu era vremea aia WhatsApp, unde trimiți o poză într-o secundă. Și atunci când am fost, am stat o lună.

La ea acasă?

Da, părinții au acceptat. Mi-a propus să vin că era Eclipsa. Și cam așa am intrat în lumea română.

Și v-ați îndrăgostit de Maria, practic.

Exact. Efectiv m-am îndrăgostit și de ea, dar și de limba ei, de modul în care sună, modul în care ți-e greu să o prinzi. Parcă e o limbă atât de jucăușă încât îți vine să o înveți, să ajungi la un nivel în care te poți amuza și tu cu ea.”, ne povestește Sylvain cu zâmbetul pe buze, la o cafenea din Paris.

Pe atunci era student la Litere și studia franceza și literatura comparată. Ca să fie mai aproape de Maria, s-a înscris la un an de Erasmus la Literele din București. Apoi ea a prins o bursă la Strasbourg și au mers amândoi în Franța.

“Acolo mi-am terminat studiile, acolo și-a făcut și ea doctoratul. Și am început să ne plimbăm între cele două țări. Eu am lucrat pentru Ambasada Franței în România, apoi la Sibiu, la Cluj. La un moment dat am prins un post la București, iar la București s-a născut copilul nostru.

Am devenit profesor de limba franceză pentru străini. Asta am făcut ani buni. Eram lector de franceză la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, dar am predat și la grădinița de la liceul francez din București. Mi-a plăcut foarte mult, am lucrat patru ani acolo, era foarte distractiv. Îmi plăcea meseria asta fiindcă am lucrat cu profiluri foarte diferite, cu copii foarte mici, care nu știau să citească, deci trebuia să fac niște jocuri sau activități foarte creative.

Și am lucrat și cu adulți, uneori cu foarte puține studii, chiar analfabeți – asta la Bruxelles.

Maria a fost profesoara dumneavoastră de română sau ați fost și autodidact?

Am fost și autodidact, dar și ea m-a ajutat mult. Maria îmi citea când eu eram începător. O rugam să-mi citească în limba română. Mi-a citit tot Harry Potter, de exemplu. Am învățat o tonă de cuvinte. Mă rog, nu foarte ușor de folosit în limbajul de zi cu zi. “Ceaun”, de exemplu, nu prea am folosit de atunci, hahaha. Sau bufniță.”

Când ne-am întâlnit cu Sylvain la Paris, tocmai se întorsese cu familia de la o înmormântare în România. Mai în glumă, mai în serios, știe ce înseamnă “pomană”.

Este cât se poate de atașat de țara noastră și de familia de aici, iar interesul său pentru limba română s-a dezvoltat firesc spre scris și traduceri.

“Am început să traduc din română în franceză, dar mă cam săturasem să traduc cărțile altora și am zis că mai bine îmi scriu cărțile mele cum vreau eu. Așa am început să scriu. Stăteam atunci la București și soția mea era gravidă. Tocmai aflasem că o să avem un băiat, eram la un anticariat și am dat de o poză mică, anonimă.

M-a emoționat enorm să văd o poză cu un băiat de 4-5 ani despre care nu știam nimic, nu îi povestea nimeni viața. Mă gândeam la băiatul nostru și-am zis că vreau să-i povestesc istoria României și să încerc ca acel copil din fotografie să aibă o poveste în jurul lui.

Așa am început să scriu un roman polițist. Mi s-a părut forma cea mai potrivită, fiind așa o chestie misterioasă. Și am vrut să fie și comic, că e și genul meu de a fi.

Am început să citesc capitolele alea, dar de fapt era un roman de familie. Și citeam un capitol de fiecare dată când ne duceam la control ecografic. Apoi am început să avansez atât de bine încât m-am gândit că devine o carte adevărată și am intrat chiar într-o trilogie.”

Cele trei romane scrise de Sylvain Audet Găinar, pornind de la fotografia găsită în anticariat, au fost traduse în română: “Tămbălău la București”, “Țap ispășitor” și „Balamuc la București”.

Cea mai recentă carte, lansată chiar la standul României de la Târgul de Carte din Paris, este un volum despre 80 de cuvinte românești, explicate în stilul lui Sylvain – “80 mots de Roumanie”.

“Formatul acestei cărți e foarte strict. Este o serie de 10 volume. România este al 10-lea volum. Trebuie să alegi 80 de cuvinte dintr-o limbă și fiecare cuvânt să aibă un text de 2500 de semne maximum. Deci e o constrângere de stil foarte mare. Editorul mi-a zis să fie mai mult despre mine. Iar eu aveam multe de povestit.

De exemplu, povestesc în primul capitol – când aveam 19 ani am fost la București, treceam de la vârsta de adolescent la vârsta de bărbat. Și mă duceam la bărbierit pentru că îmi plăcea să stau înconjurat de bărbați români, să înțeleg cum funcționează cultural modul de a fi bărbat român.

Și după aceea încep să explic din punctul meu de vedere ce înseamnă a fi bărbat în România. Deci fiecare cuvânt este, de fapt, un pretext.”

Legătura lui Sylvain cu România are deja peste 25 de ani. A început într-un apartament comunist din Târgu-Mureș și cuprinde acum un bogat univers lingvistic, un urmaș româno-francez și o comunitate de peste 20.000 de oameni care urmăresc clipurile amuzante postate de autor pe instagram.

“Care au fost primele lucruri care v-au uimit la România?

Covoarele, de exemplu. Mi s-a părut uimitor.

Acelea de pe pereți sau de pe jos?

Hahaha. De pe jos. Apoi perdelele diafane. Mirosul de pe scara blocului. Sunetul mașinilor când dau în marșalier. Cum puteam să privesc eu, un copil de la țară din Franța, un bloc comunist din România? Vorbesc despre asta în carte. Și, de fapt, cartea nu este doar despre mine. Asta mi s-a părut foarte interesant ca scriitor, că eram ca un fel de vector al unei analize. Încerc să aduc o privire corectă, cinstită asupra românilor, asupra României, ceva echilibrat.

Familia și prietenii apropiați cum au perceput această îndrăgostire de România, pe când aveați 19-20 de ani?

Ai mei s-au îngrijorat atunci când am plecat la București pentru un an de zile. Era una să te duci o lună să-ți vezi corespondenta și alta să fii plecat un an. Nici nu puteam să-mi permit să vin des acasă pe vremea aia și telefonul costa mult. Sunam o dată la două săptămâni și în rest ne-am scris scrisori, le-am și păstrat.

Am părinți foarte faini, nu mi-au transmis frica lor. Mi-au spus abi după ce m-am întors – <<vai, ne bucurăm că te-ai întors, că nouă un an din zile ne-a fost, totuși, frică.>> Oricum, am avut părinți care m-au lăsat să cresc destul de liber. Nu m-au constrâns prea mult. Avantajul de a trăi la țară. Ai spațiu, descurcă-te. Cam așa era filozofia lor de viață. Și sunt recunoscător că nu m-au închis într-un mod anume de a privi lucrurile. Ăsta a fost și norocul meu. De asemenea, am avut norocul că m-am întâlnit cu soția mea la 19 ani și că, de fapt, am putut crește împreună. Am devenit adulți împreună.

Literatura română v-a ajutat să vă apropiați de limba română?

Da, am citit și literatură română. La început am fost chiar ambițios. Prima mea carte a fost Enigma Otiliei. Nu știu de ce, mi se părea titlu foarte atrăgător. Am regretat după 20 de pagini alegerea mea, dar am rezistat până la capăt și mi-a plăcut enorm. Cred că n-am înțeles 50% din carte, dar mi-a plăcut atmosfera.

Apoi am început să citesc literatura contemporană. În ultima vreme îmi place foarte mult Lavinia Braniște. E super, super tare și am avut onoarea să-i traduc cartea Camping în franceză, va apărea în septembrie.

Iar acum citesc foarte multe cărți pentru copii, pentru băiatul nostru. Râdem în hohote împreună.

Când privesc spre începuturi, știu că am început să scriu literatură pentru ca fiul meu să aibă cărți de referință și să învețe de plăcere despre cultura și istoria lui. Acum e foarte mândru că s-a născut la București și toate cărțile mele de ficțiune au cuvântul București pe ele.Era super important, simbolic pentru mine, să fie și pentru el ceva simbolic.

Doar că încet, încet mi-am dat seama că ce spuneam era de mare folos și pentru alții. Eu am început videoclipurile ca să mă amuz. Apoi mi-am dat seama că a apărut o mișcare. De fapt, oamenii au început să le împărtășească cu prietenii, cu colegii. Unii francezi îmi spuneau că, de exemplu, luni dimineață, la cafea cu colegii, se uită la videoclipul lui Sylvain să învețe colegii despre limba română. Francezi din cupluri mixte.

Sau că sunt importante pentru unii copii români care stau în Franța și nu au învățat limba română fiindcă li se părea o limbă în plus și degeaba.

Acum, de fiecare dată când mă întâlnesc cu românii în diaspora aflu că videoclipurile astea, de exemplu, i-au ajutat pe copii să aibă chef să vorbească, să învețe expresii ciudate și amuzante. Și acum mă simt responsabil, de fiecare dată când pun un videoclip știu că oamenii se vor uita cu atenție și vor fi încurajați. Oamenii îmi pun niște comentarii foarte lungi în care îmi dau tot felul de idei sau de expresii de care n-am auzit în viața mea. Eu le citesc cu poftă, chiar mă hrănesc intelectual vorbind, uman.”

Sylvain mărturisește că are, totuși, un regret legat de limba română. Constată de la un an la altul că oamenii au un vocabular din ce în ce mai restrâns, fie din cauza consumului de social media, fie din cauză că nu mai citesc la fel de mult ca înainte. De altfel, scăderea interesului pentru lectură se resimte chiar și în Franța, inima culturii în Europa.

“Eu am putut observa modul în care s-a redus lexicul, vocabularul oamenilor. La un moment dat mă gândeam, ok, pentru că poate că eu stăpânesc acum suficient de bine limba și mă plictisesc. Sau oamenii au devenit plictisitori pentru că nu mai folosesc cuvinte mai interesante.

Atunci când aud pe cineva care are un vocabular bogat, mă simt atât de fericit, atât de hrănit să aud cuvintele din astea mai rare, am impresia că îmi fac un cadou. E evident ca oamenii nu mai citesc.

Eu fac parte de un sindicat al scriitorilor, creat de Balzac în secolul XIX ca să apere drepturile autorilor în fața editorilor.

Și primim în fiecare an un raport despre condiția scriitorilor sau a cititorilor. Acum, 90% din cititorii francezi sunt femei. Și există și niște explicații sociologice pentru asta. Nu este deloc încurajat cititul la bărbați. Nu dă bine să fii bărbat și să și citești. Daca citești, deja ești considerat prea feminin sau ceva de genul. Iar asta are consecințe pe termen lung asupra băieților. Dacă un băiat nu îl vede pe tatăl lui citind, are tendința de a se îndepărta și el de cărți.”

Sylvain Audet-Găinar predă acum la Institutul Național al Limbilor Civilizațiilor Orientale din Paris – acolo unde sunt studiate 100 de limbi, printre care și româna. Lucrează cu studenți de anul I, cărora le ține cursuri de lingvistică și antropologie generală. În paralel, a scris primele capitole din manualul său de română pentru francezi și lucrează la o nouă carte de ficțiune.

Recent a fost la București pentru lansarea cărții sale despre cuvintele românești. Pe termen lung nu știe dacă familia sa va rămâne stabilită în Franța sau în România, dar e convins să dezvolte și interesul altora pentru limba română.

“România face parte din mine. Nu știu, mă simt ca acasă. Când mă duc acolo, sunt ca și românii, foarte critic față de ce se întâmplă acolo, mă interesează știrile de acolo, doar că n-am cetățenia să pot vota. Poate o s-o iau, cine știe. Nu m-am gândit niciodată. Am impresia că ar fi un simbol frumos. Nu știu cât de mult mă simt român. Într-un fel cred că am devenit fără să-mi propun asta. S-a întâmplat natural, astfel încât face parte din mine.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Povestea lui Sylvain Audet-Găinar, francezul îndrăgostit de limba română: “E o limbă atât de jucăușă încât îți vine s-o înveți ca să te poți amuza și tu cu ea.” appeared first on Cultura la dubă.

A plecat din România în Argentina la 19 ani, iar dansul i-a deschis orizonturile către o lume nouă, plină de posibilități, către diversitate și înțelegere. A studiat balet, dans modern și dans contemporan, a fost parte dintr-un cor bisericesc, a dansat într-unul dintre cabaretele celebre ale Parisului și s-a stabilit în capitala Franței, unde este dansator, coregraf și profesor de dans.

Influențat decisiv de marele coregraf român Gigi Căciuleanu și școlit de partenera acestuia, Ruxandra Racoviță, Daniel Pop duce mai departe iubirea pentru dansul contemporan și o îmbăgățește cu propriile idei, mișcări și emoții.

L-am întâlnit la Paris chiar cu câteva ore înainte de a urca pe scena Operei Naționale din Paris, unde este parte din spectacolul de operă Manon.

***

Povestea lui Daniel Pop începe acum 37 de ani la Târgu-Mureș. Născut într-una dintre cele mai mixte comunități din România, din punct de vedere etnic, a crescut de mic în diversitate, iar asta l-a ajutat mai apoi să se adapteze diferitelor culturi cu care a intrat în contact.

“Am fost crescut de bunici, părinți, profesori cu această idee, că dacă înveți o limbă străină, o să ai o șansă în plus în viață. Îmi spuneau: fii curios, fii deschis, acceptă diversitatea.

În Târgu Mureș noi avem această coabitare a spațiului cu cei de origine maghiară. Vecinii noștri sunt maghiari, mama a făcut școala primară în limba maghiară și atunci am crescut cu acest exercițiu al multiculturalității și mi s-a părut foarte important din postura de adult, profesionist, dacă am ceva de spus și sunt încurajat și primit cu căldură într-un spațiu nou, atunci să vin și să accept această provocare și să propun un astfel de exercițiu de creație artistică în mai multe limbi, unde la un moment dat, de fapt, limba nu mai era o barieră.”, spune Daniel.

A simțit dintotdeauna o actracție magnetică pentru dans, chiar dacă tatăl și-ar fi dorit mai degrabă să facă box, pentru că “băieții trebuie să știe să se apere”.

“Fiind un copil cu astm bronșic, aveam o sănătate destul de fragilă în acea perioadă și aveam interdicție de a face sport. Dansam de foarte mic copil în fața televizorului, imitând staruri precum Marilyn Monroe, Britney Spears. Aveam foarte multe apucături pe care nimeni nu le înțelegea. Am mers la balet cumva pe ascuns.

Primeam destul de multă bătaie, fiind copil, în fața blocului. Eram foarte plângăcios, de multe ori bolnav, n-aveam voie să mănânc înghețată. Am mers la dans clasic pentru că ce vedeam la televizor mă înăsprea foarte mult și îmi spuneam, uite ce frumos, ce grațios, ce bine e acolo.

Obișnuiam să imit foarte mult gesturile, o imitam pe mama care fuma și fumam creioane pe ascuns. Vedeam niște filme despre cabaret și predam unor copii imaginari dans și tot felul de materii.

Și spun asta acum pentru că, până la urmă, am dansat foarte mulți ani într-un cabaret, am devenit dansator și am devenit și profesor. Cumva aceste vise de copil au devenit realitate.

Cum a fost la cursurile de dans din copilărie?

Am mers la cursuri de balet la Târgu Mureș, sala de sport a școlii generale. La un moment dat, părinții mei au fost convocați pentru a-și da acordul de a primi o bursă la Baletul Bolșoi din Moscova.

Profesoara mea spunea că ar fi bine să încerc să merg în Rusia la o școală de balet pentru că e nevoie de băieți și pentru că sunt înalt și pot să mă dezvolt foarte bine.

Cred că baletul m-a salvat de afecțiunea mea medicală, în sensul în care mi-am dezvoltat capacitatea pulmonară, totuși, ai mei erau încă foarte îngrijorați și nu au fost de acord să plec la Moscova.

Ce ai făcut după aceea?

La 18 ani, când am terminat liceul, am avut ocazia să plec în Argentina să fac o școală de dans, prin intermediul unei prietene foarte bune de la Târgu Mureș, care se afla acolo de doi ani, pentru a studia cinematografie.

Eu urma să mă pregătesc pentru secția coregrafie a UNATC din București, dar nu mă inspira deloc să merg în București, cred că erau și aceste stereotipuri despre relația dintre provincie și București. Pe atunci eu făceam parte dintr-un corb bisericesc și dintr-o trupă de teatru a liceului.

Cei de la Teatrul Ariel din Târgu Mureș, unde deja lucram ca amator, îmi spuneau: dansul este contra cronometru, du-te spre dans pentru că teatrul poți să-l faci la orice vârstă.

Și cumva munca mea se află undeva la intersecția dintre teatru și dans. Proiectele și interesele mele personale artistice m-au dus pe acest drum, deci cumva tot am ajuns să am un contact cât de cât cu teatrul.”

În Argentina avea să descopere, însă, dansul contemporan, într-un mod complet diferit decât percepea dansul, prin prisma rigorilor impuse de exercițiile de la balet. Acolo a studiat la o școală de dans și a lucrat în paralel ca ospătar pentru a-și asigura un venit.

La vremea respectivă, Gici Căciuleanu, cel care avea să-i devină mentor, era director artistic al Baletului Național din Chile.

“El lucra deja cu dansatori profesioniști, eu nu eram pregătit pe dans contemporan la nivelul acela, și el mi-a propus să vin la Paris ca să urmez cursurile Conservatorului, unde partenera lui de-o viață, Ruxandra Racoviță, era profesoară, avea catedra de Dans Contemporan și am fost ultima ei generație de elevi. M-a pregătit în dans contemporan, iar după ce am terminat, am început să dansez într-o companie unde Gigi Căciuleanu monta spectacole.

Și am lucrat în acea companie vreo 5-6 ani, făcând turnee prin Europa, dansând foarte mult aici în Franța, respectiv Italia.

Ce te-a convins să faci trecerea de la balet la dans contemporan?

O foarte mare jenă pe care-am simțit-o într-un curs de dans contemporan la Buenos Aires unde, efectiv, după 10 minute, mi-am luat geanta să plec și când am pus mâna pe clanță, profesoarea a oprit cursul și a zis: ești sigur că vrei să pleci? Cred că e ceva pentru tine, doar trebuie să-i dai timp. Și a fost un challenge, pentru că întotdeauna am fost de natură foarte agitat, foarte zurliu, preocupat de o sută de chestii, dispersat cumva în spațiu, iar dansul contemporan mi-a deschis o viziune în care orice era posibil.

Dar de unde venea jena aceea?

Din partea unor mișcări, care nu erau neapărat în zona mea de confort sau în ceea ce eu știam să fac, respectiv abecedarul foarte riguros al dansului clasic.

Când am descoperit dansul contemporan nu cunoșteam aceste elemente, totul era despre greutate, despre respirație, despre căzut la sol, despre încetinit, mișcarea despre viteze, diferite volume, corpuri, toate lucrurile astea mi-au plăcut foarte mult și m-au jenat în același timp.

Era cumva frică să mă arunc mai tare, vedeam că întotdeauna este loc de mai mult și în dans clasic e loc de mai mult și mișcările pot fi perfecționate, dar dansul clasic trece printr-o oarecare repetiție a mișcării până devine perfectă, ori în dans contemporan nu există chestia asta.

Dansul contemporan are mai mult de-a face cu mișcarea care va fi hrănită de un gând, de o emoție din spatele ei, cu descifrarea anumitor culturi și subiecte. Cred că e ceva mult mai universal și mult mai deschis către oameni.

Și ai făcut trecerea complet? Nu ai mai dansat balet?

Da, am continuat dansul clasic ca antrenament, pentru că mi s-a părut foarte riguros și foarte important pentru corp și pentru ținuta corpului. Să continui cu dans clasic e un fel de rugăciune de dimineață, dar am plonjat în lumea dansului contemporan, fiind foarte convins că ăsta e drumul pe care îmi doresc să merg.

Avea și această înclinație către lumea teatrului, îmi plăcea foarte mult să vorbesc de subiecte diferite, să am personaje diferite, să nu fiu neapărat în această lume a prințului romantic care trebuie să o poarte pe prințesă sau pe lebădă prin spațiu.

Apoi, în Argentina am descoperit și lumea dansului modern, respectiv jazz, musical. Și când am ajuns în Paris, apropo de ce muncești ca să te întreții, am dat un casting la un cabaret foarte cunoscut aici, Paradis Latin – cabaretul care e pus în aceeasi linie cu Moulin Rouge și cu Lido, a fost construit de Gustave Eiffel într-o arhitectură foarte asemănătoare cu cea a turnului.

E un cabaret unde s-a inventat și unde s-a dansat pentru prima dată dansul cancan în Paris.

Am lucrat 5 ani acolo pe timp de noapte, ca să pot să fac ziua ce îmi plăcea – dans contemporan.  Eram cumva între cele două lumi, lumea nopții și lumea zilei.

Și am mai predat într-un club de dans modern și diferite tehnici de întreținere corporală.

De ce ai ales să continui să faci asta la Paris? Nu era loc de dans contemporan în România? Sau în Argentina?

La Paris mi-am găsit locul și îmi plăcea foarte mult diversitatea. Cred că ce aveam de spus avea de-a face cu ceva foarte universal, îmi plăcea mult să am colegi de peste tot din lume.

Apoi aici există un statut al artistului, un regim de intermitență de spectacol.

Acest regim salarial este unic în lume. Este un sistem care se autoalimentează. În funcție de ce declari și ce taxe plătești la stat, ei îți asigură apoi un trai decent între proiecte.

Cum te-a schimbat la nivel uman faptul că faci parte din această lume a dansului contemporan care se presupune că este mult mai deschisă?

Cred că în dansul contemporan este vorba de foarte multă introspecție și este un drum intim și foarte interior al propriului eu, al ființei. În același timp, poți să fii un mesager, un punct de legătură între culturi, între oameni, între diferite limbi, între diferite limbaje.

Nu cred că aș fi același dacă n-aș fi trăit în Argentina trei ani și dacă nu m-aș fi scăldat într-o cultură latino-americană.

Iar apropo de tradiție, de identitate și de locul din care vin, am încercat întotdeauna să păstrez acest relief foarte frumos și variat al Transilvaniei, ținutul în care eu m-am născut, și să-l aduc prin intermediul mișcărilor, prin intermediul unei oarecare melancolii, în dans.”

La momentul întâlnirii noastre în Paris, Daniel se pregătea să urce pe scena Operei Bastille, unde este parte din producția și distribuția operei Manon încă din 2020. În urma unui casting, a fost selectat în corpul de dans, apoi celebrul tenor Benjamin Bernheim l-a ales drept partener de scenă pentru câteva scene, astfel că în unele reprezentații este actor. În paralel, a fost desemnat și asistent de coregrafie.

“Propunerea coreografică a acestui spectacol este cu un conținut destul de clasic și neoclasic, dar are și influență de dans jazz, modern și contemporan, iar pe baza acestor competențe dobândite prin multitudinea de estetici prin care a trecut corpul meu în anii de studiu, am reușit să iau acest casting.

Din exterior pare că această abordare multidisciplinară e din ce în ce mai des întâlnită în universul operei și al baletului din Paris, am văzut că au fost și spectacole în care dansatori de hip-hop au urcat pe scenă alături de tenori și soprane. Cum se vede de la fața locului această modernizare a unei lumi clasice?

Cred că Franța a fost întotdeauna avantgardistă și și-a propus să experimenteze noi forme. Transversalitatea artistică și această interdisciplinaritate și-au găsit un leagăn în Franța, prin istoria sa, prin revoluțiile sale. Aceste revoluții s-au simțit și în rândul artelor, pentru că un artist este un cetățean activ al societății prin munca pe care o depune, prin riscurile pe care și le asumă și prin această universalitate cu care răspunde noilor provocări.

Ultimii ani în Franța mi se pare că au fost despre a sparge aceste bariere, despre a încerca să meargă mână-n mână cu această idee de democratizare a dansului, de a deschide foarte mult spațiile, de a mixa lumea dansatorilor profesioniști cu dansatori amatori.

La nivel de stat au fost politici culturale gândite în așa fel încât dansul să ajungă în foarte multe spații noi și chiar și instituțiile mari, cum ar fi opera, să aducă voci noi din anumite teritorii foarte îndepărtate de formele clasice. Sigur că au fost controverse și întotdeauna sunt controverse. Dacă vă uitați, de exemplu, la piramida de la Luvru, a fost un mare scandal pentru că s-a intervenit într-un spațiu de patrimoniu cu ceva total inovator, cu ceva unghiular, au fost și tot felul de conspirații.

E un exemplu foarte clar că putem trăi într-o diversitate foarte mare și acesta a fost și motivul pentru care eu am rămas aici.

Pentru că zilnic mă întâlneam cu oameni noi, din culturi noi, din țări noi și era cumva un tărâm adoptiv unde ne simțeam cu toții egali împreună.

Și din punct de vedere geografic a fost o strategie să fiu în Paris pentru că puteam merge oriunde, spre est, vest, nord, sud, foarte ușor și să revin aici, cum spun francezii, la un pied-à-terre, având un picior foarte ancorat în această cultură și în această diversitate.

Ai devenit și cetățean francez?

Da, după 12 ani de locuit aici, ca un cetățean european cu aceleași drepturi, până la urmă, ca și francezii. A fost o decizie personală de a lua și cetățenia franceză pentru că mi s-a părut că încoronează cumva un oarecare efort pe care eu l-am făcut să înțeleg, fără să judec, de ce francezul e rece și distant, când, de fapt e doar rezervat, am ajuns dintr-o educație colectivă, cum e comunismul, pe tărâmul luminiștilor, al filozofilor, al marilor gânditori, unde individualismul este pe primul loc și unde un om, un individ trebuie să învețe să se descurce.

Pentru mine a fost un lucru foarte evident că sunt ca și ei, iar o cetățenie nu o anulează pe cea pe care o am și identitățile pe care le am, ci e ceva care mă îmbogățește, ceva care mă completează și îmi face să mă simt mai complex.”

Deși e deja perfect integrat în Franța, Daniel revine frecvent în România, unde a pus și bazele unei rezidențe artistice la Saschiz, în Transilvania. Vara aceasta, proiectul său, intitulat Tabăra Internațională de Rezidențe Artistice “LEGĂTURI”, este deja la a 4-a ediție. În fiecare an sunt invitați artiști internaționali și naționali, care întâlnesc studenții facultăților vocaționale de la noi, dar și comunitatea locală.

“Mă simt acasă în Transilvania. Și în locurile unde am crescut, unde sunt primit mereu cu brațele deschise, și acolo unde facem tabăra, simt că primesc foarte multă încredere față de formatele artistice pe care le propun.

La Saschiz propun un mix de culturi și de lumi diferite, cea a studenților la școli de arte, cu artiști internațional consacrați, dar și naționali, cu copii din medii rurale defavorizate din punct de vedere cultural, cu oameni cheie acolo în comunitatile lor, respectiv cei care lucrează în educație și le spun copiilor despre activitățile noastre.

În primul an au fost puțin mai reticenți când auzeau atâtea limbi diferite pe stradă, la ei în sat, era ceva foarte nou. Dar când am adus un designer vestimentar care prezenta la Fashion Week în Paris, ei au venit, au stat aproape de ușă, foarte cuminți, în liniște, au ascultat acest artist cu care am moderat o discuție despre drumul lui, despre cum comercializează produsele sale, despre cum creează la Paris. Iar la sfârșit, când s-a terminat un video de prezentare a pasarelei de la Fashion Week, au fost primii care au strigat bravo și au aplaudat.

Apoi, mă gândesc la copiii care au făcut cursuri ateliere de eco-fashion cu acest designer, au învățat să coasă, să dea o viață nouă unei haine vechi.

Tot prin gesturi și prin limbajul corpului s-au putut conecta. Și atunci, pentru mine, asta a fost o probă clară că atunci când ne întâlnim și încercăm să comunicăm cu corpurile noastre, depășim foarte multe bariere.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Daniel Pop, dansator și coregraf româno-francez: “Când comunicăm cu corpul, depășim foarte multe bariere.” appeared first on Cultura la dubă.

Născută la București în 1964 și plecată din țară pe când avea doar 12 ani, Sophie Negropontes deține azi una dintre cele mai importante galerii de artă din centrul Parisului – Galerie Negropontes. De anul trecut, s-a extins și la Veneția.

Este nepoata generalului Eremia Grigorescu, eroul armatei române la Mărășești și Oituz, cel care dă și numele unei străzi din cartierul Icoanei din București, și a Elenei Negropontes, urmașa unor celebri negustori greci – familia Negropontes. Tatăl său a fost Dan Eremia Grigorescu, unul dintre cei mai importanți fotografi români, care a activat în România și peste hotare între anii ’50 – ’89, și a fost corespondent Radio Europa Liberă.

Rudele sale au fost abuzate și terorizate de oamenii securității, iar familia a luat-o de la zero în Franța, după 1974.

“Viața mea este o poveste despre noroc, iar parcursul de după plecarea din România este o minune”, spune Sophie Negropontes într-un interviu amplu acordat pentru Cultura la dubă.

***

Am descoperit Galeria Negropontes din Paris în urmă cu câțiva ani, văzând acolo o expoziție a artistului român Mircea Cantor. Așa am aflat că proprietara galeriei este, la origine, româncă și am fost curioși să știm mai multe despre povestea sa.

Era o zi națională liberă la francezi, în luna iunie, când Sophie Negropontes ne-a deschis ușile galeriei sale pentru reportajul Cultura la dubă. Proprietara galeriei, situată chiar între Luvru și Colecția Pinault, ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, vorbind perfect limba română.

„Cum ați reușit să vă păstrați limba română atât de bine?

În română am vorbit și vorbesc mereu cu mama mea.”, ne spune aceasta.

Se prezintă jumătate româncă, jumătate grecoaică și de cultură franceză. Este puternic conectată la rădăcinile românești, datorită părinților săi, ambii români, însă amintirile din copilăria petrecută la București au mai degrabă legătură cu traumele trăite de familia sa în vremea comunismului.

“Totul a fost confiscat, bunica mea era paralizată când au venit tipii de la securitate să-i deporteze în Bărăgan. Și, până la urmă, au zis că e prea complicat să o deporteze fiindcă era paralizată complet. Deci era mai complicat să o ducă decât să o lase.

Era un sentiment de teamă, de lipsă de libertate, de imposibilitate de a avea încredere. Știu că la noi se asculta Europa Liberă și eram mică, mergeam la școală, când tata mi-a spus: <chiar dacă cineva îți strânge mâna, nu trebuie să spui că ascultăm Europa Liberă>.

Nașul meu a fost deportat în Siberia 9 ani, bunicul meu a făcut 10 ani de închisoare, fiindcă era judecător înainte. Toată familia a fost cel puțin bătută în privințele securității.”, își începe povestea Sophie Negropontes.

Tatăl său, fotograful Dan Eremia Grigorescu, prieten cu Mihail Sadoveanu, a publicat în perioada comunistă o serie de albume de fotografie, premiate apoi la nivel internațional – la Washington sau la Leipzig. Datorită artei sale, străinii au putut descoperi fragmente din România: Voroneț, Arta folclorică din nordul Moldovei, Delta Dunării și lucrările lui Brâncuși de pe teritoriul țării noastre.

Totodată a realizat reportaje de televiziune pentru „Teleenciclopedia”. De asemenea, a vizitat și fotografiat marile orașe europene, aducând în România imagini inedite dintr-o lume inaccesibilă populației de rând.

“Reușea să plece câteva luni să facă niște emisiuni pentru televiziune, albume, a făcut un album despre Roma, unul despre Paris, unul despre Veneția. Tata a profitat de aceste albume ca să arate o altă față asupra Franței, asupra Romei, le-a adus în România în vremea când era totul închis și nu se știa ce se întâmplă la Paris. La un moment dat a fost prins pe stradă și i-au tăiat barba cu cuțitul, fiindcă nu era voie să porți barbă în România.”

În 1974, fotograful și soția sa au părăsit definitiv România, iar Sophie, pe atunci în vârsta de 10 ani, a rămas în grija bunicii. 2 ani mai târziu a reușit și ea să părăsească țara, prin guvernul grecesc.

“În epoca respectivă erau niște legături economice între România și Grecia și familia Negropontes era destul de cunoscută în Grecia. Am cerut să plecăm pentru două săptămâni în Grecia. Și am plecat cu o valiză mică, apoi am ajuns la Paris, unde mă așteptau părinții mei. Am sosit la sfârșitul august și la 15 septembrie eram la școală.

Știați limba?

Puțin, foarte puțin. Nu destul ca să fie ușor, în orice caz.

Și părinții cum s-au integrat? Tatăl a continuat sălucreze ca fotograf?

Tata a lucrat foarte puțin în fotografie și a început să lucreze cu Europa Liberă ca jurnalist.

Îmi amintesc că atunci aveam o mulțime de prieteni care mi-au spus că nu este demn ce s-a întâmplat cu Ceaușescu, că nu este demn de o democrație.

Dar România nu avea de unde să știe, după 45 de ani de comunism, cum arată o democrație. Două generații de oameni n-au avut nicio altă informație despre democrație, nici măcar cultura sau educația, cum puteau să știe cum arată democrația?

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți după Revoluție?

Eu am vrut să plec cu mare entuziasm cu primele camioane sanitare. Dar aveam 24 de ani și părinții meu erau foarte stresați să mă vadă plecând într-o lume în care nu se știa exact ce se întâmplă. În plus, nu s-a putut nici din cauză că tata era foarte bolnav. A murit foarte puțin după aceea, în 1990.”

Sophie Negropontes are studii economice, dar a moștenit interesul tatălui său pentru artă.

“La vârsta când tinerii se duc mai degrabă prin mall-uri, eu mă duceam prin muzee, așa am fost crescută de părinți.

Am făcut școala de comerț, după care am plecat imediat la Hong Kong, unde am lucrat pentru o societate franceză de parfumuri. M-am întors, fiindcă tatăl meu era foarte bolnav și am lucrat pentru un grup textil, apoi am fost asociată într-o întreprindere web, de motoare de căutare pentru website-uri. Am făcut partea de lansare comercială. Întotdeauna am făcut lansare comercială sau lansare de produs, întotdeauna am lucrat cu creativi.”

A deschis galeria în 2012 și a inaugurat-o chiar cu o expoziție dedicată tatălui său.

“A fost un moment de nebunie în care mi-am zis că aș vrea să fiu într-un domeniu care îmi place într-adevăr și să fac ce știu să fac, adică lansare de produs. Prima expoziție a fost cu fotografiile tatălui meu, portrete pe care le-a făcut el în anii ‘68 și o piesă de design.

Am început apoi să lucrez cu un designer francez, totul născându-se din albumul foto Brâncuși, așa a apărut ideea de a face mobilă sculpturală, arhitecturală, piese unice, serii limitate sau la comandă.

Cum ați reușit să promovați galeria într-o piață în care existau deja foarte multe galerii? Cum reușește cineva nou să răzbată?

Lucrând foarte mult. Cu multă muncă și mult noroc. Aveam zero network și zero contacte. S-au întâmplat lucrurile organic. Dintr-o relație s-a născut o altă relație, poate a fost o mare comandă, care a permis să finanțeze o nouă colecție, care a avut succes, care ne-a permis să fim la un salon profesional, apoi la al doilea salon profesional și așa mai departe.

Când am creat galeria, acum 13 ani, galeriștii atunci așteptau. Deci la un salon se aștepta, lumea venea, spunea mă interesează lucrurile astea, ok, și pe moment nu se întâmpla nimic.

Or, eu nu știu să lucrez așa, eu mă duceam după aia, retelefonam, reluam contacte, făceam întâlniri și din chestia asta s-a născut activitatea, de fapt.

Știați de la bun început când ați deschis galeria ce fel de artă vreți să promovați aici? Vă interesa ceva anume, în mod special?

Arta care îmi place cel mai mult nu era chiar arta pe care o promovez, de fapt. Îmi plac foarte mult pictura olandeză și germană din secolele 15-16, renașterea, suprarealismul. Am avut o educație foarte academică și continui să fac vizite foarte academice.

Dar am un interes, o curiozitate pentru multe lucruri. Anumiți artiști sunt foarte interesanți, nu prin faptul că îmi place tot ce fac, dar sunt interesanți pentru parcursul pe care îl au, pentru explorările pe care le fac.

Ce vă atrage atenția la un artist pe care decideți ulterior să-l promovați?

Desigur piesele și calitatea, ce vrea să spună cu ele, sperând că nu e prea ascuns. Sunt convinsă că o piesă poate să fie de sine stătătoare. Dacă e însoțită de două pagine de citit, este un plus. O piesă poate fi cumpărată, pusă într-un salon, într-o cameră și așa mai departe. Dar sunt anumite piese contemporane care nu există decât prin discurs.

Dacă e o balustradă dintr-o bucată de aluminiu și se spune pe patru pagini că este limita dintre viață și moarte, paradis și infern…ok, dar ce faci cu balustrada respectivă, o pui în mijlocul salonului?

Deci, pentru mine, există o parte din arta contemporană care nu mă convinge.”

La galeria sa, Sophie Negropontes promovează creatori de piese decorative de lux, care îmbină latura artistică cu materialele de calitate și originalitatea. Lucrează, de asemenea, cu fotografi, sculptori sau, mai nou, cu creatori de bijuterii. Printre artiștii cu care colaborează Galeria Negropontes, se numără italianul Gianluca Pacchioni, românul Mircea Cantor sau cuplul de francezi Martine și Jacki Perrin. Galeria este situată pe Rue Jean-Jacques Rousseau din Paris, la capătul căreia se construiește acum Fundația Cartier.

“M-am implicat foarte direct în selecția artistică și în relația cu artiștii care este, într-un fel, particularitatea galeriei, în sensul că lucrez cu un număr relativ restrâns de artiști. Multe galerii de aceeași dimensiune lucrează cu 50 de artiști, eu lucrez cu 15. Deci aloc timp fiecăruia.

Apoi, trebuie să mă înțeleg cu ei. Asta este un lucru fundamental. Din punct de vedere uman, nu doar artistic. Din punct de vedere uman, întâi de toate.

Spuneați că nu tot ce e artă contemporană vă convinge. Puteți să ne explicați cine și cum stabilește, totuși, valoarea unui artist, cum ajunge să fie un artist căutat de colecționari sau expus în marile galerii și muzee?

În arta contemporană e vorba și despre marketing. De exemplu, eu am văzut la un moment dat la Art Basel un pictor sud-american, al cărui tablou se vindea cu 1 milion de euro. Cu un an înainte era la 200.000 și încă un an înainte era la 15.000. Deci ceva a făcut că acel lucru a plăcut sau că a fost luat de o galerie foarte foarte cunoscută, iar artistul crește prin numele galeriei.

E o lume destul de complicată. Cota unui artist se face la casele de licitații. Când pui o piesă la licitație, ori se vinde, ori nu se vinde. Dacă nu se vinde, e destul de rău. Iar la casa de licitație se pune oricum valoarea de jos, ca să aibă de unde să crească. Se poate să se vândă la un preț mai mic decât cel de galerie. Sau se poate să se vândă o piesă a unui artist cu 2.000 de euro la licitație, iar în galerie același artist să aibă o altă piesă, de 30.000 de euro. Dar nu au nimic de-a face una cu alta. Cota artistului, însă, pentru colecționar, este la 2.000 de euro.

Eu, pentru că am niște artiști care lucrează extraordinar în sticlă, de exemplu, ca să le fac o cotă, nu i-am pus la casa de licitații, dar, în schimb, am lucrat cu mai multe muzee și ei au piese expuse în mai multe muzee. Asta nu dă o valoare mercantilă, ci o valoare culturală.

Și cum ați reușit să convingeți muzeele să îi expună sau să cumpere?

Cu multă muncă și datorită lor, pentru că ei sunt niște artiști foarte buni, pe o nișă, într-adevăr, a pieselor de sticlă.

Dar muzeele au oameni dedicați care vizitează galeriile, ca să descopere artiști?

Nu mai vizitează nimeni fiindcă nu mai au bugete. Și atunci trebuie să merg eu spre ei.”

Anul trecut, Sophie Negropontes a deschis și un spațiu expozițional la Veneția, pe Grand Canal, ca parte a Fundației Masieri.

“E o colaborare cu universitatea care conduce această fundație și am restaurat locul, care este o fațadă veche din cărămizi, iar toată clădirea pe interior e făcută de Carlo Scarpa, unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți italieni.

De ce ați vrut să vă extindeți și la Veneția?

Fiindcă făceam o mulțime de saloane, trei sau patru saloane pe an, întâi la Paris, Londra, New York, apoi n-am mai făcut Londra și Paris, am făcut New York, Miami și Los Angeles, anul trecut, plus Saint Moritz în Elveția.

Cred că în Veneția se vorbește despre artă mult mai mult decât în altă parte, pentru o perioadă lungă în timpul anului. Bienala durează 9 luni. La un salon se vorbește de artă 4-5 zile.

Făceam expoziții mai scurte aici, la Paris, și am decis să fac expoziții care să dureze mai mult, 4 luni, poate cu mai mult fond, lăsând timp oamenilor să vină, discute. La Veneția fac o expoziție pe trei nivele timp de un an. 

Care sunt provocările pentru un galerist în Paris? Ce fel de dificultăți întâmpinați?

Parisul e mai mult o imagine decât o piață. Pentru mine nu e cea mai bună piață. Noi funcționăm foarte bine pe piața americană, care acum va deveni o provocare foarte mare din cauza taxelor.

Franța nu e cel mai mare cumpărător. Francezii sunt mult mai clasici. Eu spun tot timpul că trebuie consultată istoria și aflăm tot. Cele mai bune muzee au fost, înainte de revoluție, la Moscova, la Sankt Petersburg sau în SUA. De ce? Fiindcă oamenii care aveau bani atunci au investit în artiștii contemporani lor. Și acum sunt artiștii cei mai celebri și muzeele respective au cele mai mari colecții. Colecțiile rusești sau colecțiile americane au cele mai multe piese.

Francezii sunt mai prudenți, mai clasici. Iar oamenii care merg la Veneția sunt amatori de artă, au mai mult timp, le place muzica, le place opera, arhitectura, sunt mai orientați către asta.”

Dacă în marile țări ale lumii, arta contemporană înseamnă deja o piața matură, unde circulă sume de sute de milioane de euro, în România, muzeele și galeriile de artă contemporană reprezintă încă un teren crud. Nici instituțiile publice, nici cei mai mulți oameni de afaceri români nu au înțeles încă potențialul cultural și financiar al industriilor creative. Este și motivul pentru care Sophie Negropontes nu s-a implicat foarte mult pe piața din România.

“Am făcut o mare expoziție în 2017 la Muzeul Național de Artă Contemporană din București, cu fotografiile lui tata din cartea Brâncuși, care au fost prima oară expuse la Bienala de la Veneția în 1982. Dar nu am imaginea asta de reîntoarcere în România.

Însă piața care nu este complet matură pentru obiecte de artă sau pentru sau mobile de artă, ar putea să fie gata pentru bijuterii de artiști. Cred că un fel de a menține o legătură cu România este și prin ceea ce fac eu.

Mi s-a propus anul trecut să deschid o galerie, mi se punea la dispoziție un loc, dar când deschizi o galerie, trebuie să spui și ceva despre ea. De exemplu, Veneția a fost, întâi de toate, o alegere pentru a crea dialoguri între piese și loc, între oameni, era ceva mai intelectual și mai artistic. Și, apoi, business–wise, merge bine.

În România nu cunosc destul de bine oamenii de acolo, am câteva relații cu decoratori, dar piesele pe care le prezint sunt mai dificil de înțeles. Mobila pe care o avem este specială, excepțională.

Ce fel de oameni cumpără astfel de lucrări?

În America sunt oameni care, bineînțeles, au destui bani, sunt însoțiți de decoratori. Și eu mă înțeleg foarte bine cu o mulțime de decoratori, lucrând întotdeauna într-un mod foarte fiabil : lucrurile ajung la timp și sunt de calitate.

De exemplu, dacă cineva vede o piesă care îi place, îl trimite pe decorator să o vadă, discută despre calitatea ei și despre unde ar putea să o pună în casă. E un dialog foarte natural.

În Franța se întâmplă la fel?

În Franța cei mai mulți decoratori vor să producă ei, sunt mai mult designeri.”

Extrem de pasionată de ceea ce face, Sophie Negropontes spune că se simte bucuroasă de fiecare dată când intră în galerie, chiar dacă a ajuns să nu mai aibă foarte mult timp liber.

“De anul trecut eu am lucrat cam între 6 și 7 zile pe săptămână, fiindcă lucrez aici până miercuri sau joi și apoi mă duc la Veneția și lucrez până sâmbătă sau duminică. E un program foarte intens.”

Își petrece vacanța în Grecia, dar revine în România la evenimente profesionale și și-ar dori să cunoască piața de bijuterie contemporană de la noi.  

“Când mă gândesc la România, am întotdeauna nostalgia parfumului de tei înfloriți la București. E primul lucru care îmi vine în minte.

Oamenii din România sunt extraordinari fiindcă sunt extrem de cultivați și de educați, în sensul anglosaxon al termenului education. Dar e un fel de intelectualism puțin pedant, deconectat de o parte pragmatică, fără de care nu funcționează nimic.

Nu v-ar interesa să conduceți un muzeu?

Poate asta da, într-adevăr.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Născută în România, Sophie Negropontes deține o importantă galerie de artă la Paris și Veneția appeared first on Cultura la dubă.

Cine ar fi crezut că la 35 de ani de la căderea comunismului românii încă își vor căuta vindecarea? Cornelia Oncioiu este parte dintr-o generație de copii crescuți în familii de muncitori români care, înăspriți de lipsurile și ororile regimului comunist, n-au știut că afecțiunea oferită propriilor copii ar putea conta mai mult decât ceea ce le așază pe masă.

Născută în comuna Dărmănești din județul Bacău, la insistențele mamei, s-a mutat la Cluj pe când avea doar 13 ani.

Azi este una dintre vocile Operei Naționale din Paris, iar viața sa profesională se împarte între Opera Garnier și Opera Bastille, sălile de spectacol la care visează orice artist sau iubitor de operă. A avut ca parteneri de scenă staruri internaționale precum soprana germană Diana Damrau sau baritonul francez Ludovic Tézier și a lucrat cu regizori importanți ca Robert Wilson și Andrei Șerban.

Dar povestea sa nu e cea a unei dive. Stabilită în capitala Franței de peste 20 de ani, reușita mezzosopranei Cornelia Oncioiu este un exemplu de curaj, perseverență și vindecare prin muzică.

***

Cu Cornelia Oncioiu ne-am întâlnit chiar lângă Opera Garnier din Paris. Am remarcat imediat accentul său ardelenesc, dar ne-a spus că s-a născut, de fapt, la Bacău. Destinul a purtat-o către Ardeal, Banat și mai apoi către Franța, astfel că limba sa română nu are nicio urmă de accent moldovenesc.

“Eu am stat până la 13 ani cu părinții și de la 13 ani mama a zis: te muți la Cluj!, aveam niște rude acolo și era o nuntă în familie. Dacă ea nu a putut să plece, a zis să plec eu. Eu nu voiam să plec, plângeam, detestam ideea. Dar de multe ori viața mi-a arătat că și dacă nu mi-am dorit unul dintre lucruri, s-a făcut ca să ajung unde trebuia să ajung.

Credeți în destin, că vă e scris un anumit traseu?

Eu da, clar, pentru că l-am trăit, am văzut asta de foarte multe ori.

După ce am terminat clasa a 8-a, am intrat la secția Mine, Petrol, Geologie de la Liceul Racoviță din Cluj. Și așa s-a întâmplat că m-am întâlnit în clasa respectivă cu o colegă care era înscrisă la Școală Populară de Arte din Cluj. Ne plăcea amândurora să cântăm și ea mi-a zis că mă pot înscrie și eu.

Am mers cu unchiul meu la înscrieri și data examenului a picat fix când eu eram bolnavă, aveam infecție în gât. Mă tratam cu ceai de coji de nucă și ceai de ceapă.

Eu cântam la vremea aia muzică ușoară, nu cântam deloc muzică clasică, nu știam cu ce să mănâncă. Nu aveam noțiuni legate de muzică. Am avut în Dărmănești un învăţător extraordinar cu care am făcut patru ani de cobză. Și ne cânta și la vioară formidabil, vă dați seama ce înseamnă ca în Dărmănești, deci într-o comună foarte mică, să ai un învățător care să îți cânte la vioară! Dar eu nici nu m-am gândit că aș putea avea o carieră în muzică. Nici nu am visat. Nu știam ce e talent. Îmi plăcea să cânt. Atâta tot.

La examenul de la Școala Populară am cântat Nu-mi lua iubirea dacă pleci, eu fiind mare fan Angela Similea. Și am cântat prima strofă, refrenul și profesorul a zis mulțumesc, e suficient.

Eu, bineînțeles, m-am înhibat, mă gândeam că sigur am dezamăgit, că nu îi place, că nu o să mă ia. Și atunci am trăit unul dintre momentele excepționale din viața mea. A urmat o liniște așa mare încât mi s-a părut că a durat o eternitate. Și apoi a zis: așa o voce o auzi o dată la 25 de ani. Și asta m-a lăsat mască, pentru că nu mă așteptam deloc, m-a șocat.

Cred că pe baza acestor vorbe mi-am construit, de fapt, cariera.

Și cred că m-am agățat de chestia aia. Și fratele meu mai mic, Călin, a fost și este cel mai mare susținător, a fost alături de mine necondiționat, l-am simțit aproape de mine mereu, chiar și la distanță. A trăit și trăiește în continuare la aceeași intensitate cu mine reușitele sau eșecurile mele.”

Puternic emoționată, cu ochii în lacrimi, Cornelia Oncioiu, ne povestește cum un profesor poate salva viața unui copil condamnat, altfel, la o viață fără șanse. “Domnul Valeriu Sorescu era un om extraordinar de interesant, mi-a dat totul, el m-a format, el mi-a deschis ochii, el, cu o statură impozantă ca Pavarotti, a venit să vorbească pentru mine la școală, fiindcă nu mă descurcam la matematică.”

Același profesor de canto a încurajat-o să studieze apoi la Conservator, pe când părinții o chemau acasă, la Dărmănești.

“După terminarea liceului am intrat la corul Operei din Cluj pentru că îmi trebuia un serviciu. Aveam foarte multe dificultăți financiare pentru că nu aveam ajutor, nu aveam pe nimeni.

Mama mi-a zis: n-ai bani, vii acasă. Conceptul cu muzica pentru ea nu există. Și am zis, nu, eu vreau să continui să fac muzică și am rămas. Profesorul de canto mi-a zis la început: tu trebuie să faci muzică clasică, tu ai voce pentru muzică de operă, lasă muzica ușoară. Nu faci mare lucru cu ea. Eu în continuare voiam muzică ușoară, până când, în al treilea an de canto, mi-a dat să cânt o arie din Azucena, din Trovatore (n.r. Trubadurul, de Giuseppe Verdi). 

Această femeie, Azucena, și-a aruncat propriul copil în foc, din greșeală, în loc să-l arunce pe altul, vrând să se răzbune. Toate astea au avut un impact foarte mare asupra mea, pentru că se suprapuneau cu evenimente din viața mea personală, care erau foarte marcante, foarte dureroase, și atunci, imediat, eu am înțeles textul. Și am zis: dacă asta e opera, eu asta vreau să fac!

Nu era complicat pentru cineva care avea trăirile mele. Când vii dintr-o familie cu un tată alcoolic, cu o mama care zbiară de dimineață până seara, încărcătura emoțională e în tine tot timpul.

Maestrul de cor al Operei din Cluj a rămas foarte plăcut impresionat și a zis, da, într-adevăr, asta e o adevărată voce de mezzoprană. Când o să fie concurs, o să vii la concurs și o să faci parte din corul nostru, dacă vrei.

Am lucrat acolo 3 ani, până în 1997.”

În paralel a participat la cele mai importante concursuri de profil din România, pe care le-a și câștigat: Hariclea Darclée, Eugenia Moldoveanu, Sabin Drăgoi sau Ionel Perlea. Și a început să-și construiască o carieră de solistă, bucurându-se de încrederea și sprijinul marei soprane române Mariana Nicolesco. În 1997 s-a mutat la Timișoara, unde a fost admisă la Conservator, și a continuat să facă roluri de solistă la Opera din Cluj sau la Timișoara, să cânte pe scena Ateneului Român de la București.

“În stagiunea 2001-2002, când terminam studiile, eu am aplicat la concurs la operele din București, Cluj și Timișoara și trecusem etapele la toate. Dar, în același timp, în urma unui proiect cu Centrul Cultural Francez din Timișoara, urma să dau o audiție la București, pentru Monique Devaux, care este și acum directoarea Auditoriumului de la Luvru.

Am mers toată noaptea cu trenul de la Timișoara la București, ca să dau audiția dimineața, la Operă, în fața doamnei Devaux. Știam că este pentru o doamnă din Franța, dar nu știam cine e.”

A așteptat toată dimineață pe scările Operei din București pentru a fi lăsată să intre la audiție și așteptarea a meritat, fiindcă aceea avea să fie întâlnirea care să îi marcheze radical cariera.

“I-a plăcut foarte mult și a scris o scrisoare de recomandare pentru mine către Academia de Operă de la Paris, care e un fel de școală, dar persoanele admise sunt ca și niște angajați, de fapt. Aveam profesori, pianiști, formare gratuită, iar datoria noastră era să cântăm pe scenă, dacă ni se cerea, sau să facem dubluri în cazul unor spectacole.

Erau doar 5 locuri și 250 de înscriși. Când am ajuns acolo și am văzut asta, m-a luat tremuratul și am zis, na, acum e pe viață și pe moarte. Când mă pui într-o astfel de situație, eu mă duc și arăt tot ce pot, nimic nu poate să stea în calea mea, nu văd, n-aud, dispar în alt univers.

Am intrat aici și în același timp se finaliza concursul de la Opera din București și am zis da, aleg Parisul!

Nu banii m-au atras, ci studiul, voiam să învăț cât mai mult, să fiu într-un mediu unde să am cât mai multă informație de un nivel înalt, ceea ce trebuie să recunosc că în România nu aveam.

Câți ani ați studiat la Academia de aici?

Doi ani.

Și după aceea ce s-a întâmplat?

Ei, chiar înainte de a fi admisă la Academie, deja mi-au propus să lucrez. Am făcut prima mea producție în calitate de dublură, chiar la Garnier aici, cu rolul Cornelia din Giulio Cesare (n.r. operă de Handel). Opera m-a ajutat și cu cazarea, fiindcă eu găsisem una doar pentru perioada în care începeam Academia. Dar până atunci n-aveam unde să stau. Mi-au găsit un apartament chiar vizavi de Opera Bastille.

Pe atunci era un FNAC chiar în față. Și aveau obiceiul, ca și acum, când este o premieră de operă, să pună în evidență toate discurile cu opera respectivă. Și nu știam cine sunt artiștii aceia, că noi acasă nu aveam YouTube, nu aveam internet, nu aveam nimic. Nu știam nimic despre Mark Minkowski (n.r. dirijor francez) și o grămadă de alte somități de aici. Aveam lista cu distribuția, dar abia când am intrat la FNAC și am văzut peste tot Mark Minkowski, Mark Minkowski, Mark Minkowski, și pe toți cei care erau în spectacol, m-au trecut toate sudorile și am zis: nu se poate, eu cu cu oamenii ăștia o să mă duc mâine să repet.”

Anul acesta, Cornelia Oncioiu împlinește 21 de ani de la debutul său la Opera Bastille, în Dialogues des carmélites. În tot acest timp, CV-ul său a devenit impresionant, fiind o prezență constantă în producțiile operei pariziene – Giulio Cesare, Elektra, Louise, Bărbierul din Sevilla, Madama Butterfly, Parsifal, Lucia di Lammermoor, Traviata, Le Soulier de satin sunt doar câteva dintre ele. A cântat, de asemenea, la Opera Națională din Bordeaux, în Rusalka, la Grand Théâtre d’Avignon, în Rusalka și Peter Grimes sau la Opera din Marsilia în Madama Butterfly. Remarcată de specialiști la Paris, a fost invitată să fie parte din spectacole montate la Amsterdam, Geneva, Monte Carlo, Tokio, Santiago de Chile și Shanghai.

“Nu-i suficient să cânti frumos sau bine, trebuie să fii foarte reactiv. Adică în momentul în care ți se spune ceva, imediat să dai ce ți se cere. Asta e foarte important. Că vine de la un dirijor, că vine de la un regizor. Dacă nu reacționezi imediat să faci ceea ce se spune, în general nu prea ți se mai dă posibilitatea a doua oară. În operă, la nivelul ăsta, nu prea are nimeni răbdare cu tine.”

Deși interpreta un rol episodic, un critic de la New York Times a remarcat-o în Traviata, alături de soliștii principali – “Cornelia Oncioiu aduce tonuri bogate de mezzo celor câteva linii pe care le are de cântat.”, se arată în articolul The New York Times.

A văzut, prin muzică, diferite colțuri ale lumii, însă cel mai puțin a colaborat cu România, fiind mai cunoscută în Franța, țara adoptivă, decât în țara natală. De altfel, acesta este primul interviu pe care-l acordă unei publicații din România după stabilirea în Franța.

Cum ați reușit să vă integrați în tot ceea ce înseamnă lumea operei pariziene, dincolo de aspectul artistic? 

Nu mi-a fost ușor. Dificultatea vine din diferența de cultură. Mediul nu este același. Noi românii suntem mai deschiși, vorbim mai direct la subiect. Ei sunt mai diplomați, altfel discută, nu spun niciodată lucrurile în față.

E greu la început din punct de vedere uman, până îți faci prieteni, până te obișnuiești. Ceea ce m-a determinat cel mai mult să rămân aici a fost nivelul cultural și diversitatea.

Dacă eu rămâneam în România, nu știu cum ar fi arătat viața mea, dar aici am reușit să îmi cumpăr un apartament, am reușit să fac atâtea spectacole extraordinare, să întâlnesc atâția oameni, să cânt sub bagheta atâtor dirijori importanți, să descopăr lumea, să văd artă, să descopăr literatură. Nu-ți vine să te întorci atât timp cât poți să beneficiezi de toate astea. 

Este adevărat că pentru un solist, ca și în cazul meu, este foarte dificil pentru că în permanență trebuie să fii bine pregătit, în permanență trebuie să fii la un nivel înalt. Orice problemă ar apărea, te defavorizează și te poate duce repede jos.

Pe când dacă ești în România într-o trupă, nu ai aceleași probleme. În general, stai până la pensie. E adevărat că aici nu ai aceeași siguranță, stabilitate, dar ai o grămadă de soliști diferiți tot timpul, niște artiști imenși ai lumii, repertoriul e foarte variat, nivelul orchestrei este cu totul altul, dirijori extraordinari invitați.

Care dinamică de lucru vi se pare mai sănătoasă, aceea din România cu toți artiștii angajați sau aceasta în care artiștii sunt independenți și lucrează pe proiect?

Îmi pare rău, nu știu dacă cineva mă va acuza sau nu îi va plăcea răspunsul meu, dar categoric  optez pentru a doua. Ca solist vă dați seama că trebuie să-ți întreții vocea în permanență, să lucrezi, să studiezi. Când concurența e mare, sigur că te determină să studiezi și să fii pregătit, că altfel îți ia cineva locul. E valabil și pentru regie, nu e valabil numai pentru soliști.”

Printre marii regizori cu care a lucrat la Opera Națională din Paris se numără americanul Robert Wilson și românul Andrei Șerban.

“Pentru mine Robert Wilson va rămâne greu de egalat, din multe puncte de vedere. Cu el am făcut Madama Butterfly la Opera Bastille, în 2009 și în 2014, eu având rolul Suzuki. El a insistat pe ideea că în momentul în care interpretezi și te adresezi cuiva, sentimentul pe care vrei să-l  transmiți nu se duce doar spre față. Energia circulă în mai multe sensuri, în sus, în jos, în față, în spate. Dacă e un partener în spatele tău, tu nu-l vezi, dar tu trebuie să-l simți, tu trebuie să simți energia cu el, să faci legătura cu el.

Foarte mulți soliști se duc pe scenă și îi interesează prea puțin de partenerii lor, se focusează doar pe ei, să strălucească, și asta nu este ok.

Cu Andrei Șerban am niște amintiri fabuloase, mi-a plăcut mult de Andrei! Suntem un pic făcuți din același aluat. Avem un fel de simplitate și un stil direct de comunicare amândoi, ne-am înțeles foarte bine.

Am făcut L’italiana in Algerie, la Garnier, în 2010. Și mai demult Lucia di Lammermoor la Bastille. Andrei e spontan, e inteligent, e modest, e creativ, liber, e uman, e foarte uman. E și șarmant, dar mi se pare că șarmul la oamenii de genul ăsta vine și din faptul că și-au păstrat undeva ceva din copilărie, inocența aceea în suflet.

Care sunt cele mai mari satisfacții pe care le aveți în munca dumeavoastră?

Cele mai satisfăcătoare momente sunt cele în care ai parteneri cu care ești pe aceeași lungime de undă și există intensitate. Intensitatea în emoții, în dăruire, în răspundere. E plăcut când partenerul îți arată o adevărată privire în ochi și nu este genul care se uită prin tine și cântă partea lui, gândindu-se la ce are el de făcut.

Cu ce parteneri ați trăit așa ceva?

Diana Damrau îmi vine în minte acum, de exemplu, când cântam împreună Traviata, Sonya Yoncheva.

Apoi, mai este și bucuria care vine din autodepășire – când reușești să faci chestii grele, la care nu visai niciodată.”

Plecată dintr-o țară care încă învăța ce este democrația și ajunsă în inima culturii care pune libertatea artistică pe primul loc, Cornelia Oncioiu a reușit să-ți clădească o carieră internațională prin propriile eforturi și eliminând din calea sa orice barieră culturală.

Opera Națională din Paris, un reper al inovației și al modernității, lucrează în continuare la demontarea clișeelor și aduce în fața publicului producții multidisciplinare, în care textele clasice se îmbină uneori cu dansul contemporan, o scenografie minimalistă și o distribuție internațională.

Pe când acolo erau invitați pe scenă dansatori stradali de breakdance, alături de soliștii operei, în producția revoluționară Les Indes Galantes, Opera Națională din București încă încerca să-și revină după numeroase cazuri legate de corupție și celebrul scandal de rasism din 2016, când artiștii români au cerut înlăturarea colaboratorilor străini și au huiduit-o pe marea balerină Alina Cojocaru, alături de partenerul său, coregraful Johan Kobborg.  

Anul acesta, tot Opera Națională din București a gafat cu o campanie prin care încearca să „educe” publicul – “Cum ne îmbrăcăm la operă”, prezentând o imagine hipersexualizată și clișeică cu un fotomodel purtând o ținută de seară. În schimb, la Bastille, dat fiind că pentru ei este o activitate uzuală, mulți dintre francezi merg la operă direct de la serviciu, purtând ținute casual.

“Eu sunt de 20 de ani aici, este o forță uriașă de creație, iar amestecul de clasic cu contemporan a devenit ceva normal. Dar publicul aici este mult mai deschis decât cel din România.

În Germania rolul Elvira din Don Giovanni a fost interpretat anul acesta de un bărbat (n.r. brazilianul Bruno de Sa) și asta a stârnit numeroase comentarii pe internet. Care-i problema? Adică cine suntem noi să judecăm? Și de ce am judeca? Cu ce ne afectează pe noi?

Care credeți că mai este rolul operei azi, când lumea este atât de dependentă de digital, iar atenția acordată unui subiect durează doar câteva secunde?

Rolul operei e să te facă să trăiești alte experiențe decât cele cu care ești obișnuit, te ajută să vezi povești diverse din trecut, multe valabile și-n ziua de azi, vezi cum reacționau oamenii atunci, să cunoști alte culturi, alte comportamente. 

Eu cred că la operă poți trăi sentimente pe care nu știu dacă le poți trăi în alte forme de artă. Sigur că poți să fii emoționat în fața unui tablou, în fața unei sculpturi sau la un spectacol de teatru, dar când se amestecă intensitatea vocală cu muzica, cu scenografia, cu regia, cu dansul, cu textul, cu poezia, e greu ca asta să fie egalat de altceva.

Sunt curioasă dacă părinții au apucat să vă vadă cântând pe scena Operei din Paris.

Da, părinții mei au venit de câteva ori la Paris și tatăl meu, înainte să moară, a venit de câteva ori și m-a văzut și la Paris și la Nantes și la București. Și mama a venit de câteva ori.

Mama încă trăiește la Dărmănești, știe că sunt aici, dar nu au fost niciodată părinți foarte interesați de cariera mea, de ce fac eu profesional, de evoluția mea. Însă, eu sunt recunoscătoare pentru că mi-au oferit o educație și cele necesare în copilărie. Acum, la maturitate, am înțeles și greul prin care au trecut ei.

Ce altceva vă mai leagă de România? vă mai vizitați țara, vă mai interesează ce se întâmplă acolo?

Da, sigur că mă interesează. Am fost foarte afectată și foarte preocupată de alegeri, nu mi-am dorit niciodată în viața mea ca un președinte să fie ales, cât mi-am dorit acum, ca Nicușor Dan să fie ales. Doamne, ce ușurată am respirat când am văzut că e el ales. Cred că aș fi plâns zile în șir dacă nu era așa.

E interesant că vă interesează așa de mult, deși nu mai locuiți acolo.

Păi știți de ce? (cu lacrimi în ochi) Îmi vine să plâng dacă mă gândesc la toți cei care au lucrat și au muncit înainte ca să avem ce avem acum. Parcă unii oameni nu mai apreciază nimic. Nu mai vrem Europa, nu mai vrem libertate, nu mai vrem nimic, vrem numai noi, România? Că ne ia Europa tot. Eu nu înțeleg. Ce ne ia Europa?

Mă gândesc la oamenii care au murit la Revoluție și la progresele care s-au făcut, că s-au făcut progrese. Unii nu vor să le vadă, dar eu zic că s-au făcut.

Suntem liberi să plecăm când vrem, unde vrem. Nu e bine așa?”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post De la Dărmănești la Opera Națională din Paris, vocea mezzosopranei Cornelia Oncioiu este strigătul unei generații appeared first on Cultura la dubă.

Dana Ciocârlie este azi una dintre cele mai apreciate pianiste române la nivel internațional, câștigătoarea unor prestigioase premii și colaboratoare fidelă a unor mari dirijori, precum maestrul american Lawrence Foster sau dirijorul german Christian Zacharias.

A cântat la Carnegie Hall și Lincoln Center din New York, în fața ultimului guvernator englez al Hong Kong-ului sau pe scena Festivalului George Enescu. În 2017 a primit titlul de „Artist Yamaha” din partea celebrului producător de piane.

Iar în 2018 a impresionat lumea muzicii clasice cu înregistrarea integralei de pian de Robert Schumann, albumul său de 13 discuri fiind finalist al premiului „Victoriile Muzicii Clasice”/„Victoires de la Musique Classique” – acordat în fiecare an excelenței în muzica clasică. Publicația de critică muzicală American Record Guide a descris-o drept “un uragan venit din Romania”.

Născută la București, locuiește în Franța de 35 de ani și este profesoară la cele mai prestigioase două școli de muzică – École normale de musique de Paris “Alfred Cortot” și la Conservatorul Național Superior de Muzică din Lyon.

Povestea sa de succes nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi avut șansa plecării din România, imediat după Revoluția din 1989, și nici dacă în spatele ei nu ar fi existat talent, foarte multă muncă și o imensă iubire pentru muzică.

Dana Ciocârlie ne-a primit în casa sa de la Paris și a acceptat să relateze parcursul său într-un interviu amplu pentru Cultura la dubă.

***

“Când eram copil, îmi desenasem un pian pe un carton, ca să pot să studiez cât de cât, măcar vizual, înainte să-i conving pe ai mei să-mi ia o pianină.”

Pe marea pianistă română Dana Ciocârlie am găsit-o într-o superbă curte interioară a ansamblului rezidențial în care locuiește, la marginea Parisului. Tocmai își lua rămas bun de la o tânără vecină care o ajută cu udatul plantelor și îngrijirea pisicii sale, Gaia, în timpul frecventelor sale plecări.

„Aici suntem ca o familie, mai am un vecin care e muzician, ne ajutăm reciproc cu îngrijirea grădinii, luam mese împreună în curte, e foarte frumos”.

Povestea sa începe în 1968, la București.

“Mama este dintr-o familie foarte simplă de țărani din Mureș, iar tata a crescut la Timișoara, într-o familie mai literară. Unchiul meu, Livius Ciocârlie, este, poate, cel mai cunoscut din familia Ciocârlie (n.r. scriitor, eseist, memorialist, critic literar și profesor universitar de literatură franceză, iar verișoara mea, fata lui Livius, Corina Ciocârlie, este și ea scritoară bilingvă în franceză și română. Matușa mea și dânsa era profesoră de franceză la universitate. Iar tata a fost bacteriolog și cercetător, făcând și un stagiu de perfecționare la Institutul Pasteur. Dar familia nu era deloc înclinată spre muzică.

Și cum ați ajuns să studiați pianul? V-au îndemnat părinții?

Nu, nu, deloc. Tata fusese traumatizat de părinții lui când a fost mic. A fost obligat să facă vioară pe stilul vechi, adică un profesor îl încuia în cameră, trebuia să stea trei ore cu ceasul să studieze, nu-i plăcea deloc, a fost o trauma pentru el și a zis: niciodată muzică clasică!

După care m-am lăsat de balet și ai mei m-au trimis la înot la Dinamo foarte intensiv, chiar trebuia să încep competițiile balcanice.

Dar, în paralel, eu îmi desenasem acasă pianul meu de carton, iar tata a avut un fel de intuiție, a zis că poate, totuși, este ceva ce ratăm. Avea un fost coleg care devenise compozitor. L-a rugat să mă audieze și i-a spus: <într-adevăr are ceva>.

Însă era un pic cam târziu, pe vremea comunistă era stilul sovietic, copiii studiau instrumente de la grădiniță. Iar eu eram în clasa 6-a.

Prietenul lui tata a spus: <este ultima sută de metri, deci ori vă decideți să înceapă acum, dar trebuie să recupereze timpul pierdut, adică să lucreze enorm, ori lăsați muzica fiindcă e deja un pic prea târziu.”

A studiat intensiv alături de doi profesori, câte 12 ore pe zi, a intrat la Liceul de Muzică George Enescu și apoi la Conservatorul din București, într-o promoție în care erau doar două locuri la pian. Dar marele său noroc avea să se numească revoluția – “Ultimul meu an de Conservator a fost 89-90, iar cu asta am spus totul.”

Nu avea în plan să se mute din țară, ci doar să participle la concursuri internaționale. Se pregătise în acest sens de prestigiosul Concurs Ceaikovski de la Moscova.

“Era singura țară unde puteam să merg fără probleme de viză. Mă pregătisem pentru concurs timp de un an și jumătate, așa că am participat în iunie 1990 și am ajuns în semifinală, ceea ce era enorm pentru că din 200 am rămas 24. Acolo am cunoscut doi membri din juriu, un rus și o doamnă franceză care mi-au propus să vin la un fel de masterclass în Franța, chiar o lună după aceea.

Am mers în Franța, iar acolo am cunoscut o familie de români plecați de multă vreme, care aveau mijloace financiare, erau foarte melomani și mi-au zis: <dacă vă interesează să veniți să continuați studiile de perfecționare în Franța, noi vă primim.> Ei au devenit sponsorii mei, am locuit la ei acasă și mi-au pus un pian la dispoziție.

Am intrat la École Normale de Musique de Paris “Alfred Cortot”, acolo unde sunt și profesoară acum. Acolo fuseseră elevi Lipatti și Clara Haskil, avându-l profesor Alfred Cortot, celebrul pianist francez. Cortot este fondatorul acestei școli, care este o universitate privată, cea mai bună, de altfel.

Această școală, unde predau acum câteva ore pe săptămână, este un fel de Julliard School. Doar că aici studenții plătesc mult mai puțin decât în Anglia sau în America, și o altă diferență este că nu există limită de vârstă. De intrat, se poate intra la orice vârstă, dar diploma este foarte greu de obținut.”

Dana Ciocârlie a obținut diploma de concerist la École Normale, apoi a primit o bursă pentru continuarea studiilor timp de 2 ani.

“Atunci m-am mutat ca să fiu independentă și am început să câștig tot felul de concursuri, l-am cunoscut pe soțul meu și așa a început viața.”

Datorită premiilor câștigate, a fost invitată să cânte în Statele Unite sau la Hong Kong. Iar de la un recital la altul, invitațiile de a susține concerte s-au înmulțit. Însă vremurile s-au schimbat mult, iar nivelul de interpretare la pian a crescut odată cu apariția unui număr imens de pianiști chinezi – spune pianista.

“Asta observ mergând în jurii de concursuri internaționale. Acum este mai greu.

Cum vă explicați acest fenomen, acest interes uriaș al chinezilor pentru pian?

Am cântat de multe ori în China, iar în public am văzut mereu foarte mulți bunici sau părinți cu copiii. Și pentru ei ori este așa un fel de vis, de fantasm, din cauza unor vedete ca Lang Lang sau Yuja Wang și părintii au impresia că există un fel de ascensor social dacă ești pianist sau violonist, dar în special pianist. Este exact opusul de pe vremea lui Mao, unde pianul era un simbol al culturii occidentale. Era absolut interzis. Acum e inversul. Adică este cel mai chic lucru în China să fii pianist.

Lang Lang este pur și simplu peste tot. Este un fel de marcă în China. Când ajungi într-o gară din China, îl vezi pe Lang Lang făcând reclama la un deodorant sau la altceva.

Și atunci pentru un tânăr român poate fi cu atât mai dificil să răzbată pe scena internațională, chiar și dacă avem în istorie pianiști români extraordinari, precum Dinu Lipatti, Clara Haskil, Radu Lupu?

Pentru mine, Lang Lang e ca un personaj de film. E ca un actor care cântă la pian. E adevărat că este extrem de talentat.

Dar, după părerea mea, când spun Lipatti și Haskil, Dan Grigore, Valentin Gheorghiu, Radu Lupu, ei sunt imaginea unei pianistice spirituale, mult mai interiorizate și mai spre artă. Cum spunea și Lipatti, nu vă serviți de muzică, ci serviți voi muzica.

Într-adevăr este mult mai multă sobrietate în interpretarea pianiștilor români, ceea ce mie mi se pare extraordinar. Cred că în această lume foarte extrovertită și concentrată pe vizual, ar trebui cultivată această specificitate românească.”

Când vine vorba de sfaturi pentru tineri, pianista și profesoara Dana Ciocârlie îi îndeamnă pe aceștia să participe la concursuri, să aplice pentru burse și să încerce toate căile, dacă simt că asta este chemarea lor.

“Există și internet. Cunosc un pianist care a luat diploma aici, la Paris, și care improvizează foarte bine și a început să pună videouri pe YouTube cu el improvizând în gară, de exemplu. În aproape toate gările de TGV din Franța, Yamaha a montat pianine. Și așa s-a făcut cunoscut.”

Cariera Danei Ciocârlie s-a îmbogățit odată cu înregistrarea integralei pentru pian de Schumann la casa La Dolce Vita, un proiect care s-a întins pe parcursul a 6 ani și a culminat cu nominalizarea la „Victoriile Muzicii Clasice”/„Victoires de la Musique Classique”, fiind una dintre cei trei finaliști, selectați din peste 400 de înregistrări audio. Albumul său cuprinde 13 discuri.

“Am înregistrat cele 16 concerte de pian tocmai la Ambasada României în Paris, între 2012-2018.

De ce ați ales muzica lui Schumann?

Pentru că am fost câștigătoarea Concursului Schumann și, în al doilea rând ,pentru că de la început, de prima oră când am început să cânt Schumann, simțeam un fel de adecvare, îmi era ușor de înțeles. Parcă vorbeam o limbă cunoscută. Ceea ce nu e același lucru, de exemplu, cu Chopin. Nu am deloc aceeași ușurință.

Mi se părea important să se cânte în public. Pentru că publicul aduce o mult mai multă spontaneitate și un fel de gust al riscului. Microfoanele au tendința de a aplatiza, aseptiza mesajul muzical. Ori publicul este exact invers, te pune să depășești într-un fel, să îndrăznești mult mai multe nebunii, ceea ce este benefic, cel puțin pentru Schumann.”

Între timp, a început să întregistreze integrala de Mozart, tot în concert, alături de Open Chamber Orchestra, din care face parte și românul Teodor Coman, prim solist la violă al Orchestrei Naționale a Franței.

De asemenea, va lansa în curând un album dedicat rădăcinilor muzicale românești, intitulat chiar “Ciocârlia”.

“Sunt vreo 38 de piese, printre care colinde colectate de Béla Bartók în Transilvania, colinde românești, e Ciocârlia interpretată la pian.”

Pe lângă activitatea concertistică, artista româno-franceză iubește să predea și face frecvent drumul de la Paris la Lyon, cele două orașe în care lucrează ca profesoară.

“Eu predau în trei ipostaze diferite, deci nu e aceeași provocare. Dacă ai elevi buni și talentați și motivați, este ușor. Dacă nu sunt motivați e mai greu și dacă nu sunt talentați e și mai greu.

La Conservatorul Național Superior de Muzică de la Lyon sunt profesoară de muzică de cameră, ceea ce este, după părerea mea, cea mai frumoasă meserie.

De altfel, unul dintre sfaturile pe care aș putea să le dau tinerilor ar fi să se îndrepte către muzica muzica de cameră. În primul rând că este o imensă satisfacție de a cânta un repertoriu extraordinar, sonate, triouri, quartete, quintete. Și sunt mult mai multe șanse de concert decât ca solist.

În vest pianul începe să-și piardă din atracție în special din motive economice, pentru că e foarte scump de închiriat pentru organizatori. Apoi e transportul mai dificil. Și atunci preferă să contracteze artiști care vin cu propriul instrument. Sau să înlocuiască pianul cu acordeonul. Sunt mulți acordeoniști clasici care preiau piese de pian.

Muzica de cameră este muzica pură, este bucuria de a împărți repertoriul cu cineva. Iar ca profesor de muzică de cameră este secundar să te ocupi de tehnică, de probleme de postură. Pur și simplu este vorba de cum să dezvolți imaginația, urechea, atenția față de o ambianță sonoră mai mult decât față de meseria pură.

Dar, ca profesoară de pian, pot spune că elevii buni te odihnesc, iar elevii care nu sunt buni te obosesc. Asta e concluzia.

Cum ați defini talentul și cum îl identificați?

Este adevărat că noțiunea de talent e foarte ambiguă. Enescu spunea că talentul este 10% inspirație și 90% sudoare, de exemplu. Antrenorul Nadiei Comăneci spunea că un sportiv talentat este cineva căruia nu trebuie să-i spui de două ori același lucru. Sunt de acord cu asta.

Talentul este un cumul de ureche muzicală, de interes față de arta sunetelor, de sensibilitate, față de combinațiile sonore. În ceea ce privește instrumentul, există o abilitate pe care nu pot să o inventez de la zero. O mică abilitate se poate dezvolta, se poate cultiva, dar zero abilitate nu va duce la mare lucru.

Și acest talent se poate identifica la un copil?

Da, este un tip de sensibilitate intuitivă pentru cineva care este deja în meserie. E foarte rar să existe un copil talentat și să spui că nu e talentat.”

Dincolo de numeroasele concerte susținute la nivel internațional, Dana Ciocârlie poate fi văzută din când în când și pe scenele românești, la Ateneul Român sau Sala Radio. A cântat în cadrul Festivalului Internațional George Enescu alături de dirijorul Lawrence Foster și speră să revină cât de des posibil în țara natală.

Cum mai este văzut Festivalul Enescu, la nivel internațional, în breasla dumneavoastră?

Unul dintre cele mai importante din Europa, ce puțin. Dacă nu chiar din lume. Și în Franța, cu atât mai mult cu cât Cristian Macelaru este dirijorul Orchestrei Naționale a Franței. În plus, înregistrează integrala Enescu, iar asta are rezonanță și pentru festival.”

Impresarul Danei Ciorcârlie este un tânăr francez de 24 de ani, iar agenda sa este deja încărcată pe următorii doi ani. Este conectată atât cu elita culturală franceză, cât și cu diaspora culturală românească, lucrând îndeaproape cu muzicieni români, la nivel internațional.

A trăit mai mult în Franța decât în România, deține ambele cetățenii și votează cu interes pentru ambele țări, dar se prezintă cu mândrie ca fiind pianistă română.

Cum vă simțiți când cântați la pian?

Lucrul cu pianul se întâmplă acasă, iar momentul de bucurie este cântatul în public, fiindcă atunci ai libertatea de a te exprima fără nicio noțiune de timp, fără nicio încercare de a perfecționa. Pur și simplu te lași în mâinile compozitorului sau în inspirație, dacă e vorba de improvizație.

E un fel de abandona egoul, de a te uita pe tine însuți, în așa fel încât să te lași ghidat de aceste mari genii care au compus muzica de pian. Suntem ghidați de partitură, de o foaie de hârtie imprimată. Așa se face un fel de comunicare aproape post-mortem cu o lume misterioasă. Este un fel de pierdere a noțiunii de existență proprie.

Și prin această comunicare post-mortem practic păstrați muzica vie. Exact asta este măreția muzicii clasice, că, de fapt, nu moare niciodată?

Exact așa este și sper din tot sufletul să își dea cât mai multă lume seama de asta.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Marea pianistă Dana Ciocârlie: “Când eram copil, îmi desenasem un pian pe un carton, ca să pot să studiez cât de cât.” appeared first on Cultura la dubă.

ENG version

De la un an la altul, Anamaria Vartolomei interpretează roluri principale din ce în ce în ce mai complexe și diverse, lucrează cu cineaști de renume mondial și își îmbogățește palmaresul cu premii.

O prezență constantă la marile festivaluri de film care celebrează cinemaul de autor, Cannes, Berlin sau Veneția, actrița franco-română, în vârstă de 26 de ani, are deja o filmografie impresionantă și un César, echivalentul Oscarului în Franța.

S-a născut pe 9 aprilie 1999 la Bacău, dar a crescut în satul Plopu, de lângă orașul Dărmănești. Pe când avea doar 2 ani, părinții au plecat la muncă în Franța, iar ea a rămas în grija bunicilor. La 6 ani s-a desprins de copilăria la sat și a ajuns direct în Paris, alături de familie.

Ne-am reîntâlnit acum, în capitala Franței, la 4 ani la primul nostru reportaj. Am înțeles că dincolo de talentul și de frumusețea sa evidentă, calitățile mai puțin vizibile pe care și-a clădit o carieră de succes au mai degrabă legătură cu o maturizare precoce și cu fidelitatea față de propriile valori.

***

Anamaria Vartolomei a început să joace pe când avea doar 10 ani, în filmul My Little Princess, regizat de Eva Ionesco, regizoare franceză de origine română. Partenera de platou a fost nimeni alta decât actrița Isabelle Huppert, iar premiera filmului a avut loc chiar la Cannes, în cadrul secțiunii Semaine de la Critique.

Pentru rolul său a fost nominalizată în 2012 la Premiile Lumière, la categoria cea mai promițătoare tânără actriță. Iar în 2021 a câștigat Premiul Lumière pentru cea mai bună actriță și Premiul César pentru cea mai bună tânără speranță feminină cu filmul L’Evénèment, regizat de Audrey Diwan, câștigător al Leului de Aur la Veneția.

L’Evénèment (2021) este o adaptare după romanul omonim al scriitoarei Annie Ernaux (n.r. laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2022), privind experiența sa din timpul unui avort, pe când avortul era ilegal în Franța anilor ‘60, acesta fiind primul său rol principal.

“L’Evénèment cred că rămâne, într-un fel, cartea mea de vizită. Este filmul care a călătorit cel mai mult, iar în Statele Unite a fost distribuit chiar în momentul momentul în care Texas interzicea avortul, a avut un impact mult mai mare decât ne imaginam.

După aceea am primit multe propuneri, mai ales foarte multe legate de avort. În Franța e o problemă cu etichetarea, dacă faci o dramă, primești doar scenarii de dramă, dacă faci o comedie, e gata, ești catalogat ca actor de comedie. Și nu înțelegeam de ce. Tocmai am făcut un film despre un avort clandestin, oamenii ăștia nu vor să mă vadă și în altceva? Așadar, mi-a fost foarte greu să aleg proiectul potrivit ulterior.

Ce amprentă a lăsat câștigarea Premiului César asupra carierei tale, asupra ta?

Césarul pe care l-am primit eu era pentru speranță feminină, e un positivism care emană din premiu, oamenii îți arată că au încredere în tine și tu, într-un fel, trebuie să le arăti că îți meriți locul. Ce vreau să spun este că premiul a venit și cu un fel de presiune și responsabilitate. Așa am simțit eu, la nivel personal. Am simțit că trebuie să arăt că au făcut alegerea potrivită, dar asta a fost o presiune personală, nu din partea industriei.”

La Veneția a fost remarcată de președintelui juriului, nimeni altul decât regizorul coreean Bong Joon Ho, câștigător al 4 Oscaruri cu filmul Parasite. Așa a venit ulterior propunerea de a juca în filmul său, Mickey 17, alături de Robert Pattinson, Mark Ruffalo și Toni Collette. A fost debutul său în limba engleză și cu o echipă americană de film, filmul fiind produs de Warner Bros. Pictures, cu un buget de aproape 120 de milioane de dolari. Pe platoul de filmare de la Londra a fost prezent și unul dintre producătorii executivi – Brad Pitt. Anamaria mărturisește că, la început, s-a simțit stingheră în acest univers.

„A fost greu, în primul rând, pentru că nu-i limba mea. Am avut un dialect coach. Bong era ok cu accentul meu, dar am vrut eu să-l perfecționez. Fiind primul meu rol în engleză, cu un casting atât de bun, voiam să fie și un fel de carte de vizită pentru Statele Unite, să vadă oamenii că nu am accentul ăla tipic francez, care te cantonează în tot felul de roluri secundare de franțuzoaică seducătoare.

Iar regizorul a fost foarte de treabă. Nu a vrut deloc să ducem rolul în ceva clișeic. M-a lăsat să lucrez cum am vrut cu coachul și chiar m-a ajutat mult. El este foarte umil, generos, e ca un copil pe platoul de filmare.

La început, eu nu mă simțeam la locul meu deloc. Totul era foarte mare. Eu lucrasem doar cu echipe franceze, unde ai cam 30 de oameni în echipă și te știi cu toată lumea. Apoi m-am regăsit într-un studio imens și, când ieșeam din el, îl vedeam pe Ryan Gosling, că filmau Barbie la vremea aia. Am urcat în mașină și i-am zis șoferului: era Ryan Gosling! Dar omul era obișnuit, era normal pentru el, pentru mine totul era nou. E și un alt mod de a lucra, de exemplu, când nu lucrezi, stai în cabina ta, în rulota ta.

Și aici, în Franța, cum e?

Nu-i așa. Mie, de exemplu, nu-mi place să stau singură. Stau cu echipa. Sigur, câteodată ai nevoie să te izolezi, dar câteva minute, o oră, maxim. Însă la americani, fiecare vedetă avea statutul ei, e izolată, așa funcționează ei.

Și eu, la început, am suferit mult din cauza asta, mă simțeam singură, mai ales că eram singura franțuzoaică. După aceea eu am cerut să stau pe platou. M-am gândit că nu-i văd pe oamenii ăștia, lucrând în fiecare zi, măcar să profit.

Până la urmă a fost ok, mai ales după ce am realizat că dacă mă gândesc numai la accentul meu, nu mă mai focusez pe plăcerea jocului, pe emoții. Și m-am acomodat cu limba, cu locul. Și, până la urmă, nici asta nu a fost o experiență americană completă. Am filmat la Londra, cu mulți europeni, regizorul este coreean, mi-a spus și Mark Ruffalo: “să știi că nu e așa, în general”. Creativitatea a fost pe primul plan și maniera mai europeană.

Cum ați construit rolul?

Am discutat mult despre cum își imagina el personajul. El mereu te dirijează, vrea să propui, ai libertatea asta, îi place când te lași și tu ghidat de imaginația ta, dar e foarte atent la ritm. Totul e la milimetru, adică dacă tu trebuie să pui mâna pe o prăjitură la secunda trei, fix la secunda trei trebuie să pui mâna acolo. Dacă nu, o refaci.

El desena totul, făcea storyboard și în fiecare seară îți trimitea fiecare scenă desenată, pentru cee a ce urma să filmezi a doua zi. Filmul era deja montat într-un fel, dacă eu eram desenată cu un profil, așa eram și filmată, deci totul era foarte precis gândit.

Interacțiunea cu colegii de platou, atât de cunoscuți la Hollywood, cum a fost?

Robert Pattinson era foarte izolat, dar cred că el, fiind foarte timid, se proteja într-un fel, mai ales că avea 80-90 de zile de filmare, jucând două roluri. Înțelegeam că are nevoie de concentrare. Dar este foarte simpatic.

Mark Ruffalo este foarte de treabă, dădea mâna cu fiecare figurant înainte și după ce juca scena. Îmi plăcea foarte mult de el înainte să-l cunosc, mi-a plăcut și mai tare când mi-am dat seama că e chiar de treabă. Nicio fiță, nimic, avea și el dubii câteodată, nu era sigur de ceea ce propunea. Mereu a fost un partener foarte agreabil, te motiva, te încuraja. De exemplu, câteodată, când plecam împreună după ce terminam, îmi zicea: “a fost super, bravo!”.  

Ai plecat de acolo din acest proiect cu altfel de încredere în tine?

Nu. M-am gândit că, acum că am terminat filmările, o să fiu scoasă din montaj, hahaha. Am trăit cu teama că e, totuși, ceva prea mare pentru mine. Dar, până la urmă, impresia e că sunt două industrii diferite. Americanii visează să facă filme ca noi, cu camera pe umăr, aproape de emoție, fără machiaj, cum facem în România, în Belgia, în Franța. Ei visează la asta, fiindcă e ceva total diferit.

Iar noi suntem fascinați de ceea ce nu cunoaștem. Cred că avem cu toții o dorință de a lucra cu ceea ce nu cunoaștem. Acum pot să spun că nu mai am neapărat visul ăsta, de a face film în America. Sigur, mi-ar plăcea, dar nu țin atât de tare.”, mărturisește Anamaria.

Dacă rolul din Mickey 17 a fost unul secundar, Anamaria Vartolomei a impresionat critica de film cu alte două roluri principale: cel din filmul Being Maria, regizat de Jessica Palud, prezentat la Cannes în 2024, și cel mai recent, rolul unei tinere mame în L’intérêt d’Adam, regizat de Laura Wandel și prezentat anul acesta tot la Cannes, în cadrul Semaine de la Critique.

În Being Maria, Anamaria Vartolomei dă viață poveștii actriței Maria Schneider, victima unui abuz al regizorului Bernardo Bertolucci în Last Tango in Paris (1972) și al celebrului partener de platou, Marlon Brando, interpretat acum de Matt Dillon.

“Filmarea la Maria a fost foarte intensă, a durat 25 de zile, pentru că nu aveam mulți bani, și a avut loc la Paris și un pic în sudul Franței. A fost foarte greu, pentru că deja era un rol de compoziție pentru mine, foarte diferit de cum sunt eu. Am lucrat mult cu Jessica Palud.

Desigur că am început să chestionăm subiectul în sine, îți pui și tu întrebări, ca actriță. Mai ales că eu am început să joc când aveam 10 ani. Îți dai seama că eu am fost foarte protejată de toți, pentru că am avut și părinții alături, care nu sunt din industrie și au vrut să se asigure că e totul ok. Am fost foarte privilegiată, într-un fel, că nu mi s-a întâmplat nimic și n-am avut niciodată parte de lucruri ciudate sau oameni abuzivi. Plus că de la fenomenul #metoo s-au mai schimbat, totuși, raporturile. Dar când te duci mai în profunzime, îți dai seama că sunt lucruri care încă se întâmplă.

Faptul că femeile vorbesc, că actrițele vorbesc, contează mult. Există și o protecție pentru minori pe platouri. Acum sunt lucruri care într-adevăr se schimbă și devin obligatorii.

Din punctul ăsta de vedere, te simți mai confortabil să lucrezi cu regizoare, cu femei?

Sigur, te influențează într-un fel, dar e o chestiune de sensibilitate, în primul rând, de cultură, de mulți alți factori care mă fac să văd lumea într-un fel.

Îmi dau seama că am lucrat mai mult cu femei decât cu bărbați, dar cred că asta a venit natural, când citesc un scenariu nu îmi iau în considerare că e femeie sau bărbat, ci în ce fel pun ei accentul pe nuditate. Chestionez mai mult asta, dacă e necesar, cum e filmat, cât e filmat.

De exemplu, la seria Merteuil, adaptată după Legături bolnăvicioase, care e, totuși, o carte erotică, a fost interesant să vezi cum, în 2024, poți să reiei povestea mai feminist, într-un fel, să vezi care e abordarea regizoarei. Cu toții am lucrat împreună, cu ajutorul unui coach de intimitate, am discutat ce e necesar și ce nu, cu ce ești confortabil și cu ce nu.”

Miniseria Merteuil va apărea toamna aceasta pe HBO Max și îi are în distribuție pe Anamaria Vartolomei, Lucas Bravo (n.r. cel care interpretează rolul Gabriel din Emily in Paris) și pe celebra actriță germană Diane Kruger, cunoscută pentru Inglourious Bastards și In The Fade.

“Diane m-a impresionat, e o femeie foarte magnetică, are ceva spectral, ceva rece, german. Am discutat cu ea, mi-a povestit că a suferit mult că, atunci când era tânără și activa ca model, i-a fost greu să se debaraseze de imaginea asta și să i se dea șansa să arate că știe să joace. Și chiar știe! Face niște lucruri în serial, care pe mine chiar m-au impresionat. E o actriță care lucrează mult, nu se joacă. La experiența ei, încă vrea să dovedească ce poate, mi s-a părut interesantă vulnerabilitatea asta, să ai în continuare dubii, în timp ce faci un rol foarte complex. Iar eu am învățat multe de la ea, pe platou e foarte concentrată, e tehnică, știe textul perfect, deși nu e limba ei.

E un lux să am acces la acești oameni foarte talentați, sincer, cred că Mark Ruffalo m-a impresionat cel mai mult. Am văzut foarte multe filme cu el și mereu mi se pare genial. Are și ceva diferit de standardul tipic american. Are ceva mai sensibil. Pentru ei e o meserie foarte serioasă, lucrează mult cu antrenori. În Franța ne bazăm mai mult pe spontaneitate. În America pregătesc rolul mai mult.”

După premiera filmului L’intérêt d’Adam la Cannes, publicația The New York Times i-a dedicat un articol special și a titrat: „Anamaria Vartolomei aduce o notă neînfricată rolurilor sale”. Variety a apreciat prestația actriței ca fiind „teribilă”.

Îndrăgostită de cinemaul de autor, Anamaria mărturisește că astfel de roluri grele, dar relevante, îi aduc cele mai mari satisfacții. Este în punctul în care poate alege proiectele în care să se implice, iar în spatele deciziilor există atât o strategie, cât și o latură emoțională.

“Aleg uneori din instinct, trebuie să fie scris bine, desigur, să fie construit într-un fel destul de controlat, să știu că o să fiu cu cineva care știe ce face. Da, numele regizorului contează, dar sunt foarte deschisă și la primele filme, niciodată n-a fost asta o piedică pentru mine. Apoi, normal, contează rolul în sine, ce mi se propune, ce îmi permit ei să fac, dar e și o strategie la mijloc.

Am făcut multe filme de epocă într-o perioadă. Mai fac unul? Nu. Mai fac ceva contemporan. De exemplu, am filmat Contele de Monte Cristo, apoi De Gaulle, care va ieși în 2026, eram confirmată pentru Merteuil, apoi am vorbit cu agenta mea și i-am spus că vreau să revin la ceva care mă reprezintă mai mult, film de autor, independent. Și, cu ajutorul lui Dumnezeu, chiar în săptămâna aceea, am primit L’intérêt d’Adam. Chiar îmi doream mult să revin într-un astfel de proiect, am fost cu adevărat bucuroasă, am zis: ce rol fain!

A fost o filmare foarte grea, am filmat mult în plan-secvență, rolul greu, povestea se întâmplă într-o zi și trebuie să păstrezi emoția pe o durată îndelungată. M-a ajutat mult să joc cu Léa Drucker, e o actriță atât de bună și o femeie foarte de treabă!

E făcut de cei care au produs și L’Anatomie d’une chute și de frații Dardenne. Era acolo un cocktail care te ducea cu gândul la un festival.

Așa că încerci să îți alegi proiectele inteligent și speri să fii și tu acolo.”, spune Anamaria Vartolomei.

În De Gaulle, un biopic în două părți despre generalul și președintele francez Charles de Gaulle, Anamaria joacă rolul feminin principal – o eroină a rezistenței franceze. De altfel, e de remarcat că mai toate rolurile sale principale portretizează diferite forme de eroism feminin.

Anul 2024 a marcat pentru Anamaria și debutul în limba română. Este protagonista filmului Jaful Secolului, regizat de Teodora Mihai, după un scenariu de Cristian Mungiu. Povestea pornește de la cazul hoților români care au furat din Olanda tablouri celebre de Van Gogh, Picasso, Gauguin, Matisse și Monet, apoi le-au dat foc. În film, Anamaria Vartolomei este Natalia, o tânără mama plecată la muncă în Olanda, pentru a-i oferi fetiței ei, rămasă acasă cu bunica, alte șanse în viață. Pentru acest rol, Anamaria a primit Premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul Internațional de Film de la Tokio.

“Am avut emoții pentru că, totuși, am un accent lejer franțuzesc, și Mungiu mi-a spus asta. Am încercat să lucrăm împreună, să-l ștergem cât mai mult. În franceză joc diferit, în engleză joc diferit, în română joc diferit. Niciodată nu e același fel de a interpreta, de a chestiona, de a da viață personajelor.

Ai simțit că te-a apropiat cumva de rădăcinile tale această experiență?

Da, total. Și mai ales filmul, fiind o poveste care se apropie de parcursul părinților mei, care și ei au plecat când eram eu mică, au lucrat în Franța ca să mă aducă pe mine.

Ce alte proiecte ai vrea să mai faci? Ți-ai dori să lucrezi cu un regizor anume?

Am făcut în mintea mea un fel de listă cu oameni cu care aș vrea să lucrez, dar nu se limitează la asta. Câteodată ai regizori la început, care îți propun un scenariu genial. Aș vrea să continui să fac filme în Franța, să mai fac filme în România, în America, Anglia.”

Dincolo de o carieră strălucitoare pe marele ecran, Anamaria Vartolomei este și ambasadoare a casei Chanel. Toate aparițiile sale de pe covorul roșu sunt asigurate de Chanel încă de când era doar un copil.

“Cum te simți în lumea Chanel, când mergi la evenimentele lor, când porți ținutele lor?

E ciudat să zic asta, nu vreau să sune pretențios, dar mă simt ca acasă, pentru că eu am început să lucrez cu ei când aveam 12 ani, am crescut cu ei. Avem o relație profesională, dar avem și o relație foarte umană, o relație de fidelitate destul de frumoasă, îmi știu și familia.

Ei sunt fideli oamenilor cu care lucrează, îi păstrează, te poartă și la suflet, încearcă să te ducă și înspre ei, să faci lucruri mari împreună cu ei.”

De tot ce înseamnă cariera și imaginea sa, se ocupă acum trei specialiste: agenta de film, agenta de imagine și o persoană dedicată PR-ului. Acestea o sfătuiesc să ia cele mai bune decizii în ceea ce privește filmele în care joacă, evenimentele la care participă și interviurile pe care le acordă.

“Trebuie să știi în primul rând ce vrei tu, dacă tu vrei să apari peste tot și îți face plăcere, ok, foarte bine, sunt mulți actori care fac asta.

Dar sunt și evenimente la care vreau să merg și este frumos, am ocazia să întâlnesc oameni din industrie pe care altfel nu i-aș întâlni. De exemplu, am fost la o cină organizată de revista Madame Figaro, o revistă pe care eu o apreciez, pentru care am făcut două coperți, iar în fața mea a stat Coralie Fargeat, regizoarea filmului The Substance, m-am bucurat să o cunosc.

Când nu lucrezi, ce îți place să faci?

Ce fac toți oamenii normali în timpul liber. Da, câteodată, când sunt între proiecte, mă plictisesc, mai ales dacă prietenii mei au joburi cu normă fixă și sunt la job, dar mă duc la film, mă plimb, fac sport, mai citesc. Dar și când nu sunt filmări, sunt perioade de promovare și astea cer disponibilitate, și de timp și emoțională.

Există și părți negative cu care vin la pachet meseria ta?

Da, dubii, incertitudine, nu prea știi ce te așteaptă. E greu să-ți faci un loc, dar cred că e și mai greu să îl menții. Trebuie să ai o strategie, dar să rămâi și spontan, să îți păstrezi personalitatea, să-ți îmbogățești imaginația. Dar câteodată nu depinde de tine și cred că este cel mai greu să te gândești că degeaba lucrezi, degeaba ești bun, ești serios, câteodată când nu vrea, nu vrea și când nu prinde, nu prinde. Deci că asta e cel mai greu.

Asta a fost cam greu pentru mine. Când nu ai maturitatea necesară, primul lucru care îți vine în gând, când e aleasă alta în locul tău, te întrebi ce îți lipsește, te gândești că ea e mai bună, mai ales când e o persoană foarte diferită de ceea ce ești tu, te face să te compari foarte mult. Dar asta se schimbă cu vârsta.

Aș zice că meseria asta a dezvoltat un fel de competiție constantă, devii competitivă. Odată mi-a zis un prieten: “Anamaria, viața nu e un casting” și m-a făcut să îmi schimb părerea. Într-adevăr, nu trebuie neapărat în orice să reusești, să fii cel mai bun. În viața personală cred că putem să ne autorizăm să fim mai vulnerabili, să cazi, să te ridici. Asta te face și să crești și să te dezvolți ca om.

Acum câțiva ani ți-ai închis contul de Instagram. De ce ai ales să te îndepărtezi de social media?

Pentru că era prea toxic. Lumea postează ce mănâncă, cu cine iese, asta îmi dezvolta o curiozitate destul de nesănătoasă. Curiozitatea, pentru mine, e o calitate foarte importantă, dar era curiozitatea aia deplasată, nocivă. Nu îmi plăcea ce producea în mine.

Apoi da, erau comparațiile, voiam să fiu așa, să fiu acolo, ca altele. Devii frustrat și mi se părea că mă degrada un pic.

Deci chiar și ție, o persoană de succes, frumoasă, social media îți provoca îndoieli?

Da, cred că tuturor ni se întâmplă. Nu cred că e cineva care să nu se compare cu altcineva. Iarba mereu e mai verde în grădina vecinului.

Apoi, ca actor, să folosești asta ca autopromovare mi se pare ciudat, nu eram confortabilă să pun poze cu mine, să zic: uitați, eu am făcut asta. Ok, sunt oameni care se ocupă de promovare, dar să o faci tu mi se pare cam ciudat.

Agenta ta de PR ce spune despre asta, e de acord?

Ea nu are nicio treabă, nimeni nu îți poate impune. Știu că sunt mărci care impun, de exemplu sunt actori, actrițe, care ar fi vrut să părăsească social media, dar, pentru că au contract cu o marcă, trebuie să pună poze cu ceea ce fac pentru ei.

Ți s-a întâmplat să ratezi un contract pentru că nu aveai cont pe social media?

Nu, Chanel nu impune asta.”

În următorul proiect, filmul Miles & Juliette, va juca rolul feminin principal. Mick Jagger, solistul trupei Rolling Stones, va produce filmul prin casa sa, Jagged Films. Filmul va spune povestea celebrului interpret de jazz Miles Davis, care călătorește la vârsta de 22 de ani în Paris, în anul 1949. Acolo se îndrăgostește de Juliette Gréco, cântăreață și actriță franceză, interpretată de Anamaria Vartolomei. Din distribuție va face parte și Xavier Dolan. 

E cu atât mai impresionant pentru noi că, printre atâtea colaborări importante, Anamaria a acceptat un nou interviu pentru Cultura la dubă. “Normal, cum să nu? Voi sunteți primii care ați spus povestea mea în România.”, spune cu zâmbetul pe buze.

La întâlnirea cu noi, poartă un taior Chanel cât se poate de firesc, cu o pereche de blugi și un machiaj minimalist. Are șarmul natural al unei franțuzoaice, dar dezinvoltura și firea sociabilă au mai degrabă legătură cu rădăcinile românești. În familia sa, la Paris, se vorbește predominant în limba română, iar Anamaria duce mai departe tradiția de a merge duminica la biserica ortodoxă.

“Ce simți că te mai leagă de România? Mai simți vreo apartenență?

Da, cu cât cresc mai mult simt. De exemplu, acum, când au fost alegerile, am fost la vot, mă simt și responsabilă ca român din diaspora.

Depinde și de noi să reușim să menținem un echilibru și să ducem țara spre ceea ce putem vedea și aici, ca model economic, politic, social, cultural.

Avem o țară foarte bogată și e păcat că nu-i dezvoltată destul. Mă simt destul de responsabilă și de ceea ce se întâmplă acolo și încerc să rămân conectată.

Când am filmat Contele de Monte Cristo, ei au venit cu ideea să vorbesc în limba română și mi s-a părut foarte frumos, am fost mândră, e important să pui țara ta în valoare, să arăți oamenilor că suntem mai mult decât câteva clișee, totuși, avem foarte multe talente. Și prin proiectul vostru, la Cultura la dubă, vedem cât de multe talente are România, care fac lucruri importante, dificile. Trebuie să ne mândrim cu asta și să facem în așa fel încât să fie din ce în ce mai mulți.

Am văzut că în interviuri pe care le acorzi în străinătate, tu spui că ești din România.

Da, normal. Îmi place că și Chanel acum, când postează ceva, scrie actrița franco-română, pentru că asta sunt până la urmă, niciodată nu am încercat să șterg, să pretind că sunt doar franțuzoaică, pentru că nu asta mă reprezintă.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL Anamaria Vartolomei, actriță: “Mă simt responsabilă ca român din diaspora. Suntem mai mult decât câteva clișee.” appeared first on Cultura la dubă.

EN

Pe Mădălina Constantin am cunoscut-o în foaierul Teatrului La Colline din Paris, unul dintre cele 5 teatre naționale din Franța. S-a salutat cu angajații teatrului și ne-a condus în culisele instituției ca și cum ar fi fost la ea acasă.

Este actriță și joacă în cel mai nou proiect montat de unul dintre regizorii momentului în Franța și directorul Teatrului La Colline, Wajdi Mouawad. Spectacolul “Racine carrée du verbe ȇtre” are o durată de 6 ore și este inspirat din viața regizorului de origine libaneză, cel care a scris și scenariul filmului Incendies, regizat de Denis Villeneuve.

Pentru Mădălina e o provocare și depășire a propriilor limite, dar mai ales împlinire.

“Viața e în mișcare, e important să asculți, să vezi unde te simți bine, unde înflorește în tine viața. Când sunt aici, pe scenă, simt că înflorește viața și că sunt la locul meu.”

Născută la Câmpina, un orășel de 28.000 de locuitori, a fost dintotdeauna atrasă de actorie și abia acum, la maturitate, a înțeles motivul.

“Am vrut să fac meseria asta de mică. Mă uitam la foarte multe filme vechi, cu dive, aș fi vrut să fiu ca personajele de acolo, mi se păreau mult mai interesante decât femeile pe care le știam. Totul a plecat de la fascinația asta. Și m-a frapat că ai mei știau actorii de la televizor.

Acum îmi e evident că a fost o nevoie a mea vitală de a mă exprima.

Am fost un copil destul de închis, nu eram extrovertită, poate chiar ușor timidă, purtam așa o greutate, o tristețe, o remarc acum când mă uit la poze cu mine de când eram mică.

Cred că m-a ajutat actoria, fiindcă mi-e mult mai ușor să mă exprim în momentul în care sunt pe scenă sau când lucrez la un rol.”

La 17 ani a plecat la București, în ciuda opoziției părinților, și a mers așa cum a purtat-o viața.

“Ai mei credeau că pot să fac orice meserie îmi doresc pentru că învățam foarte bine la școală. Eu îmi doream să dau la actorie, iar tata nu a fost de acord. M-am mutat în clasa a 11-a la București ca să pot să merg la teatru, la cinema. Pe vremea aia în Câmpina era doar un cinematograf și acum s-a închis și ăla. Teatru nu exista.”

A intrat la UNATC, la clasa lui Ion Cojar, iar în anul 4 a debutat în spectacolul Cătălinei Buzoianu, Odiseea 2001, la Bulandra. Tot marea regizoare română a distribuit-o și în celebrul “Lolita”, la Teatrul Mic.

La 2 ani de la absolvirea facultății, Mădălina a fost admisă la un stagiu de un an la Conservatorul din Paris, obținând unul dintre cele 5 locuri pe care se luptau 2000 de candidați.

“Când am ajuns la Conservator, am avut un șoc cultural. E foarte diferit de UNATC. Acum 20 de ani România era mult mai departe de Franța decât este acum. Mi-a fost foarte greu să mă adaptez, dar am învățat mult și am reușit să țin pasul cu ei.”

Am învățat și să apreciez școala românească mai mult după aceea.

La început mă simțeam desprinsă din peisaj, străină. Am păstrat ceva din chestia asta, nu știu dacă pentru am vrut sau pentru că nu am putut să fac altfel.”

La Paris a colaborat cu mai mulți tineri regizori, iar o anumită întâlnire avea să îi marcheze cariera – cea cu românca Alexandra Badea, dramaturg și regizoare de teatru și film, premiată de curând cu Premiul Academiei Franceze pentru Teatru.

“M-a inspirat libertatea Alexandrei. E o persoană pe care o admir enorm. Cu ea a fost dragoste la prima vedere, am avut o compatibilitate din multe punct de vedere, am fost câțiva ani nedespărțite, am făcut împreună o companie de teatru, am jucat în primele ei spectacole.”

De altfel, rolul din scurtmetrajul Solitude, scris de Alexandra Badea, i-a adus Mădălinei și Premiul pentru interpretare la Festivalul de la Clermont – Ferrand.

Apoi a început să se bucure de mai multe colaborări importante, jucând în primul lungmetraj al lui Fany Ardant, Cendres et sang. Deși initial era atrasă mai mult de cinema, a ajuns să iubească teatrul cel puțin la fel de mult. Un rol important în acest sens l-a avut regizorul rus Anatoly Vasiliev.

“Eu am văzut minuni făcute de acest om. L-am întâlnit lucrând cu una dintre studentele lui, apoi am fost o lună la Roma și am lucrat cu el pe piesele lui Cehov. Și să lucrezi cu un rus pe piesele lui Cehov e extraordinar.

Am văzut actori care s-au descompus și recompus în fața ochilor mei. Atunci am înțeles foarte multe lucruri în actorie și m-am regăsit mult în lucrul cu el.”

A jucat în Festivalul de Teatru de la Avignon sau într-unul dintre filmele lui Arnaud Despleshin, Deception, alături de Léa Seydoux. Dar nu consideră că a atins un vârf în carieră, ci tinde către mai mult.

“Niciodată nu am văzut limite în meseria asta. Nu mi-am propus ceva anume, să fiu actriță la Bulandra sau în altă parte. M-am gândit că trebuie să îmi fac meseria la cel mai înalt nivel. Sunt încă pe scări, nu mă simt într-un vârf de munte, sunt într-un proces de evoluție.

Încerc să înaintez în viață fără să decid într-un mod foarte conștient și rațional ce vreau și ce o să fac. Cred că e important să asculți ce îți spune viața. Eu cred că suntem conectați cu lucrurile și la un alt nivel, nu doar rațional.

Viața mea ar fi avut cu totul alt curs dacă aș fi rămas în România. Viața aici ar fi avut alt curs dacă aș fi întâlnit alți oameni.”

Stabilită de 20 de ani la Paris, Mădălina Constantin a jucat mai mult pe scenele și pe platourile de filmare din Franța decât în România, nu pentru că asta și-a dorit, ci pentru că așa a ieșit. I-ar plăcea să aibă mai multe colaborări în țara natală, însă de multe ori se lovește de etichete care îi limitează activitatea.

„Azi îmi place să zic “eu sunt româncă, nu sunt franțuzoaică”. Soțul meu îmi zice „ești franțuzoaică, asta scrie pe cartea ta de identitate. Eu zic „ba nu, sunt româncă”. Poate îmi place să cochetez cu asta. Dar există o parte dureroasă în chestia asta, pentru că atunci când merg în România mulți dintre cunoscuți îmi zic „ce faci, franțuzoaico?” sau dacă merg la un castig “ah, tu ești prea franțuzoaică”. Totuși, n-am accent în română, sufletul meu e român.”

A devenit cetățean francez, însă vizitează cât poate de des România. La București se revede cu colegii de breaslă, iar în orașul copilăriei o duce pe fiica sa, în vârstă de 8 ani, în vacanță, la bunici.

„Țin mult ca ea să vorbească bine română și ea e oricum foarte atașată de vacanțele în România, de mâncarea noastră, de cultură, dar trebuie să recunosc că aici are alte șanse, aude lucruri în jurul nostru, vedem muzee, e stimulată mai mult intelectual și artistic pentru că stăm aici. Chiar și strada e atât de diversă în Paris.”

De când a devenit mamă, perspectiva Mădălinei asupra vieții s-a schimbat complet. Iar lupta pentru carieră a fost cu atât mai dificilă.

„M-am izbit de o dimensiune a vieții pe care înainte nu o aveam. A fi mamă e ceva cu totul special, pentru care nu ești, de fapt, niciodată pregătită și nici nu îți poți imagina dinainte cum o să fie.”

“Când am fost însărcinată nu am lucrat aproape deloc, erau proiecte care mă solicitau foarte mult fizic, apoi când aflau că sunt însărcinată, nu mă mai alegeau.

Apoi, în primul an de viață, am luat-o pe fetița mea cu mine, pe platou, împreună cu bona. Timp de 4 ani, m-am dedicat foarte mult ei.

După care am început să reușesc să îmi pun ordine în minte și să spun “acum sunt 100% actriță și sunt cu totul aici”, când sunt cu fetița mea sunt 100% mamă. Mai greu e să te împarți acasă, între a fi femeie, soție și mamă, mie mi-a fost greu să delimitez lucrurile.”

Este căsătorită cu actorul și regizorul francez Frédéric Fisbach, însă nu a cerut cetățenia franceză pentru căsătorie, ci mai târziu, din rațiuni profesionale.

„A fost o mândrie că mi-am luat cetățenia pe baza muncii mele, nu pe baza faptului că m-am căsătorit. Dosarul pe care l-am depus s-a bazat pe cariera mea aici.”

Când nu este cu copilul și nici nu lucrează la un rol, Mădălina se dedică scrisului și visează la ziua în care scenariile sale vor deveni proiecte de film, dedicându-se în mod special psihologiei și condiției femeii în societatate. Se inspiră din cotidianul parizian și se bucură de el de fiecare dată când are ocazia.

„Îmi place să mă plimb în Paris, să merg, să văd oameni sau pur și simplu să stau la terasă și să observ comportante, să-mi imaginez ce e dincolo de ele. Totul mă interesează la ființa umană, e fascinantă.

Aici am învățat să mă debarasez de idei preconcepute, încerc să nu judec, mi se pare că judecata e primul lucru care îți închide mintea. Cred că face parte din meseria noastră de actori, de a încerca să înțelegi cât mai mult din ființa umană și să vezi din ce loc poate să plece o astfel de reacție, de decizie.

Actoria e o meserie de viață, nu poți să o separi.

-Gândurile îți vin în limba română sau franceză?

-În mintea mea lucrurile de suflet sunt exprimate în română și toate celelate în franceză.

-Dor de România simți vreodată?

-Tot timpul.

-De ce ți-e dor?

-Mi-e dor de specificitatea de acolo, pe care nu o pot găsi aici, orice s-ar întâmpla. E în aerul pe care îl respiri, e umorul. Sunt lucruri la care doar noi râdem. De asta mi-e dor. Eu mă simt româncă. Sunt o româncă la Paris.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Mădălina Constantin, actriță: “La Paris am învățat să mă debarasez de idei preconcepute.” appeared first on Cultura la dubă.